NOT: articolele la care se face trimitere n textul de fa nu au acelai corespondent n Codul Penal aflat n vigoare

Cauze justificative

Cauzele justificative au fost introduse n noul Cod penal, revenindu-se la prevederile existente la Codul de la 1937, legiuitorul aliniind legislatia penala romneasca la cea europeana. Codul penal romn sistematizeaza distinct aceste cauze n raport cu cele care nlatura vinovatia, subliniind totodata caracterul obiectiv, al primelor cauze, prin aceea ca se transmit si participantilor, si caracterul subiectiv, personal, al celorlalte prin aceea ca nu se transmit si asupra participantilor (face exceptie numai cazul fortuit). nlaturarea conditiei ca fapta sa fie prevazuta de legea penala se poate privi n doua feluri. n cazul dezincriminarii tipicitatea dispare n mod absolut ca urmare a disparitiei modelului legal la care se putea face raportarea faptei. Exista si situatia, nsa, cnd fapta prevazuta de lege poate fi nlaturata si atunci cnd fapta concreta, desi se raporteaza la un model de incriminare, aceasta nu este suficient pentru a-i da caracterul de infractiune. Trebuie, deci, sa se verifice si cerinta ca fapta sa fie n concordanta cu ordinea de drept n ansamblul ei (juridicitate), deoarece daca intervine o cauza care nlatura juridicitatea faptei, atunci fapta este att tipica ct si antijuridica, ntrunindu-se conditiile ilicitului penal, n aceste conditii fapta constituind infractiune. Prin fapta prevazuta de legea penala se ntelege o fapta ilicita penal care prezinta att caracterul tipicitatii ct si caracterul antijuridicitatii. Acest nteles se are n vedere n privinta cauzelor justificative, n calitate de cauze care nlatura cerinta ca fapta sa fie prevazuta de legea penala. Infractiunea presupune, ca cerinta esentiala, ca fapta savrsita sa corespunda trasaturilor faptei incriminate (tipicitate); de aceea cnd ne referim la cauzele justificative, n calitatea lor de cauze care nlatura tipicitatea, se are n vedere faptul ca aceste cauze fac ca simpla tipicitate (concordanta cu norma de incriminare) sa nu fie suficienta pentru existenta infractiunii, adica nlatura tipicitatea n mod relativ numai ca o conditie esentiala si suficienta pentru existenta infractiunii. De asemenea, fapta nu trebuie sa se comita n acele situatii n care ea este socotita licita n raport cu ordinea de drept, situatii care fac ca fapta, desi tipica, sa nu constituie infractiune, adica fapta sa fie antijuridica. Codul penal romn consacra patru cauze justificative, n art. 22-25, si anume legitima aparare, starea de necesitate, ordinul legii si comanda autoritatii legitime si consimtamntul victimei, cauze pe care le vom trata n continuare.

Ordinul legii si comanda autoritatii legitime 1. Notiune si caracterizare n majoritatea codurilor penale europene aceasta institutie se gaseste ntre cauzele care nlatura caracterul ilicit al unei fapte si priveste executarea unui ordin impus de lege precum si executarea unui ordin al unei autoritati legitime. Altfel spus, daca o persoana comite o fapta care reuneste trasaturile infractiunii, nu i se va retine n sarcina infractiunea respectiva daca a comis fapta pentru a se conforma unui ordin al legii sau ordinului autoritatii legitime, exceptnd ipoteza ca ordinul sa nu fie vadit ilegal si sa fie dat n forma prevazuta de lege. Realitatile sociale obiective au impus ca n noul cod penal, alaturi de alte cauze, sa fie introdusa si cauza justificativa a ordinului legi si comanda autoritatii legitime. n art. 24 C. pen. se prevede ca nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala daca savrsirea ei a fost impusa sau autorizata de lege iar alineatul (2) adauga faptul ca nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savrsita pentru ndeplinirea unui ordin dat de catre autoritatea legitima, n forma prevazuta de lege, daca acesta nu este n mod vadit ilegal. O asemenea conditie a mai fost prevazuta n dreptul penal romnesc n Codurile penale din anul 1864 si cel din 1937. Perioada interbelica a adus o excludere a acestor prevederi ntruct s-a considerat ca executarea unei fapte ordonate de lege nu poate fi infractiune iar ordinul autoritatii legitime, nu atrage raspunderea penala, daca ordinul este dat n temeiul legii, nici pentru cel care l formuleaza, nici pentru executant. n caz contrar, daca ordinul este ilegal, executantul va raspunde pentru abuz n serviciu iar cel care l-a emis pentru instigare. Consacrarea expresa a acestei cauze se fundamenteaza pe considerente evidentiate de realitatea vietii sociale. Desi ordinul autoritatii legitime este asimilat, n principiu, cu ordinul legii, mecanismul sub care cele doua situatii exclud ilicitul penal si raspunderea penala necesita o analiza separata. n ceea ce priveste ordinul legii, plecnd de la ideea ca orice infractiune este un fapt ilicit, se ajunge la concluzia logica potrivit careia o fapta savrsita din ordinul legii, n executarea legii, nu poate fi infractiune. Un fapt unic ar reprezenta, n acelasi timp, ceva legal si ilegal. Ordinul legii nu poate fi invocat dect de o persoana subordonata direct legii si chemata sa o execute n mod nemijlocit. Nu va constitui, de exemplu, infractiune, amputarea unui membru de catre medicul chirurg, n timpul unei operatii, daca au fost respectate toate regulile pentru exercitarea profesiei de medic. n cazul ordinului autoritatii legitime, ntre faptuitor si dispozitia legii, se interpune o autoritate legitima de la care emana ordinul, autoritate abilitata sa dea ordine referitoare la situatiile n care urmeaza a se aplica legea, ct si cu privire la modul de aplicare a acesteia. Autoritatile abilitate sa aplice legea sunt structurate n sisteme ierarhice. Subordonarea este un principiu al administratiei publice care asigura coeziunea si eficienta acesteia n activitatea de aplicare a legilor. n anumite domenii, cum ar fi cel militar, executarea ordinelor este, n principiu, neconditionata, refuzul de a executa un ordin cu privire la ndatoririle de serviciu realiznd continutul infractiunii de insubordonare, fapta prevazuta de art. 488 C. pen. n masura n care ordinul autoritatii legitime este legal, n materie penala se va considera ca fapta savrsita sub imperiul unui asemenea ordin este pe deplin justificata, deoarece aceasta fapta este savrsita practic din ordinul legii si n executarea ei. Dificultatile apar n ipoteza n care ordinul autoritatii legitime, ordinul superiorului ierarhic nu este conform cu legea ntruct se pun n contradictie doua elemente principale: n primul rnd, interesul raspunderii penale,

guvernata de principiul inevitabilitatii, iar, n al doilea rnd, interesul administratiei publice de a nu-si vedea slabita puterea de coeziune si eficienta. n doctrina contemporana domina teoriile care urmaresc sa dea satisfactie att interesului represiunii penale, ct si interesului administratiei publice prin promovarea unei solutii de compromis. Agentul executor datoreaza ntotdeauna supunere autoritatii ierarhic superioare, fiind obligat sa execute ordinele pe care le primeste pe linie de serviciu. El are nsa dreptul sa pretinda ca ordinul sa fie emis de catre autoritatea competenta. n forma ceruta de lege si sa observe daca executarea acestui ordin intra n sfera atributiunilor lui de serviciu. Deci, agentul executor are dreptul si obligatia sa exercite un control formal al legalitatii ordinului primit. n afara acestui control formal, agentul executor nu are, de principiu, dreptul sa cenzureze ordinul primit sub aspectul legalitatii lui de fond. Totusi, este unanim acceptat ca nu exista obligatia de a executa un ordin vadit ilegal si, ca atare, n masura n care un asemenea ordin este executat, cel care l executa va raspunde penal, alaturi de cel care l-a ordonat. Ordinul, chiar ilegal pe fond, va exclude pentru agentul executor caracterul penal al faptei pe care el o savrseste, n masura n care ilegalitatea ordinului nu este vadita, si, prin urmare, executantul nu putea, n cazul dat, sa-si dea seama se caracterul ilegal al ordinului. Aceasta solutie de principiu, care exclude infractiunea si raspunderea penala n cazul faptelor savrsite n executarea unui ordin este inadmisibila n anumite situatii, cum ar fi n cazul infractiunilor contra pacii si omenirii ori infractiunea de tortura. 2. Conditii

n privinta ordinului legii sunt mai multe conditii de mentionat, astfel: a. sa se savrseasca o fapta prevazuta de legea penala; b. sa se execute o fapta impusa de lege sau autorizata de aceasta ; c. legea sa se adreseze n mod direct unei persoane sau unui reprezentant al ordinii publice; d. executarea sa fi avut loc n limitele si conditiile prevazute de lege. Este, deci, suficient sa se constate ca s-a executat un act impus de lege, cnd acesta se adreseaza n mod direct unei persoane sau unui reprezentant al ordinii publice, iar executarea a avut loc n limitele si conditiile prevazute de lege. Exista aceasta situatie, de exemplu, atunci cnd un politist surprinde n flagrant un hot pe care l imobilizeaza si l conduce la sediul organului de politie. Ipoteza ordinului autoritatii legitime presupune existenta mai multor conditii: a. sa se savrseasca o fapta prevazuta de legea penala; b. sa se savrseasca fapta pentru ndeplinirea unui ordin dat de autoritatea legitima, n forma prevazuta de lege; c. ordinul sa nu fie n mod vadit ilegal.

Sectiunea a IV-a. Consimtamntul victimei

1. Notiune si caracterizare Asa cum am mai spus cauza justificativa este acea mprejurare care nlatura caracterul ilicit al faptei. Ori de cte ori legea permite sau nu interzice, explicit, titularului unui bun sau unui interes de a dispune de acestea, implicit titularul dreptului va putea permite orice atingere a bunului sau interesului fara ca prin aceasta sa se comita un act ilicit. Suntem n prezenta unei atingeri consimtite aduse drepturilor victimei prin acordul dat, mai ales ca dreptul penal presupune un conflict ntre doua persoane, conflict pe care trebuie sa-l solutioneze. Potrivit art. 25 C. pen. nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savrsita cu consimtamntul victimei, daca aceasta putea sa dispuna n mod legal de valoarea sociala lezata sau pusa n pericol. Consimtamntul victimei vizeaza mprejurarea cnd o persoana consimte ca altul sa aduca atingere bunurilor si intereselor sale, bunuri sau interese asupra carora legea i permite sa-si exercite dreptul de dispozitie. n cazul neexprimarii consimtamntului, persoana ar deveni subiect pasiv al infractiunii. Cnd consimtamntul exercita functia de cauza justificativa norma de incriminare nu cuprinde nici o mentiune cu privire la prezenta sau absenta consimtamntului, nsa referindu-se la valori asupra carora legiuitorul a permis ca victima sa-si exercite dreptul de dispozitie, ngaduie ca persoana vatamata sa consimta la orice atingere adusa drepturilor sale. Sfera de cuprindere a consimtamntului este mult restrnsa, ntruct, n mod real, legiuitorula prevazut o sfera a bunurilor si intereselor de care o persoana ar putea dispune nlaturarea ocrotirii penale limitata. Sfera limitata a acestei materii a fost justificata nu numai prin limitele obiective ale dreptului persoanei vatamate de a dispune de unele bunuri si interese, dar si cu alte argumente. Astfel s-a sustinut ca n cazul aceluia care permite unei persoane sa-i patrunda n domiciliu ori i permite sa-si nsuseasca un lucru care apartine celui care consimte, nu se poate vorbi de un consimtamnt care emana de la victima violarii de domiciliu sau a furtului. Numai ntr-un sens impropriu s-ar putea vorbi n aceste situatii de existenta unei victime: n realitate este vorba de realitati ale vietii cotidiene despre care nu se poate afirma ca sunt justificate prin consimtamntul celui care are dreptul sa dispuna de respectivele bunuri. Pe de alta parte, asemenea acte, prin ele nsele, nici nu ntrunesc elementele unei infractiuni determinate; ca atare, lipsind tipicitatea nu apare necesar sa se identifice nici daca fapta este antijuridica. n cazul n care o persoana si-a dat consimtamntul la una din faptele de mai sus, aceasta nu era supusa unei agresiuni, ci pur si simplu si-a manifestat aprobarea pentru o activitate care ar urma sa se desfasoare n locuinta sa ori cu bunul sau. Notiunile de victima si de consimtamnt al victimei apar folosite n sens propriu numai cnd o persoana este supusa unei agresiuni contra bunurilor sau intereselor sale si care consimte la aceasta actiune contrara drepturilor sale; n acest caz fapta nu mai constituie infractiune, consimtamntul nlaturnd ilicitul manifestarii faptuitorului. Calitatea de victima i este atribuita, asadar, numai persoanei supuse unei agresiuni asupra corpului sau (de pilda, actul medical care executa o operatie necesara pentru vindecarea pacientului sau loviturile primite n limitele regulamentului sportiv) si la care victima consimte. n asemenea situatii fapta comisa contra celui care consimte ntruneste trasaturile unei infractiuni (tipicitate), nsa intervenind o cauza justificativa este nlaturat caracterul ilicit al faptei; aceasta nu mai prezinta si caracterul de antijuridicitate, adica nu se verifica neconformitatea faptei cu ordinea de drept privita n ansamblul ei ceea ce exclude caracterul de infractiune al faptei (fapta este numai tipica, nu si antijuridica, chiar comisa cu vinovatie). Efectul justificativ al consimtamntului, de excludere a incidentei legii penale, presupune, asadar, unele elemente speciale n raport cu ipoteza lipsei consimtamntului ca element constitutiv al infractiunii, cum ar fi caracterul de tipicitate al actiunii ndreptate mpotriva celui care consimte si existenta de bunuri, interese, care, potrivit legii, sunt indisponibile, adica asupra carora o persoana poate sa-si exercite consimtamntul. Numai n aceste limite se poate vorbi de o victima.

2. Conditii Consimtamntul persoanei vatamate a fost justificat, n doctrina romna, pe baza ngaduirii implicite a legii, nsa pentru a produce efecte trebuie sa ndeplineasca anumite conditii. a. Consimtamntul priveste un bun sau un interes de care persoana vatamata poate dispune. Bunul la care se refera consimtamntul trebuie sa fie un bun propriu. n cazul unei multitudini de proprietari toti trebuie sa consimta valabil. Din sfera valorilor cu privire la care persoana poate consimti ncalcarea lor nu fac parte asa zisele valori colective cum ar fi siguranta nationala, autoritatea publica, ncredera publica, familia etc. De asemenea, nu fac parte di sfera valorilor ce pot fi ncalcate prin exprimarea consimtamntului victimei valori sau bunuri individuale: viata persoanei, integritatea corporala cnd exista un interes colectiv (n vederea sustragerii de la serviciului militar, fapte care aduc atingere bunelor moravuri sau care produc pericol public). Tendintele europene, preluate si de legislatia interna, arata ca nu exista posibilitatea consimtamntului nici n cazul unor valori sociale cum ar fi statul, administratia publica etc. b. Consimtamntul trebuie sa fie valabil exprimat si sa emane de la o persoana capabila si care ar fi fost subiectul pasiv al infractiunii daca nu consimtea. De regula, consimtamntul trebuie sa emane de la cel interesat. Se accepta totusi si consimtamntul reprezentantului legal daca prin aceasta s-ar ajunge la un avantaj cert pentru incapabil si de care acesta nu este n stare sa-si dea seama (de exemplu o operatie chirurgicala urgenta). Nu este valabil consimtamntul minorului sau alienatului mintal. Acolo unde legea prevede vrste diferite n raport cu unele categorii de infractiuni se vor avea n vedere acele vrste. Exprimarea consimtamntului poate avea loc n orice mod (scris, oral sau chiar prin tacere), nsa nu trebuie sa fie viciat de violente, dol, eroare etc. 3. Efecte n cazul n care consimtamntul victimei vizeaza o fapta care lezeaza o valoare sociala de care ea putea sa dispuna n mod legal, aceasta fapta nu va constitui infractiune. Situatia de mai sus nu se aplica n cazul infractiunilor contra vietii, n cazul infractiunilor contra integritatii corporale sau a sanatatii daca fapta la care s-a consimtit contravine legii sau bunelor moravuri.