Sunteți pe pagina 1din 4

PARADISURILE FISCALE DIN EUROPA

Prep.univ.drd. Gabriela-Nicoleta MIRONOV-DURET Universitatea „Danubius” din Galaţi

Fiscalitatea este un rău necesar. Aproape toată lumea îi recunoaşte(unii şi înţeleg) utilitatea, dar – necesară cum este – fiscalitatea rămâne „un rău”. Şi aceasta pentru că, într-un anumit sens, statul se poartă ca un adevărat „tiran” cu cei care l-au desemnat ca şi conducător şi gestionar al societăţii şi care îl susţin prin efortul lor financiar – cetăţenii, întrucât el ia decizii impunându-şi voinţa fără a le cere acordul şi – de cele mai multe ori – fără a ţine seama de părerea şi interesele lor. Este ca şi cum cineva ar intra nepoftit în casa noastră, s-au repezi la frigider şi l-ar goli, ar răscoli prin dulapuri, s-ar instala să se odihnească puţin. Pentru ca la sfârşit să ne ceară, cu nonşalanţă, dar şi cu impertinenţă, să- i cedăm jumătate din ceea ce avem. Aşadar, este normal ca – intuitiv, instinctiv sau pur şi simplu ca reacţie la un astfel de comportament să încerce a se feri de răul numit fiscalitate. Presa internaţională oferă numeroase informaţii din care rezultă că foarte multe societăţi comerciale şi/sau holding-uri se prezintă, prin datele de bilanţ, ca fiind neperformante şi, ca urmare, fie nu datorează impozit pe profit, fie plătesc sume foarte mici. Vis a vis de aceste situaţii se ridică întrebări de genul: de ce nu falimentează sau de ce nu se prăbuşesc la bursă astfel de societăţi? De ce oare aproape 40% din firmele listate la New York Stock Exchange şi 37% din cele cotate la Amercican Stock Exchange sunt înregistrate în minusculul stat american Delaware şi de ce oare peste 80% din corporaţiile americane care şi-au schimbat sediul social, în ultimii patruzeci de ani, s-au stabilit în Delaware şi astfel paradoxal s-a ajuns ca la o populaţie de numai 648.000 de locuitori să existe 200.000 de societăţi înregistrate 1 . În mod evident „supravieţuirea” unor societăţi precum şi interesul lor de a-şi instala sediul social în anumite locuri sunt profitabile mai cu seamă pentru că în asemenea moduri poate fi evitată - în totalitate sau în parte – fiscalitatea naţională. Modalităţile considerate „la îndemânăşi – totodată mai moderne şi mai sigure - de a-i pune la adăpost, pe unii contribuabili, de fiscalitatea naţională, sunt instalarea într-un paradis fiscal şi/sau derularea afacerilor prin intermediul companiilor „off-shore” 2 . În literatura de specialitate, juridică şi economică există puţine şi timide încercări de definire a paradisurilor fiscale, deşi o circumscriere a arealului pe care aceasta îl acoperă nu este foarte greu de realizat.

Paradisul fiscal poate fi definit ca fiind spaţiul geografic(reprezentat de teritoriul unei ţări sau numai de o parte a teritoriului unui stat) în interiorul căruia se acordă numeroase şi variate facilităţi fiscale: nu se percep impozite, se asigură – la nivel ridicat – secretul bancar, este stimulată dezvoltarea activităţilor comerciale şi transferul beneficiilor, nu există restricţii în privinţa schimburilor valutare. Potrivit unor estimări, ar exista circa 60 de state şi/sau teritorii care – practicând o fiscalitate redusă ori preferenţială – pot fi considerate paradisuri fiscale. Este vorba, în marea majoritate a situaţiilor, de state ori teritorii mici( ca suprafaţă, ca număr de locuitori şi ca putere economică). Paradisurile fiscale s-au născut greu, relativ târziu, dar s-au înmulţit repede. Explicaţia este simplă: abia către sfârşitul sec. al XIX-lea a fost reglementată – pentru prima dată în Germania, apoi în Anglia şi în coloniile sale – posibilitatea separării/delimitării răspunderii juridice a întreprinzătorului

1 Fenomenul de mai sus a generat expresia „efectul Delaware”, în primul rând formula desemnează în dreptul societăţilor - situaţia în care un stat oferă diverşilor investitori numeroase şi generoase facilităţi fiscale pentru a atrage activităţile companiilor din sfera sa de acţiune. 2 A se vedea Mănăilă, Adrian, Companiile off-shore sau evaziunea fiscala legală, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura All Beck, 2004, p. VII şi p. 2.

195

de firma în care a investit prin crearea societăţii cu răspundere limitată 3 ; în acest fel averea personală a asociatului a fost pusă a adăpost, fiind protejată de eventuala performanţă a societăţii. Disocierea răspunderii societăţii de răspunderea asociatului a determinat şi diferenţierea impozitului pe profit şi impozit pe venit. Generalizându-se rapid forma diferenţiată de încasare a acestor impozite directe, regimul juridic dintre prelevările obligatorii era diferit în unele ţări faţă de cel aplicat în altele, în funcţie de interesele specifice ale statelor. Odată cu aceste diferenţe, oamenii de afaceri, inventivi, au identificat rapid oportunităţile de a folosi în beneficiul lor aceste diferenţe,mutându-şi sau stabilindu-şi afacerile în zonele care ofereau o fiscalitate mai redusă. Observând această tendinţă, o serie de state, au renunţat, în anumite condiţii, la încasarea unor impozite, cu scopul declarat - de a atrage cât mai multe investiţii pe teritoriile lor. În ultima jumătate de secol, între ţările cu un regim fiscal normal şi cele în care practic lipsesc impozitele s-a creat un adevărat zid de apărare, fiecare parte încercând să-şi protejeze interesele, atingând doar limita minimă a respectului pentru normele dreptului internaţional 4 . Analizând jurisdicţiile statelor şi/sau teritoriilor care reprezintă adevărate paradisuri fiscale, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) a identificat patru factori principali (şi comuni) care se pot constitui în criterii suficient de exacte pentru determinarea şi delimitarea acestor „zone speciale” în care se practică un sistem fiscal privilegiat. Astfel, în primul rând este de reţinut faptul că – în orice paradis fiscal - legislaţia privind impozitele şi taxele fie lipseşte, fie este nesemnificativă. În mod evident, singur acest criteriu nu este suficient pentru a califica – pe baza lui – o jurisdicţie ca fiind „un paradis fiscal”, întrucât orice state este îndreptăţit să-şi modeleze şi nuanţeze modul de aplicare a reglementărilor fiscale, în raport cu necesităţile sale şi cu strategia de dezvoltare pe care şi-o stabileşte pentru o perioadă de timp viitoare. De aceea, acest criteriu trebuie coroborat cu celelalte. Un al doilea criteriu îl constituie gradul de transparenţă sau chiar lipsa transparenţei vis a vis de modul în care legislaţia fiscală se aplică asupra unor categorii de contribuabili într-un anumit teritoriu. Cu cât modalitate de aplicare este mai puţin transparentă şi cu cât informaţiile necesare determinării nivelului impozitului datorat de unii contribuabili parvin mai greoi autorităţilor fiscale, cu cât ne aflăm mai aproape de sau chiar „în sânul unui paradis fiscal”. În al treilea rând, specific paradisurilor fiscale le este un anumit „secret general”, o opacitate concretizată în lipsa de comunicare şi refuzul de a se face schimburi de informaţii. OCDE a cerut statelor să adopte un sistem de schimburi de informaţii „la comandă” care să permită ca – eventual, pe baza unui acord bilateral special – să-şi poată cere şi oferi informaţiile specifice necesare verificărilor fiscale. Un element esenţial al acestor schimburi de informaţii îl constituie modalitate de garantare a confidenţialităţii situaţiilor fiscale, precum şi protejarea drepturilor contribuabililor. În fine, al patrulea criteriu pentru identificarea paradisurilor fiscale îl constituie lipsa unor activităţi substanţiale care să de desfăşoare în spaţiul supus jurisdicţiei unui stat. Potrivit Raportului pe anul 1998, întocmit de Comitetul de afaceri fiscale al OCDE, lipsa stimulării şi susţinerii - prin legislaţie – a unor activităţi concrete, se poate presupune că avem de a face cu o jurisdicţie care are menirea de a atrage investiţii şi de a permite efectuarea de tranzacţii motivate exclusiv pe considerente fiscale 5 .

OCDE a invitat statele să încheie acorduri de cooperare şi să intre într-un sistem comun de schimburi de informaţii necesar constituirii unei baze de date pe seama căreia să se poată lupta cu mai multă eficienţă împotriva evaziunii fiscale internaţionale şi a spălării banilor. Apelul lansat de organismul sus-menţionat i-a răspuns numai o parte din statele care sunt considerate ca având fiscalitate privilegiată. Astfel, paradisurile fiscale situate în Europa, au fost de acord să coopereze:

Cipru, Gibraltar, Guernsey, Jersey, Insula Man, Malta, San Marino; au refuzat - până în prezent - colaborarea principatele: Andorra, Leichtenstein şi Monaco.

Principalii beneficiari şi, deci, utilizatori ai paradisurilor fiscale pot fi grupaţi pe trei categorii:

3 Roblot, George Pipert, Traite de Droit Commercial, vol. I, ediţia XIII, Paris, 1989, pp. 682-683; Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1996, pp. 170-171.

4 Pt. o prezentare generală, a se vedea Duhamel, Gregoire, Les paradis fiscaux, Paris, 1999 şi Mihăilă, Adrian, op. cit. Supra.

5 http:/www.oecd.org.

196

1.

societăţile multinaţionale, prin intermediul cărora se derulează

aproximativ35% din totalul activităţilor „off-shore”, Sub presiunea acţionariatului - de regulă, societăţile de talie mondială „aleargă” mereu după rentabilitate, această cursă desfăşurându-se pe următoarele direcţii:

a). Regrupări pe criterii – în principal – economice; b). delocalizări de activităţi, căutându-se – prin alegerea locurilor de amplasament activităţilor(alegere care ţine seamă, într-o mare măsură, de nivelul salariilor din regiunea respectivă)- costurile de producţie cele mai bune; c). Asigurarea unor câştiguri cât mai mari din creşterea productivităţii; d). Reducerea fiscalităţii fie prin crearea de holding-uri, fie prin instalarea cât mai multor active în interiorul paradisurilor fiscale; 2. persoanele fizice, care sătule de griji şi căutând liniştea – îşi depun capitalurile băneşti, onorabil agonisite, în bănci sigure; aceştia reprezintă circa 30% din totalul beneficiarilor paradisurilor fiscale; 3. deţinătorii de fonduri obţinute în condiţii neclare, dubioase, cum ar fi diferitele categorii de mafioţi sau cei care realizează venituri din furturi, comerţ cu droguri, etc. Mulţi dintre aceştia reuşesc să „spele banii” astfel obţinuţi şi apoi să-i depună în conturile unor bănci onorabile, situate în interiorul unor paradisuri fiscale, ori să-i folosească în afaceri „curate”. Companiile „off-shore” – tradusă, expresia off-shore înseamnă „în larg sau dincolo de ţărm”. Prin urmare companiile off-shore sunt acele societăţi comerciale care au sediul social într-un alt loc decât cel sau cele în care îşi desfăşoară preponderent activitatea profitabilă. Societăţile comerciale şi persoanele fizice care vor să ocolească reglementările fiscale „dure” din ţara de origine caută şi găsesc locuri - unde există un tratament fiscal blând şi încurajator: acestea sunt paradisurile fiscale. Companiile off-shore sunt constituite în forme diferite, dar nu într-o mare diversitate de forme, întrucât numai câteva categorii sunt admise să funcţioneze sub regimul jurisdicţiilor speciale ale paradisurilor fiscale. Astfel, cele mai des întâlnite societăţi comerciale sau grupuri de societăţi care activează în spaţiile cu fiscalitate simbolică sunt următoarele:

Companiile nerezidente – acele entităţi juridice care pot fi instalate într-un anumit centru „off-shore”, dar care îşi au sediul social într-o altă ţară, a cărei naţionalitate o deţine(care şi ea este paradis fiscal), în funcţie de interesele acţionarilor; procedând astfel, obligaţiile societăţii faţă de statul în care este înregistrată sunt extrem de redusă, dintr-un dublu motiv: societatea este protejată de o fiscalitate dură în statul de origine, şi, mai mult, ea poate beneficia şi de alte facilităţi fiscale pe teritoriul unde îşi desfăşoară activitatea; acest tip de companie este întâlnit mai ales în zona de influenţă a legislaţiei britanice. Companiile exceptate – sunt societăţi, în principiu, obişnuite, dar care beneficiază - în interiorul unei jurisdicţii cu regim normal de fiscalitate – de unele facilităţi, în anumite condiţii; Companiile internaţionale – Internaţional Business Company (IBC) – reprezintă o categorie mai nouă asemănătoare cu cea a societăţilor exceptate, dar care este formată – în principal – din societăţi comerciale americane care activează în insulele Virgine Britanice, unde beneficiază de un regim fiscal preferenţial; Companiile cu răspundere limitată Limited Liability Company (LLC)- care sunt de fapt, asociaţii ale unor persoane fizice, care desfăşoară activităţi de parteneriat, dar sunt asimilate unor acţionari care răspund numai în limita cotei de participare la capitalul social. Companiile de asigurări captive – care sunt folosite în scopul colectării taxelor de asigurare pentru un număr dinainte determinat de societăţi comerciale, care sunt legale juridic; neemiţând poliţe de asigurare în afara organismului juridic menţionat, aceste companii sunt, în fapt nişte fonduri închise de investiţii, de care beneficiază numai un număr fix de participanţi 6 . Activităţile de off-shore sunt în principal de două tipuri: plasamente de averi în bănci străine(la adăpost de fiscalitatea naţională); crearea de structuri fantome, prin care se derulează scriptic unele activităţi, creându-se cadrul potrivit pentru culegerea unor profituri mari fie înainte, fie după desfăşurarea activităţilor comerciale. Aceste activităţi presupun, de regulă: derularea afacerilor în afara teritoriului în care au fost încorporate companiile; obţinerea şi menţinerea unui domiciliu în jurisdicţia respectivă(care asigură

6 Mănăilă, Adrian, op. cit., p. 10.

197

dreptul de a beneficia de o fiscalitate redusă), care poate fi o simplă cutie poştală(!) sau sediul unui birou de avocatură, management sau consultanţă; angajarea unui agent/reprezentant local (care să asigure legătura permanentă între societate şi autorităţi); selectarea activităţilor propuse a se derula în paradisurile fiscale, evitându-se acele genuri de operaţiuni prin care se cere îndeplinirea unor condiţii mai riguroase ori obţinerea unor licenţe de funcţionare, cum este cazul societăţilor de asigurate/reasigurare, brokerajul titlurilor mobiliare, schemele de pensionare utilizând fonduri mutuale etc.

Bibliografie:

1. Duhamel, Gregoire, Les paradis fiscaux, Paris, 1999;

2. Mănăilă, Adrian, Companiile off-shore sau evaziunea fiscala legală, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura All Beck, 2004;

3. Minea, Mircea Ştefan, Constituirea societăţilor comerciale, Bucureşti, Editura Lumina Lex,

1996;

4. Roblot, George Pipert, Traité de Droit Commercial, vol. I, ediţia XIII, Paris, 1989.

198