Intotdeauna am fost de parere ca problema animalelor abandonate,care zac infometate si chinuite pe strazi, trebuie abordata dintr-un unghi radical

diferit fata de ceea ce am vazut si auzit pana acum. Nu trebuie nici sa le ucidem, nici sa le plasam dintr-un loc intr-altul, si nu trebuie nici sa lasam toata treaba pe umerii politicienilor sau al ONG-urilor. Solutia sta in mainile noastre, in calitatea noastra de OM. Ca fiinta superioara, obligatia primordiala a omului este de a ocroti, a proteja, a gandi pentru binele fiintelor a caror soarta depinde de el. Nu am putut sa raman vreodata indiferenta la vederea unui biet animalut care zacea infometat pe marginea drumului; am ajutat mereu, cat am putut, cum am putut, numai sa stiu ca , pentru un moment, am putut oferi alinare unui suflet nevinovat. Sunt o mare iubitoare de animale, si nu ma voi rezuma niciodata numai la afirmarea acestui lucru, il voi intari constant cu fapte. Fapte care imi aduc si mie liniste sufleteasca. Satisfactia adusa de ocrotirea unui animal necajit este nemasurabila, este un sentiment sublim, te face sa fii mai bun, sa vezi viata un pic diferit. In momentul in care soarta unei fiinte sta in mainile tale, incepi sa realizezi cat de fragila este, de fapt, viata. Piscotel- veti vedea si de ce l-am numit asa- este un exemplu in acest sens... Un ghemotoc negru de blana, cat un pumn, aruncat intr-o cutie de carton, servea drept jucarie unor copii din cartierul in care stau parintii mei. Am dat de el cand cautam un alt pui de pisica, pe care se zvonea ca il chinuisera pana la moarte un alt grup de copii...mai mari (lucru confirmat la scurt timp dupa acea). Era ghemuit micutul pe burtica, se sprijinea in frunte , nu misca, nu scotea niciun sunet, iar copiii ii pregateau un shake de iarba si menta . Asta sub supravegherea mamei unuia dintre ei. M-am apropiat cu groaza de pisoi, crezand ca era mort, l-am cuprins intre maini si l-am ridicat sa vad daca respira. Avea capul greoi, nu si-l putea sustine, era murdar de praf si de abia isi misca piciorusele din fata, rahitice,osoase. L -am sters repede cu un servetel ,am verificat daca putea sa urineze, daca avea functiile vitale active. Le-am spus copiilor ca il iau acasa la mine si, in cateva minute, facusem rost de la mama de biberon, siringa, hrana si transportor si am ajuns in celalalt capat al orasului,unde stau in chirie cu prietenul meu. A urmat o serie de probleme care mi-au fortat limitele la maxim: am descoperit cu oroare ca pisoiul fusese ars si invartit de codita. Copiii de la care il luasem imi spusesera ceva de un baiat care ar fi vrut sa il arda cu bricheta ,dar nu am dat destula importanta la momentul respectiv. Ne-am luptat cu plagi imense, arse, cu necroze, si cu o codita care trecea incet la stadiul de gangrena. De la codita ii vine si numele, fiindca nu mai crestea si ramasese mica. Norocul nostru a stat in bunatatea veterinarului, un om dedicat meseriei, si un mare iubitor de animale, care nici nu a vrut sa auda de bani; a vrut pur si simplu sa il faca bine. Totul a durat o luna si o saptamana, timp in care arsurile incepusera sa se vindece, si, exact inainte de a isi gasi stapani, Piscotel a fost operat cu succes si la codita. Pot spune ca luna petrecuta alaturi de Piscotel m-a schimbat radical, si acum, ma simt alt om, mult mai capabila, responsabila, curajoasa. Am luptat alaturi de prietenul meu pentru pisoias, s-a implicat foarte mult si el, lucru care ne-a apropiat si mai mult. Fugeam cu el ascuns in gentute, care mai de care mai haioase si ciudate, in asa fel incat sa nu poata fi observat pana la iesirea din curte. L-am ascuns de ochii proprietarilor, cu care stam in aceeasi curte, care se declara iubitori de animale, dar spun ca mai mila le este de casa lor si sunt dispusi sa ne arate usa la prima tentativa de a aduce animal in casa.

A meritat tot efortul, a meritat fiecare secunda petrecuta in compania acestui minunat pisoias, caruia ii datorez toata determinarea mea de a mai ajuta si alte animalute pe viitor, cu orice pret. Mi se face dor de el de fiecare data cand imi amintesc cat de dulce si de dragalas era, cum statea ghemuit si dormea in parul meu, la gat, cum alerga de nebun dupa picioarele mele prin casa... si cum ii pupam burtica cheala cand il alintam... Nu as fi vrut sa il dau spre adoptie, devenisem dependenta de el (in conditiile in care eram acasa, cu el, 24/24h) iar el era tot timpul acolo unde eram si eu. Nu puteam, insa, sa ii ofer un camin stabil, si a trebuit sa iau in calcul cea mai buna varianta pentru el, si nu pentru mine. L-am vizitat recent, si am avut o surpriza de proportii: m-a recunoscut, atat pe mine, cat si pe prietenul meu, a venit direct la noi, a stat in brate si s-a rasfatat exact asa cum facea cand era la noi. Stapana lui il striga Titiacum, il iubeste foarte mult, il adora chiar, ii ofera cele mai bune conditii,ba chiar si un prieten, tot negru , ca el. Codita i-a mai fost operata o data, si arata foarte frumos acum,ca a unui ursulet. Cea mai mare satisfactie este sa-l vad mare, sanatos, fericit, echilibrat si iubit. Nu credeam vreodata ca poate sa ajunga sa ii fie chiar atat de bine pe cat ii este acum. Cand ma gandesc cat de fragil era cand l-am gasit, si ca, poate, ar fi murit cu siguranta daca nu il luam, iar acum este sanatos tun, intr-o familie extrem de iubitoare, si nu ii lipseste nimic, ma cuprinde un sentiment de bucurie enorm pentru ca am putut contribui la salvarea unui biet sufletel, care altfel, nu ar fi avut nicio sansa. Cu totii trebuie sa ajutam, atat cat putem, animalutele fara camin; nu trebuie sa pasam vina si responsabilitatea de la unii la altii, pentru ca tocmai acesta este motivul pentru care problema animalelor comunitare a ramas nerezolvata, iar cazurile asemanatoare celui de mai sus continua sa apara.Trebuie sa ocrotim, pentru ca asta ne face oameni. Sa ne responsabilizam copiii, rudele, prietenii ; trebuie sa invete toti oamenii sa ocroteasca animalele si sa stopeze inmultirea haotica a lor prin castrare, nu alte metode neortodoxe- sa ne gandim doar ca, acei copii care ard si chinuie cu bestialitate un pui de pisica, sunt cei care vor cladi viitorul nostru de maine. In mainile cui ne lasam? A cui va fi vina atunci?