Teoria Generala a Dreptului

Nicolae Popa Mihail-Constantin Eremia Simion Cristea Editura All Beck, ed. 2, Bucuresti 2005

Sistemul stiintei dreptului

John Bernal considera ca stiinta trebuie inteleasa, mai intai ca o institutie, adica o organizatie de oameni care indeplinesc in societate anumite sarcini, apoi ca o metoda, adica ansamblu de procedee, mijloace prin care se dezvaluie aspecte si legitati noi ale lumii inconjuratoare, in care se regasesc si reziduuri traditionale. Stiinta e clasificata trihotomic : -stiinte ale naturii -stiinte despre societate -stiinte despre gandire Stiinta dreptului apartine stiintelor despre societate Sistemul stiintelor sociale: a) stiinte de tip nomotetic, care au ca obiect activitatile umane (economia, politologia, psihologia, sociologia , demografia, lingvistica) b) stiintele care isi propun reconstituirea si interpretarea trecutului (stiintele istorice) c) stiintele care delimiteaza lumea dominata de norme (stiintele juridice, etica) d) cercetarea epistemologica a stiintei Epistemologie= parte a gnoseologiei care studiaza procesul cunoasterii umane = teorie a cunoasterii stiintifice Stiinta dreptului studiaza juridicul in toate formele sale de manifestare, dar, in primul rand, ca o dimensiune inalienabila a existentei umane in conditii social-istorice determinate. Stiinta dreptului studiaza legile existentei si ale dezvoltarii statului si a dreptului, institutiile politice si juridice, formele lor concret-istorice, corelatia cu celelalte componente ale sistemului social, modul in care institutiile politico-juridice influenteaza societatea si suporta, la randul lor influenta sociala. Stiinta dreptului formuleaza principiile generale in baza carora dreptul isi structureaza un mecanism adecvat-eficient si adaptat permanent la scara omului real concret-de influentare a comportamentului, in temeiul unor cerinte valorice. Exegeza= interpretare, comentare a unui text religios, literar, juridic Diacronic=care expune, trateaza fenomenul evolutiv istoric Sistemul stiintei dreptului e alcatuit din urmatoarele parti: -Teoria Generala a Dreptului -Stiintele juridice de ramura -Stiintele juridice istorice -Stiintele ajutatoare participative Stiintele de ramura se suprapun sistemului dreptului, criteriul lor de departajare si organizare fiind obiectul reglementarii juridice si metoda specifica de reglementare. Fiecare ramura este alcatuita dintr-un grup de norme , organic legate, ce reglementeaza o categorie de relatii sociale, pe baza aceleiasi metode si in temeiul unor principii comune .

In stransa legatura cu stiintele juridice se afla si un grup de stiinte ajutatoare sau participative cum ar fi : criminalistica, medicina legala, statistica juridica, logica juridica. Teoria dreptului cuprinde acel set conceptual prin care stiinta dreptului judeca, explica realitatea juridica ; este disciplina care se ocupa cu discriminarea a ceea ce se numeste stiinta dreptului spre deosebire de ceea ce se numeste practica dreptului si cu componentele generale ale stiintei juridice.

Metodele cercetarii stiintifice a fenomenului juridic

Metodologia reprezinta sistemul principiilor generale de investigatie, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective. Metodologia juridica este acel sistem al unor factori de relativa invarianta intr-un numar suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legaturile, relatiile care se stabilesc intre diferite metode, in procesul cunoasterii fenomenului juridic. Factorii de relativa invarianta intr-un numar suficient de mare de metode sunt in acest caz principiile, normele sau criteriile metodologice ; ele formeaza continutul metodologiei juridice. Obiectul metodologiei juridice nu-l formeaza metodele in sine, ci raporturile multiple dintre acestea. Metodele cercetarii stintifice juridice : a) metoda logica-este de larga utilitate in orice act de gandire stiintifica. In drept ea este totalitatea de procedee si operatiuni metodologice si gnoseologice specifice prin care se creeaza posibilitatea surprinderii structurii si a dinamicii raporturilor necesare intre diferite componente ale sistemului juridic al unei societati. b) metoda comparativa (logica defineste comparatia ca pe o operatie ce urmareste constatarea unor elemente identice sau divergente la 2 fenomene) c) metoda istorica d) metoda sociologica -Montesquieu concepea chiar spiritul legilor in relatiile dintre oameni si dintre acestia si mediul inconjurator, definind legile ca raporturi necesare decurgand din natura lucrurilor -cel care pune bazele cercetarii sociologice a dreptului este juristul german Eugen Erlich prin lucrarea sa Bazele Sociologiei Dreptului-aparuta in 1913 -dreptul e studit de stiintele juridice din interior, pe cand sociologia juridica il studiaza din exterior e) metodele cantitative Acceptiunile cuvantului drept 1) stiinta dreptului- ansamblu de idei, notiuni, concepte si principii care explica dreptul prin intermediul carora dreptul poate fi gandit. Dreptul este principiul de directie, de coeziune sociala, el da societatii caracterul de definit, de coerenta-Max Weber

2)drept-facultatea unui subiect de a-si valorifica sau de a-si apara impotriva tertilor un anumit interes, legalmente protejat. Totalitatea normelor juridice in vigoare (active) dintr-un stat poarta denumirea de drept pozitiv, un drept aplicabil imediat si continuu, obligatoriu si susceptibil a fi adus la indeplinire printr-o forta exterioara (coercitiune statala ), ca o indreptatire legitima a unor instante sociale special abilitate In conceptia lui Max Weber, dreptul a cunoscut 4 etape in dezvoltarea sa : 1)revelatia dreptului de catre profetii dreptului(ex : Decalogul revelat lui Moise de catre Dumnezeu ) 2) creatia si descoperirea empirica a dreptului prin intermediul dreptului jurisprudential (ex : activitatea pretorilor romani) 3) administrarea dreptului de catre imperiul laic si de catre puterile teocratice (despotismul luminat al sec. Al XVIII-lea) 4) elaborarea sistematica a dreptului, in baza unor criterii teoretice si rationale. Esenta dreptului: -vointa este o categorie psihologica; ea reprezinta acel proces psihic prin care se infrang anumite obstacole, prin actiuni orientate, catre realizarea unui anumit scop, propus in mod constient -cand se abordeaza esenta dreptului se are in vedere vointa generala ce se exprima in cutume sau legi, care tinde sa-si subordoneze vointele individuale, avand la origine constiinta generalizata. -vointa generala in conceptia lui Rousseau, nu este suma tuturor vointelor, ci numai a celor care concorda in vederea asociatiei. -constituind esenta dreptului, aceasta vointa generala oficializata (devenita vointa juridica), exprimata in legi si aparata de stat, trebuie privita ca o unitate de momente sociale si psihologice. Continutul dreptului -il constituie ansamblul elementelor, al laturilor si al conexiunilor care dau expresie concreta (contur) vointei si intereselor sociale ce reclama oficializarea si garantarea pe cale etica. -norma patrunde in tesatura raporturilor interumane -dreptul fiind doar si numai un sistem de norme, studiul trebuie sa fie pur normativ, intrucat valabilitatea normelor juridice nu se sprijina pe relatii exterioare, ci isi gaseste garantii in interiorul sistemului. In conceptia sa, dreptul se formeaza in trepte, fiecare norma aflandu-si suportul intr-o norma superioara, iar toate intr-o asa numita norma fundamentala. Sanctiunile, mijloacele de constrangere, fiind garantiile esentiale ale dreptului, Kelsen admite o singura relatie a dreptului, relatia cu statutul. In perspectiva structuralist-sistematica dreptul este o structura, un organism integrator, functionand pe baza relatiei tot-parte. Din aceasta perspectiva se poate vorbi despre o forma interna si una externa. Forma interna a dreptului este chiar interactiunea ramurilor dreptului (sistemul dreptului), gruparea normelor juridice pe institutii si ramuri (ramuri de drept privat si ramuri de drept public). Forma exterioara (externa) poate fi analizata din mai multe puncte de vedere : a) din punct de vedere al modalitatilor de exprimare a vointei legiuitorului-izvoarele dreptului

b) din punctul de vedere al modalitatilor de sistematizare a legislatiei codificari, incorporari c) din punctul de vedere al modalitatilor de exprimare a normelor de drept in felurite acte ale organelor de stat-legi, decrete, hotarari Tipologia dreptului Potrivit criteriului apartenentei la un bazin de civilizatie juridica, in dreptul comparat s-a realizat si o alta tipologie-familia de drept. Rene David analizeaza urmatoarele familii de drept : -romano-germanica -anglo-saxona (common law) -dreptul socialist -dreptul musulman, hindus, chinez, japonez (al Extremului-Orient) -dreptul Africii Negre si al Madagascarului Receptionarea dreptului roman s-a facut prin Scoala Glosatorilor si a Postglosatorilor. Glosatorii erau cei care dadeau explicatii prin note (glose) asupra digestelor (metoda exegetica). Ei erau preocupati exclusiv de litera textului din opera lui Justinian. Postglosatorii (bartolistii) folosesc metoda dogmatica, constand din deducerea unor principii generale din textele gloselor, aplicate la solutionarea conflictelor din viata practica. In general se considera ca sistemele juridice de traditie romanista (romano-germanica) se clasifica in : sisteme care cunosc o mai pronuntata influenta franceza; sistemul germanoelvetiano-italian si sistemul tarilor nordice. -sistemele de inspiratie franceza (in care se incadreaza si dreptul civil roman) au ca model Codul Civil francez de la 1804, cod introdus in Belgia, Luxemburg, Italia, Portugalia, Spania , Venezuela, Panama,etc. -sistemul anglo-saxon(common law)-opus celui romano-germanic(civil law) are trei ramuri principale-common law(precedente judecatoresti care devin obligatorii pentru instantele inferioare in cazuri similare) - equity este alcatuit din reguli de drept pronuntate anterior unificarii jurisdictiilor engleze, de catre curti speciale pentru atenuarea asperitatilor regulilor de common law -statuary law reprezinta ramura alcatuita din reguli de drept create prin lege (statute) -familia dreptului musulman reprezinta o continuitate a primelor legislatii sumero-akadiene si a legislatiei greco-romane, in zona cuprinsa intre Maghreb si Masrek, adica intre Estul si Vestul lumii arabe de azi. Din punct de vedere formal, sursa dreptului musulman este doctrina. Sursa istorica a acestui sistem de drept o formeaza : -Coranul-cuprinde dogme religioase de cult, educatie in general, drept -Sunna-reprezinta tot ceea ce a fost atribuit de catre traditie profetului-fapte si cuvinte -idjima inseamna preceptele invatatilor, care sunt rezultatul unui consens -idjitihad=jurisprudenta

Sistemul dreptului Sistemul dreptului este rezultatul unitatii ramurilor si al institutiilor dreptului. Sistemul dreptului apare ca o unitate obiectiv determinata , pe cand sistemul legislatiei reprezinta o organizare a legislatiei pe baza unor criterii alese de legiuitor. Normele juridice nu exista izolate; ele se grupeaza in institutii si ramuri. In felul acesta, norma juridica reprezinta elementul de baza al sistemului de drept, ea formeaza sistemul juridic elementar. Ramura de drept este ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale dintr-un anumit domeniu al vietii sociale, in baza unei metode specifice de reglementare si a unor principii comune. Obiectul reglementarii juridice, ca temei prioritar in structurarea unei ramuri de drept constituie, impreuna cu principiile comune reglementarii din ramura respectiva, criterii obiective ale constructiei unei ramuri . Metoda de reglementare, ca ansamblu de modalitati prin care se dirijeaza conduita umana pe o cale socialmente utila, formeaza un criteriu subiectiv. Institutia juridica este alcatuita din totalitatea normelor juridice organic legate, apartinatoare unei ramuri de drept, norme ce reglementeaza un grup de relatii sociale inrudite, dupa metoda de reglementare specifica ramurii respective. Dreptul pozitiv se imparte in drept public si drept privat. Aceasta diviziune a dreptului isi gaseste originea in dreptul roman (ius publicum-se referea la organizarea statului si ius privatumse referea la interesul fiecaruia) Ramurile dreptului ce intra in componenta dreptului public au ca obiect de reglementare : relatiile sociale din domeniul organizarii puterilor publice, distribuirea competentelor in stat, forma statului(drept constitutional) ; organizarea puterii executive la nivel central si local(dreptul administrativ) ; apararea sociala impotriva faptelor infractionale ce pun in pericol ordinea de drept (dreptul penal) ; relatiile de munca si de protectie sociala(dreptul muncii si al securitatii sociale) ; relatiile financiar bancare (dreptul financiar) ; relatiile ce privesc buna desfasurare a procesului judiciar(drept procesual). Ramurile ce intra in componenta dreptului privat reglementeaza relatiile sociale, patrimoniale si personal nepatrimoniale la care participa particularii. -in cazul dreptului public, organele de stat procedeaza la apararea drepturilor subiective din oficiu(ex officio), iar in cazul dreptului privat, apararea acestor drepturise face la sesizarea partii interesate. Dreptul este ansamblul regulilor asigurate si garantate de catre stat, care au ca scop organizarea si disciplinarea comportamentului uman in principalele relatii din societate, intr-un climat specific manifestarii coexistentei libertatilor, a apararii drepturilor esentiale ale omului si a statornicirii spiritului de dreptate. Statul Kant considera ca statul legitim (statul de drept) este cel care are ca scop apararea drepturilor inalienabile ale omului si in care politica e subordonata moralei. Puterea de stat are caracter politic, are o sfera generala de aplicabilitate, are agenti specializati care o realizeaza (in caz de nevoie prin mijloace violente) si este suverana.

Suveranitatea este dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte state. Ea are 2 laturi : interna si externa. Latura interna a suveranitatii statului priveste puterea sa de comanda in interior si se concretizeaza in elaborarea unor norme cu caracter generalobligatoriu si in urmarirea aplicarii lor in practica sociala (realizarea ordinii de drept). In interior , nicio alta putere sociala (nicio alta forma de autoritate) nu este superioara puterii statului. Pentru acest motiv, latura interna mai este denumita si suprematia puterii de stat. Cealalta latura a suveranitatii, latura externa priveste comportamentul statului in societatea natiunilor, raporturile lor cu celelalte state(independenta puterii sau neatarnarea acesteia). Elementul de baza al mecanismului statului il constituie organul de stat-este acea parte componenta a aparatului de stat, investita cu competenta si putere si care se caracterizeaza prin aceea ca cei care o compun au o calitate specifica-deputati, functionari sau magistrati. Potrivit criteriilor care stau la baza separatiei puterilor in stat, se poate vorbi despre organe ale puterii legislative, executive si judecatoresti. Laturile componente ale formei de stat sunt : 1) forma de guvernamant-reprezinta modul de constituire a organelor centrale ale statului, exercitarea puterii prin intermediul acestor organe si impartirea competentei intre ele. 2) structura de stat 3) regimul politic Aristotel impartea formele de guvernamant in : 1) monarhic, care degenereaza in tiranie 2) aristocratic care degenereaza in oligarhie 3) democratic care degenereaza in demagocie Dupa expresia kantiana, statul nu este decat unirea unei multimi de oameni sub legile juridice. Institutii judiciare Organizarea institutiilor judiciare si, implicit a justitiei are la baza : 1) Principiul separatiei are 2 coordonate : pe de o parte separatia jurisdictiilor si pe de alta parte, separatia organelor care functioneaza in cadrul fiecarei jurisdictii. In sistemul de drept romanesc se aplica a doua coordonata (se face distinctie intre magistratii-judecatori si magistratiiprocurori), neexistand o separatie a jurisdictiei de drept comun de cea administrativa. 2) Principiul ierarhiei jurisdictiilor. In cazul oricarui litigiu, daca una din parti este nemultumita, poate cere o noua judecare a litigiului sau, la jurisdictia ierarhic superioara, exercitand caile de atac. Acest principiu se mai numeste si principiul dublului grad de jurisdictie, considerat o garantie a justitiei. 3) Principiul independentei si al impartialitatii. Acest principiu isi are izvorul in art.6 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului, fiind treptat, preluat in constitutiile statelor. Conform acestui principiu fiecare are dreptul ca procesul sau sa fie judecat de un tribunal impartial si independent. 4) Principiul colegialitatii-litigiul e solutionat de un complet de judecatori(un colegiu) si nu de un judecator unic. Principii de functionare (fundamentale ale serviciului public) : 1)Principiul egalitatii-este de rang constitutional, fiind vorba despre egalitatea in fata legii.

2)Principiul gratuitatii-are in vedere gratuitatea accesului la tribunal (serviciul public al administrarii justitiei trebuie sa fie gratuit) 3) Principiul neutralitatii. Neutralitatea tehnica difera dupa cum este vorba despre sistemul acuzatorial, rolul esential revine partilor in administrarea probelor, intalnindu-se sistemul probei legale. Judecatorul are rolul de a veghea la respectarea legii in privinta administrarii probelor, el nu poate judeca dupa intima sa convingere. In sistemul inchizitorial, judecatorul are un rol determinant in administrarea probelor, putand lua orice masuri necesare pentru solutionarea cauzei. El are un rol activ judecand dupa intima sa convingere. Neutralitatea sociala si politica a judecatorului semnifica faptul ca judecatorul trebuie sa fie independent de orice interventie politica, de presiunile sindicale, de grupurile de presiune. 4)Principiul continuitatii-presupune o functionare fara intrerupere a institutiilor judiciare, deoarece continuitatea este o trasatura a serviciului public a justitiei. Jurisdictii nationale si internationale 1.Judecatoriile Judecatoriile sunt instante fara personalitate juridica, fiind organizate in fiecare judet, dar pot exista si sedii secundare, cu activitate permanenta. In cadrul lor pot fi infiintate sectii sau complete specializate in functie de natura litigiului, precum si pentru cauzele cu minori. Compunerea in prima instanta este dominata de principiul colegialitatii, principiu de la care exista exceptia judecatorului unic pentru cauzele privind : -pensiile de intretinere -rectificari si inregistrari de stare civila -popriri -incuviintarea executarii silite -investirea cu formula executorie -masuri asiguratorii -cereri de ordonanta presedintiala -actiuni posesorii -procese-verbale de constatare si sanctionare contraventionala -somatia de plata -reabilitarea -amnistia sau gratierea -perchezitia si masurile preventivedin timpul urmaririi penale Fiecare instanta este condusa de un presedinte, care are si atributii de administrare a instantei. Fiecare sectie e condusa de un presedinte de sectie. In functie de volumul de activitate, pe langa presedinte poate fi ales si un vicepresedinte. Conducerea este si ea fondata pe principiul colegialitatii, deoarece la fiecare instanta functioneaza 2 structuri colegiale : Colegiul de conducere(un presedinte, 2-4judecatori alesi in adunarea generala a judecatorilor pe o perioada de 3 ani) si Adunarea generala a judecatorilor (dezbate activitatea anuala a instantei, alege membrii CSM, dezbate probleme de drept, proiecte de acte normative) 2.Tribunalele Tribunalele au personalitate juridica si sunt organizate in fiecare judet. In circumscriptia tribunalelor functioneaza mai multe judecatorii

In materie civila, tribunalele judeca in prima instanta procesele comerciale cu o valoare de peste 1 miliard de lei si procesele comerciale al caror obiect este neevaluabil in lei ; procese civile cu o valoare de peste 5 miliarde de lei ; conflicte de munca ; procese de contencios administrativ ; creatie intelectuala si proprietate industriala ; expropiere ; nulitatea sau desfacerea adoptiei ; erorile savarsite in procese penale, recunoasterea hotararilor date in tari straine precum si executarea lor silita, orice alte materii prevazute de lege in competenta lor. Ca instanta de apel, tribunalele judeca apelurile formulate impotriva hotararilor pronuntate de judecatorii. Ca instante de recurs, judeca recursurile impotriva hotararilor pronuntate de judecatorii, hotarari care nu sunt supuse apelului. Compunerea are la baza aceleasi reguli ca in cazul judecatoriilor, singura precizare fiind aceea ca atunci cand se judeca apeluri si recursuri, compunerea tribunalului este de 3 judecatori. Conducerea tribunalului este exercitata ca si la judecatorii de presedinte si colegiul de conducere. Adunarea Generala a magistratilor are aceleasi atributii pentru toate jurisdictiile de drept comun. Particularitatea consta in faptul ca presedintele de tribunal are atributii de control ale instantelor din circumscriptie. Colegiul de conducere e format din presedinte si 6 judecatorialesi pe 3 ani in adunarea generala a judecatorilor. 3.Curtile de Apel Curtile de Apel au de asemenea personalitate juridica, in circumscriptia lor functionand mai multe tribunale. In prima instanta Curtile de Apel judeca litigii de contencios administrativ privind actele autoritatilor centrale. Ca instanta de apel judeca apelurile impotriva hotararilor tribunalelor in prima instanta ; ca instanta de recurs, judeca recursurile impotriva hotararilor tribunalelor date in apel sau in prima instanta, dar care nu sunt supuse apelului. Compunerea urmeaza aceleasi reguli ca in cazul tribunalelor. Conducerea este exercitata de presedinte, care are calitatea de ordonator secundar de credite, de vicepresedinti si de Colegiul de conducere(aceeasi compunere ca in cazul tribunalului) 4.Jurisdictiile specializate Art.35 al.1 L nr 304/2004 privind organizarea judecatoreasca prevede ca se pot infiinta tribunalele specializate pentru cauze, cum ar fi : cauze cu minori si de familie, conflicte de munca si asigurari sociale, etc. Tribunalele specializate nu au personalitate juridica si pot fi create in fiecare judet. Instantele militare sunt tribunalele militare(Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti, Curtea Militara de Apel Bucuresti) care au statut de unitate militara. Curtea Militara de Apel Bucuresti este instanta unica, avand personalitate juridica. Conducerea este exercitata de presedinte, vicepresedinte si de Colegiul de conducere(format din presedinte si 2 judecatori) 5.Inalta Curte de Casatie si Justitie(Sistemul Inaltelor Jurisdictii) Are rolul de a asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti(rol de rang constitutional, prevazut in art. 126 al.3 din Constitutie, art.16al.2 L nr 304/2004)

ICCJ are 4 sectii : civila, penala, comerciala si de contencios administrativ si fiscal ; Completul de 9 judecatori si Sectiile Unite ICCJ judeca recursurile impotriva hotararilor curtilor de apel si a altor hotarari in cazurile prevazute de lege ; recursurile in interesul legii ; cereri de stramutare, conflicte de competenta, orice alte cereri. Completele de judecata sunt formate din 3 judecatori din aceeasi sectie. Completul de 9 judecatori este prezidat de Presedinte sau de vicepresedinte. In cazul Sectiilor Unite, este necesara prezenta a cel putin 2/3 din numarul judecatorilor Conducerea se exercita de Presedinte, vicepresedinte si Colegiul de conducere(presedinte, vicepresedinte si 9 judecatori alesi pentru 3 ani in adunarea generala a judecatorilor) Adunarea generala a judecatorilor aproba raportul annual de activitate, aproba bugetul si alege 2 membri pentru CSM. 6.Un exemplu de jurisdictie internationala: Curtea Internationala de Justitie de la Haga Curtea e compusa din 15 judecatori, alesi pentru 9 ani, pentru a asigura o continuitate a jurisprudentei. Membrii sunt alesi cu majoritatea absoluta de Adunarea Generala si Consiliul de Securitate ale O.N.U. Curtea are o dubla competenta : competenta consultativa (Curtea da avize, in acest caz fiind vorba de o simpla consultatie juridica) si competenta contencioasa(competenta materiala cuprinde toate afacerile pe care partile i le supun ; competenta personala semnifica faptul ca numai statele si O.N.U. pot aparea in fata Curtii)

Principiile dreptului Principiile de drept sunt idei conducatoare (prescriptiile fundamentale) ale continutului tuturor normelor juridice. Ele au un rol constructiv cat si unul valorizator pentru sistemul de drept, in sensul ca ele cuprind cerinte obiective ale societatii, cerinte cu manifestari specifice in procesul de constituire a dreptului si in procesul de realizare al acestuia. Principiu=lat. principium-inceput, obarsie, element fundamental In conceptia lui Kant, principiile sunt fie ale intelectului pur (axiome, anticipatii, postulate), fie ale ratiunii pure (ideile) In literatura de specialitate s-au facut mai multe clasificari ale principiilor. Astfel s-a afirmat ca ar exista 5 principii de drept : 1) principiile pozitive ale dreptului=norme explicit formulate in textele de drept pozitiv sau cel putin, construite plecand de la elementele continute in aceste dispozitii 2) principii implicte ale dreptului-reguli tratate ca premise sau consecinte ale dispozitiilor dreptului pozitiv, fara a fi expres enuntate 3) principiile extrasistemice ale dreptului-acele reguli privite ca principii, dar care nu pot fi incadrate in categorii pentru ca sunt exterioare dreptului pozitiv 4) principiile-nume : denumiri fara caracter normativ ce caracterizeaza trasaturile esentiale ale

unei institutii juridice 5) principiile-constructii ale dreptului : sunt instrumente conceptuale presupuse in elaborarea dogmatica a dreptului sau in aplicarea si interpretarea legii. Intr-o alta clasificare principiile se impart in : 1) principii generale de drept ca metanorme, a caror functie este aceea de cunoastere a dreptului pozitiv 2) principii generale de drept ca norme, care fac parte din regulile de drept 3) principii generale de drept-concepte cu dimensiune axiologica, adica postulate etice purtatoare de valori de baza(justitia, binele comun, interesul general) Principiile generale ale dreptului dau masura sistemului ; lor-ca ansamblul prescriptiilor directoare ale dreptului-le va fi subordonata atat structura, cat si dezvoltarea sistemului de drept. In privinta utilitatii practice a studiului principiilor generale ale dreptului, problema merita atentie din 2 unghiuri : a) Principiile dreptului traseaza linia directoare pentru sistemul juridic, exercitand o actiune constructiva si orientand activitatea legiuitorului b) Principiile generale au un rol si in administrarea justitiei. Cei insarcinati cu aplicarea dreptului, trebuie sa cunoasca nu numai litera legii ci si spiritul sau, iar principiile de drept alcatuiesc chiar spiritul legii In cazuri determinate, principiile de drept tin loc de norma de reglementare, atunci cand, intr-o cauza civila sau comerciala, legea tace, judecatorul solutionand cauza in temeiul principiilor generale de drept. In concluzie, actiunea principiilor dreptului are ca rezultat conferirea certitudinii dreptului-garantia acordata indivizilor contra imprevizibilitatii normelor coercitive-si a congruentei sistemului legislativ-adica concordanta legilor, caracterul lor social, verosimil, oportunitatea lor. Prezentarea analitica a principiilor generale ale dreptului 1. Asigurarea bazelor legale de functionare a statului Caracteristica fundamentala a statului de drept o constituie, in aceasta lumina, cucerirea pe cale legala a puterii si apoi exercitarea sa in conformitate cu cerintele legalitatii. In statutul de drept intinderea puterii trebuie sa fie compensata de scurtimea duratei sale (a celor care o detin), izvorul oricarei puteri politice sau civile trebuie sa fie vointa suverana a poporului, iar aceasta trebuie sa isi gaseasca formule juridice potrivite de exprimare in asa fel incat puterea poporului sa poata functiona in mod real ca o democratie. 2. Principiul libertatii si al egalitatii Intr-o societate democratica, statul-organismul politic care dispune de forta si decide cu privire la intrebuintarea ei-garanteaza juridic si efectiv libertatea si egalitatea indivizilor, adica procedeaza la propria sa delimitare Societatea civila are 3 drepturi absolut necesare : securitatea persoanei, libertatea individului, proprietatea. 3. Principiul responsabilitatii Libertatea este o conditie fundamentala a responsabilitatii.

Dobandind dimensiunea responsabilitatii, individul nu se mai afla in situatia de supunere oarba si de supunere neinteleasa fata de norma de drept, ci in situatia de factor care se raporteaza la normele si valorile unei societati in mod activ si constient. 4. Principiul echitatii si al justitiei Acest principiu readuce in prim plan problema existentei unor prescriptii fundamentale preexistente, desprinse din ratiune sau dintr-o ordine supraindividuala, si al caror scop este acela de a da siguranta vietii sociale. Ars boni et aequi=arta binelui si a echitatii(definitia Dreptului data de Celsius) Prescriptiile dreptului pozitiv sunt supuse controlului justitiei. Justitia se reflecta in mod variabil in toate legile, dar ea nu se confunda cu niciuna fiind superioara lor. Ca principiu de drept, rationalitatea ideii de justitie ajunge asfel sa domine prescriptiile pozitive. Concluzie : Plecand de la principiile generale, stiintele juridice de ramura formuleaza o serie de principii specifice, cum ar fi : -drept civil: -principiul repararii prejudiciului cauzat -desfiintarea unui act initial produce efecte si asupra actului secundar -drept penal : -principiul legalitatii incriminarii (nullum crimen sine lege) -drept procedural : principiul ascultarii si celeilalte parti (audiatur et altera pars) -drept international public : principiul respectarii tratatelor (pacta sunt servanda) Functiile dreptului Functiile dreptului sunt acele diectii (orientari) fundamentale ale actiunii mecanismului juridic, la indeplinirea carora participa intregul sistem al dreptului (ramurile, institutiile, normele dreptului), precum si instantele sociale special abilitate, cu atributii in domeniul realizarii dreptului. Prezentarea analitica a functiilor dreptului 1. Functia de institutionalizare sau formalizare juridica a organizarii social-politice Dreptul-in special Constitutia si legile organice-asigura cadrul de functionale legala a intregului sistem de organizare sociala. 2. Functia de conservare, aparare si garantare a valorilor fundamentale ale societatii Dreptul ca ansamblu de norme, institutii si sanctiuni formalizate, stabileste principiile de baza ale convietuirii sociale. 3. Functia de conducere a societatii Fiind cel mai eficace pentru realizarea scopurilor social-politice, dreptul exercita un rol important in conducerea societatii. Actul normativ juridic este un act de conducere sociala. In forma ei cea mai generala, legea este forma universala de exprimare a dezideratelor sociale majore. 4. Functia normativa Functia normativa a dreptului deriva din rolul superior al dreptului, din faptul ca, nefiind un scop in sine, dreptul este destinat sa asigure subordonarea actiunilor individuale fata de o conduita-tip. Aceasta functie ne apara ca o adevarata functie de sinteza, implicand toate celelalte functii.

Dreptul in sistemul normativ social Sistemul normelor sociale este alcatuit din urmatoarele categorii de norme : -normele etice -normele obisnuielnice -normele tehnice -armele politice -normele religioase -normele juridice Norma juridica reglementeaza acele relatii sociale care vizeaza buna desfasurare a raporturilor din societate si care constituie fundamentul intregii ordini sociale (raporturile de proprietate, apararea valorilor esentiale umane, raporturile care se ivesc in procesul conducerii sociale) Norma obiceiului reprezinta o categorie importanta a sistemului normelor sociale. In plan istoric, dreptul nu s-a desprins doar din morala si moravuri, ci si din obiceiuri. Obisnuintele apar ca o deprindere individuala. Spre deosebire de acestea, obiceiurile sunt modele de conduita; ele presupun o anumita constrangere in recunoasterea valorilor de grup si in respectarea lor. Uzurile care au un caracter conventional-un mod anumit in care partile au inteles sa convina, asa cum rezulta dintr-o practica dovedita (spre exemplu uzurile comerciale) Normele tehnice sunt regulile care conduc procesul productiv. Ele se statornicesc intre oameni in cadrul participarii lor la viata economica si social-culturala. Expansiunea industriala a determinat inmultirea accidentelor de munca si aparitia teoriei riscului in materia responsabilitatii delictuale. Regulile de procedura care privesc, spre exemplu, sesizarea instantei (prin actiune, plangere, rechizitoriu), ordinea audierii martorilor, acordarea cuvantului in fond, etc, toate acestea sunt norme tehnice juridice. Norma Juridica Norma juridica este celula de baza a dreptului, este sistemul juridic elementar. 1. Norma juridica are un caracter general si impersonal Pentru a putea fi un etalon de conduita si a fi opozabila in mod egal si continuu fiecarui individ, norma juridica trebuie sa se adreseze difuz si impersonal destinatarilor sai. Fiecare norma juridica este abstractizarea unei/unor relatii si model pentru alta/alte relatii. Plecand de la caracterul general al normei juridice, Hegel caracteriza norma ca o determinare universala care trebuie aplicata la cazul concret. 2. Norma juridica are un caracter tipic. Pentru a putea formula identicul, repetabilul intr-o norma juridica, legiuitorul cauta generalul, ceea ce este universal intr-un manunchi de relatii sociale si in raport de acesta, formuleaza tipul conduitei.

3. Norma juridica implica un raport intersubiectiv Norma juridica nu este doar o prescriptie general-abstracta si tipica ; ea imagineaza omul in raport cu semenii sai, reglementeaza comertul juridic. 4. Norma juridica este obligatorie Obligativitatea comandamentului juridic urca pana la imperativ in domeniul dreptului public (penal, administrativ, etc) si coboara pana la permisiv in dreptul privat (civil, comercial). Obligativitatea normei juridice este dictata de scopul acesteia-necesitatea asigurarii ordinii sociale. Pentru a deveni efectiv obligatorie, norma juridica se bucura, spre deosebire de toate celelalte norme sociale, de exigibilitate (are garantii exterioare, statale, de asigurare a traducerii in viata-eventual prin constrangere). In acest scop, nu este suficienta forta ce o impune ; aceasta forta trebuie sa fie o forta eficace si legitima. Obligativitatea normei juridice nu rezulta din frecventa aplicarii in viata a normei juridice. Caracterul obligatoriu nu este intru nimic corelat acestei imprejurari exterioare normei juridice(frecventa aplicarii). Caracterele normei juridice : -generala si impersonala -tipica -implica un raport intersubiectiv -obligatorie Norma juridica poate fi definita ca o regula generala si obligatorie de conduita, al carei scop este acela de a asigura ordinea sociala, regula ce poate fi adusa la indeplinire pe cale statala, in caz de nevoie prin constrangere. Legiuitorul va descrie in norma juridica o anumita conduita (un complex de drepturi si obligatii), conduita ceruta subiectului in circumstante date (un ansamblu de imprejurari) si in legatura cu care este fixata si o anumita forma de reactie (sanctiune). Structura logica a normei juridice alcatuieste partea statica, interna si stabila a normei. Din punctul de vedere al structurii sale logice, norma juridica este alcatuita din urmatoarele elemente : ipoteza, dispozitia si sanctiunea. Ipoteza normei de drept descrie imprejurarile in care intra in actiune dispozitia sau sanctiunea normei. In ipoteza poate fi definita calitatea subiectului (cetatean, parinte, copil, gestionar) sau in poteza poate fi caracterizat subiectul in mod generic (persoana fizica, persoana juridica, acela care...) Imprejurarile in care intra in actiune norma pot fi determinate sau relativ-determinate prin poteza normei.In acest sens se vorbeste despre ipoteze determinate si ipoteze relativ-determinate. Dispozitia alcatuieste miezul normei juridice. In dispozitie sunt cuprinse drepturile si obligatiile subiectelor participante la relatiile sociale, conduita acestora. Dispozitia normei de drept formeaza continutul acesteia. Ea cuprinde imperativul, comandamentul normei sau elementul sau rational. Dispozitia normei juridice poate sa ordone (sa impuna o anumita) conduita, sa prevada obligatia de abtinere de la savarsirea unei fapte sau poate cuprinde anumite permisiuni. In raport cu modul in care este precizata conduita partilor, dispozitiile pot fi determinate sau relativ-determinate. Sanctiunea este al treilea element structural al normei juridice. Sanctiunea contine urmarile nefavorabile care survin in conditiile nerespectarii dispozitiei sau a ipotezei (sanctiune

negativa) sau masurile de stimulare, de cointeresare a subiectului, in vederea promovarii conduitei dorite (sanctiune pozitiva). Daca ipoteza si dispozitia prescriu actiuni, sanctiunea reprezinta modul de reactie, raspunsul social-statal fata de conduita neconforma. Sanctiunile sunt definite in sociologie ca reactii ale grupului fata de comportarile membrilor sai, reactii ce dirijeaza aceste comportari. Dreptul se caracterizeaza prin sanctiuni formalizate, prin reactie organizata, statala, fata de comportamentul care lezeaza ordinea sociala. Dupa natura lor sanctiunile pot fi : privitoare la patrimoniul persoanei, privitoare la drepturile sale (decaderea din drepturi), privitoare la actele sale (nulitatile), privitoare la persoana (privarea de libertate, recluziunea) Din punctul de vedere al gradului de determinare, sanctiunile pot fi : -sanctiuni determinate -sanctiuni relativ-determinate -sanctiuni alternative -sanctiuni cumulative Dupa ramura de drept sanctiunile pot fi : -sanctiuni civile -sanctiuni disciplinare -sanctiuni administrative -sanctiuni financiare -sanctiuni penale Impartirea trihotomica (ipoteza, dispozitie, sanctiune) alcatuieste structura interna si stabila a normei juridice, constructia sa tehnico-legislativa formeaza structura externa si dinamica a acesteia. Clasificarea normei juridice 1) criteriul obiectului reglementarii juridice si al metodeleor de reglementare (deci al ramurii de drept) : -norma juridica de drept civil -norma juridica de drept penal -de drept constitutional, etc 2) criteriul fortei juridice al actului normativ : -norme juridice cuprinse in legi-forta juridica suprema -norme juridice cuprinse in decrete, hotarari guvernamentale sau ordonante, precum si decizii (acte normative elaborate de organele locale) cu o sfera de aplicabilitate limitata la nivelul intinderii competentei teritoriale a organului respectiv (judet, oras, comuna, etc) 3) criteriul structurii logice -norme complete=in articolul din actul normativ in care sunt publicate sunt cuprinse toate partile constitutive -norme incomplete= fac referire si se completeaza cu reglementari prezente fie in acelasi act normativ, fie in alte acte normative -norme de trimitere=se completeaza cu norme din acelasi act normativ sau din alt act normativ -norme in alb= se completeaza cu dispozitii din acte normative ce urmeaza sa apara 4) criteriul sferii de aplicare :

-norme generale(ex : dr civil reprezinta dreptul comun pentru relatii reglementate de drept comercial) -norme speciale=se aplica unei sfere restranse de relatii -normele de exceptie Intrucat normele speciale si normele de exceptie sunt derogatorii, in procesul aplicarii lor ele cunosc un regim restrictiv, interpretarea lor este stricta (exceptiones sunt strictissimae interpretationis) 5) criteriul gradului si al intensitatii incidentei : normele-principii(norme cardinale) Aceste norme sunt cuprinse de obicei in Constitutie, in Declaratii (Declaratia Universala a Drepturilor Omului) sau sunt deduse pe cale de interpretare, ca principii generale de drept. Aceste norme se impun, in raport cu celelalte norme precum si in constiinta comuna, cu o forta de valabilitate mult mai evidenta, oarecum axiomatica, aparand ca adevarate postulate juridice. 6) criteriul modului de reglementare al conduitei : -norme onerative= care obliga subiectul sa savarseasca o anumita actiune -norme prohibitive=obliga subiectul sa se abtina de la savarsirea unor actiuni -norme permisive= sunt acele norme juridice care nici nu obliga , nici nu interzic o anumita conduita ; ele lasa la aprecierea subiectului alegerea unei conduite In general, normele imperative (prohibitive sau onerative) se intalnesc in domeniul dreptului public, pe cand normele permisive sunt de larga aplicare in domeniul dreptului privat. Uneori, normele permisive se pot transforma in norme imperative, purtand in acest caz denumirea de norme supletive.( ?????) Caracteristica acestor norme consta in aceea ca atunci cand subiectele nu folosesc libertatea care le-a fost acordata, norma juridica suplineste vointa subiectelor, dispunand intr-un mod determinat. Normele organizatorice sunt acele norme care privesc organizarea institutiilor si a organismelor sociale Sanctiunea negativa-pedeapsa juridica, cea care confera caracterul punitiv al normei, si sanctiunea pozitiva-un sistem articulat de stimulente, care asigura, paralel cu pedeapsa, eficacitatea normei de drept (normele de drept care prevad mijloace de cointeresare : distinctii, decoratii, recompense, etc in domeniul dreptului constitutional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul muncii si al securitatii sociale) [norme punitive, norme stimulative] Actiunea normei juridice In principiu norma juridica actioneaza pe timp nedeterminat, intr-un spatiu dominat de notiunea de teritoriu si asupra unor subiecte care participa la circuitul juridic in acest spatiu. Intrarea in vigoare a normei juridice este nemijlocit legata de imprejurarea ca orice noua reglementare, adresandu-se oamenilor (conduitei lor) trebuie sa fie cunoscuta de catre acestia. Exista in drept principiul nemo conseturignorare legem (ius)- nimeni nu se poate scuza invocand necunoasterea legii. In conformitate cu art 78 din Constitutia Romaniei astfel cum a fost revizuita in anul 2003, legile intra in vigoare la 3 zile dupa publicarea lor in Monitorul Oficial, daca nu se prevede o alta data. Legiuitorul ordinar a stabilit ca, de regula, atat legile, cat si ordonantele emise de Guvern in temeiul unei legi speciale de abilitare intra in vigoare la 3 zile de la data publicarii lor in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, sau la o data ulterioara prevazuta in textul lor.

In aceasta materie functioneaza o prezumtie absoluta a cunoasterii legii, prezumtie ce nu poate fi rasturnata prin dovada contrara. In dreptul comunitar, actele de intindere generala intra in vigoare la data pe care o fixeaza sau in a 20-a zi dupa publicare. Principiile actiunii in timp a normei juridice Norma juridica nici nu retroactiveaza (nu-si intinde efectele asupra raporturilor nascute inainte intrarii sale in vigoare), nici nu ultraactiveaza (nu-si extinde efectele dupa iesirea sa din vigoare). Principiul neretroactivitatii normei juridice isi gaseste consacrarea legislativa, fiind stipulat epres in Constitutii sau in coduri : -art 15 Constitutie -art 1 C civ : Legea dispune numai pentru viitor -art 11 C.pen : legea penala nu se aplica faptelor care, la data cand au fost savarsite, nu erau prevazute ca infractiuni. Exceptii de la principiul neretroactivitatii normei juridice a) normele juridice cu caracter interpretativ. Intrucat normele juridice care interpreteaza norme juridice preexistente fac corp comun cu normele juridice interpretate, este de principiu ca ele sa fie retroactive. b) normele juridice penale care prevad dezincriminarea unor fapte si norme penale mai favorabile infractorului sau normele juridice care prevad contraventii, atunci cand reglementarea este favorabila contravenientului. -art 12 C.pen prevede ca legea penala nu se aplica faptelor savarsite sub legea veche, daca nu mai sunt prevazute de legea noua -art.13 al 1C.pen stabileste o regula de retroactivitate a normei penale ; daca de la savarsirea infractiunii si pana la judecarea definitiva a cauzei intervin mai multe reglementari, se va aplica norma care stabileste un regim sanctionator mai favorabil (legea penala mai favorabila sau mai blanda) c) retroactivitatea expresa In acest caz, legiuitorul prevede expres ca norma se va aplica retroactiv. Intrucat efectul retroactiv al unei norme de drept apare ca o exceptie regula fiind neretroactivitatea- si intrucat exceptiile sunt de stricta interpretare, consideram ca atribuirea efectului retroactiv al unei norme trebuie expres specificata in continutul normei. Principiul neultraactivitatii normei juridice (nesupravietuirea normei) implica faptul ca o norma juridica nu-si poate extinde efectele dupa iesirea sa din vigoare. -art 16 C.pen : Legea penala temporara se aplica si infractiunilor savarsite in timpul cat era in vigoare, chiar daca fapta nu a fost urmarita sau judecata in acest interval de timp. Ratiunea unui asemenea tratament consta in aceea ca, pe de o parte, daca nu s-ar recunoaste efect ultraactiv normei juridice temporare sau exceptionale, ar urma sa ramana nepedepsite tocmai fapte de natura acelora care au determinat o asemenea masura normativa cu caracter de exceptie, iar, pe de alta parte, intrucat se cunoaste termenul de iesire din vigoare si dependenta normei de o stare exceptionala, exista pericolul, fie al sustragerii de la descoperire, fie al tergiversarii premeditate a judecarii cauzei pana la expirarea termenului. Incetarea activitatii normelor juridice are loc prin: a) ajungere la termen

b) c)

desuetudinea abrogarea O norma juridica se considera cazuta in desuetudine, atunci cand, desi formal ea este in vigoare, data fiind schimbarea conditiilor social-economice care au prezidat la aparitia sa, norma respectiva nu se mai aplica. Incetand temeiul normei (ratio legis), inceteaza de fapt si actiunea sa (cesante ratione legis, cessat lex ipsa) Totodata, trebuie retinuta si situatia suspendarii actiunii in timp a unei norme juridice, pentru cauze determinate. De obicei, in situatii exceptionale, se procedeaza la restrangerea sau la suspendarea garantiilor constituionale pe perioada aplicarii masurilor exceptionale (legea martiala, legi pentru situatii exceptionale) Abrogarea- ca principala modalitate de scoatere din vigoare a normei juridice- cunoaste 2 forme: abrogarea expresa si abrogarea tacita. Abrogarea expresa directa poate fi directa sau indirecta. Abrogarea expresa directa consta in desfiintarea efectelor vechii norme juridice prin precizarea in detaliu, in continutul noului act normativ, a actelor normative scoase din vigoare. Abrogarea expresa indirecta utilizeaza formula: pe data intrarii in vigoare a prezentului act normativ se abroga orice dispozitie legala contrara. Abrogarea tacita mai poarta denumirea si de abrogare implicita. Este tacita sau implicita deoarece in noul act normativ nu se prevede nimic in legatura cu actiunea vechilor norme juridice. Suspendarea aplicarii unei norme juridice, pe termen determinat, este posibila in dreptul intern, in temeiul art 62 din L 24/2000 privind normele de tehnica legislativa. (in dreptul international un acord de suspendare temporara a efectelor unui tratat multilateral poate interveni, intre anumite parti, daca suspendarea este admisa in tratat sau daca tratatul nu o interzice) In cazul in care dispozitia legala contravine Constitutiei, ea este abrogata, in conformitate cu prevederile art 150 al 1 din Constitutie si principiului general de solutionare a conflictului legilor in timp, potrivit caruia legea posterioara abroga dispozitiile contrare ale legii anterioare (dec 2/1993; dec 7/1993 Curtea Constitutionala) Modalitatea de intrare in vigoare (cu pastrarea legii vechi pentru o anumita perioada, care deci va ultraactiva) este determinata de o situatie exceptionala, intrucat finalizarea lucrarilor de cadastru se va realiza diferentiat, la date diferite, avand ca finalitate intrarea, pe baza legii, a noului sistem de carte funciara. Actiunea normelor juridice in spatiu si asupra persoanelor

Este de principiu faptul ca norma juridica este teritoriala si personala, in sensul ca ea actioneaza asupra teritoriului statului si asupra cetatenilor sai. Art.3 C.pen: Legea penala se aplica infractiunilor pe teritoriul Romaniei In dreptul public se recunoaste stricta aplicatiune teritoriala a normelor juridice. In dreptul privat, si anume in materia regimului juridic al imobilelor, C.civ prevede in art.2 ca :

numai imobilele aflatoare in cuprinsul Romaniei sunt supuse legilor romane, chiar daca se poseda de straini(abrogat de L 105/1992) Cat priveste starea civila si capacitatea persoanelor, se aplica legea personala, in sensul ca persoana romana aflata in strainatate ramane supusa legii romane. Legea nationala e legea statului a carui cetatenie o are persoana in cauza. Determinarea si probarea cetateniei se fac in conformitate cu legea statului a carui cetatenie se invoca. Sunt cunoscute 3 forme de reglementare, de catre state, a regimului juridic al strainilor: regimul national, regimul special si regimul ce rezulta din clauza natiunii celei mai favorizate. Regimul national consta in recunoasterea pentru straini a acelorasi drepturi de care se bucura proprii sai cetateni. Sunt recunoscute strainilor toate drepturile sociale, economice, culturale si civile, recunoscute cetatenilor statului de resedinta. Nu sunt recunoscute in general drepturi politice (de a alege si de a fi ales); strainii nu pot ocupa functii publice. Regimul special consta in acordarea pentru straini (pentru unele categorii si in domenii de activitate determinate) a unor drepturi, nominalizate in acorduri internationale sau in legislatii nationale. Clauza natiunii celei mai favorizate este un regim consacrat in acorduri bilaterale, in temeiul caruia un stat acorda strainilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetatenilor unui stat tert, considerat ca favorizat.

Izvoarele dreptului Izvoarele materiale ale dreptului-denumite si izvoare reale sunt concepute ca adevarate dat-uri ale dreptului, realitati exterioare acestuia si care determina actiunea legiuitorului sau dau nastere unor reguli izvorate din necesitatile practice (daca este vorba de obicei). Acestea sunt deci cauzele ultime ale dreptului fortele creatoare ale dreptului asa cum le numea Ripert. Cealalta acceptiune a notiunii de izvor de drept ne intereseaza in acest moment, in mod deosebit, avand in vedere faptul ca normele juridice nu se prezinta in forma lor nuda. Lor le este caracteristica o anumita forma exterioara. Aceasta forma exterioara poarta si denumirea de izvoare formale sau forme de exprimare a normei de drept. Sensul juridic al notiunii de izvor formal al drepturlui surprinde o multitudine de aspecte, de modalitati prin care continutul perceptiv al normei de drept devine regula de conduita, se impune ca model de urmat in relatiile dintre oameni. Teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului deosebeste izvoarele scrise de izvoarele nescrise, izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale, izvoarele directe de izvoarele indirecte. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului Izvoarele formale ale dreptului impuse de evolutia de pana acum a dreptului sunt: -obiceiul juridic -practica judecatoreasca -precedentul judiciar -doctrina

-contractul normativ -actul normativ 1.Obiceiul juridic (cutuma) Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale in sistemul izvoarelor dreptului este marcat de 2 momente importante: a) fie ca statul, prin organele sale legislative, sanctioneaza (recunoaste) un obicei si-l incorporeaza intr-o norma oficiala; b) fie ca obiceiul este invocat de parti, ca norma de conduita, in fata unei instante de judecata si aceasta il valideaza ca regula juridica. Dupa aparitia Codului civil, la 1864, rolul obiceiului se restrange, codul facand expres trimitere la anumite obiceiuri. (art 548, 600, 607, 970, 1351, 1456, 1443) In dreptul penal, rolul obiceiului este exclus, aici functionand principiul legalitatii pedepsei si al incriminarii (nulla poena sine lege, nullum crimen sine lege), ceea ce presupune intotdeauna, ca izvor al dreptului penal, legea scrisa. 2 Practica judiciara si precedentul judiciar Practica judecatoreasca (jurisprudenta) este alcatuita din totalitatea hotararilor judecatoresti pronuntate de catre instantele de toate gradele. Jurisprudenta nu poate avea rol creator, nu poate fi izvor de drept. Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciara fata de cauze analoge. Pe calea precedentului, judecatorul poate pronunta decizii cu valoare generala. In loc sa fie doar sursa interpretativa, decizia judecatorului devine sursa creatoare a dreptului. Recursul in interesul legii este reglementat atat in materie civila, comerciala, de contencios administrativ, cat si in materie penala. Codul de procedura civila cuprinde recursul in interesul legii la art 329, iar CPP la art 414 indice 2. Fiind obligatorii erga omnes, deciziile Curtii Constitutionale sunt evocate ca precedente, intrucat un text de lege o data declarat neconstituional, pe temeiul ridicarii unei exceptii de neconstitutionalitate. Interpretarea data de Curte este obligatorie. 3. Doctrina Doctrina cuprinde analizele, investigatiile, interpretarile pe care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. De remarcat este faptul ca in conditiile formarii de noi tipologii juridice (este cazul dreptului comunitar, spre exemplu), se reproduce intregul sistem al izvoarelor dreptului, fiind recunoscuta si doctrina izvor de drept. 4. Contractul normativ Exista un gen de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile si obligatiile unor subiecte determinate (ca participanti la un raport juridic), ci au in vedere reglementari cu caracter generic. De aceea, ele poarta si denumirea de contracte normative si, in aceasta calitate, ele sunt izvoare ale dreptului pozitiv. Magna Charta Libertatum (1215), incheiata (sub forma unei conventii, un contract) intre baronii, cavalerii si orasenii rasculati, pe de o parte, si regele Ioana fara de tara, pe de alta parte, este un exemplu pentru ilustrarea rolului contractului normativ. In ramura dreptului muncii si al securitatii sociale, contractul normativ este izvor de drept, sub forma contractelor colective de munca, in care se prevad conditiile generale ale

organizarii procesului muncii intr-o ramura determinata si pe baza carora sunt incheiate apoi contracte individuale de munca. In dreptul international public, contractul normativ, sub forma tratatului, reprezinta izvorul principal de drept. 5. Actul normativ Actul normativ juridic (denumit uneori si legea, ca izvor de drept) Atunci cand se utilizeaza formula: legea ca izvor de drept, trebuie avut in vedere sensul larg al notiunii de lege (ca act cu putere obligatorie) si nu sensul sau restrans (actul normativ pe care-l adopta, dupa o procedura specifica , parlamentul) Sistemul actelor normative juridice este compus din : legi, decrete, hotarari si ordonante ale guvernului, regulamente si ordine ale ministerelor, decizii si hotarari ale organelor administrative locale. Fata de celelalte acte normative, legea se distinge prin cel putin 3 trrasaturi specifice: a) legea are o procedura aparte de elaborare b) legea are totdeauna caracter normativ (celelalte acte ale organelor executive pot avea atat caracter normativ, cat si individual) c) legea are competenta de reglementare primara si originara (in sensul ca relatiile sociale trebuie sa-si gaseasca oglindire normativa in mod primordial in continutul legilor si nu al altor acte normative, acestea nefacand altceva decat sa dezvolte si sa nuanteze reglementarile primare cuprinse in legi). Dincolo de semnificatia sa etimologica (constitutio inseamna asezarea cu temei), de importanta sa juridica (constitutia este legea fundamentala), constitutia unei natiuni inseamna si o stare de sppirit-ea este o adevarata cutie de rezonanta a spiritualitatii nationale. In acest sens, legile in general, dar in mod special Constitutia, trebuie sa fie oglinda starii unui popor, sa reflecte gradul sau de dezvoltare si de intelegere.

Tehnica elaborarii actelor normative Tehnica juridica constituie ansamblul mijloacelor, al procedeelor, artificiilor prin care necesitatile pe care le infatiseaza viata sociala capata forma juridica (se exprima in continutul normei de drept) si se realizeaza apoi in procesul convietuirii umane. Principiile (cerintele) legiferarii 1. Principiul fundamentarii stiintifice Fundamentarea stiintifica a unui proiect legislativ trebuie sa cuprinda : -descrierea situatiilor de fapt ce urmeaza sa fie transformate in situatii de drept -analiza judecatilor de valoare cu privire la determinarea situatiilor de fapt care trebuie transformate, schimbate si care se gasesc in contact cu judecatile de valoare din care se inspira insasi schimbarea -determinarea (anticiparea) efectelor posibile ale viitoarei reglementari -costul social al proiectatei reforme legislative, oportunitatea, etc

Empirism= doctrina care considera experienta senzoriala ca prima sursa a cunoasterii 2. Principiul asigurarii unui raport firesc intre dinamica si statica dreptului Raportul dintre dinamica si statica dreptului nu este doar o chestiune de politica juridica , el tine de insasi ratiunea dreptului, de menirea sa sociala. 3.Principiul corelarii sistemului actelor normative In momentul aparitiei a unei reglemntari noi realizata printr-o lege, se impune ca si actele normative cu forta juridica inferioara legii sa fie abrogate si puse de acord cu noua reglementare. 4. Principiul accesibilitatii si al economiei de mijloace in elaborarea normativa Alegerea formei exterioare a reglementrii este o cerinta de tehnica legislativa intrucat de forma exterioara a reglementarii depinde valoarea si forta ei juridica, pozitia sa in sistemul actelor normative, corelatia cu celelalte acte normative, etc. Alegerea modalitatii de reglementare priveste optiunea legiuitorului in legatura cu un anumit mod de impunere a conduitei prescrise prin norma subiectelor de drept. Dupa cum stim, o regula juridica poate reglementa imperativ (prohibitiv sau onerativ) o anumita conduita , poate lasa la dispozitia partilor dintr-un raport juridic alegerea conduitei sau poate stimula subiectii ca in legatura cu adoptarea conduitei Cerinta accesibilitatii normei de drept si cea a economiei de mijloace sunt transpuse in practica prin folosirea unor procedee de conceptualizare si a unui limbaj adecvat. In procesul de reglementare normativa, legiuitorul procedeaza, in functie de necesitatile infatisate de viata in continua prefacere, la adaptarea unor institutii, fortand limitele acestora. Asa a aparut institutia contractului administrativ; este rezultatul interventiei statului in domenii tot mai variate si al preferintei administratiei pentru procedeul contractual. Administratiile publice incheie contracte, atat civile, cat si comerciale. Contractele incheiate de administratiile publice sunt (ca acte juridice) acte administrative (de gestiune), de exemplu: vanzarea, inchirierea (din dreptul civil), concesiunea de serviciu public, antrepriza de lucrari publice. O alta constructie a tehnicii juridice o constituie fictiunile si prezumtiile Fictiunea juridica este un procedeu de tehnica, in conformitate cu care un anumit fapt este considerat ca existent sau stabilit, desi el nu a fost stabilit sau nu exista in realitate.(situatia in care o persoana este declarata incapabila permanent, desi poate sunt cazuri cand ea este capabila, are momente de luciditate, totusi printr-o fictiune interzisul este socotit permanent incapabil) Prezumtiile sunt la randul lor, procedee tehnice pe care legiuitorul le utilizeaza in constructiile juridice. Art 1199 C.civ. : consecintele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut .

Partile constitutive ale actului normativ Un act normativ este compus de regula din urmatoarele parti: -epunerea de motive -titlul actului normativ -preambulul si forma introductiva

-dispozitii sau principii generale -dispozitii de continut -dispozitii finale si tranzitorii Expunerea de motive insoteste unele acte normative de importanta deosebita. In ea se face o prezentare succinta a actului normativ, a conditiilor care au impus aparitia acestuia, a finalitatilor urmarite prin adoptarea respectivului act normativ. Titlul actului normativ este elementul sau de identificare. El trebuie sa fie scurt si sugestiv (sa expuna cu claritate continutul actului normativ). Preambulul actului normativ constituie o introducere, o punere in tema a subiectilor in legatura cu motivatia socia-politica a interventiei legiuitorului. Aceasta parte nu este obligatorie, ea se va regasi in continutul actelor normative de iportanta deosebita. Formula introductiva cuprinde temeiul constitutional sau legal al reglementarii. Aici sunt institutionalizate normele de competenta pentru organul care adopta actul normativ respectiv. Dispozitiile generale cuprind prevederile prin care se determina obiectul, scopul , sfera relatiilor ce se reglementeaza, definirea unor notiuni, etc. Dispozitii de continut formeaza, propriu-zis, continutul actului normativ. In aceasta parte sunt cuprinse regulile ce stabilesc drepturi si obligatii, se stipuleaza un anumit comportament, sunt reglementate urmarile nefavorabile, in cazul nerespectarii conduitei impuse. Dispozitiile finale si tranzitorii cuprind prevederi in legatura cu : punerea in aplicare a reglementarii, intrarea sa in vigoare, relatiile cu reglementraile preexistente. In situatia actelor normative care transpun direct norme comunitare in dreptul intern, in continutul acestora se face o mentiune care cuprinde elementele de identificare a actului comunitar care a fost preluat (directiva nr privind publicata in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene nr..). Daca se transpune doar partial un act comunitar, se vor specifica in detaliu textele transpuse (sectiuni, articole, paragrafe) Elementele de structura ale actului normativ Elementul structural al actului normativ il formeaza articolul (asa cum norma juridica alcatuieste celula de baza a dreptului) Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt: incorporarea si codificarea Incorporarea este o forma inferioara (initiala) de sistematizare si priveste o simpla asezare a actelor normative, in raport de criterii exterioare-cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept sau institutii juridice,etc. O asemenea forma de sistematizare poate fi oficiala sau neoficiala. Codificarea este o forma de sistematizare. Ea presupune cuprinderea intr-un cod (act normativ cu forta juridica de lege) a normelor juridice apartinand aceleiasi ramuri de drept. Actiunea de codificare implica o bogata activitate a legiuitorului, de prelucrare complexa a intregului material normativ, de indepartare a normelor depasite, perimate (inclusiv a obiceiurilor), de completare a lacunelor, de novatie legislativa (introducerea unor norme noi, cerute de evolutia relatiilor sociale), de ordonare logica a materialului normativ si de utilizare a unor mijloace moderne de tehnica legislativa (alegerea modalitatii de reglementare, a formei exterioare de reglementare, a folosirii mijloacelor adecvate de conceptualizare). Legiferarea obiceiurilor si codificarea constituie dovezi ale progresului juridic incontestabil. Realizarea dreptului imbraca 2 mari forme: -realizarea dreptului prin respectarea si executarea dispozitiilor legale de catre cetateni

-realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de catre organele de stat si alte organisme sociale In esenta aplicarea dreptului consta in elaborarea si realizarea unui sistem de actiuni statale, in vederea transpunerii in practica a dispozitiilor si a sanctiunilor normelor de drept. Proba dreptului In dreptul penal, proba e definita ca reprezentand orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni,la identificarea persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei (art.63 CPP) In dreptul privat, in sens restrans comporta 2 acceptiuni: mijloc de proba pentru dovedirea unui fapt (potrivit C. civ, inscrisuri, martori, prezumtii, marturisirea, iar potrivit C.pr.civ. expertiza si cercetarea la fata locului). Faptul probator este un fapt material care a fost dovedit printr-un mijloc de proba si care serveste la dovedirea altui fapt comercial. Faptul probator cuprinde fapte principale, care sunt chiar obiectul probatiunii si fapte secundare , care servesc la dovedirea raportului dedus judecatii. Probele reprezinta mijlocul de stabilire a existentei dreptului subiectiv, de prezentare in justitie a mijloacelor de proba, precum si rezultatul obtinut din folosirea acestora in scopul aflarii adevarului. Clasificarea probelor Probele imediate provin direct de la sursa, dovedind adevarul fara interventia unei persoane sau a unui fapt (de exemplu declaratia unui martor ocular, un inscris original). Probele mediate sunt rezultatul unor verigi intermediare, nefiind in legatura directa cu adevarul (declaratia unui martor privitoare la un fapt relatat de un martor ocular, copia unui inscris) In penal, probele principale privesc faptul imputat; probele secundare, imprejurarile care agraveaza sau atenueaza vinovatia inculpatului; probele incidentale, anumite exceptii ridicate in timpul litigiului. Dupa legatura cu faptul ce trebuie probat, probele pot fi directe si indirecte. Probele directe dovedesc in mod nemijlocit obiectul probatiunii (de exemplu, in dreptul civil, un inscris privind actul a carui anulare se cere; in dreptul penal, flagrantul delict, retinerea unui alibi). Sunt probe indirecte: prezumtiile, absenta alibiului persoanei banuite, prezenta unui obiect asupra infractorului. Dupa cum sunt constituite sau nu in fata organelor judiciare, probele pot fi judiciare si extrajudiciare. Probele judiciare sunt cele care se constituie in fata organelor judiciare, de exemplu, marturisirea, declaratiile martorilor, cercetarea la fata locului, reconstituirea. Probele extrajudiciare sunt constituite in afara organelor judiciare (inscrisul care constata existenta unui contract). Dupa natura lor, probele pot fi materiale si personale . Probele materiale dovedesc obiectul probatiunii prin intermediul unui fapt material, iar probele personale prin intermediul oamenilor.

Probele in aparare dovedesc un element in favoarea inculpatului, fie o vinovatie mai redusa a acestuia, o circumstanta atenuanta, fie chiar nevinovatia lui. Probele in acuzare se refera la stabilirea unui element , in care incrimineaza inculpatul, dovedind vinovatia lui. Probele preexistente se refera la o imprejurare de fapt anterioara savarsirii infractiunii. Probele sunt survenite daca se materializeaza intr-o fapta produsa sau perceputa in momentul comiterii infractiunii sau chiar ulterior. Probele perfecte arata in mod cert vinovatia unei persoane, iar cele imperfecte au caracter indoielnic, neinlaturand posibilitatea nevinovatiei persoanei cercetate Sisteme probatorii In sistemul acuzatorial sau sistemul probei morale, partile au sarcina probei si exclusivitatea initiativei procesului. In sistemul inchizitorial sau sistemul probei legale, administrarea probelor este lasata in sarcina instantei. In dreptul civil, in cazul faptului juridic, se aplica sistemul probei morale sau al probei libere, iar in cazul actului juridic, un regim mixt, fiindu-i aplicabil sistemul probei legale, pentru inscrisurile preconstituite, dar si sistemul probei libere, in cazul inscrisurilor nepreconstituite. In dreptul penal este un sistem hibrid. Acest sistem cuprinde sistemul probei legale , consacrate de legiuitor in 2003, dar care permite principiul libertatii probelor si, deci sistemul probei morale sau libere sau sistemul intimei convingeri, prin teza I a art 63 al 2 CPP conform careia Probele nu au valoare mai dinainte stabilita . Obiectul probei Elementele de fapt sunt faptele juridice si actele juridice. Elementele de drept sunt norme juridice. Constituie obiect al probatiunii numai elementele de fapt, deoarece normele juridice nu trebuie dovedite, conform principiului iura novit curia (judecatorul cunoaste dreptul) sau principiului da mihi factum , dabo tibi ius (da-mi faptele si iti voi da dreptul ). Obiectul probei il reprezinta ansamblul de imprejurari- acte si fapte juridice-pentru care legea prevede producerea de consecinte juridice. In dreptul civil, faptele care trebuie dovedite pot fi materiale sau psihologice (dolul, reaua-credinta a unei persoane); pozitive sau negative (acestea din urma se dovedesc prin probarea faptelor pozitive contrare). Autorii de drept civil subliniaza ca faptele care constituie obiectul probei se pot clasifica si in fapte generatoare de drepturisi obligatii, fapte modificatoare, fapte extinctive de drepturi si obligatii si fapte de ineficacitate. In dreptul penal, faptele care trebuie doveditese clasifica in fapte principale ( res probandae) si fapte probatorii (res probantes). Faptele principale sunt probe directe, apreciindu-se ca reprezinta insusi obiectul procesului penal, adica infractiunea care constituie temeiul tragerii la raspundere a inculpatului. Faptele probatorii sunt probe indirecte si privesc imprejurari de fapt relevante pentru dovedirea faptelor principale. (ex: relatia de dusmanie intre asasin si victima, in cazul unui omor). Faptele care nu formeaza obiectul probei a) faptele evidente si faptele notorii

Faptele evidente sunt imprejurarile care decurg din experienta umana, din cunoasterea unor fenomene obiective. Faptele notorii sunt imprejurari cunoscute de orice cetatean sau de un cerc larg de persoane si care nu trebuie dovedite in fata instantei b) faptele necontestate de parti (doar in cazul unor imprejurari esentiale pentru solutionarea cauzei trebuie dovedite) c) prezumtiile legale absolute nu trebuie dovedite. In cazul prezumtiilor legale relative nu se dovedesc faptele prezumate, dar este admisa dovedirea contrariului lor. Sarcina probei Sarcina probei reprezinta obligatia procesuala a participiantilor, intr-un litigiu de a dovedi imprejurarile care constituie obiectul probatiunii Atat in dreptul civil, cat si in dreptul penal, este consacrata regula actori incumbit probatio, conform careia cel care face o afirmatie trebuie sa o dovedeasca . Aceasta regula se afla in stransa corelatie cu regula eius incumbit probatio qui dicit, non qui negat (proba incumba celui care pretinde ceva, nu celui care neaga). Astfel intr-un proces civil, regula este ca sarcina probei revine reclamantului (art 1169 C.civ) In ceea ce priveste latura penala, regula este ca sarcina probei revine organelor judiciare si nu partilor, spre deosebire de procesul civil. Cf. art 65 al.1 CPP sarcina administrarii probelor in procesul penal revine organului de urmarire penala si instantei de judecata. In privinta partilor, acestea nu au obligatia de a administra probe, dar potrivit art 67 al1 CPP, partile pot propune probe si sa ceara administrarea lor. Astfel daca nu exista probe de vinovatie, inculpatul nu trebuie sa-si dovedeasca nevinovatia, insa daca exista probe privind vinovatia lui, atunci el are dreptul sa probeze ca probele sunt netemeinice. Latura civila a procesului penal este supusa regulii actori incumbit probatio, de unde rezulta ca cel care exercita actiunea civila face o propunere inaintea instantei si deci, trebuie sa o dovedeasca , fiind aplicabil art 1169. Exceptii In procesul civil, paratul are sarcina probei in 2 situatii: -daca invoca exceptii, cf principiului in excipiendo reus fit actor -cand formuleaza o cerere reconventionala, situatie in care dobandeste si calitatea de reclamant si trebuie sa probeze ceea ce pretinde. In dreptul penal, daca in solutionarea laturii civile, inculpatul s-ar opune exercitarii actiunii civile invocand o exceptie, atunci ii revine sarcina probei, fiind aplicabil principiul in excipiendo reus fit actor. Rasturnarea sarcinii probei In procesul civil, in cazul prezumtiilor legale relative , paratul are primul sarcina probei, deoarece prezumtia legala relativa deplaseaza obiectul probei beneficiarului prezumtiei de la faptul de dovedit, la faptul vecin si conex pe care se bazeaza prezumtia (mult mai usor de dovedit sau chiar evident, de necontestat) si rastoarna sarcina probei faptului de dovedit de la beneficiarul prezumtiei adversarului sau (V. M. Ciobanu)

In literatura de specialitate se subliniaza ca sarcina probei se rastoarna si in cazul prezumtiilor legale absolute (acestea pot fi rasturnate prin marturisire), al prezumtiilor intermediare sau mixte, nu insa in cazul prezumtiilor absolute irefragabile. Riscul probei Sarcina probei , in orice litigiu, revine partilor, sub supravegherea judecatorului, in virtutea rolului activ al acestuia. Avand in vedere principiile actori incumbit probatio si eius incumbit probatio qui dicit, non qui negat, sarcina probei revine reclamantului, care se supune, in fapt, riscului de a nu putea dovedi adevarul si, deci, de a pierde procesul: reclamantul daca nu e solitar in cercetarea sa, el ramane singurul sanctionat in caz de esec (.). Astfel, sarcina probei s-a modificat () in riscul probei. Mijloacele de proba Mijloacele de proba pot fi definite ca reprezentand caile legale prin care se administreaza probele sau prin care se doveste un fapt juridic. Probele necontencioase sau preconstituite sunt stabilite de parti in absenta riscului unui litigiu, dar cu previziunea unui eventual litigiu. Probele contencioase sau nepreconstituite sunt cerute in cursul procesului, intervenind dupa declansarea litigiului. (ex: declaratia unui martor ocular dupa comiterea unui accident de circulatie). Probele preconstituite mai sunt denumite si probe a priori, iar cele nepreconstituite, probe a posteriori. In ceea ce priveste probele preconstituite, numai inscrisurile fac parte din aceasta categorie, pe cand in cazul probelor a posteriori, sunt cuprinse proba cu martori, marturisirea , prezumtiile, etc.

Probele preconstituite sau a priori

Probele preconstituite sau cu inscrisuri comporta, la randul lor o distinctie, in proba literala si inscrisurile sub forma electronica. Proba literala cuprinde inscrisurile care emana de la parti. Proba literala cuprinde actul autentic, inscrisul sub semnatura privata, alte inscrisuri (scrisori, hartii casnice, registre, inscrisuri specifice dreptului comercial), la fiecare categorie analizand conditiile care trebuie indeplinite si forta probanta. a) actul autentic Art.1171 C.civ. prevede ca sunt inscrisuri autentice acele acte facute cu solemnitati cerute de lege, de un functionar public, care are dreptul de a functiona in locul unde s-a incheiat actul . Sunt acte autentice actele notariale, actele emise de primari ca ofiteri de stare civila, hotararile judecatoresti, etc Conditii: a) actul sa fie emis de un functionar public competent material si teritorial b) actul sa indeplineasca formalitatile prevazute de lege pentru incheierea lui (in cazul actelor de stare civila, anul, data intocmirii, numele, prenumele, domiciliul persoanelor denumite in act )

Neindeplinirea lor transforma inscrisul in act sub semnatura privata, daca este semnat de parti si daca forma ceruta era ad probationem. Daca este nesemnat, valoreaza inceput de dovada scrisa. Forta probanta Daca forma ceruta de lege este ad validitatem, actul autentic probeaza valabilitatea operatiunii juridice incheiate, fiind opozabil erga omnes; de asemenea, adeseori, se bucura de forta executorie. b) inscrisul sub semnatura privata Actul privat sub semnatura privata este actul redactat de particulari, fie de parti, fie de un mandatar, fiind semnat de acestea Conditii: Se cere o singura conditie generala, si anume, cea a semnarii de catre parti sau mandatar. Formalitatea multiplului exemplar este ceruta de art 1179 C.civ., in cazul conventiilor sinalagmatice si consta in incheierea actului in atatea exemplare originale cate parti cu interese contrare exista, facandu-se mentiune pe fiecare exemplar cu privire la numarul originalelor intocmite. Mentiunea bun si aprobat este ceruta de art.1180 C.civ. care prevede ca atunci cand printr-un act o parte se obliga la plata unei sume de bani, actul trebuie sa fie scris si semnat de acea parte sau cel putin, inainte de a fi semnat, sa se adauge cuvintele bun si aprobat, aratanduse in litere suma respectiva. Forta probanta Actul sub semnatura privata nu se bucura de prezumtia de autenticitate, avand putere probatorie doar daca semnatura este recunoscuta sau verificata in justitie ca apartinand semnatarului. Actul sub semnatura privata poate constitui inceput de dovada scrisa, numai daca este opus partii care l-a semnat, sau daca nu sunt indeplinite formalitatea multiplului exemplar sau mentiunea bun si aprobat c) alte inscrisuri Copiile In cazul actelor autentice, copia legalizata a acestora nu poate proba decat despre ceea ce cuprinde originalul. In cazul actelor sub semnatura privata, daca pe copii se afla o semnatura originala, aceste copii se numesc acte recognitive si care se opun actelor primordiale, care sunt originale. Scrisorile Scrisorile pot reprezenta o marturisire extrajudiciara daca ele contin recunoasterea unui drept contestat, pot avea si valoarea unei prezumtii sau constitui un inceput de dovada scrisa. Registrele, hartiile casnice C.civ prevede ca ele constituie o proba impotriva celui care le-a scris in 2 situatii: -cand releva o plata primita -cand prevad ca insemnarea s-a facut pentru a tine loc de titlu creditorului Mentiunea facuta de creditor pe titlul de creanta Aceasta mentiune constituie proba chiar daca nu e semnata si datata de creditor, daca tinde a proba liberarea debitorului de datorie. La fel in cazul insemnarii facute de creditor pe duplicatul unui act sau pe o chitanta, daca acestea sunt in posesia debitorului.

Specificul inscrisurilor in dreptul penal si in dreptul procesual penal Art.89 CPP prevede ca inscrisurile pot servi ca mijloace de proba, daca in continutul lor se arata fapte sau imprejurari de natura sa contribuie la aflarea adevarului. Cele mai importante inscrisuri sunt, insa procesele-verbale. Procesele-verbale se clasifica in procese-verbale probatorii pe fondul cauzei (cele prin care se constata infractiunile) si procesele-verbale de efectuare a unor acte procedurale (perchezitie, ridicarea unor obiecte). Procesele-verbale pot fi asimilate cu actele autentice. La fel ca in dreptul civil, trebuie sa indeplineasca anumite conditii: -sa fie emise de o autoritate competenta material si teritorial (organul de urmarire penala, instanta de judecata, precum si alte organe daca legea prevede aceasta) -sa aiba cuprinsul si forma prevazuta de lege Inscrisurile sub forma electronica L 455/2001 privind semnatura electronica , care reglementeaza regimul juridic al inscrisului in forma electronica Inscrisul in forma electronica este definit de L 455/2001 ca reprezentand o colectie de date in forma electronica intre care exista relatii logice si functionale si care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificatie inteligibila , destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar. Conditiile semnaturii electronice: -este legata in mod unic de semnatar -asigura identificarea acestuia -este creata prin mijloace controlate exclusiv de semnatar -este legata de datele in forma electronica -sa fie creata printr-un dispozitiv securizat -sa fie bazata pe certificatul calificat cerut de lege Forta probanta Din dispozitiile L 455/2001 rezulta ca inscrisul in forma electronica caruia i s-a incorporat, atasat sau asociat o semnatura electronica extinsa este asimilat in privinta conditiilor si efectelor, cu inscrisul sub semnatura privata. In cazul in care este ceruta forma scrisa a unui act juridic, fie ad probationem, fie ad validitatem, inscrisul in forma electronica intruneste aceasta conditie daca i s-a incorporat, atasat sau asociat o semnatura electronica extinsa.

Probele a posteriori
a) proba testimoniala sau proba cu martori Marturia este declaratia unei persoane despre fapte pe care le-a cunoscut personal. Conditia acestui mijloc de proba este cunoasterea personala a imprejurarilor relatate. Marturia este lasata la libera apreciere a judecatorului. In privinta actelor jurdice, exista 2 interdictii: -nu pot fi dovedite cu martori actele juridice cu o valoare mai mare decat cea prevazuta de lege -nu se poate dovedi cu martori impotriva sau peste cuprinsul unui inscris In dreptul penal proba cu martori constituie regula. Nu pot fi ascultate ca martor persoanele obligata sa pastreze secretul profesional, partea vatamata, partea civila. Pe langa declaratiile martorilor, mai sunt mijloace de proba si declaratiile partilor. Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului reprezinta un drept al acestuia si nu o obligatie.

b) marturisirea Marturisirea este definita in doctrina ca fiind recunoasterea de catre o parte a unui fapt pe care partea potrivnica isi intemeiaza o pretentie sau o aparare si care este de natura sa produca impotriva autorului ei consecinte juridice (G. Boroi) Marturisirea este supusa principiului irevocabilitatii, cu o exceptie, atunci cand autorul ei poate sa o revoce daca probeaza ca a facut-o din eroare. c)prezumtiile Prezumtiile sunt presupuneri pornind de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Prezumtiile legale sunt cele reglementate expres de lege, care la randul lor pot fi absolute (impotriva carora nu este admisa proba contrara) si relative (se admite proba contrara). Sunt prezumtii absolute puterea de lucru judecat, prezumtia de frauda in baza careia se anuleaza cesiunea unui drept litigios catre un judecator, procuror, avocat. Sunt prezumtii simple prezumtia bunei-credinte, prezumtia ca debitorul s-a obligat pentru suma cea mai mica. d) alte mijloace de proba Interceptarile si inregistrarile audio sau video Acest mijloc de proba este intalnit in dreptul procesual penal si a fost introdus in CPP in 1996 prin L 141/1996. L 281/2003 prevede mai multe conditii: -interceptarea si inregistrarea convorbirilor se fac la cererea procurorului, numai cu autorizarea motivata a presedintelui instantei, careia i-ar reveni competenta sa judece litigiul -existenta unor date sau indicii temeinici privind pregatirea sau savarsirea unor infractiuni -la aceste infractiuni urmarirea penala se efectueaza din oficiu -interceptarea si inregistrarea se impun pentru aflarea adevarului. Autorizarea se da pentru durata inregistrarii, maximum 30 de zile, putandu-se prelungi, dar nu mai mult de 4 ani. Interceptarea si inregistrarea convorbirilor pot fi facute si la cererea partii vatamate, fiind insa necesara autorizarea instantei. Constatarile tehnico-stiintifice si medico-legale In legatura cu forta probanta, constatarile tehnico-stiintifice si medico-legale sunt supuse principiului coroborarii probelor, neavand o preeminenta asupra celorlalte probe. Expertiza Art. 116 CPP prevede ca expertiza se poate dispune atunci cand sunt necesare cunostintele unui expert pentru lamurirea unor fapte sau imprejurari ale cauzei, in vederea aflarii adevarului. Expertiza poate fi dispusa atat in faza urmaririi penale, cat si in faza judecatii. CPP reglementeaza cazurile in care expertiza este obligatorie: -in cazul savarsirii unui omor deosebit de grav, cand se va efectua o expertiza psihiatrica -in cazul in care exista indoieli cu privire la starea psihica a invinuitului sau inculpatului Expertiza facultativa poate fi dispusa fie de parti, la cerere, fie de catre organele judiciare, atunci cand acestea considera ca este necesar. Expertiza poate fi: -criminalistica -medico-legala -psihiatrica -tehnica -simpla (atunci cand este facuta de un specialist dintr-un singur de domeniu de activitate) -complexa (atunci cand necesita cunostinte din mai multe domenii) -oficiala (atunci cand expertul este numit de organele judiciare si controlat de acestea )

-contradictorie (expertii sunt numiti atat de parti cat si de organele judiciare) -supravegheata (partile pot desemna un specialist care are rolul de a controla modul de efectuare a expertizei) Conform art.123 CPP raportul de expertiza cuprinde partea introductiva, descrierea expertizei si concluziile. In ceea ce priveste forta probanta, nici raportul de expertiza nu are o preeminenta asupra altor probe, avand o valoare probatorie egala cu ele. Atunci cand pentru lamurirea unor imprejurari de fapt este necesara opinia unor specialisti, instanta poate numi unul sau 3 experti ccare sa efectueze o expertiza. Expertul va intocmi expertiza si o va preda avocatilor partilor, sub semnatura de primire, cu cel putin 30 de zile inainte de termenul fixat de de instanta (art 241 indice 13) Prezentarea scriptelor in comparatie CPP prevede ca in cazul infractiunilor de fals in inscrisuri, organul de urmarire penala sau instanta pot dispune prezentarea scriptelor de comparatie (art . 127 CPP) Constituie probe materiale inscrisurile, planurile, fotografiile, schitele. Probele materiale nu pot fi inlocuite, verificarea lor se face fie printr-o cercetare la fata locului, fie printr-o expertiza. Obiectele pe care se gasesc urme ale faptei savarsite, dar si alte obiecte care ajuta la aflarea adevarului sunt considerate mijloace materiale de proba. Mjloacele materiale de proba sunt clasificate in : -obiecte care au fost folosite sau au fost destinate sa serveasca la savarsirea infractiunii -obiecte care sunt produsul infractiunii (monede false, bauturi contrafacute) -obiecte care contin sau poarta o urma a faptei savarsite (un inscris contrafacut) -orice alte obiecte care servesc la aflarea adevarului in cauza penala Cercetarea la fata locului In dreptul penal este considerata un act procedural, un procedeu de ridicare a mijloacelor de proba si nu un mijloc de proba. Si in dreptul civil, cercetarea la fata locului este calificat act procedural, nefiind considerata mijloc de proba. (ex: constituie mijloc de proba bunul imobil sau mobil care face obiectul cercetarii la fata locului si nu cercetarea in sine). In dreptul international, partile in litigiu pot proba existenta unui tratat, producand fie originalul, fie o copie recunoscuta de parti. Tratatele inregistrate la Secretariatul O.N.U. sunt cuprinse in culegeri oficiale de tratate si alte documente internationale publicate de O.N.U periodic. (art 102 al.2 din Carta O.N.U.) In litigiile internationale se face, de asemenea, proba cutumei (ingreunata de caracterul ei nescris), proba jurispridentei si proba doctrinei. Conditiile generale ale probei: -proba trebuie sa fie legala (sa fie prevazuta de lege) -proba trebuie sa fie verosimila (ceea ce se urmareste a fi dovedit sa fie demn de crezare) -proba trebuie sa fie pertinenta(obiectul probei trebuie sa aiba legatura cu cauza) -proba trebuie sa fie concludenta (ceea ce se dovedeste sa duca la dezlegarea cauzei)

Interpretarea normelor juridice in procesul realizarii dreptului Interpetarea este barometrul maiestriei legiuitorului si al tehnicitatii judecatorului. Minime sunt mutanda quae interpretationem certam semper habuerunt=fara ratiuni deosebite judecatorul nu poate deroga de la o practica judecatoreasca indelungata si generala care a fixat sensul legii. Genurile interpretarii normelor juridice 1) Metoda gramaticala Are ca obiect stabilirea sensului comandamentului cuprins in norma juridica prin analiza gramaticala (sintactica si morfologica) a textului normei juridice. In interpretarea gramaticala, organul de aplicare urmareste si modul de imbinare a cuvintelor in propozitii si fraze, precum si sensul unor conjunctii. 2) Metoda sistematica Orice interpretare trebuie sa se faca subiectam materiam, adica in conformitate cu cadrul (sistemul) din care face parte norma interpretata. 3) Metoda istorica Urmareste sa explice intelesul normei juridice prin luarea in consideratie a ceea ce se cheama occasio legis imprejurarile social-juridice care au stat la baza elaborarii si a adoptarii legii. 4) Metoda logica Trei reguli de interpretare logica (Gh. Beleiu): a) exceptia e de stricta interpretare si aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis) b) unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie sa distinga (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus ) c) legea civila trebuie interpretata in sensul aplicarii ei , iar nu in sensul neaplicarii In realizarea metodei logice de interpretare, organul de aplicare se foloseste de o serie de argumente ale logicii formale, cum ar fi : ad absurdum, per a contrario, a majori ad minus, a fortior, etc. Interpretarea prin reducerea la absurs ad absurdum-inseamna stabilirea adevarului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. In acest caz interpretul demonstreaza ca orice alta interpretare data textului normei juridice, in afara de cea oferita de el, conduce la concluzii contrare. Argumentul per a contrario se bazeaza pe legea logica a tertului exclus ( tertium non datur). Acest argument pleaca de la premisa ca in cazul notiunilor contradictorii care se neaga una pe alta, doar una poate fi adevarata, cealalta este falsa, o a treia posbilitate nu exista (qui dicit de uno negat de altero) Argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult poate si mai putin) este o inferenta silogistica. Argumentul a minori ad majus care semnifica faptul ca daca legea interzice mai putin , ea interzice implicit si mai mult. Argumentul a fortiori consta in aceea ca ratiunea aplicarii unei norme este si mai puternica intr-o alta ipoteza decat aceea indicata expres in norma respectiva. Argumentul a pari se intemeiaza pe rationamentul ca pentru situatii identice sa se pronunte solutii identice (ubi eadem ratio, ibi idem ius)

5) Analogia Atunci cand organul de aplicare, fiind sesizat cu solutionarea unei cauze, nu gaseste o norma corespunzatoare, el face apel fie la o forma asemanatoare ( analogia legis), fie la principiile de drept (analogia iuris ) Din punct de vedere al rezultatelor interpretarii normelor juridice, interpretarea poate fi: 1) literala 2) extensiva 3) restrictiva Interpetarea literala (ad literam sau interpretatio declarativa) se realizeaza atunci cand organul de aplicare constata ca textul normei juridice se muleaza, in mod corespunzator, continutului raporturilor sociale pe care le reglementeaza. In urma interpetarii normei juridice prin metodele intalnite, organul de aplicare poate ajunge insa si la concluzia ca textul normei juridice este mai larg sau, dimpotriva, mai restrans, decat sfera relatiilor sociale ce cad sub incidenta de reglementare a acesteia. In aceste cazuri, se realizeaza o interpretare restrictiva (interpretatio restrictiva) sau o interpretare extinctiva (interpretatio extensiva)

Raportul Juridic Normele de drept definesc domeniul comportarii posibile sau datorate, in cadrul unor raporturi sociale asupra carora statul are interesul sa actionezeintr-un anumit fel. Caracterul tipic, general, impersonal, irefragabil si injonctiv al normei de drept se particularizeaza, se individualizeaza , capata forma concreta in cadrul raporturilor juridice. Raportul juridic este acea legatura sociala, reglementata de norma juridica, continand un sistem de interactiune reciproca intre participanti determinati, legatura ce este susceptibila a fi aparata pe calea coercitiunii statale. Trasaturi: a) este un raport social b) este un raport de suprastructura c) este un raport volitional Ca raport cu caracter volitional, raportul juridic este terenul pe care se intalnesc 2 vointe: vointa statala, exprimata in norma de drept, care consacra drepturile si obligatiile participantilor si vointa subiectelor. In acest sens se vorbeste despre dublul caracter volitional al raportului juridic. In acest sens, literatura juridica clasifica raporturile juridice in: raporturi prin care se realizeaza dispozitia normelor juridice si raporturi prin care se realizeaza sanctiunea normelor juridice. d) raportul juridic este un raport valoric Importanta studierii notiunii si a trasaturilor raportului juridic se evidentiaza si in planul axiologiei juridice. Intr-adevar, in raporturile juridice isi gasesc concretizarea valorilor esentiale ale societatii. Axiologie=disciplina filosofica avand drept obiectiv studiul sistematic al orientarii esentei, clasificarii si ierarhizarii valorilor (Teoria Generala a Valorilor)

Raporturile juridice- fie cele mai numeroase, prin care se realizeaza dispozitiile normelor de drept-pot fi caracterizate ca instrumente de transmitere a continutului valoric al normelor de drept in planul relatiilor sociale concrete si reale. e) raportul juridic este o categorie istorica Subiectele raportului juridic 1. Capacitatea juridica-premisa a calitatii de subiect de drept Aceasta aptitudine recunoscuta de lege omului, de a avea drepturi si obligatii juridice, poarta denumirea de capacitate juridica. Analizand relatia capacitate juridica-subiecte de drept, va trebui sa constatam. Pe de o parte, ca subiectul de drept nu se manifesta in fiecare moment ca participant la un raport juridic concret. Atunci insa cand el devine subiect al unui raport juridic concret, acest fapt este un indiciu sigur ca el se bucura de capacitate juridica. Capacitatea juridica apare ca o premisa initiala, legala si teoretica a calitatii de subiect de drept; ea este deci o conditie sine qua non a drepturilor si obligatiilor concrete ce revin sau incumba partilor intr-un raport juridic. Subiectele de drept (persoana sau organizatiile acesteia), dispunand de capacitate juridica, nu apar in mod automat ca purtatorii unor drepturi si obligatii concrete in raporturi juridice determinate; ei apar ca titularii facultatiirecunoscute de lege de a avea drepturi si obligatii in viitor. Capacitatea juridica generala este aptitudinea de a participa ca titular de drepturi si obligatii juridice, in principiu, in toate raporturile juridice, fara ca legea sa conditioneze aceasta participare de indeplinirea unor calitati. Capacitatea juridica speciala este posibilitatea recunoscuta de lege de a participa ca subiect de drept in raporturile care trebuie indeplinite anumite conditii (spre exemplu, in dreptul civil subiectele colective, in dreptul administrativ organele de stat, etc) 2. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice Subiectele raporturilor juridice se clasifica in : subiecte individuale-persoana, ca subiectsi subiecte colective. In dreptul intern, si anume in dreptul civil, se utilizeaza conceptul de statut personal, concept care defineste starea si capacitatea persoanei. In dreptul international privat, conceptul are o sfera mai intinsa, acoperind atat statutul individual (starea civila, numele, capacitatea juridica), dar si statutul familial (raporturile care izvorasc din casatorie si filiatie.) Capacitatea juridica civila se poate desparti in folosinta si de exercitiu, intrucat e de principiu ca drepturile civile sa poata fi exercitate pe cale de reprezentare, situatie neintalnita in alte ramuri ale dreptului. Subiecte colective ca subiecte de drept a) statul-subiect de drept Art.25 din D31/1954 enumera statul in categoria persoanelor juridice. Este in afara oricarei discutii faptul ca statul nu este o simpla persoana juridica, ci este, asa cum s-a apreciat in literatura de specialitate, o persoana sui generis. Cf. art 25 din D 31/1954, statul participa in

raporturile de drept civil prin Ministerul Finantelor, afara de cazul in care legea stabileste anumite organe in acest scop. Statul mai apare ca subiect de drept in raporturile rezultand din dreptul statului asupra bunurilor in desherenta, in raporturile rezultate din donatii si legatele in favoarea statului. Se considera, de asemenea, ca poporul este subiect de drept international. In ceea ce priveste organizatiile internationale, acestea sunt subiecte ale dreptului international numai daca statele membre le recunosc dreptul ca, in exercitarea functiilor lor, sa fie purtatoare de drepturi si obligatii in raporturi juridice internationale. In raport cu statele membre, organizatiile internationale apar intotdeauna ca subiecte cu caracter secundar. In privinta persoanelor fizice, a individului, se considera ca ele nu pot fi subiecte ale dreptului international datorita naturii consensuale, interstatale, a dreptului international, la realizarea caruia participa statele suverane. b) autoritatile publice-subiecte de drept Ca subiecte de drept, autoritatile publice indeplinesc cel putin 3 categorii de competente: exercitarea conducerii de stat in diverse domenii, solutionarea problemelor privind temeinicia legala a pretentiilor unor subiecte de drept fata de altele si asigurarea constrangerii de stat in cazurile necesare, restabilirea oridinii de drept incalcate, recuperarea pejudiciilor. c) persoanele juridice Elementele constitutive ale personalitatii juridice sunt: organizarea de sine statatoare, patrimoniu propriu, afectat realizarii unui scop, in acord cu interesul general. Organele statului, in afara participarii lor ca purtatoare ale autoritatii, apar uneori si ca persoane juridice, in raporturi care nu sunt nemijlocit legate de realizarea competentei lor (spre exemplu raporturile in care intra o instanta judecatoreasca cu un agent economic specializat in vederea repararii mobilierului din salile de judecata.) Continutul raportului juridic Continutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor si al obligatiilor subiectelor intr-un raport juridic determinat, drepturi si obligatii prevazute de norma juridica. Dreptul subiectiv este facultatea juridica individuala a unei persoane sau a unei organizatii intr-un raport juridic determinat. El poarta denumirea de drept subiectiv pentru a-l deosebi de dreptul pozitiv (sau obiectiv), adica de ansamblul drepturilor si al obligatiilor cuprinse in normele de drept. Obligatia juridica-indatorirea- reprezinta masura dreptului subiectiv; ea incumba subiectului tinut sa indestuleze dreptul subiectiv. Prin continutul sau (prin drepturile subiective si obligatiile juridice corelative) raportul juridic apare ca o forma fundamentala de implementare a normei in viata sociala. Este absolut dreptul subiectiv opozabil era omnes, care trebuie deci sa fie respectat de toti ceilalti. Este un drept subiectiv general, in sensul ca sfera persoanelor obligate a-l respecta este nedeterminata. Dreptul subiectiv este opozabil tuturor celorlalti in toata plenitudinea sa, ca un tot. Drepturile relative se caracterizeaza prin aceea ca subiectul obligat este determinat (nominalizat) dintru inceput in raportul juridic. Aceasta modalitate de detrminare a subiectilor este intalnita in raporturile juridice din dreptul civil, din dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul administrativ. Prin obiect al raportului juridic se inteleg actiunile pe care titularul dreptului subiectiv le intreprinde sau le solicita in procesul desfasurarii raportului juridic. Obiectul raportului juridic il formeaza deci chiar conduita la care se refera continutul .

Faptul juridic Faptul juridic reprezinta o imprejurare care are efecte juridice, care creeaza, modifica sau stinge raporturi juridice. Nu orice imprejurare din natura sau din viata sociala este fapt juridic, ci numai acele imprejurari de existenta carora normele de drept leaga consecinte juridice. Clasificarea faptelor juridice 1) evenimente Evenimentele sunt imprejurari care nu depind de vointa oamenilor, dar ale caror rezultate produc consecinte juridice numai daca norma de drept statueaza acest lucru 2) actiunile Actiunile sunt manifestari de vointa ale oamenilor care produc efecte juridice, ca urmare a reglementarii lor prin normele de drept.(sunt savarsite de om cu discernamant) Actiunile sunt licite si ilicite. Actiunile juridice licite, savarsite cu scopul manifest de a produce efecte juridice, poarta denumirea de acte juridice. In anumite cazuri, actiunea omului produce consecinte juridice, chiar daca nu s-a urmarit in mod expres acest lucru (aceste actiuni au fost denumite uneori, impropriu, actiuni de rezultat) Uneori raportul juridic ia nastere pe baza unui singur fapt juridic insa realizarea continutului acestui raport juridic se implineste in conditiile in care la faptul juridic deja aparut se adauga un nou fapt sau mai multe.

Raspunderea juridica
Sanctiunea, ca o conditie vitala a existentei in societate, trebuie sa restituie credinta zdruncinata de fapta anti-sociala. Raspunderea si sanctiunea sunt 2 fatete ale aceluiasi fenomen social. Sanctiunea nu vizeaza decat un aspect al raspunderii reactia societatii. Forme de raspundere juridica: -raspunderea juridica cu caracter politic (raspunderea constitutionala a parlamentului) -raspunderea civila -raspunderea penala -raspunderea administrativa -raspunderea disciplinara Fiecare forma de raspundere juridica se caracterizeaza prin conditii specifice de fond si de forma (mod de stabilire, forme de realizare) Raspunderea civila se declanseaza in temeiul conditiilor fixate prin C.civ, poate fi contractuala sau delictuala. Raspunderea penala este definita ca un raport juridic penal, de constrangere, nascut ca urmare a savarsirii infractiunii, raport ce se stabileste intre stat si infractor, al carui continut il formeaza dreptul statului de a trage la raspundere pe infractor, de a-i aplica sanctiunea prevazuta de legea penala si de a-l constrange sa o execute, precum si obligatia infractorului de a raspunde pentru fapta sa si de a se supune sanctiunii aplicata in vederea restabilirii ordinii de drept.

Prin trasaturile sale, prin natura sa si prin consecintele pe care le produce, raspunderea juridica apare ca o forma agravata de raspundere sociala. Conditiile raspunderii juridice 1) conduita ilicita 2) vinovatia 3) legatura de cauzalitate Prin conduita ilicita se intelege un comportament- actiune sau inactiune- care nesocoteste o prevedere legala. Caracterul ilicit al conduitei se stabileste in legatura nemijlocita cu o prescriprtie cuprinsa intr-o norma juridica. Raspunderea juridica intervine nu numai in conditiile unei actiuni-comiterea unei fapte ilicite-ci si in conditiile unei abstentiuni. Abtinerea, in acest caz, nu este o simpla nonexecutie, ci o nonexecutie deliberata intr-o circumstanta in care subiectul era obligat prin norma juridica sa savarseasca actiunea. Vinovatia(conditie subiectiva) este atitudinea psihica a celui care comite o fapta ilicita fata de fapta sa si fata de consecintele accesteia. Vinovatia ca element constitutiv si temei al raspunderii juridice- presupune recunoasterea capacitatii oamenilor de a actiona cu discernamant, de a-si alege modalitatea comportarii in raport cu un scop urmarit in mod constient. Raspunderea juridica se exclude in cazul savarsirii unui act ilicit, dar fara vinovatie. Legatura cauzala (conditie obiectiva) Pentru ca raspunderea sa se declanseze si un subiect sa poata fi tras la raspundere pentru savarsirea cu vinovatie a unei fapte antisociale, este necesar ca rezultatul ilicit sa fie consecinta nemijlocita a actiunii sale (actiunea sa fie cauza producerii efectului pagubitor pentru ordinea de drept).