Sunteți pe pagina 1din 19

EVANGHELIILE SINOPTICE

Sfânta Evanghelie de la Matei

1. Cuvântul «evanghelie« ş i în ţ elesurile lui

Numim în mod obi ş nuit «evanghelii« primele patru scrieri ale Noului Testament. Este un cuvânt grecesc care numai începând cu secolul al II-lea cre ş tin a fost folosit ca titlu pentru aceste

scrieri sfinte. În greaca clasică, «evanghelion« însemna la început răsplata pentru o veste bună, iar mai târziu vestea bun ă îns ăş i. Cu acest sens este folosit cuvântul în prima ş i foarte importanta traducere greacă a Vechiului Testament (Septuaginta), care va fi Biblia Sf. Apostoli ş i a misionarilor creş tini în lucrarea lor de propov ăduire printre vorbitorii limbii greceş ti. Cuvântul este folosit, de pild ă, în Septuaginta, în vestitul text mesianic din Isaia 52, 7 : «Cât de frumoase sunt pe mun ţi picioarele trimisului care vesteş te pacea, a solului de veste bun ă, care d ă de ş tire mântuirea«. Astfel, încă în Vechiul Testament cuvântul a fost utilizat pentru vestea cea bun ă a mântuirii mesianice.

În Noul Testament, aceast ă mântuire nu mai este o speran ţă pentru viitor, ci un fapt deja realizat. Astfel, cuvântul este folosit în Noul Testament fie pentru vestea cea bun ă pe care a vestit-o Mântuitorul Însu ş i (de exemplu în Mt 11, 5 ; Mc 1,15 ; Lc 4,18), fie pentru propov ă duirea apostolic ă despre Hristos ş i despre mântuirea prin El (a ş a, de pild ă , în Fapte 5, 42 ; Rom 1,1-2). În ambele cazuri, este vorba, de altfel, de acela ş i lucru, adic ă de Hristos ş i de înv ăţă tura Sa. În orice caz, înc ă nu este vorba de o scriere, ci de propov ă duirea cre ş tin ă ş i de con ţ inutul acesteia ; de aceea, misionarii cre ş tini sunt numi ţ i ş i «evangheli ş ti« (Fapte 21,8 ; Ef 4,11 ; II Tim 4,5). Dar cuvintele evolueaz ă . Începând cu secolul II, cuvântul «evanghelie«, p ă strându- ş i ş i sensul mai larg men ţ ionat, este folosit pentru scrierile ce cuprind istorisirea vie ţ ii Mântuitorului ş i înv ăţă tura Sa. S-a restrâns totodat ă ş i sensul cuvântului evanghelist, el fiind folosit pentru autorii acestor scrieri. Prima dovad ă a folosirii cuvântului «evanghelie« cu acest sens restrâns o avem de pe la anul 150, în Apologia I a Sf. Iustin Martirul, în care e vorba de «memoriile« apostolilor, «care se numesc Evanghelii«.

Autorul primei Evanghelii

1. M ă rturia Tradi ţ iei

Titlul: Evanghelia de la (sau: dup ă ) Matei, de ş i este foarte vechi, nu este original. Se pare c ă

nu Matei însu ş i ş i-a pus numele în fruntea scrierii sale, ci Biserica a f ă cut acest lucru, atunci când a început a- ş i constitui colec ţ ia ei de scrieri sfinte, adic ă ceea ce se nume ş te canonul Noului Testament.

c ă autorul primei Evanghelii este Sf. Apostol Matei ? Din Tradi ţ ia cea

mai veche a Bisericii. Prima m ă rturie este cea a lui Papias, episcop în Ierapolis, care a scris, înainte de anul 120, o lucrare intitulat ă Explicarea cuvintelor Domnului. Lucrarea aceasta s-a pierdut. Câteva fragmente din scrierea lui Papias ne-au fost îns ă p ă strate în Istoria bisericeasc ă a lui Eusebiu de Cezareea (+ 340),

care ne transmite ş i faptul că Papias îş i avea informaţiile de la «prezbiterul Ioan«, adică nimeni altul decât însu ş i Apostolul Ioan (cf. II In 1 ş i III In 1). Iată mărturia lui Papias :

«Matei, scriind în limba ebraică, a pus în ordine cuvintele (Domnului, n.n.), iar fiecare le traducea cum putea« .

Sf. Irineu, Sf. Epifanie, Sf. Ioan Gur ă de Aur, Sf. Efrem ş i cele mai vechi manuscrise siriace, iar în Apus Fericitul Ieronim ş i Fericitul Augustin, confirm ă cu to ţ ii informa ţ iile date de Papias, astfel încât se poate spune c ă Tradi ţ ia Bisericii vechi este unanim ă în a afirma c ă Sf. Apostol Matei este autorul primei Evanghelii.

De unde ş tim, deci,

2. M ă rturia Noului Testament despre Sf. Apostol Matei

Ce ş tim din Noul Testament despre Apostolul Matei ? Trebuie s ă preciz ă m, în primul rând, c ă Sf. Matei este men ţ ionat de pu ţ ine ori în Noul Testament, ş i anume numai în primele trei Evanghelii (a ş a numitele Evanghelii «sinoptice«) ş i în Fapte 1, 13. În lista Apostolilor, el ocup ă în mod obi ş nuit locul al 7-lea, înainte de Toma (Mc 3,18 ; Lc 6,15) ; dar în Evanghelia pe care el o scrie, din modestie, î ş i pune numele pe locul al 8-lea (Mt 10, 3). Înainte de a fi chemat la apostolat purta numele de Levi ş i era func ţ ionar public, îndeplinind func ţ ia de vame ş la Capernaum. Se ş tie cât era de dispre ţ uit ă func ţ ia de vame ş , datorit ă atât colabora ţ ionismului pe care-l implica ea cu asupritorii romani cât ş i abuzurilor vame ş ilor în ac ţ iunea lor de strângere a impozitelor ş i taxelor. De aceea, dac ă numele de Levi apare men ţ ionat de Marcu (2, 14-15) ş i de Luca (5, 29.29), autorul primei Evanghelii nu mai pomene ş te deloc vechiul s ă u nume de vame ş , ci ne d ă numai numele s ă u de ucenic, acela de Matei (Mt 9, 9). Când l-a chemat Mântuitorul, vame ş ul Levi n-a stat deloc pe gânduri, ci, «sculându-se, a mers dup ă El« (Mt 9,9). De bucurie, el a preg ă tit o mas ă pentru Mântuitorul ş i pentru ucenicii S ă i, mas ă la care au venit ş i «mul ţ i vame ş i ş i p ă c ă to ş i« (Mt 9,10), c ă ci oaspe ţ i mai de seam ă , cei ce se considerau «drep ţ i«, n-ar fi catadicsit s ă onoreze masa unui vame ş . Fariseii l-au ş i acuzat atunci pe Domnul pentru aceast ă companie, la care El a r ă spuns cu acele de neuitat cuvinte : «N-am venit s ă chem pe cei drep ţ i, ci pe cei p ă c ă to ş i la poc ă in ţă «(Mt 9, 13). Ce minunat ă tr ă s ă tur ă de caracter a lui Matei se eviden ţ iază în această întâmplare : când l-a

urmat pe Domnul, el a voit imediat să-i aducă pe calea pe care el a apucat pe to ţi cei care, ca ş i el pân ă atunci, zăceau în întunericul necuno ş tinţei ş i al p ăcatului !

Este ceea ce va face mereu de acum înainte, ca Apostol al Domnului. Fiind umplut de Duhul Sfânt la Cincizecime, el va fi propov ă duit mai întâi, împreun ă cu to ş i ceilal ţ i Apostoli, în Ţ ara Sfânt ă ,

chemând pe to ţ i la mântuirea în Hristos-Iisus, ajutând la progresul ş i la organizarea Bisericii- mame din Ierusalim, întemeind ş i organizând comunităţi creş tine în alte localităţi.

Datorit ă prigoanei dezl ă n ţ uite de Irod Agripa I, la anii 43-44 (cf. Fapte 12, 1 ş i urm.), Matei,

ca ş i ceilal ţ i Apostoli, va fi trebuit s ă p ărăsească pentru o vreme Ţara Sfântă. Tradiţia asupra activităţii sale ulterioare ne spune că a propov ăduit în Etiopia ş i în India (Arabia Răs ăriteană) ş i c ă ş i-a v ărsat sângele pentru Hristos. Biserica Ortodox ă îl prăznuieş te între martiri, în ziua de 16 noiembrie.

Limba Evangheliei de la Matei

Papias, dup ă cum am v ă zut, ne spune c ă Matei ş i-a scris Evanghelia în limba ebraic ă , fapt confirmat, de altfel, de toate celelalte m ă rturii ale Sf. P ă rin ţ i. Prin limba ebraic ă trebuie îns ă s ă în ţ elegem limba vorbit ă de evreii de atunci, adic ă limba aramaic ă . Întotdeauna, de altfel, în Noul Testament, prin expresiile :«limba ebraic ă « (sau : «dialectul ebraic«) ş i «evreie ş te« se în ţ elege dialectul aramaic vorbit de Mântuitorul ş i de Sf. Apostol, ca ş i de to ţi iudeii din vremea aceea(Fapte 21, 40; 22,2; 26,14; In 5,2; 19,13.17.20; Apoc 9,11; 16,16). C ă ci limba ebraic ă era o limb ă moart ă de cinci secole ; nu o mai cuno ş teau decât rabinii, care o înv ăţ au în ş coal ă . De altfel Fer. Ieronim afirm ă clar c ă Evanghelia de la Matei a fost scris ă în dialectul siro-chaldaic, adic ă aramaic . Evanghelia mateian ă în limba aramaic ă nu ni s-a p ă strat. Traducerile noastre au la baz ă Evanghelia de la Matei în limba greac ă . Eusebiu de Cezareea ne spune că Panten, vestitul dascăl al

ş colii catehetice creş tine din Alexandria, ar fi g ăsit în secolul II originalul aramaic al primei Evanghelii în India (denumire prin care trebuie s ă în ţelegem, probabil, Arabia sudică), dar această informaţie este foarte nesigur ă. Epifaniu zice că în vremea sa Evanghelia aramaică de la Matei exista în posesia unei secte ebionite ; el chiar descrie această Evanghelie. Iar Fer.

descrie o Evanghelie în uz în sânul sectei nazarinenilor , despre care crede c ă ar fi fost

originalul Evangheliei de la Matei ; el zicea chiar c ă a tradus aceast ă Evanghelie în limba greac ă .

Ieronim

Care este raportul dintre originalul aramaic al primei Evanghelii ş i Evanghelia greacă de la Matei ? Iată o întrebare la care nu ne este u ş or s ă r ăspundem, deoarece originalul

ebraic nu mai există. Papias ne spune că fiecare traducea cum putea, în limba greacă, originalul aramaic. Este clar că ş i Evanghelia noastr ă are la bază una din aceste traduceri realizate atunci. Matei grec depinde îns ă ş i de alte izvoare, dintre care unul a fost folosit ş i de Sf. Luca (aş a-numitul «izvor comun«, comun adică lui Matei ş i lui Luca), iar altul este, foarte probabil, Evanghelia de la Marcu.

Primii destinatari ai Evangheliei de la Matei

Este evident că Evanghelia aramaică de la Matei a fost scris ă pentru iudeii încreş tinaţi din Palestina. Cuprinsul ei va fi fost, în esen ţă, cel al propov ăduirii Apostolilor despre Iisus Hristos ş i mântuirea prin El, aş a cum se oglindeş te, de pild ă, această propovăduire în cuvântările apostolice din Faptele Apostolilor. Evanghelia aramaică va fi fost redactată pe la anii 40, înainte poate ca Matei s ă fi plecat din Ierusalim (la anul 44) din pricina prigoanei lui Irod Agripa I.

Dar ş i Evanghelia greac ă a fost adresat ă unor cititori din Ţ ara Sfânt ă , iudei sau iudeo-cre ş tini.

C ă scriindu- ş i Evanghelia Sf. Matei i-a avut în vedere în primul rând pe iudei se vede limpede din ceea ce se poate numi caracterul iudaic al lucr ării sale. Am putea spune că el se defineş te pe sine atunci când red ă cuvântul Mântuitorului despre «cărturarul cu înv ăţătur ă despre împ ăr ăţia cerurilor«, «care scoate din vistieria sa (lucruri) noi ş i vechi«(Mt 13,52). «Vechi«, căci niciunul dintre autorii scrierilor Noului Testament nu cunoaş te mai bine ca Matei credin ţa, datinile, moravurile ş i limba iudeilor, disputele cazuistice ş i formalismul cărturarilor ş i fariseilor etc. Cunoscător des ăvârş it al celor «vechi«, evanghelistul Matei le subordonează îns ă «noului« absolut care este venirea în lume a lui Hristos, Fiul lui David, întru Care toate Scripturile Vechi îş i află împlinirea ş i în ţelesul. «Culoarea palestinian ă« este mult mai evidentă în Evanghelia întâia decât în celelalte dou ă Evanghelii sinoptice. Mt 14, 1, de pild ă, vorbeş te de Antipa, căruia supu ş ii îi ziceau în mod obiş nuit «rege«, ca de Irod «tetrarhul«, care era chiar titlul oficial al acestuia. Matei foloseş te expresii aramaice ca «raca«, «gheen ă« (5,22) sau «Beelzebul« (10, 25) ; se refer ă la datini iudaice ca sp ălarea mâinilor înainte de mâncare (15,2) sau purtarea de filacterii (25, 5), f ăr ă a simţi nevoia s ă le explice.

Data ş i locul scrierii Evangheliei

Tradi ţ ia veche a Bisericii (cf. Eusebiu de Cezareea ş i Fer. Ieronim) afirm ă c ă Evanghelia aramaic ă de la Matei a fost scris ă de acest Apostol înainte de a pleca din Ţ ara Sfânt ă spre a pleca s ă propov ă duiasc ă Evanghelia în alt ă parte ş i c ă el a fost primul care a scris o Evanghelie. Astfel deci, varianta aramaic ă a o Evangheliei de la Matei va fi fost scris ă undeva în Ţ ara Sfânt ă , pe la anul 43-44

.

Evanghelia greac ă de la Matei - singura care s-a p ă strat - este îns ă de dat ă ceva mai târzie.

Deoarece pare că, într-o oarecare măsură, depinde de Evanghelia de la Marcu, înseamnă că Evanghelia greacă de la Matei a fost scris ă dup ă anul 63. Avem bune temeiuiri s ă credem că data scrierii ei trebuie situată înainte de anul 70. Este adev ărat că mulţi autori apuseni, mai ales protestan ţi, cred că descrierea soartei Ierusalimului ş i a templului din cuvântarea eshatologică a Mântuitorului (mai ales în Mt 24, 15-30) este prea exactă ş i că ea n-ar fi putut fi realizată decât dup ă împlinirea lor, adică dup ă catastrofa naţională iudaică din anul 70. Cei mai mulţi reţin decada 70 - 80 . Sunt îns ă ş i unii care amân ă datarea redactării primei Evanghelii ş i mai târziu, spre sfâr ş itul secolului I .

Multe dintre încerc ă rile apusene mai noi de datare a scrierii Evangheliei de la Matei au pornit de la premiza c ă Matei a folosit pe Marcu ş i c ă , deci, redactarea acestei Evanghelii trebuie situat ă cândva dup ă scrierea Evangheliei de la Marcu. Aceast ă aser ţ iune poate fi acceptat ă în ce prive ş te varianta greac ă a Evangheliei de la Matei. Dac ă îns ă Evanghelia de la Marcu a fost scris ă cel târziu în anul 63, nu vedem de ce nu putem situa apari ţ ia Evangheliei de la Matei în forma ei actual ă la scurt

timp dup ă aceast ă dat ă . Argumentele celor care sus ţin o dată foarte târzie sunt mai mult decât discutabile.

Problema dat ă rii exacte este, oricum, secundar ă . Important este faptul c ă Evanghelia întâia ne vine din sânul Bisericii apostolice ş i, mai mult, originea ei se leag ă de unul dintre Cei Doisprezece Apostoli. Tot a ş a de pu ţ in concordante sunt ş i eforturile mai ale autorilor apuseni pentru determinarea locului unde a fost scris ă Evanghelia de la Matei. Încerc ă rile de a sus ţ ine ca loc al apari ţ iei ei Alexandria trebuie respinse ca lipsite de orice probabilitate istoric ă . R ă mâne s ă se aleag ă între

Palestina ş i Siria . O analiză serioas ă a datelor par s ă încline balan ţa spre cea din urmă, adică Siria (poate Antiohia).

Planul Evangheliei de la Matei. Scurte consideraíi asupra cuprinsului Evangheliei

Papias, a ş a cum am ar ă tat, zice c ă Matei «a pus în ordine cuvintele« Domnului. Despre ce ordine este vorba ? Este clar c ă nu de o ordine istoric ă , cronologic ă , c ă ci Evanghelia întâia manifest ă

prea pu ţ in o preocupare de acest gen. Ordinea pe care o constată Papias în Evanghelia de la Matei este una tematică, teologică.

Inten ţ ia lui Matei n-a fost de a scrie o biografie a lui Iisus, ci de a oferi ceea ce s-ar putea numi

o catehez ă complet ă pentru un iudeu din Palestina dinainte de catastrofa de la anul 70, atras de

propov ă duirea apostolic ă despre Hristos. Ea r ă spunde întreb ă rilor pe care în mod firesc le punea un astfel de iudeu botezat - sau pe cale de a deveni cre ş tin - privind persoana lui Iisus, esen ţ ialul mesajului S ă u ş i primirea f ă cut ă acestui mesaj de c ă tre poporul f ă g ă duin ţ ei. Considerat ă din acest punct de vedere, Evanghelia posed ă o admirabil ă unitate. Ea nu este numai cea mai complet ă dintre Evanghelii, ci ş i cea mai sistematic ă . Adoptând, dup ă relatarea na ş terii Domnului, ordinea pe care o adoptase de la început, în liniile ei mari, cateheza apostolic ă privind

persoana ş i activitatea Mântuitorului , autorul îş i împarte lucrarea în dou ă p ăr ţi aproximativ egale. Prima (de la 3,1 pân ă la 16,20) cuprinde, dup ă relatarea Botezului Domnului ş i a ispitirii Sale, activitatea în Galileea ş i ultimul călătorie spre Ierusalim, în perspectiva Patimilor. A doua, restul, pân ă la sfâr ş it (de la 16,21 pân ă la 28,20). Punctul de cotitur ă decisiv

care marcheaz ă aceast ă diviziune îl constituie m ă rturisirea lui Petru de la Cezareea lui Filip (16, 16-

20). În interiorul acestor vaste ansambluri, Matei subordoneaz ă cronologia scopului s ă u de a oferi

o expunere clar ă ş i ordonat ă a faptelor ş i cuvintelor Domnului. C ă Matei «a pus în ordine cuvintele« Domnului, cum zice Papias, este un fapt absolut evident. «Cuvintele« lui Iisus sunt grupate tematic în

prima Evanghelie în cinci mari cuvânt ă ri. Fiecare cuvântare este precedat ă de câte o sec ţ iune narativ ă , în care sunt istorisite fapte ale Domnului. Cele cinci cuvânt ă ri sunt clar delimitate, având fiecare o scurt ă introducere (5, 1-2 ; 10,1-5 ; 13,1-3; 18,1-2 ş i 24,1-3) ş i încheindu-se toate cu o formul ă

stereotip ă : «Iar când Iisus a sfâr ş it cuvintele acestea

Iat ă , a ş adar, planul Evangheliei de la Matei , care reflectă cum nu se poate mai bine, pe

de o parte, modul structur ării materialului, iar pe de altă parte, preocuparea teologică centrală a autorului :

«

(7,28 ; 11,1 ; 13,53 ; 19,1 ; 26,1).

NA Ş TEREA Ş I COPIL Ă RIA LUI IISUS (cap. 1 ş i 2)

I. PROMULGAREA ÎMP Ă R ĂŢIEI CERURILOR (cap. 3 - 7) :

1. Sec ţ iune narativ ă : cap. 3-4.

2. Cuvântare evanghelic ă (Predica de pe Munte) : cap. 5-7.

II. PROPOV Ă DUIREA ÎMP Ă R ĂŢ IEI CERURILOR (cap. 8-10) :

1. Sec ţ iune narativ ă (zece minuni) : cap. 8 ş i 9.

2. Cuvântare apostolic ă (despre misiunea Sf.Apostoli) : cap. 10.

III. TAINA ÎMP Ă R ĂŢ IEI CERURILOR (11,1 - 13,52) :

1. Sec ţ iune narativ ă : cap. 11 ş i 12.

2. Cuvântare ( ş apte parabole) : 13, 1-52.

IV. BISERICA, ARVUNA ÎMP Ă R ĂŢ IEI CERURILOR (13,52 - 18,35) :

1. Sec ţ iune narativ ă (13,53 - 17,27).

2. Cuvântarea bisericeasc ă (sau: despre conduita comunitar ă ) : cap. 18.

V. VENIREA ÎMP Ă R ĂŢ IEI CERURILOR (cap. 19 - 25) :

1. Sec ţ iune narativ ă (cap. 19-22).

2. Cuvântarea eshatologic ă (despre sfâr ş itul lumii ş i Judecat ă ) : cap. 24-25.

PATIMILE, MOARTEA Ş I ÎNVIEREA (cap. 26 - 28).

Este greu de încadrat în acest plan capitolul 23, care cuprinde mustr ă ri aspre adresate de Mântuitorul c ă rturarilor ş i fariseilor. S-ar crede c ă acest capitol a fost ad ă ugat de evanghelist dup ă ce a terminat redactarea lucr ă rii. Unii au sugerat chiar c ă , structurându- ş i astfel scrierea în cinci p ă r ţ i, Sf. Matei ar fi conceput-o drept o replic ă la cele cinci c ă r ţ i ale lui Moise (Pentateuhul). Acestei ipoteze i se opune îns ă faptul c ă cele dinci p ă r ţ i sunt încadrate de «Evanghelia copil ă riei« la început ş i de relatarea Patimilor, mor ţ ii ş i Învierii Domnului, la sfâr ş it. Cele cinci p ă r ţ i care formeaz ă corpul scrierii nu sunt f ă r ă leg ă tur ă între ele. Dimpotriv ă , ele se succed în a ş a fel încât sec ţ iunile narative marcheaz ă o evolu ţ ie progresiv ă în cursul evenimentelor, în timp ce cuvânt ă rile arat ă un progres paralel în prezentarea înv ăţă turii Domnului despre Împ ă r ăţ ia

cerurilor. C ăci ideea centrală, cea care str ăbate ca un fir ro ş u întreaga Evanghelie, este aceea a Împ ărăţiei cerurilor pe care o întemeiază Hristos prin Întruparea Sa, prin înv ăţătura Sa ş i prin faptele Sale minunate, prin Patimile, moartea ş i Învierea Sa.

Sfânta Evanghelie de la Marcu

1. M ă rturia Tradi ţ iei

Autorul Evangheliei a doua

Ca ş i în cazul celorlalte Evanghelii, numele autorului Evangheliei a doua ne-a fost transmis de Tradi ţ ie. Biserica a pus în titlul Evangheliei numele lui Marcu pe baza m ă rturiei Tradi ţ iei. Într-adev ă r, Tradi ţ ia Bisericii vechi afirm ă f ă r ă nici o ezitare c ă autorul Evangheliei a doua este Sf. Marcu. Cea mai veche m ă rturie este - ca ş i în cazul Evangheliei de la Matei - cea a lui Papias, episcop în Ierapolis, care, înainte de anul 120, a scris lucrarea în cinci c ă r ţ i intitulat ă : Explicarea cuvintelor Domnului. Fragmente din aceast ă lucrare ni s-au p ă strat în Istoria bisericeasc ă a lui Eusebiu de Cezareea (+ 340). Papias scrie :

« Ş i iat ă ce mai zicea presbiterul ( Ioan, adic ă Apostolul Ioan, n.n.) : Marcu, care era t ă lmaciul lui Petru, a scris corect, dar cu toate acestea f ă r ă rânduial ă , tot ce- ş i aducea aminte c ă s-ar fi spus ori ar fi fost s ă vâr ş it de c ă tre Domnul. C ă ci el nu auzise nici nu înso ţ ise personal pe Domnul, ci doar a înso ţ it mai târziu pe Petru, dup ă cum am amintit. Acesta (Petru, n.n.) î ş i expunea înv ăţă turile dup ă cum se sim ţ ea trebuin ţ a, dar nu a ş a ca ş i cum ar fi f ă cut o expunere ordonat ă a faptelor. De aceea nu-i deloc gre ş eala lui Marcu dac ă a scris dup ă cum î ş i aducea aminte. Pentru c ă el purta grij ă doar de un singur lucru : s ă nu lase afar ă nimic din ceea ce auzise ş i s ă nu se fac ă vinovat în expunerea sa de nici o minciun ă «. De remarcat faptul c ă , în acest text, numai prima fraz ă este un citat al spuselor «prezbiterului« (Apostolului) Ioan. Restul este un comentariu al lui Papias. Pare evident c ă Papias îl ap ă r ă pe autorul

Evangheliei a doua în fa ţ a acuzelor unora - bazate pe compararea Evangheliei sale cu cea de la Matei - c ă omite detalii semnificative din via ţ a ş i activitatea Mântuitorului ş i c ă nu prezint ă evenimentele în ordine cronologic ă . Acestor acuze, Papias le r ă spunde c ă Marcu n-a f ă cut altceva decât s ă redea înv ăţă tura Apostolului Petru. Ori, nici Petru n-a inten ţ ionat vreodat ă o expunere complet ă ş i în ordine cronologic ă a faptelor ş i cuvintelor mântuitoare ale Domnului. Scopul Apostolului era unul practic ş i didactic ; el «î ş i expunea înv ăţă turile dup ă cum se sim ţ ea trebuin ţ a« în fiecare împrejurare. Marcu,

ucenic ş i «t ălmaci« (translator pentru limba greacă) al lui Petru, a f ăcut bine că a prezentat cu grij ă - f ăr ă s ă omită sau s ă adauge ceva - ceea ce înv ăţa Apostolul Petru despre Mântuitorul Hristos.

Alte m ă rturii vechi confirm ă spusele lui Papias.

Astfel, Prologul antimarcionit (sfâr ş itul sec. II) zice : « ă Marcu, cel numit <cu

dup

degete scurte> , deoarece, într-adev ă r,

avea degetele mici în compara ţ ie cu statura sa. El a fost

t ă lmaciul lui Petru. După moartea acestuia, el a pus pe hârtie Evanghelia sa, în părţile Italiei« .

Avem aici cea mai veche m ă rturie despre porecla lui Marcu de «cel cu degete scurte«, care se refer ă,

desigur, la o particularitate fizică a sa. Tradiţia despre degetele scurte ale lui Marcu va fi men ţionată ceva mai târziu de Sf. Ipolit. Unii exegeţi cred îns ă că această poreclă ar fi avut în vedere unele «scurtimi« stilistice ale Evangheliei sale, evidente pentru cititorii avizaţi din toate epocile. Alţii presupun că ar fi vorba de o conjectur ă de dată mai târzie, datorată confund ării numelui Marcu cu adjectivul latin mancus, care înseamn ă mutilat, schilodit . Clement Alexandrinul (+ cu pu ţin înainte de anul 215), în cartea a VI-a a Hipotipozelor, istoriseşte - după mărturia lui Eusebiu de Cezareea - cum cei care ascultaseră predicile lui Petru «s-au adresat prin totul felul de rug ămin ţi lui Marcu - autorul Evangheliei ş i înso ţitorul lui Petru - cerându-i s ă le lase în scris însemn ările dup ă înv ăţătura care le-a fost transmis ă oral (de către Petru). Ş i atâta s-au rugat pân ă ce l-au câş tigat pe om, încât se poate spune că aş a numita <Evanghelie dup ă Marcu> e rodul insistenţelor lor. Se spune că Apostolul Petru cuno ş tea acest fapt în urma unei descoperiri a Duhului Sfânt, de aceea s-a bucurat mult auzind de dorin ţa acestor oameni, aş a încât le-a îng ăduit s ă aib ă această carte spre citire în adun ările lor«. Acelaş i Clement, bazându-se - cum însu ş i ţine s ă precizeze - pe informaţiile transmise de cei vechi, zice : «Astfel, la Evanghelia dup ă Marcu lucrurile s-au petrecut în împrejur ările următoare : dup ă ce Petru propov ăduise public înv ăţătura creş tin ă în Roma ş i f ăcuse cunoscută Evanghelia cu puterea Duhului Sfânt, mulţi din cei ce ascultaser ă aceste predici au rugat pe Marcu, ca unul care îl înso ţise pe Petru de multă vreme ş i deci p ăstrase în amintire cele spuse, s ă pună în scris cele propov ăduite (de Petru, n.n.). Aflând de această dorin ţă, Petru n-ar fi intervenit nici ca s ă -l împiedice, dar nici ca s ă -l încurajeze« .

Sf. Irineu (la sfâr ş itul sec. II), dup ă ce zice c ă Evanghelia de la Marcu a fost scris ă «pe când Petru ş i Pavel propov ă duiau Evanghelia la Roma ş i întemeiau acolo Biserica«, adaug ă : « Ş i dup ă

moartea acestora (a Apostolilor Petru ş i Pavel, n.n.), Marcu, ucenicul ş i tălmaciul lui Petru, ne-a redat în scris ceea ce propov ăduise Petru« .

Mai ad ă ug ă m m ă rtuia lui Origen (+ 254) : «A doua (evanghelie) este cea dup ă Marcu, pe

care a compus-o dup ă îndrumările pe care i le-a dat Petru, care de altfel îl ş i numeş te < fiul> s ău, în Epistola (sa) sobornicească, când zice : «ş Bisericaţ cea aleas ă din Babilon ş i Marcu, fiul meu, v ă îmbr ăţiş ează«.

Alte m ă rturii vechi nu fac decât s ă confirme afirma ţ iile de mai sus. Aceste afirma ţ ii, cum se poate observa, sunt concordante ; excep ţ ie fac numai referirile la data redact ă rii Evangheliei, plasat ă

Prologul antimarcionit ş i de Sf. Irineu

dup ă moartea acestuia.

de Clement Alexandrinul în timpul vie ţ ii Sf. Petru, iar de

2. Noul Testament despre Sf. Marcu

Dup ă m ă rturia lui Papias, Marcu nu L-ar fi ascultat nici nu L-ar fi înso ţ it pe Hristos. Totu ş i, el n-a putut fi o persoan ă str ă in ă de anturajul istoric al Mântuitorului. E adev ă rat c ă el nu este men ţ ionat

niciodat ă cu numele în Sfintele Evanghelii. Dup ă mul ţ i îns ă, Evangheliile ar con ţ ine unele referiri indirecte la Marcu. Astfel, mul ţ i comentatori v ă d pe Sf. Marcu în purt ă torul urciorului cu ap ă care a ş teapt ă pe Petru ş i pe Ioan la poarta dinspre Betania a Ierusalimului ş i-i conduce apoi în casa aleas ă de Domnul pentru Cina cea de Tain ă (Mc 14, 13-14 ş i Lc 22, 10). S-ar putea îns ă , mai degrab ă , s ă fi fost vorba de un slujitor al acelei case. Dac ă îns ă a fost vorba de aceea ş i cas ă în care mai târziu se va aduna Biserica din Ierusalim (Fapte 12, 12), atunci «st ă pânul casei« (Mc 14, 14) nu este altul decât însu ş i tat ă l

evanghelistului. Cu mai multă siguran ţă am putea vedea pe Marcu în tân ărul care mergea dup ă Domnul în noaptea în care El a fost prins (Mc 14, 51-52). Faptul că acest episod este reţinut numai în Evanghelia a doua constituie un temei foarte puternic în favoarea acestei identificări. Alţii v ăd pe Marcu în tân ărul bogat care a venit la Mântuitorul când a aflat că a sosit în Iudeea: deş i încă nu era îndeajuns preg ătit sufleteş te pentru a primi mesajul lui Iisus, acest tân ăr - ş i acest amănunt îl reţine numai Evanghelia a doua - a simţit privirea plin ă de iubire cu care l-a îmbr ăţiş at Domnul (Mc 10, 21). Alţii, în sfâr ş it, cred că Marcu a fost «celălalt ucenic« care era cunoscut lui Caiafa ş i care nu numai că a fost lăsat s ă intre în curtea arhiereului în noaptea procesului sinedrial al Mântuitorului, dar a putut introduce în ăuntru ş i pe Petru (In 18, 15-16). O tradiţie destul de veche îl număr ă pe Martcu printre cei 70 de ucenici, iar mulţi dintre Sf. P ărinţi precum ş i unii autori mai noi cred că Marcu L-a cunoscut personal pe Domnul, cel pu ţin în ultimele zile dinaintea sfintelor Sale Patimi .

Cu numele, Sf. Marcu este pomenit de zece ori în Noul Testament. Faptele Apostolilor se refer ă de ş ase ori la acest ucenic, care este numit când «Ioan, cel numit Marcu« (12, 12. 25 ; 15, 37), când «Ioan« (13, 5.13), când «Marcu« (15, 39). În toate aceste cazuri este vorba de aceea ş i persoan ă , adic ă de tân ă rul ucenic a c ă rui mam ă , probabil v ă duv ă (deoarece nu se face referire ş i la so ţ ul ei), î ş i pusese casa la dispozi ţ ia tinerei Biserici din Ierusalim, acolo adunându- se în mod obi ş nuit credincio ş ii cre ş tini (12, 12). Era vorba de o familie bogat ă , care avea nu numai o cas ă destul de spa ţ ioas ă , ci ş i cel pu ţ in o slujnic ă , pe Rodi (12, 13). Acest tân ă r ucenic i-a înso ţ it pe Sfin ţ ii Barnaba ş i Pavel atunci când ace ş tia, veni ţ i la Ierusalim pentru a aduce fra ţ ilor de aici ajutoare materiale din partea Bisericii antiohiene (11, 27-30), au plecat din Ierusalim la Antiohia (12, 25), iar ceva mai târziu i-a înso ţ it în prima lor c ă l ă torie misionar ă (13, 5), p ă r ă sindu-i îns ă la Perga Pamfiliei (13, 13) . Faptul că i-a p ărăsit atunci a generat mai târziu la o neîn ţ elegere între Sfin ţ ii Pavel ş i Barnaba : acesta din urm ă voia s ă -l ia ş i pe Marcu în a doua c ă l ă torie misionar ă (15, 37 ş i urm.), dar Sf. Pavel a refuzat. Atunci Barnaba a plecat cu Marcu spre Cipru, iar Sf. Pavel, împreun ă cu Sila, au plecat spre Asia Mic ă . Aceast ă neîn ţ elegere s-a dovedit astfel a fi spre binele propov ă duirii Evangheliei, c ă ci a dus la constituirea a dou ă grupuri misionare în loc de unul singur. În Epistolele Sf.Apostol Pavel, numele lui Marcu apare de trei ori : în Col 4, 10, în Filim 24

ş i în II Tim 4, 11. Epistolele către Coloseni ş i către Filimon au fost scrise de Sf. Apostol Pavel pe când era întemniţat la Roma, între anii 61-63, mai degrab ă spre sfâr ş itul acestei perioade (deci la anul 63). Sf. Marcu era acum unul dintre înso ţitorii apropiaţi ai Apostolului. Greş eala din tinereţe fusese de mult uitată ş i Sf. Marcu avusese destul timp s ă - ş i dovedească

seriozitatea ş i d ăruirea în slujirea Evangheliei. În Col 4, 10 mai apare un indiciu important în ce-l priveş te pe Marcu : el este numit «v ărul lui Barnaba«. Iată, deci, de ce a ţinut Barnaba s ă -

l ia pe Marcu în a doua călătorie. Pe de altă parte, deoarece din Fapte 4, 36 aflăm că Barnaba

era levit, înseamn ă că ş i Marcu, v ărul s ău, era levit. Unii au presupus chiar că Marcu avea degete scurte deoarece s-ar fi mutilat spre a nu fi obligat s ă slujească la templul din Ierusalim ca levit ş i asrfel s ă fie disponibil pentru lucrul Evangheliei. Din Fapte 4, 36-37 mai aflăm că

Barnaba se n ăscuse în Cipru - deş i în primele zile ale Bisericii se pare că tr ăia la Ierusalim - ş i că era destul de bogat, fiind proprietarul unei ţarini pe care a vândut-o, preţul ei punându-l la picioarele Apostolilor. Putem deduce deci că ş i p ărin ţii lui Marcu - sau cel pu ţin unul dintre ei

- proveneau dintre iudeii eleniş ti , deş i erau acum stabiliţi la Ierusalim.

În II Tim 4, 11, Sf. Pavel, care se afla atunci (în toamna anului 66) într-o a doua întemni ţ are la Roma (cea care se va încheia cu moartea sa martiric ă , în anul 67), îi scrie lui Timotei : «Ia pe Marcu ş i adu-l cu tine, c ă ci îmi este de folos spre slujire«. Deoarece pe atunci Timotei se afla la Efes, putem

presupune c ă ş i Marcu se afla acolo sau, în orice caz, undeva în Asia Mic ă , trimis fiind în misiune de Apostolul neamurilor. Totodat ă , acest text confirm ă faptul c ă rolul obi ş nuit al Sf. Marcu pe lâng ă Apostolul neamurilor nu era acela de prop ă v ă duitor , ci de slujitor, rol pe care, de altfel, l-a avut înc ă de la început (cf. Fapte 13, 5). Sf. Petru îl men ţ ioneaz ă ş i el pe Marcu, în prima sa Epistol ă : «Biserica cea aleas ă din Babilon

ş i Marcu, fiul meu, v ă îmbr ăţ i ş eaz ă « (I Petru 5, 13). Marcu era «fiul« Apostolului deoarece acesta îl va

fi botezat ; putem, de altfel, presupune c ă Sf. Petru a botezat întreaga familie în a c ă rei cas ă se aduna

Biserica-mam ă din Ierusalim. În ce prive ş te locul men ţ ionat aici de Apostol - Babilon - mul ţ i cred c ă este vorba de fapt de Roma (numit ă «Babilon« ş i în Apocalips ă ). C ă la anul 63 Sf. Marcu se afla la

Roma, ne-o spune Sf. Apostol Pavel, cum am v ă zut. Tot acolo se va fi aflat ş i în compania Sf. Apostol Petru, pe la anul 64-65, când a fost scris ă Epistola I Petru ? Probabil, de ş i unii autori cred c ă

e vorba de Babilonul din Mesopotamia. În orice caz, dac ă s-a aflat la Roma într-o vreme în care erau

acolo ambii mari Apostoli, Petru ş i Pavel, nu vedem deloc de ce Sf. Marcu n-ar fi fost apropiat de amândoi deodat ă . Iar lui Petru, care nu ş tia destul de bine limba greac ă spre a putea propov ă dui în

aceast ă limb ă , Marcu i-a servit ş i ca «t ă lmaci«, fapt re ţ inut - a ş a cum am v ă zut - de mai multe dintre

m ă rturiile vechi. C ă Sf. Marcu a fost o vreme ucenic al Apostolului Petru o confirm ă din plin m ă rturiile din Tradi ţ ia veche pe care le-am men ţ ionat ş i care, a ş a cum am v ă zut, ne spun c ă Evanghelia de la Marcu red ă de fapt predica lui Petru despre Hristos ş i despre lucrarea Sa mântuitoare. La aceste mărturii,

ad ăug ăm aici încă una, nu lipsită de importan ţă pentru a în ţelege valoarea istorică deosebită a Evangheliei de la Marcu. Este vorba de cea a Sf. Iustin Martirul (+ 165). Sf. Iustin nu men ţionează în mod direct Evanghelia de la Marcu, dar se refer ă la unele Memorii ale lui Petru care cuprind ş i cuvintele «cu numele Boanerghes, ceeace înseamn ă fiii tunetului« , cuvinte care se află de fapt în Mc 3, 17. De unde rezultă că în veacul II se ş tia că Evanghelia de la Marcu red ă de fapt înv ăţătura Apostolului Petru.

Sf. Apostol Petru joac ă , într-adev ă r, un mare rol în Evanghelia de la Marcu. De exemplu, în istorisirea Sf. Patimi, din cele 72 de versete ale capitolului 14, în 22 apare numele Sf. Petru (în întreaga Evanghelie, numele Simon ş i Petru apar cu totul de 26 de ori). Cine, de altfel, ar fi putut vorbi mai precis despre lep ă darea sa de Mântuitorul dac ă nu el însu ş i ? La fel, în scena în care Mântuitorul îl mustr ă sever pe Petru pentru reac ţ ia sa la vestirea Patimilor (8, 31-33) sau în cea a Schimb ă rii la fa ţă (9, 2-13) avem impresia clar ă c ă istorisirea o face un martor direct al evenimentelor. Ce se ş tie despre Sf. Marcu dup ă aceea ? Eusebiu de Cezareea zice : «Despre acest Marcu se spune c ă a fost cel dintâi trimis s ă predice Evanghelia în Egipt, a ş a cum a compus-o, ş i tot el a întemeiat acolo primele Biserici«. Această

tradiţie este confirmată ş i de Fer. Ieronim ; iar principala Liturghie a Bisericii din Egipt este numită «a Sf. Marcu«. O veche tradi ţie occidentală afirmă că Sf. Marcu a predicat ş i în Italia de nord, întemeind Biserica din Aquileea (Veneţia). Scrierile apocrife : Faptele lui Barnaba şi Faptele lui Marcu, de dată târzie (sec. V ?) precum ş i unii scriitori bisericeş ti (Simeon Metafrastul, Nichifor Calist ş .a.) spun că Marcu ş i-a încheiat viaţa prin moarte martirică, fiind prins de p ăgâni într-o catacomb ă din Alexandria Egiptului, apoi legat ş i târât pe str ăzile oraş ului pân ă ş i-a dat sufletul. Biserica Ortodox ă îl pr ăznuieş te în ziua de 25 aprilie.

Limba ş i stilul Evangheliei

Sf. Marcu ş i-a scris Evanghelia în limba greac ă elenistic ă , a ş a numitul «dialect comun«, care se vorbea atunci în întreg bazinul M ă rii Mediterane. Limba Evangheliei ne arat ă c ă Marcu n-a fost un c ă rturar, ci un om din popor, cu o instruc ţ ie modest ă (greaca sa este destul de s ă rac ă ) ; el îns ă ş i-a p ă strat ş i realismul viguros ş i prospe ţ imea viziunii oamenilor simpli. Stilul s ă u, de ş i simplu, este cursiv ş i plin de via ţă . În Evanghelia de la Marcu apar multe aramaisme, ceea ce i-a f ă cut pe unii cercet ă tori s ă presupun ă c ă ea ar fi fost redactat ă mai întâi în limba aramaic ă ; aceast ă opinie este îns ă respins ă de majoritatea exege ţ ilor. Coloratura semitic ă a Evangheliei se explic ă prin faptul c ă autorul ei era un iudeu din Ţ ara Sfânt ă , iar limba sa matern ă era aramaica. Exist ă în Evanghelie ş i multe cuvinte latine ; cele mai multe sunt îns ă termeni tehnici, folosi ţ i în general în epoca aceea (de exemplu : dinar,

legiune, centurion). Faptul c ă latinismele sunt mai frecvente la Marcu decât în celelalte Evanghelii ş i c ă în dou ă rânduri (12, 42 ; 15, 16) un cuvânt grecesc este explicat prin termenul latin corespunz ă tor poate fi un indiciu c ă , într-adev ă r, Evanghelia a doua a fost scris ă la Roma. Trebuie s ă mai observ ă m c ă în sec ţ iunile comune cu ceilal ţ i doi sinoptici, relat ă rile lui Marcu sunt în general mai bogate în detalii ş i mai pitore ş ti. Astfel, de ş i Evanghelia de la Marcu este mult mai scurt ă decât cele de la Matei ş i de la Luca, unele episoade sunt relatate mai pe larg de Marcu, cu am ă nunte semnificative ş i care nu puteau proveni decât de la un martor ocular (Sf. Petru). Exemple :

învierea fiicei lui Iair (5, 21-43) ; vindecarea sl ă b ă nogului de la Capernaum (2, 1-12), potolirea furtunii pe mare (4, 35-41), prima înmul ţ ire a pâinilor (6, 30-44). Ne putem u ş or imagina cum Apostolul Petru, istorisind mereu - în predicile sale - diferitele momente ale vie ţ ii Mântuitorului, ad ă uga de fiecare dat ă noi am ă nunte, relat ă rile sale devenind astfel tot mai bogate ş i mai pitore ş ti. Marcu este ascult ă torul atent ş i ucenicul credincios al anilor din urm ă ai vie ţ ii marelui Apostol.

Primii destinatari, data ş i locul scrierii Evangheliei

Pentru cine scria în primul rând Sf. Marcu ? Desigur c ă nu pentru iudei. C ă ci dac ă ar fi scris pentru iudei, n-ar fi sim ţ it nevoia s ă precizeze c ă Iordanul este un râu (1, 5), nici s ă explice unele datini iudaice ca sp ă larea mâinilor înainte de mas ă , îmb ă ierea la venirea din pia ţă , sp ă larea ritual ă a paharelor, vaselor ş i paturilor (7, 3-4) sau c ă jertfa de Pa ş te se s ă vâr ş ea în prima zi a Azimelor (14, 12) ş .a. Faptul c ă traduce unele expresii aramaice ş i simte nevoia s ă indice echivalentul unei sume în moned ă roman ă - în 12, 42 : «doi lepta (moned ă greceasc ă ), adic ă un quadrans (moned ă roman ă )« - ne face s ă credem c ă Marcu ş i-a scris Evanghelia în primul rând pentru cititori romani. Atunci când istorise ş te purtarea crucii Domnului de c ă tre Simon Cirineul, el precizeaz ă c ă acesta era «tat ă l lui Alexandru ş i al lui Ruf« (15, 21) ; ori, din Rom 16, 13 rezult ă c ă atunci când Sf. Pavel scria aceast ă Epistol ă Ruf se afla la Roma. Cititorii romani ai Evangheliei de la Marcu îi cuno ş teau, deci, pe fiii acelui Simon ; de aceea îi ş i men ţ ioneaz ă Evanghelistul, pentru a-l identifica cât mai clar pentru cititorii s ă i pe acel personaj care a purtat crucea Domnului. Evanghelia a doua a fost scris ă , deci, în primul rând pentru credincio ş ii proveni ţ i dintre p ă gâni (a ş a-numi ţ i «p ă gâno-cre ş tini) din capitala Imperiului, a ş a cum, de altfel, m ă rturise ş te Tradi ţ ia. E adev ă rat c ă Sf. Ioan Hrisostom spune c ă Evanghelia ar fi fost scris ă în Egipt. Dar Clement ş i Origen, amândoi profesori ai vestitei ş coli catehetice din Alexandria, nu ş tiu nimic despre o origine egiptean ă a Evangheliei de la Marcu. Clement afirm ă chiar, cum am v ă zut, c ă Marcu ş i-a scris Evanghelia la Roma. Se pare c ă Sf. Ioan Hrisostom a în ţ eles gre ş it o fraz ă , de altfel ambigu ă , a lui Eusebiu de Cezareea. În ce prive ş te timpul scrierii Evangheliei, am v ă zut c ă el este situat de Prologul antimarcionit ş i de Sf. Irineu dup ă moartea Sf. Petru, iar de Clement Alexandrinul în timpul vie ţ ii Apostolului. Fer. Ieronim (+ 430) afirm ă ş i El c ă Marcu a scris Evanghelia în timpul vie ţ ii Sf. Petru, care a ş i aprobat

citirea ei în Biserici .Avem bune temeiuri s ă credem că Sf. Luca a folosit opera lui Marcu la redactarea propriei sale Evanghelii. Dacă, dup ă cum ne informează întreaga tradiţie istorică a primelor secole, Sf. Luca ş i-a scris Evanghelia în anul 63, înseamn ă că Evanghelia de la Marcu a fost scris ă cel târziu în acest an 63.

Este adev ă rat c ă mul ţ i autori apuseni adopt ă pentru redactarea Evangheliei a doua o dat ă mai târzie, cu pu ţ in înainte de anul 70 (anul distrugerii Ierusalimului) sau chiar dup ă aceast ă dat ă . Argumentele lor sunt îns ă foarte discutabile.

Planul Evangheliei de la Marcu

Partea întâi I. Introducere (1, 1-13)

II. Activitatea în Galileea (1,14 - 3,6)

1. Rezumat introductiv (1, 14-15)

2. Chemarea primilor ucenici (1, 16-20)

3. La Capernaum (1, 12-39)

4. Conflicte cu c ă rturarii (2,1 - 3,6)

II. Apogeul activit ăţ ii în Galileea (3,7 - 6,13)

1. Rezumat (3, 7-12)

2. Alegerea Celor Doisprezece (3, 13-19)

3. Acuza ţ ii aduse lui Iisus (3, 20-35)

4. Înv ăţă tur ă în pilde (4, 1-34)

5. Minuni ale Domnului (4,35 - 5,43)

6. Respingerea lui Iisus la Nazaret (6,1-6a)

7. Trimiterea Celor Doisprezece în misiune (6, 6b-13)

III. Sfâr ş itul activit ăţ ii în Galileea (6,14 - 7,23).

1. Temerile lui Irod ; moartea Sf. Ioan Botez ă torul (6, 14-29)

2. Prima înmul ţ ire a pâinilor ş i urm ă rile acestei minuni (6, 30-56)

3. Discu ţ ii despre «curat« ş i «necurat« (7, 1-23)

IV. C ă l ă torii în afara Galileii (7,24 - 8, 26)

1. În p ă r ţ ile Tirului ş i ale Sidonului (7, 24-37)

2. A doua înmul ţ ire a pâinilor (8, 1-10)

3. Fariseii cer semn din cer (8, 11-13)

4. Taina pâinilor (8, 14-21)

5. Vindecarea unui orb la Betsaida (8, 22-26)

Partea a doua V. Cezareea lui Filip. Drumul spre Ierusalim (8,27 - 10, 22)

1. M ă rturisirea lui Petru ş i prima prevestire a Patimilor (8,27 - 9,29)

2. C ă l ă torie prin Galileea (9, 30-50)

3. C ă l ă torie prin Pereea ş i Iudeea (10, 1-31)

4. Ultima etap ă a c ă l ă toriei spre Ierusalim (10, 32-52)

VI. Activitatea Domnului la Ierusalim (cap. 11 - 13)

1. Evenimente premerg ă toare (11, 1-25)

2. Înv ăţă turi ale Domnului la Ierusalim (11,27 - 12,44)

3. Cuvântarea eshatologic ă - mica «apocalips ă « (cap. 13)

VII. Patimile, moartea ş i Învierea (cap. 14 - 16)

1. Evenimente pân ă la arestare (14, 1-52)

2. Procesul, r ă stignirea, moartea ş i punerea în mormânt a Mântuitorului (14, 53 - 15,47)

3. Învierea ş i ar ă t ă rile Domnului Celui înviat (cap. 16)

Am notat deja c ă Sf.Marcu nu ş i-a propus s ă urmeze un plan bine structurat. Unele pericope întrerup oarecum cursul firesc al relat ă rii. Dar tocmai aceast ă lips ă a unei ordon ă ri elaborate a materialelor adaug ă la valoarea istoric ă a Evangheliei. Un autor mai preten ţ ios ş i-ar fi aranjat poate altfel materialele. Lucrarea ar fi câ ş tigat atunci în ce prive ş te valoarea literar ă , dar ar fi pierdut ceva esen ţ ial : n-ar mai fi reflectat atât de fidel Tradi ţ ia evanghelic ă oral ă , cea a propov ă duirii Apostolilor. Este evident c ă multe dintre grupajele literare ale lui Marcu ne conserv ă grupaje tradi ţ ionale, cu care cititorii erau deja familiariza ţ i din propov ă duirea apostolic ă . De fapt, Evanghelia a doua urmeaz ă în mare un plan : cel al propov ă duirii apostolice, a ş a cum se reflect ă aceasta, de pild ă , în cuvânt ă rile din Faptele Apostolilor, ale Sf. Petru (2, 14-36. 38-39 ; 3, 12-26 ; 4, 8-12 ; 10, 36-43) sau ale Sf. Pavel (13, 17-41). Prologul Evangheliei (1, 1-13) rezum ă pe scurt predica Sf. Ioan Botez ă torul, Botezul Domnului ş i ispitirea Sa. Urmeaz ă apoi activitatea în Galileea (1,14 - 7,23), apoi c ă l ă torii în p ă r ţ ile Tirului ş i ale Sidonului şi prin Decapole ; dup ă care Iisus revine în Galileea. M ă rturisirea lui Petru de la Cezareea lui Filip formeaz ă un punct culminant care, am putea spune, împarte Evanghelia în dou ă . Pân ă aici, Iisus este prezentat clar ca Mesia ; de acum încolo El p ă streaz ă , desigur, aceast ă calitate, dar este înf ăţ i ş at ca un Mesia care mântuie ş te lumea prin p ă timire , ca un Mesia care merge la moarte. Ş i deş i El revine în Galileea (9, 30-50), se

poate spune că drumul spre Ierusalim începe odată cu coborârea de pe muntele Schimb ării la faţă (9, 2-8), iar această călătorie dramatică se va încheia cu Patimile, ş i Învierea Domnului.

Finalul Evangheliei de la Marcu (16, 9-20)

Ultimele 12 versete ale Evangheliei lipsesc din foarte mult manuscrise grece ş ti ş i din unele importante manuscrise ale vechilor traduceri. Eusebiu ş i Fer. Ieronim atest ă faptul c ă acest final lipsea din aproape toate manuscrisele grece ş ti pe care ei le cunoscuser ă . În unele manuscrise, în locul acestor versete apare un alt final, cunoscut sub numele de «finalul scurt«, care are urm ă torul cuprins : «Ele (femeile) au vestit celor ce erau în jurul lui Petru toate cele ce (îngerul) le-a poruncit lor. Iar dup ă acestea ş i Însu ş i Iisus i-a trimis (pe Apostoli) de la R ă s ă rit ş i pân ă la Apus s ă duc ă vestea cea sfânt ă ş i nestric ă cioas ă a mântuirii ve ş nice«.

Fer. Ieronim ne informează că în unele manuscrise greceş ti dup ă Mc. 16, 14 se află un adaos. În 1907 s-a g ăsit la Akhmim, un or ăş el de pe malul r ăs ăritean al Nilului, un manuscris biblic (din sec. V sau VI) în care apare ş i adaosul men ţionat de Fer. Ieronim. Deoarece acest manuscris a intrat în posesia americanului Freer, adaosul intercalat acolo dup ă Mc 16, 14 este cunoscut în literatura de specialitate ca «loghionul lui Freer«. Ş i acest adaos arată că în antichitatea creş tin ă a existat o problemă cu finalul Evangheliei de la Marcu.

Vocabularul ş i stilul textului din Mc 16, 9-20 arat ă , într-adev ă r, c ă acest final nu este scris de mâna lui Marcu. Avem aici, de fapt, un rezumat al unor ar ă t ă ri ale Domnului Celui înviat consemnate în celelalte Evanghelii, mai ales în cea de la Luca. De pild ă , se spune despre Maria Magdalena c ă este cea «din care (Iisus) scosese ş apte demoni«, ca ş i în Lc 8, 2. De asemenea, ar ă tarea c ă tre cei doi ucenici (v. 12-13) face aluzie la episodul relatat în Lc 24, 13-35. Expresia «Domnul Iisus« din v. 19, frecvent ă în Faptele Apostolilor, nu mai apare nic ă ieri în alt ă parte în Evanghelii. Este clar c ă cineva, într-o epoc ă foarte timpurie, a adugat aceste versete ca o încheiere. De ce se termina Evanghelia cu v. 8 ? Nu ş tim. Poate c ă Sf. Marcu a socotit c ă , vorbind despre mormântul gol ş i redând mesajul îngerului c ă tre mironosi ţ e, a exprimat îndeajuns adev ă rul c ă Iisus a înviat cu adev ă rat. Se poate îns ă - ceea ce este mult mai probabil - ca ultima fil ă a manuscrisului original s ă se fi pierdut. C ă ci, într-adev ă r, este greu de crezut c ă Sf. Marcu ş i-ar fi încheiat Evanghelia cu v. 8, f ă r ă a spune nimic despre ar ă t ă rile de dup ă Înviere. Pentru credin ţ a cre ş tin ă , finalul actual (v. 8 - 20) are deplin ă valoarea ş i autoritate, ca parte integrant ă a Sfintei Scripturi. C ă ci, chiar dac ă n-a fost scris de Sf. Marcu, el a fost acceptat de Biseric ă înntotdeauna drept text inspirat ş i canonic.

SFÂNTA EVANGHELIE DE LA LUCA

Cea de-a treia Evanghelie, «cuvântul cei dintâi« al Sf. Luca, ofer ă cercetătorului Bibliei privilegiul de a fi urmat de un «al doilea cuvânt« al aceluiaş i autor - cartea Faptele Apostolilor -, fapt care lărgeş te baza comparaţiilor ş i a verificărilor posibile. Totodată, această Evanghelie are în frunte un prolog (Lc 1, 1-4), în care autorul se refer ă la izvoarele folosite ş i precizează scopul scrierii sale. «Este cea mai frumoas ă dintre căr ţile care există«, scrie un cunoscut autor . Evanghelia a treia este, dintre cele patru Sfinte Evanghelii, ş i cea mai lung ă, dacă ţinem seama de numărul de versete ş i de cuvinte. C ăci, deş i Evanghelia de la Luca are numai 24 capitole, totu ş i, cu cele 1.151 versete ş i 19.414 cuvinte (în originalul grecesc) pe care le cuprinde, este mai mare decât Evanghelia de la Matei care, deş i are 28 capitole, cuprinde numai 1.071 versete ş i 18.299 cuvinte.

Autorul Evangheliei a treia

1. Mă rturia Tradiţ iei

Ca ş i în cazul celorlalte Evanghelii, nici în Evanghelia a treia nu este men ţionat numele autorului. Din Tradiţia veche a Bisericii ş tim îns ă că autorul acestei Evanghelii este Sf. Luca. Principalele mărturii ale Tradiţiei sunt următoarele :

Sf. Irineu al Lyonului (pe la anul 180) zice : «Luca, însoţitorul lui Pavel, a pus în scris, într-o carte, Evanghelia propov ăduită de acela (de Sf. Pavel, n.n.).« Prologul antimarcionit (sfâr ş itul sec. II) cuprinde o referire destul de larg ă la autorul Evangheliei a treia : «Luca era sirian, din Antiohia, ş i doctor de felul s ău. El a fost ucenic al Apostolilor. Mai târziu a devenit ucenic al lui Pavel, pân ă la moartea acestuia. El l-a slujit pe Domnul f ăr ă abatere, nu s-a căs ătorit, n-a avut copii, ş i a murit în Beo ţia, plin de Duhul Sfânt, la vârsta de 84 de ani. Deoarece fuseser ă deja scrise Evanghelii, de către Matei în Iudeea ş i de către Marcu în Italia, Luca a scris-o pe a sa, miş cat fiind de Duhului Sfânt, în regiunea numită Ahaia. În prologul s ău, el aminteş te faptul că alte Evanghelii fuseser ă scrise înainte de el, dar arată că era nevoie, pentru credincio ş ii veniţi din p ăgânism, s ă li se prezinte cu exactitate iconomia credin ţei, ca nu cumva ei s ă fie contrariaţi de basmele iudaice sau s ă fie r ătăciţi de la adev ăr de în ş elăciunile ereticilor.« Canonul Muratori, o listă a căr ţilor inspirate acceptate la Roma datând dintr-o epocă în care episcopatul lui Pius I (de pe la anul 140) putea fi calificat drept «recent ş i din vremea noastr ă« , ne informează în termenii următori despre cele dou ă «cuvinte« ale Sf. Luca :

«A treia carte a Evangheliei, dup ă Luca. Acest Luca, doctor, dup ă Înălţarea lui Hristos, Cum Pavel îl luase ca înso ţitor Al s ău, în propriul s ău nume, Despre tot ceea ce auzise spunându-se a scris. Totu ş i, nici el Nu L-a v ăzut pe Domnul în trup ş i de aceea el s-a informat cum a putut mai bine Astfel, el începe s ă istorisească începând de la naş terea lui Ioan Iar faptele tuturor Apostolilor Într-o singur ă carte au fost scrise. Luca, pentru prea alesul Teofil,

A p ăstrat tot ceea ce sub ochii s ăi

Se petrecuse, aş a precum omisiunea p ătimirii lui Petru

O arată clar, ca ş i cea a plecării lui Pavel

Când a p ărăsit Roma pentru a merge în Spania « Tertulian (+ cca 240) scrie : «De altfel, Luca nu este apostol, ci (b ărbat) apostolic, nu este dascăl, ci ucenic« . Pe Sf. Apostol Pavel, Tertulian îl numeş te «lumin ătorul« ş i «dascălul« lui Luca . Eusebiu de Cezareea (+ 340), referindu-se la ucenicii Apostolilor, zice despre Sf. Luca : «La rândul lui, Luca, a cărui patrie era Antiohia, iar preg ătirea lui fusese cea de doctor, a tr ăit mai cu seamă în preajma lui Pavel, dar în acelaş i timp a venit în legătur ă ş i cu ceilalţi Apostoli, dobândindu- ş i de la to ţi aceş tia bun ă mărturie despre înv ăţătura cea mântuitoare de suflete, pe care ne-a lăsat-o în dou ă căr ţi insuflate de Dumnezeu : mai întâi 'Evanghelia' pe care el însu ş i declar ă că a compus-o dup ă tradiţiile celor care fuseser ă ei în ş iş i privitori ş i slujitori ai Cuvântului, dup ă care spune el însu ş i că a scris ş i el, iar în al doilea rând 'Faptele Apostolilor', pe care a redactat-o nu numai dup ă cele pe care le-a auzit, ci dup ă cât le-a tr ăit el însu ş i.« Eusebiu mai adaug ă : «Iar atunci când se spune despre Pavel că avea obicei s ă citeze Evanghelia dup ă Luca, de fiecare dată el folosea expresia 'dup ă Evanghelia mea'« . Această din urmă informaþ ie este, desigur, inexactă. Este adevărat că Sf. Luca preia, în Evanghelia sa,

ideile Sf. Apostol Pavel. Nu avem îns ă dovezi că Sf. Pavel a folosit Evanghelia de la Luca. Expresia «Evanghelia mea« (Rom 2, 16 ; II Tim 2, 8) o foloseş te Apostolul, desigur, pentru propovă duirea sa. Mai amintim mărturia Fericitului Ieronim (+ 430), care rezumă datele Tradiţiei astfel :

În al treilea rând, Luca, doctorul. Acesta era un sirian din Antiohia 'a cărui laud ă, întru Evanghelie, este în toate Bisericile' (II Cor 8, 1) ş i care a fost ucenicul Apostolului Pavel. El a scris în Ahaia ş i în Beo ţia, căutându- ş i materialele la cei vechi ş i, aş a cum arată în prefaţa sa, vorbind mai degrab ă din auzite decât ca martor ocular.«

2. Mă rturia Noului Testament despre Sf. Luca

Ca ş i în cazul Sf. Marcu, Noul Testament ne spune multe lucruri ş i despre Sf. Luca. Indicii despre el apar în Epistolele Sf. Apostol Pavel ş i în Faptele Apostolilor. În Epistolele pauline, Luca este men ţionat de trei ori : «V ă îmbr ăţiş ează Luca, doctorul cel iubit, ş i Dimas« (Col 4, 14) ; «Te îmbr ăţiş ează Epafras, cel închis împreun ă cu mine pentru Hristos Iisus, Marcu, Aristarh, Dimas ş i Luca, cei împreun ă -lucr ători cu mine« (Filim 23-24) ; ş i : «Numai Luca est cu mine« (II Tim 4, 11). Astfel deci, dup ă mărturia Epistolelor către Coloseni ş i către Filimon, Sf. Luca se afla la Roma împreun ă cu Sf. Pavel în timpul primei captivităţi romane a Apostolului (61 - 63) ; iar dup ă cea a Epistolei a II-a către Timotei, el era, de asemenea, alături de Sf. Pavel în timpul celei de-a doua întemniţări a acestuia la Roma (în toamna anului 66 sau la începutul anului 67). Aceste indicii confirmă ceea ce ne spune Tradiţia despre faptul că Luca a fost un colaborator credincios al Sf. Pavel pân ă la sfâr ş it, adică pân ă la moartea martirică a Apostolului. Despre ce a mai f ăcut Sf. Luca dup ă moartea dascălului s ău ne spune câte ceva, după cum am v ăzut, Prologul antimarcionit. În Col 4, 10-14, colaboratorii Sf. Pavel sunt împ ărţiţi în dou ă grupe : cei «din tăierea împrejur« (cf. v. 11), adică dintre iudei : Aristarh, Marcu ş i Iisus, cel ce se numeş te Iustus ; ş i ceilalţi : Epafras, Luca ş i Dimas, care erau, deci, de origine păgân ă. Sf. Pavel îl numeş te pe acest ucenic ş i colaborator al s ău «doctorul cel iubit«. A ş adar, Luca era un intelectual. Desigur că, pe lâng ă ajutorul lui Luca la lucrul Evangheliei, serviciile sale ca medic îi erau de cel mai mare folos Apostolului neamurilor care, dup ă cum se ş tie, suferea de o boală cronică (cf. II Cor 12, 7-9 ; Gal 4, 13-15) ; era vorba, dup ă majoritatea specialiş tilor, de o febr ă malarică, boală care se manifesta din timp în timp prin crize violente, în timpul cărora Sf. Pavel avea nevoie de o îngrijire deosebită (cf. Gal. 4, 14). De o astfel de îngrijire medicală va fi avut nevoie Apostolul bolnav mai ales în timpul celei de-a doua captivităţi romane (în anii 66 - 67), mult mai dur ă decât prima, cum rezultă chiar ş i din faptul că îi cere lui Timotei s ă -i aducă mantaua (II Tim 4, 13), ceea ce înseamn ă că a îndurat frig în această ultimă iarn ă a vieţii sale, între zidurile temniţei mamertine din Roma. În Faptele Apostolilor apar o serie de pericope în care autorul se exprimă la persoana I plural. Este vorba de aş a-numitele «secţiuni cu noi« (teologii germani, pentru prima dată, le- au numit Wir-stucke ş i această denumire a fost preluată ş i în alte limbi). Este vorba de următoarele pericope din Fapte : 16, 10-17 ; 20, 5-15 ; 21, 1-18 ; 27, 1 până la 28, 16. Aşadar, cel pu ţin în aceste pericope, Sf. Luca vorbeş te ca martor direct al evenimentelor. Din aceste pericope deducem că Sf. Luca s-a alăturat pentru prima dată grupului misionar paulin, la Troa, în cursul celei de-a doua călătorii misionare (care s-a desf ăş urat între anii 50 - 52). Au trecut apoi împreun ă pe tărâmul Europei ş i au ajuns la Filipi, unde Apostolul a întemeiat o înfloritoare Biserică. Se pare că Sf. Luca a r ămas la Filipi, deoarece următoarea «secţiune cu noi« (20, 5-15) apare în contextul celei de-a treia călătorii misionare (care a avut loc între anii 53 - 58). Probabil că abia la întoarcerea din această a treia călătorie misionar ă, în anul 58, când a trecut prin Filipi (Macedonia, cf. Fapte 20, 3), Sf. Pavel l-a luat din nou cu sine pe Sf. Luca. S-au întors împreun ă la Ierusalim. Se ş tie că aici Apostolul a fost arestat ş i

că a petrecut doi ani (58 - 60) în închisoare la Cezareea Palestinei. În aceş ti doi ani, Sf. Luca a avut tot timpul s ă realizeze acea informare atentă, de la martorii oculari, asupra vieţii, înv ăţăturii ş i faptelor minunate ale Domnului, ca ş i asupra începuturilor Bisericii. «Am urmărit toate cu de-amănuntul de la început« scrie Sf. Luca în prolog (Lc 1, 3), vorbind despre această lucrare de informare care stă la baza operei sale. Când, în toamna anului 60, Sf. Pavel, întemniţat, a fost pornit spre Roma, Sf. Luca l-a înso ţit ş i el, fiind astfel martorul direct ş i cum nu se poate mai atent al dramaticei călătorii pe mare, de la Cezareea pân ă la Roma, care ne este istorisită în Fapte 27 ş i 28. E chiar foarte probabil că Sf. Luca a ţinut la zi un jurnal al acestei călătorii - a adev ărată «odisee« apostolică - căci prea sunt amănun þ ite ş i riguros exacte datele pe care ni le d ă despre ea. La Roma se va fi întâlnit cu cei menþ ionaþ i în Col 4, 10-14 ş i Filim 23-24 ş i mai ales cu Marcu, a cărui Evanghelie îi va servi drept principal izvor ş i model la scrierea Evangheliei sale. Datele despre Sf. Luca din Epistolele pauline ş i cele din Faptele Apostolilor sunt în deplin ă armonie ş i se completează unele pe altele în modul cel mai fericit cu putin ţă. Împreun ă cu datele Sfintei Tradiţii, ele ne ofer ă o imagine destul de clar ă asupra persoanei ş i activită ţii Sf. Evanghelist Luca. Nu ş tim îns ă nimic despre el înainte de întâlnirea sa cu Apostolul neamurilor, în afar ă de faptul că provenea dintre p ăgâni ş i că, aş a cum rezultă din analiza Evangheliei sale, limba sa matern ă era greaca.

Destinatarii, data ş i locul scrierii Evangheliei

Sf. Luca ş i-a dedicat Evanghelia unui oarecare Teofil, căruia i se adresează cu calificativul «prea puternice« (în greceş te : kratiste, care ar putea fi redat mai exact prin «excellentissime«, «illustrissime«). Teofil era, desigur, un patrician ş i, probabil, un înalt dreg ător, cum rezultă din această formulă de adresare. Nu putem ş ti dacă Teofil era botezat. Sigur este îns ă că fusese catehizat, Sf. Luca urmărind, prin Evanghelia sa, s ă -l încredin ţeze de temeinicia înv ăţăturii creş tine pe care el o primise deja (1, 4). Al doilea volum al operei lucanice, cartea Faptele Apostolilor va fi dedicată aceluiaş i Teofil. În Fapte 1,1 îns ă, Sf. Luca

îi spune simplu «Teofile«, deci i se adresează ca unui frate ; probabil că între timp Teofil devenise creş tin ş i, dacă e aş a, la aceasta va fi contribuit, desigur, ş i citirea Evangheliei de la Luca. De fapt îns ă Teofil nu este singurul destinatar al scrierilor Sf. Luca. Acest personaj de rang înalt este pomenit în prolog nu atât ca destinatar, cât ca cel ce avea s ă patroneze scrierea ce-i fusese dedicată ş i, cu mijloacele de care dispunea, s ă asigure difuzarea ei (un astfel de rol a jucat, de pild ă, bogatul patrician Mecena pentru opera poetului latin Virgiliu). Un studiu atent al Evangheliei a treia ne arată că destinatarii ei erau creş tini proveniţi dintre p ăgâni. Sf. Luca evită subiectele specific iudaice sau las ă la o parte anumite detalii care nu puteau fi în ţelese de cititorii s ăi neiudei. Astfel, Luca omite secţiunea despre la datina b ătrânilor (Mc 7, 1-23), referirea la revenirea lui Ilie (Mc 9, 11-13), antitezele din Matei (5, 21-22. 27-28. 33-37). Uneori rearanjează, în acelaş i scop, elementele unui text sau evită unele detalii (a se compara Mt 5, 38-48 cu Lc 6, 27-36 ; Mt 7, 24-27 cu Lc 6, 47-49). Sf. Luca omite sau atenuează tot ceea ce ar fi putut s ă -i ş ocheze pe cititori. A ş a sunt unele cuvinte ale lui Iisus care ar fi putut fi interpretate greş it ca : «Iar despre ziua aceea ş i

despre ceasul acela nimeni nu ş tie, nici îngerii din cer, nici Fiul

13, 32) ; «Dumnezeul

Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai p ăr ăsit ?« (Mc 15, 34). Apoi men ţionarea unor simţăminte ale lui Iisus, ca mânia, indignarea, tristeţea (a se compara Mc 3, 5 cu Lc 6, 10 ; Mc 11, 15-17 cu Lc 19, 45-46 ; Mc 14, 32-42 cu Lc 22, 39-46) ; tot ceea ce ar fi putut trezi îndoilă asupra

«(Mc

atotputerniciei Mântuitorului (a se compara Mc 6, 5-6 cu Lc 4, 25-30 ; Mc 1, 34 cu Lc 4, 40 ;

Mc 1, 45 cu Lc 5, 15-16).

De asemenea, Sf. Luca suprimă sau modifică unele detalii în care apostolii se prezintă într-o lumin ă mai puţin favorabilă. Astfel, nu g ăsim în Evanghelia a treia textele din Mc 4, 13 ; 8, 22-23 ; 9, 10. 28-29. 33-34 ; modificări operează în textele următoare : Mc 4, 38.40 (Lc 8,

24-25) ; Mc 10, 24-26 (Lc 18, 25-26) ; Mc 14, 27-31 (Lc 22, 31-34). S ă nu ne mire aceste omisiuni, atenu ări ş i modificări. C ăci Sf. Luca, adresându-se unor cititori dintre p ăgâni, mai ales greci, cuno ş tea înclinaţia acestora spre criticism ş i voia s ă evite orice în ţelegere greş ită a unor cuvinte sau momente evanghelice. Data scrierii Evangheliei trebuie situată în anii 62-63. Căci ea n-a putut fi scris ă înainte de Evanghelia de la Marcu, pe care Sf. Luca a folosit-o ca unul din principalele sale izvoare.

Dar nici dup ă Faptele Apostolilor, al doilea «cuvânt« al operei lucanice, care a fost scris ă în

anul 63, deoarece se opreş te cu istorisirea la momentul când Sf. Pavel se afla deja de doi ani la Roma, aş teptând judecata Cezarului (Fapte 28, 30). Mulţi autori nu sunt de acord cu această datare ş i pretind că Evanghelia a fost scris ă mai târziu, chiar dup ă anul 70. Ei socotesc că finalul căr ţii Faptele Apostolilor nu este un argument pentru datarea acestei căr ţi la anul 63. Scriind Faptele Apostolilor, Sf. Luca ar fi urmărit un plan, acela de a înf ăţiş a progresul propov ăduirii Evangheliei de la Ierusalim pân ă la Roma, capitala imperiului (cf. Fapte 1, 8) ; el nu ş i-ar fi propus s ă vin ă cu istorisirea

evenimentelor la zi. E îns ă de necrezut că Sf. Luca ar fi putut întrerupe în acest chip relatarea faptelor «eroului« ş i dascălului s ău, Sf. Apostol Pavel. Cum nu ne-ar fi spus el ceva despre sfârş itul captivităţii romane a Apostolului, dacă acesta s-ar fi petrecut deja ? Principalul argument al celor care datează scrierea Evangheliei dup ă anul 70 este că prezicerea distrugerii Ierusalimului ar fi mult mai precis ă decât în paralelele din celelalte Evanghelii (a se compara Lc 21, 20 cu Mt 24, 15 ş i Mc 13, 14 ; cf ş i Lc 19, 43-44 ; 21, 24 ;

23, 28-30) ş i că, deci, ea n-ar fi putut fi redactată decât dup ă acest eveniment. Argumentul

acesta nu este îns ă hotărâtor, căci unele detalii au putut fi preluate de Sf. Luca din profeţiile

din Vechiul Testament (Deut 28, 54 ; Os 9, 7 ; Zah 12, 3). E clar, de altfel, că profeţia

Mântuitorului despre distrugerea Ierusalimului au fost foarte precis ă. Eusebiu de Cezareea ne

spune că, în preajma evenimentelor de la anul 70, această profeţie a fost reînnoită printr-o descoperire de sus f ăcută mai marilor Bisericii din Ierusalim, astfel încât creş tinii au p ăr ăsit Cetatea Sfântă ş i s-au refugiat la Pella, în Pereea . Nu există de fapt nimic în Evanghelia a treia care s ă se opună datării ei în anul 63. În ce priveş te locul scrierii Evangheliei, nu ş tim cât credit poate fi acordat informaţiei

din Prologul antimarcionit, dup ă care acest loc ar fi fost Ahaia. Dacă Sf. Luca nu s-a

îndep ărtat de Apostolul Pavel în timpul captivităţii sale din anii 61-63, atunci el ş i-a scris Evanghelia la Roma.

Planul Evangheliei de la Luca

Prolog (1, 1-4) Partea întâi : De la vestirea naş terii Sf. Ioan Botezătorul pân ă la sfârş itul activităţii Mântuitorului în Galileea (1,5 - 9,50)

I. Naş terea ş i viaţa ascuns ă a Sf. Ioan Botezătorul ş i a lui Iisus Hristos (1,5 - 2,52) :

1. Vestirea naş terii Sf. Ioan Botezătorul (1, 5-25)

2. Bunavestire (1, 26-38)

3. Sf. Fecioar ă Maria la Elisabeta. Cântarea Sf. Fecioare (1, 39-56)

4. Naş terea ş i tăierea împrejur a Sf. Ioan Botezătorul (1, 57-80)

5. Naş terea ş i tăierea împrejur a Mântuitorului (2, 1-21)

7.

Iisus la templu la 12 ani (2, 41-52)

II. Preg ătirea pentru misiune (3,1 - 4,13) :

1. Predica Sf. Ioan Botezătorul (3, 1-20)

2. Botezarea lui Iisus (3, 21-38)

3. Ispitirea Domnului (4, 1-13)

III. Activitatea Mântuitorului în Galileea (4,14 - 9,50) :

1. Începutul activităţii (4,14 - 5,16)

2. Conflicte cu cărturarii ş i fariseii (5,17 - 6,11)

3. Predica de pe Munte (6, 12-49)

4. Fapte ale Mântuitorului ş i atitudinea contemporanilor faţă de El (7,1 - 8,3)

5. Pilde (8, 4-21)

6. O serie de minuni (8, 22-56)

7. Cei Doisprezece în misiune (9, 1-6)

8. Temerile lui Irod Antipa (9, 7-9)

9. Înmulţirea pâinilor (9, 10-17)

10. M ărturisirea lui Petru. Prima vestire a patimilor (9, 18-22)

11. Urmarea lui Iisus (9, 23-27)

12. Schimbarea la faţ ă