Sunteți pe pagina 1din 2

Nuvela romantica-Sarmanul Dionis

Prin "Sarmanul Dionis", Mihai Eminescu a creat prima nuvela fantastica din literatura romana, in care pastreaza si toate caracteristicile prozei de factura romantica. In conceptia lui Mihai Eminescu, fantasticul se defineste prin imbinarea a doua planuri: unul real si altul abstractfilozofic. Nuvela "Sarmanul Dionis" ilustreaza o reflectare subiectiva asupra lumii si reuneste o serie de teme tipic romantice existente si in literatura universala: natura, iubirea si conditia nefericita a omului de geniu in raport cu timpul si cu societatea. Prezenta transmigratiei sufletelor, a metempsihozei, valorifica ideea romantica schopenhaueriana, conform careia timpul si spatiul sunt manifestari ale substantei care se regenereaza vesnic, compusa dintr-un numar de arhei - de modele eterne -, "umbre" ale individului fizic. Inca din titlu, Eminescu sugereaza nefericirea lui Dionis, cauzata de esecul sau in urma incercarii de a atinge absolutul in cunoastere, asadar nu se refera la conditia materiala a personajului. Dionis are numele zeului Dyonisos din mitologia greaca, fire vesela, petrecareata care, pus in antiteza cu definirea de "sarrnan", ofera o profunda si inedita interpretare filozofica, titlu ilustrat printr-un oximoron. Dionis este personaj principal, "rotund" ("care nu poate fi caracterizat succint si exact", E.M.Forster) si eponim (care da numele operei - n.n.) intruchipand, prin structura spirituala, un erou romantic. Inceputul nuvelei contureaza, in mod direct, portretul fizic: Dionis este un tanar de o frumusete demonica, chipul sau fiind construit in maniera specific eminesciana: "fata era de acea dulceata vanata alba ca si marmura in umbra [...], ochii tristi in forma migdalei erau de acea intensiva voluptate pe care o are catifeaua neagra, [...] intr-un surtuc lung de-i ajungea la caicai [...], parul cam prea lung curgea in vite pana pe spate [...], surasul sau era foarte inocent [...], de o profunda melancolie". Din trasaturile fizice se desprind si cateva trasaturi spirituale ale personajului romantic: firea melancolica si meditativa, tristetea, inocenta si inclinatia spre visare, aspiratia catre idealuri superioare, toate acestea prefigurand portretul omului de geniu. Cele dintai trasaturi se inscriu in planul real al nuvelei si reies din caracterizarea directa facuta de naratorul obiectiv si din elementele biografice cu iz romantic. Tanar intelectual, nefericit si inadaptat social, Dionis se retrage spre starea de visare, explicabila si prin datele sale biografice succinte, dar sugestive pentru inclinatia sa spre metafizica. Dionis, un tanar de aproape 18 ani, visator incurabil, modest copist "avizat a se cultiva pe apucate, singur", cu o existenta materiala precara, neavand "pe nimeni in lume, iubitor de singuratate", este descendentul obscur al unor aristocrati scapatati, rataciti nu se stie cum "in clasele poporului de jos". Tatal sau o iubise pe Maria, fiica unui preot si din aceasta iubire se nascuse Dionis. El isi aminteste cum "vaduvita sa muma il crescu cum putu din lucrul mainilor ei". Singura mostenire ce i-a ramas de la tatal sau este un portret din tinerete al acestuia, in care copilul se regaseste adeseori pe sine: "era el intreg, el, copilul din portret". Structura spirituala a geniului, a omului superior dotat cu inteligenta si sensibilitate exceptional, capabil sa se inalte spre cunoasterea absoluta, se defaimeste inca de la inceputul nuvelei si se insinueaza discret in compozitia metafizica a fantasticului. Intr-o seara ploioasa de toamna, Dionis se intoarce acasa cu capul plin de ganduri, reflectand in spirit kantian asupra conceptelor de timp si de spatiu: "nu exista nici timp, nici spatiu, isi spuse el, ele sunt numai in sufletul nostru". El cugeta ca daca lumea, impreuna cu toate evenimentele ei, este rodul eului propriu, in care se petrec, in fapt, toate fenomenele in aparenta, inseamna ca omul, purtator de scanteie demiurgica, este atotputernic si poate sa caute in sine implinirea visului sau. Este, prin urmare, posibil ca, folosind anumite "lucruri mistice" cu ajutorul magiei si

astrologiei, si el sa se poata misca in voie in timp, fie in trecut, fie in viitor -adica pe verticalele timpului; este posibil, de asemenea, sa se deplaseze pe orizontalele spatiului: "sa traiesc in vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun - oare este absolut imposibil? Visam calatorii in Univers, dar Universul nu este oare in noi?" [kantianism=curent filozofic initiat de Immanuel Kant, care sustine ideea ca lumea materiala exista numai in afara constiintei, iar cunoasterea lucrurilor, in sine, este imposibila] Implinirea cuplului in finalul nuvelei, singura opera eminesciana in care dragostea se realizeaza, simbolizeaza faptul ca iubirea este singura cale de a accede in cunoastere, in aspiratia spre absolut. Atingerea absolutului ar fi fericirea suprema, iar iubirea implinita este numai o treapta spre fericire: "El simtea ca o oara langa ea ar plati mai mult decat toata viata. Cata intensiva, dureroasa, fara de nume fericire intr-o ora de amor!", sugerand sacrificiul suprem de care este capabil numai omul superior pentru atingerea iubirii ideale

S-ar putea să vă placă și