Sunteți pe pagina 1din 9

Psihologia bolii si a bolnavului

1. Aspecte generale ale bolii Sanatatea este o stare de bine pe plan fizic, psihic si social. Omul devenit bolnav isi pierde unul din atributele sale fundamentale - starea de sanatate - care ii asigura o adaptare normala, adecvata, la exigentele mediului intern si extern. Boala este sinonima cu o stare de disconfort psihic si somatic. Am putea spune precum Athanasiu ca sanatatea este privita de catre patolog ca o stare de integritate, de catre clinician ca o lipsa de simptome iar de catre bolnav ca o stare de bien-tre (A. Athanasiu,1983, p.145). In afara continutului sau psihosomatic, boala reprezinta o situatie existentiala diferita de cea fireasca. Acceptarea bolii poate reflecta o situatie - sursa de mari framantari sufletesti, soldate cu un evident stres psihic de durata, mai ales la persoanele care supraestimeaza problemele pe care le va pune boala. Conceptia psihosomatica in medicina sta la baza diagnosticului si tratamentului omului bolnav, analizat in mod global, adica din prisma datelor medicale furnizate de examenul clinico - anamnestic si de investigatiile paraclinice, dar si din perspectiva psihologica a trairilor generale. Abordarea psihosomatica a oricarui bolnav tinde sa devina o modalitate curenta in conducerea demersurilor diagnostice si terapeutice din perspectiva holistica a actului medical. In sensul mai larg si actual al medicinei psihosomatice, unul dintre principalele ei obiective il constituie relevarea si revalorizarea aspectelor reactiei psihice a individului bolnav, boala fiind, in fond, o sinteza realizata de psihicul pacientului in care constiinta bolii, cum spune Paunescu - Podeanu, poate domina adesea in mod disproportionat asupra substratului real organo - lezional. Rezistenta la boala este legata si de maniera in care bolnavul isi imagineaza boala si capacitatea sa de a infrunta aceasta boala. Barrucaud citat de Paunescu - Podeanu subliniaza faptul ca intrand in boala, bolnavul paraseste logica obisnuita si patrunde intr-o lume irationala, dominata de logica instinctelor si afectivitatii, o lume egocentrica. Boala reprezinta pentru organism o agresiune deosebita cu importante consecinte. Individul realizeaza pe plan psihologic boala ca pe o agresiune, ca pe un stres contra propriei persoane, ca o stare de insecuritate sau dezastru. Pacientul poate reactiona la boala prin optimism, pesimism, negare, indiferenta sau independenta, el poate accepta sau refuza ideea de boala, fenomen care se exprima prin momentul si felul adresabilitatii sale la medic. Reactia bolnavului dupa stabilirea diagnosticului va depinde de natura lui si caracteristicile psihologice ale individului.

2. Reactii in fata bolii Reactiile cele mai frecvente in fata bolii sunt: a. Recunoasterea bolii si acceptarea situatiei de bolnav recunoastere si acceptare realista, rationala a situatiei de bolnav, in cadrul careia un individ echilibrat emotional, cu un nivel de cultura sanitara satisfacator si fara probleme existentiale presante, apreciaza ca, in fata unor tulburari de ordin somatic aparute cu sau fara uzura aparenta, trebuie sa-si ajusteze comportamentul prin masuri igieno-dietetice provizorii pana la prezentarea la medic, considerata obligatorie. El recunoaste modificarea (fizica sau psihica) pe care o implica boala aparuta ca un accident in viata sa, si situatia noua de dependenta; constiinta a bolii disproportionata fata de substratul real organo-lezional (Paunescu Podeanu A., 1969, cit. in Ioan Bradu Iamandescu, 1997). De obicei, acest tip de atitudine se intalneste la indivizii cu un tip de personalitate obsesiv, ori la un nevrotic cu idei prevalente de tip hipocondric, la care cele mai mici rateuri ale unor functii viscero-somatice solicitate de o arie de acte fiziologice (efort, alimentatie, act sexual, etc) creeaza o stare de tensiune si stres psihic. b. Ignorarea bolii In situatia in care ignorarea bolii nu este rezultatul unei afectiuni psihice (schizofrenia), neurologice (anosognozia), mintale (deficit intelectual) sau a unui nivel redus de cultura sanitara (Athanasiu A., 1983), ea poate sa apara chiar la indivizi cu un psihic normal si o atitudine realista in viata de toate zilele, dar aflati intr-un moment de puternica incordare, cu focalizarea intereselor asupra unor probleme care ii fac surzi fata de propriile lor suferinte. In aceasta categorie nu intra si ignorarea unei boli grave, dar asimptomatice. In aceasta categorie de reactie in fata bolii regasim si negarea, refuzul starii de boala in conditiile constientizarii unor tulburari ce pot constitui semne ale bolii. Este un caz foarte frecvent, deoarece este destul de incomod pentru cineva sa recunoasca faptul ca este bolnav, in primul rand prin aceea ca el trebuie sa se supuna unor exigente, legate de tratarea bolii, care-i modifica uneori substantial modul sau de existenta. Pe de alta parte, este adesea greu (pentru unele persoane aproape imposibil) sa se renunte la un stil de viata sau un stil alimentar (fumat, alcool si alimente preferate). Aceasta categorie de persoane va nega ideea de boala prin subestimarea simptomelor sau, chiar daca va recunoaste boala, nu va accepta starea de boala, riscand agravarea simptomelor prin sfidarea regulilor jocului. c. Negarea starii de boala, In conditiile in care subiectul percepe o serie de simptome care-l atentioneaza ca ceva nu este in regula cu corpul sau chiar cu psihicul sau, poate sa aiba la baza, doua atitudini fundamentale : amanarea deciziei prin sperante vagi in caracterul ei trecator sau lipsit de gravitate. Aceasta situatie este intalnita cand urmarirea perseverenta a unui scop important nu-i permite individului sa adopte situatia de bolnav chiar daca simptomele sunt evidente; autoamagirea, prin mecanisme inconstiente de aparare, la bolnavii ale caror simptome constientizate de ei sugereaza (chiar si unei persoane cu o cultura medicala redusa) posibilitatea unei boli foarte grave (a unui cancer de exemplu).

Ambele situatii de negare a starii de boala sunt puternic generatoare de stres psihic. In general, negarea bolii denota o mare fragilitate psihica, motiv pentru care se impune abordarea situatiei cu mult tact si moderatie spre a evita o reactie catastrofica din partea bolnavului (chiar sinucidere) in cazul in care acesta este pus brutal in fata realitatii si perspectivelor bolii de care sufera (Jeammet Ph. et al., 1993, cit. in I. B. Iamandescu, 1997). 2

in cadrul trairii bolii apar urmatoarele situatii: satisfactiile in cadrul trairii bolii sunt partiale si umbrite de catre suferinta; satisfactiile constau in ocaziile oferite de boala, printre care si acelea de a se putea sustrage unor relatii negative sau frustrante care pun pe subiect in fata unor exigente excesive; introversiunea este un fenomen de retragere in masura in care individul este sustras de la anturaj si, in acelasi timp, concentrat asupra lui insasi; regresiunea boala ofera individului un statut de dependenta, statut in cadrul caruia pacientul isi justifica slabiciunea fata de el si fata de ceilalti. Functia de regresiune poate fi reprezentata de tendinta de a abdica in fata vietii si a dureri, dorinta si exigenta unor bolnavi de a fi hraniti, spalati, compatimiti, de a fi ingrijiti de o anumita persoana intelegatoare sau chiar materna (I. Cucu, 1980). Dar aceasta presupune si din partea medicului si anturajului acceptare, toleranta sau refuz. Nu putem cere, insa, bolnavului aflat in regresiune sa aiba o judecata matura si discernamant asupra starii sale de boala. Medicul, desi intelege aceasta, ii vine greu sa se adapteze acestei stari de imaturitate afectiva, agresiva temporar sau definitiv, pe care o provoaca starea patologica si ii este cu atat mai greu cu cat boala se prelungeste. Regresiunea bolnavilor ar avea urmatoarele caracteristici: reducerea temporo-spatiala bolnavul traieste in prezent si in spatiul apropiat, nesuportand asteptarea (tratamentul tuberculostatic este de lunga durata, ceea ce determina pacientii, in foarte multe cazuri, sa-l abandoneze); egocentrismul pacientul vede lumea prin raporturile cu el; dependenta nevoia de a fi ingrijit, de multe ori ajungand la tiranizarea celor din jur. Bolile cronice, in special cele intruzive, care se exprima cu brutalitate si au o evolutie defavorabila, sunt generatoare de amenintari la adresa integritatii si/sau capacitatilor fizice si psihice ale individului. In campul vietii familiale si socioprofesionale, apar de asemenea fisuri, capabile, mai ales la inceputul bolii, sa-l faca pe bolnav sa-si modifice insertia la nivel de grup dar si a rolului si statutul sau familial, grupal, profesional si social. Limitarea capacitatilor fizice priveaza bolnavul de indeplinirea unor activitati fizice si fiziologice la parametri normali dar si de exercitarea atributiilor profesionale care pentru majoritatea poate reprezenta o sursa de satisfactie intrinseca, pe langa asigurarea mijloacelor de existenta. Sunt de asemenea suprimate activitatile de recreere, pe o durata limitata sau pentru tot restul vietii. Multe din afectiunile locomotorii necesita spitalizarea bolnavilor, parasirea mediului habitual, a ambiantei familiale, de fapt a microuniversului personal si inlocuirea lui, cu atmosfera grava a spitalului, cu lumea lui de oameni in halate albe, nu intotdeauna atenti la framantarile fiecaruia. O situatie speciala, o prezinta bolnavii 'ambulatori' care incep sa perceapa cele doua medii fundamentale ale existentei lor, ca pe niste posibile pierderi, in perspectiva evolutiei nefavorabile a bolii. Bolnavii vad lumea spitalului dominata de o atmosfera rece, deprimanta, deosebita de cea de familie. De multe ori, este necesar sa asiste la dramele bolnavilor cu care trebuie sa convietuiasca in salon, sa suporte neplaceri sau angoase acestora. Desi in multe cazuri, bolnavii sunt bine informati, continua sa aiba serioase si legitime nesigurante privind evolutia bolii. In ciuda necesitatii lor, multe metode de investigatie, sunt greu suportabile si asteptate de bolnavi cu o stare sporita de anxietate, data de experientele anterioare traite in aplicarea lor. Schimbarile de ordin relational vizeaza restructurarea legaturilor, contactelor cu familia, prietenii, colegii pacientilor. Boala creeaza premise de ordin psiho - fizic, pentru perturbarea raporturilor conjugale, atat in sfera afectiva, cat si in cea a vietii sexuale.

Relatiile cu medicii, cu personalul din spital au un caracter nou pentru bolnavi, de asemenea ei intra in interactiune cu ceilalti bolnavi, iar in urma stabilirii acestor contacte, pot capata asigurari incurajatoare sau pot fi bulversati de unele detalii, chiar fara voia celor care le furnizeaza. Examinarile medicale in prezenta altor bolnavi sporesc anxietatea sau stanjeneala, iar atitudinea de supunere in fata medicului provoaca deseori frustrare. In sfarsit, nu intotdeauna este clara semnificatia limbajului medical pentru bolnavi, a analizelor care li se fac, adaugand si aceasta un plus de frustrare. Sub aspect comportamental, mai ales in cazul bolilor cronice, se observa adoptarea de catre bolnavi a unui comportament 'infantil' caracterizat prin exteriorizarea exagerata a suferintei sau atitudine poruncitoare (ori plangareata) cu care cer ajutorul celor din jur. Egocentrismul rezulta din restrangerea preocuparilor care nu au legatura cu boala, centrul atentiei devenind: alimentatia, digestia si senzatiile legate (sau nu) de boala. Dependenta bolnavilor este de asemenea un aspect deosebit de important, ei fiind realmente dependenti de medic, cadrele medicale sau de echipa de ingrijire, iar in bolile foarte grave, de un tratament incomod si frecvent depersonalizant. Medicii au tendinta de a se concentra in special pe simptomologie, si mai putin pe comunicarea afectiva. In viata zilnica a bolnavului spitalizat, poate cel mai asteptat moment este cel al vizitei medicale, pentru care se pregateste in mod special. Pentru a imbogati relatia medic-pacient, s-au facut auzite atitudini si puncte de vedere ferme care incurajeaza si promoveaza suportul afectiv si moral din partea cadrelor medicale. Aceste atitudini limiteaza nelinistea si disperarea asociate oricarei boli cu evolutie severa si presupun studierea relatiei cadru medical-bolnav in scopul cresterea eficientei comunicarii, a schimbului de informatii prin oferirea de sprijin afectiv si moral pacientului, cu consecinte pozitive asupra evolutiei abolii precum si a recuperarii si integrarii familiale, profesionale si sociale a bolnavului. Componenta emotionala a bolii este rezultatul trairii in plan psihic, a suferintei somatice si tensiunii psihice generate de situatia speciala de bolnav cronic care-i confera un statut ce tinde sa-l antreneze spre o regresie in planuri multiple ale personalitatii, aceasta antrenand o suferinta morala poate mai grea decat cea fizica. Bolnavii sunt coplesiti de emotii intense, exprimate prin izbucniri de plans, furie, agresivitate si sunt stapaniti de neliniste si anxietate. Aceste simptome, initial reactive, complica si mai mult tabloul clinic al bolii de baza, complicatia majora fiind suicidul. Depresia la bolnavul cronic grav sau semnificativ invalidat este o reactie (oarecum) normala in plan afectiv, caracterizata printr-o dispozitie disforica (deprimare). Ea se caracterizeaza in plan psihic printr-o senzatie de neputinta (pierderea energiei vitale), astenie, lipsa interesului pentru problemele obisnuite ale vietii (inclusiv nevoile biologice, alimentare, sexuale sau legate de convenientele sociale - tinuta, aspect), sentimente de inferioritate (culpa, devalorizare), retragere, izolare, refugiu din realitate. Analizand boala din perspectiva generarii de stres psihic, putem considera ca afectiunile locomotorii si neurologice reprezinta o sursa categorica de stres psiho - social; prin aparitia, desfasurarea si consecintele lor si in acelasi timp prin cortegiul suferintelor fizice si psihice inerente. Stresul psihic este foarte specific, in functie de natura bolii si de coordonatele psihologice ale bolnavului, tip de personalitate si situatia concreta a individului in momentul declansarii bolii. Constiinta bolii, trairea directa a suferintelor fizice si psihice, evaluarea consecintelor somatice, psihologice si sociale in timp, creeaza fiecarei persoane, premisele unor stresuri psihice majore si de durata. 3. Atitudini de suferinta determinate de boala si situatia de bolnav Atitudinile de suferinta determinate de boala si situatia de bolnav au fost studiate in relatie cu tipul de personalitate si sintetizate dupa cum urmeaza (Athanasiu A, 1983): Atitudinea combativa, proprie pacientilor cu o personalitate caracterizata prin echilibru psihic si robustete, permite o buna adaptare la realitate; 4

Resemnarea, atitudine caracteristica bolnavilor cu personalitate evitanta, cu stari depresive, dezinteresati; Refugiul in boala, datorita beneficiilor secundare, apare la pacientii cu 'personalitate pitiatica', exacerbata de catre stresul constiintei bolii; Problematizarea - atitudinea bolnavilor care considera boala fie o pedeapsa pentru faptele carei 'apasa', fie o ocazie buna pentru a-si dovedi forta interioara; Atitudinea de a valorifica situatia de bolnav: boala devine o ocazie de meditatie la problemele de perspectiva, de refacere fizica si psihica din convalescenta, la reorientarea unor comportamente pana atunci deficitare, pe o directie profilactica fata de principalele boli ale timpului; Atitudinea de 'rea' folosire a bolii: reactie proprie bolnavilor care se cufunda in suferinta, anxietate, agitatie; Reactia persecutorie: bolnavii neaga boala si devin adevarati 'revendicatori-procesomani', cautand repararea prejudiciului produs. 4. Boala ca situatie de impas existential Boala este considerata atat de numerosi specialisti cat si de pacientii insisi, ca fiind un moment de pierdere a echilibrului de pana atunci, considerat de catre cei mai multi ca fiind un puternic impas. Gradul de stres psihic sporeste considerabil, daca aceasta perioada a restrictiilor si modificarilor aparute in modul de viata, este de lunga durata. Referitor la schimbarile intervenite in viata unui individ, odata cu aparitia si desfasurarea bolii, Iamandescu considera ca acestea pot fi grupate in doua categorii: Limitarea capacitatilor fizice si psihice in activitatea normala. Aceasta consecinta a bolii se manifesta prin diverse restrictii in alimentatie, in depunerea unui efort fizic. Toate aceste lucruri determina schimbarea mai mult sau mai putin a modului de viata a individului. Aceasta limitare a campului de activitate a bolnavului este determinata de pierderea rolurilor obisnuite, a unor gratificatii si ale unor moduri de comportament adaptativ(I. Iamandescu, 1997, p. 21); Schimbari de ordin ambiental si relational, cu impact major in sfera afectiva. Schimbarile de ordin ambiental se refera la schimbarile suferite de bolnavii internati sau retinuti la domiciliu cuprinzand urmatoarele elemente: o o o restructurare sau o diminuarea a frecventei contactului cu lumea familiara a bolnavului (cei apropiati, prieteni, membrii ai familiei) (in special cand sunt internati); limiteaza contactul bolnavului cu unii prieteni impreuna cu care efectua o serie de activitati in grup; boala creeaza premize de ordin psiho-fizic pentru dereglarea raporturilor conjugale, atat in sfera afectiva cat si in cea a vietii sexuale, mai ales in cazul unor dificultati sexuale preexistente, amplificate si de unele neintelegeri de diferita natura cu partenerul de viata.

Anticiparea de catre bolnav a unor pericole: o Amenintari privind evolutia bolii. In cazul bolii, apare un stres psihic legat de ceea ce bolnavul stie despre boala respectiva, dar si de ceea ce el nu stie, perceput sub forma unei spaime de necunoscut, de imprevizibil. Exemplele negative ale unor bolnavi cu un diagnostic asemanator, ii produce bolnavului o stare intensa de stres psihic. O situatie tot mai des intalnita este cea a bolnavilor alergici la medicamente. Exista insa si o teama 5

de anumite efecte secundare ale medicatiei administrate dar si cea legata de aparitia unor complicatii sau recidive (Iamandescu, 1997); o Amenintari privind insertia familiala si profesionala a bolnavului, a pierderii capacitatii sale de munca, manifestata prin teama de a nu-si putea desfasura activitatile casnice sau de a deveni o povara pentru cei din jur. Astfel, omul bolnav anticipeaza, in planul vietii sociale, o restructurare a statutului si a rolului profesional si, uneori, chiar familial.

Disconfortul fizic si psihic generat de boala are un efect stresant si agraveaza mersul, desfasurarea bolii, mai ales daca schimbarile suferite in viata bolnavului sunt de lunga durata, multiple sau au o amplitudine considerabila, sau daca interfereaza cu preocupari in care subiectul are o investitie afectiva majora. 5. Factori care interfereaza cu adaptarea sunt: Ajustarea la boala poate fi intarziata sau chiar impiedicata de persistenta unor probleme medicale asociate dificultatilor psihomotorii, functionarea ineficienta a altor organe sau aparate, sau esecul tratamentului medicamentos. Calitatea actului medical faciliteaza buna adaptare la boala. In ceea ce priveste personalitatea pacientului, maladaptarea are loc la persoanele cu toleranta scazuta la frustrare, la cele care neaga terapia, exagereaza rolul de bolnav (datorita beneficiilor secundare) sau sunt caracterizate prin trasaturi obsesv-compulsive. Persoanele cu dispozitia de a avea o conceptie pozitiva despre viitor si despre evenimentele vietii, optimistii, minimizeaza gravitatea bolii si au incredere in resursele proprii de a face fata situatiei. Optimismul este considerat trasatura magica pentru sanatate si protectie de stres si impreuna cu simtul umorului este o valoare predicitiva pentru longevitate. Este un factor predispozant pentru evolutia favorabila a multor boli cronice; Autoeficacitatea perceputa, este o notiune apropiata celei de control intern si stima de sine, in virtutea careia persoana actioneaza convinsa ca prin propriile forte poate stapani sau limita actiunea nociva a evenimentul negativ (boala); Personalitatea caracterizata prin stima de sine crescuta, robustete si control intern ca trasaturi (convingeri) definitorii, evalueaza mai putin negativ (amenintator) boala si adopta un coping eficient. Dafinoiu (2000) considera ca adaptarea psihica la tratamentul nu este o stare, ci un proces care se afla in stransa relatie cu evolutia starii medicale a pacientului. In ce priveste inadaptarea la tratament, acelasi autor vorbeste de doua comportamente care apar in acest caz: Comportamentul necooperant. Mania este comuna printre bolnavii suferinzi de boli cronice. Este bine sa nu ne lasam provocati de un asemenea comportament, ci sa ascultam bolnavul si sa incercam sa-l intelegem. Adesea, ratiunea maniei sau a necooperarii nu este cunoscuta de bolnavi, ci trebuie cautata cu grija in contextul situatiei bolnavilor, de acasa si de la serviciu. Sub nici o forma nu pot fi tolerate insa comportamente potential periculoase pentru bolnav, pentru ceilalti pacienti sau pentru personalul medical. Comportamentul suicidar. Simptomul cel mai grav al inadaptarii este comportamentul suicidar. In general, majoritatea bolnavilor cu afectiuni grave au in unele momente idei de sinucidere. Totusi, transformarea acestora in tentative practice de suicid are loc numai in cazul unei inadaptari psihice profunde la tratamentul sau cand se produce o grava deteriorare a relatiilor intrafamiliale. 6. Tipuri de personalitati de bolnavi:

1. Nepasatorul este tipul de bolnav indiferent fata de suferinta sa, pe care o priveste si trateaza cu 6

superficialitate, desconsiderand-o, luand lucrurile usor. Neglijentul este in fond un fatalist putand merge pana la o atitudine negativista. Medicul trebuie sa adopte fata de acest tip de bolnav o atitudine autoritara, energica, incercand sa-l mobilizeze pentru a putea colabora activ in vederea vindecarii. 2. Nerabdatorul este tipul de bolnav care priveste suferinta sa cu mai multa seriozitate si grija, dar care nu poate fi convins de importanta sau de severitatea bolii, de pericolele pe care aceasta le implica. El este nerabdator, minimalizeaza boala, schimba frecvent medicii si tratamentele prescrise, neputandu-se conforma regimului de disciplina terapeutica. in aceste cazuri, medicii trebuie sa fie circumspecti, sa actioneze cu tact si autoritate. 3. Grijuliul este tipul de bolnav meticulos, hiperconstiincios, opus celor doua tipuri de mai sus. Atent cu boala, el se autoanalizeaza minutios, inregistreaza orice fel de schimbare in evolutie. El ia boala in serios, dar nu se lasa dominat de "ideea bolii". Da medicului sau relatii bune despre boala si evolutia ei si executa constiincios prescriptiile terapeutice. 4. Ipohondriacul este tipul de bolnav exagerat in raport cu precedentul. El este dominat de "ideea bolii", care-i declanseaza o stare de angoasa, o tensiune psihica permanenta. Totul, in cazul acesta, capata proportii exagerate, amenintatoare, de o maxima gravitate. Bolnavul este agitat, are idei sumbre, catastrofice in legatura cu boala sa. Ideea de boala il domina atat in ideativ, cat si afectiv. Se considera condamnat, suferind de afectiuni grave, incurabile. Medicii au foarte mult de luptat cu aceasta categorie de bolnavi, trebuind sa trateze atat boala, cat si atitudinile psiho-afective ale bolnavului fata de suferinta sa pe care o exagereaza, iar in unele situatii chiar o inventeaza. 5. Echilibratul este tipul de bolnav care priveste boala cu seriozitate, fara sa se sperie sau sa exagereze. El este lipsit de idei preconcepute. Are incredere in el, in medici si in tratamentele prescrise. Este o persoana calina, echilibrata, ponderata, and capacitatea de a distinge anormalul de normal. Este disciplinat in ceea ce priveste prescriptiile terapeutice pe care le urmeaza cu strictete. Are o foarte buna colaborare cu medicul curant. 7. Suportul familial si medical Pentru depasirea stresului psihic creat de factorii psiho-sociali, precum si de cel al unor boli este necesar suportul social care poate fi definit drept confortul, asistenta si informatia pe care individul le primeste prin intermediul contactelor formale si informale din partea celorlalti indivizi sau din partea unui grup. Suntem fiinte sociale si avem nevoie de ceilalti in jurul nostru, atat cand suntem in dificultate, dar si cand vrem sa ne impartasim bucuriile. De aceea, cautam sprijinul celorlalti. Suportul social este confortul fizic si emotional oferit de familie si prieteni, colegi sau alte persoane din jurul nostru. Kaplan afirma ca sistemele de suport social ii ajuta pe indivizi sa isi mobilizeze resursele psihologice si sa isi gestioneze adecvat dificultatile psihologice si emotionale; cei din reteaua de relatii sociale il ajuta pe individ in realizarea sarcinilor, ii ofera resurse de bani, materiale, instrumente, abilitati si consultare pentru a face fata solicitarilor mai dificile. Un aspect important al suportului este faptul ca mesajul sau experienta comunicarii nu este un real suport decat daca cel care il primeste il considera astfel. Multe studii au demonstrat ca suportul social actioneaza ca un factor tampon in dezvoltarea unor boli fizice si/sau psihice (hipertensiune, depresie) cauzate de conditiile de viata stresante. Este evident ca tendinta de a oferi si de a primi suport social se dezvolta in timp in functie de situatiile pe care le traieste individul si fiecare este afectat intr-o maniera diferita. Cei care au studiat suportul social au ajuns la concluzia ca acesta indeplineste mai multe functii: Suportul emotional (afectiune, stima, grija) in general, la acest lucru se gandesc oamenii atunci cand vorbesc de suport social. Oamenii ofera suport emotional atunci cand spun ca le pasa de cineva si ca au ganduri bune despre acea persoana; 7

Suportul informational (sugestii, sfaturi, informatii) Acest lucru se intampla atunci cand o persoana din reteaua sociala ii ofera informatiile suplimentare de care are nevoie; Suportul instrumental sau ajutorul practic; Impartasirea punctelor de vedere exprimarea opiniei cu privire la o anumita situatie sau impartasirea modul in care o persoana ar gestiona situatia respectiva. Prin impartasirea punctelor de vedere putem obtine o imagine mai clara asupra situatiei, maniera cea mai adecvata de a-i face fata; Feedback ul personal (evaluare, confirmare) reprezinta informatia despre cel care primeste suportul. Unele persoane solicita aceasta informatie direct, altele vor spune o poveste despre ele insele cu scopul de a solicita un feedback personal. Important in cazul feedback ului personal este faptul ca cel care primeste suportul priveste informatia ca fiind onesta si crede ca cel care ofera feedback ul intentioneaza sa il ajute. Disponibilitatea perceputa a sprijinului social, precum compasiunea si ajutorul dat de alte persoane sau organizatii poate avea o influenta pozitiva asupra gradului de stres atribuit unui eveniment si asupra impactului final al acelui eveniment. Insa este necesara o retea sociala bine dezvoltata atat in profunzime, cat si in largime, profunzimea definind gradul de intimitate, iar largimea numarul de interactanti. In concluzie, principiile generale de care trebuie sa se tina seama in ingrijirea unei persoane cu dificultati locomotorii si neurologice sunt: sa nu faci rau' ingrijirea sa se incadreze strict in indicatiile medicului sau in procedeul terapeutic psihomotric. Ca indicator al actiunilor gresit conduse se foloseste durerea. Aparitia durerii in timpul manevrelor sau a mobilizarilor impun urmarirea acesteia: localizarea, cauza, intensitatea, momentul aparitiei; Gradarea efortului de la cel mai scazut nivel al posibilitatilor functionale, treptat, cu pasi mici, se ajunge la nivelul corespunzator al miscarilor cotidiene. Se urmareste trecerea de la usor la greu, de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex (L. Sdic). Principalele componente asupra carora se actioneaza sunt mobilitatea, forta, prehensiunea, echilibrul static, mersul, aruncarea si prinderea etc.; Continuarea actiunilor pana la deplina recuperare a capacitatilor functionale prin mijloace kinetoterapeutice. Pentru refacerea capacitatii functionale, sistemul de mijloace utilizat trebuie sa fie adaptat specificului afectiunii, varstei pacientului, experientei motrice, starii de sanatate. Nu trebuie uitat ca orice afectiune are si influente asupra starii generale a pacientului (se constata o tendinta de degradare a capacitatii functionale, o diminuare rapida a potentialului biomotric, o alterare a starilor psihice) motiv pentru care procesul de recuperare trebuie fie continuu, gradat, adaptat pacientului. Intreruperile de durata variabila pot avea influente defavorabile asupra refacerii starii de sanatate, ajungandu-se, uneori, pana la o degradare ireversibila. Refacerea potentialului bio-psiho-motric, atestata printr-un nivel corespunzator al fortei si mobilitatii, o stare de confort psihic si un apetit crescut de viata si de munca, ne da convingerea ca procesul de recuperare si-a indeplinit obiectivele.; Individualizarea tratamentului. Procesul de refacere a capacitatii functionale a organismului este diferit de la un pacient la altul datorita unei diversitati de localizari, de particularitati individuale privind reactiile organismului la tratament, de varietatea afectiunilor. Din aceste motive, sistemul de lucru trebuie individualizat in functie de varsta (rezultatele cele mai bune se obtin la copii si tineri), sex (la femei se obtin rezultate mai bune sub raportul controlului motor, la mobilitate si abilitate, pe cand la barbati la mobilitate controlata, in care elementele 8

de forta au un rol important), experienta motrica de inainte de declansarea bolii, nivelul cultural (capacitatea de intelegere si cooperarea sunt esentiale in recuperarea acestor bolnavi), tipul si localizarea afectiunii, calitatea tratamentului (dupa C. Baciu depinde de nivelul de pregatire al cadrului de ingrijire, implicarea acestuia,, comportamentul lui in relatiile cu pacientul, sistemul de intarire a comportamentelor asteptate si mijloacele pe care le stabileste pentru fiecare pacient in parte). Normalizarea vieti pacientului. Viata unui pacient trebuie sa fie cat mai aproape posibil de normalitate. Pentru realizarea normalizarii se parcurg patru etape: pregatirea, participarea, contributia si, in final, stapanirea (L. Whaley).
o o o
Pregatirea presupune instruirea pacientului pentru a face fata situatiei de boala si deficienta, pentru problemele ce pot aparea in timpul tratamentului recuperator; Participarea presupune implicarea activa a pacientului in programul recuperator, in administrarea medicamentelor; Contributia presupune participarea pacientului la viata familiei in calitate de membru cu drepturi depline (i se dau responsabilitati pe care le poate realiza, participa la toate momentele importante din cadrul familiei si din timpul zilei, este implicat in rezolvarea problemelor de interes comun). (L. Whaley). Stapanirea presupune independenta. Anturajul sau cadrul specializat ofera doar acel ajutor de care pacientul are nevoie. In rest, el se descurca singur, fiind stapan pe posibilitatile sale fizice, ceea ce favorizeaza reducerea nesigurantei, a pasivitatii si a neputintei.