PRIMUL RAZBOI

MONDIAL

COMISELU NANU
IONUT PETR ISOR
Primul Război Mondial (cunoscut şi ca Marele război,
războiul naţiunilor sau războiul menit să pună capăt
războaielor) a fost un conflict militar de dimensiuni
mondiale. În 28 iulie 1914 Austria a atacat Serbia (în 23 iulie
1914 Serbia primise ultimatum de la Austria), în 3 august
1914 Germania a invadat Belgia. În 6 martie 1917 Statele
Unite ale Americii intră în război. În 11 noiembrie 1918, ora
11 dimineaţa, războiul a luat sfârşit. Denumirea Primul
Război Mondial nu a fost folosită decât după 1939, după
izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, până atunci
fiind cunoscut ca Marele război sau Războiul mondial.
Combatanţii războiului au fost Antanta şi Puterile Centrale.
Nici un conflict anterior nu a implicat un număr atât de mare
de militari şi nu a implicat atâtea părţi pe câmpul de luptă.
În final, acest război a devenit al doilea conflict pe lista celor
mai sângeroase conflicte notate de istorie (după Rebeliunea
de la Taiping). Douăzeci de ani mai târziu, însă, cel de-al
Doilea Război Mondial va face şi mai multe victime.

O caracteristică a Primului Război Mondial este folosirea

strategică pe scară largă a tranşeelor ca linii de apărare pe
Frontul de Vest, acestea întinzându-se de la Marea Nordului
până la graniţa cu Elveţia. Mai mult de 9 milioane de
persoane au fost ucise pe câmpurile de luptă ale războiului
iar, pe lângă acestea, mai mulţi îşi pierd viaţa în spatele
liniilor frontului, datorită lipsei resurselor de bază -
mâncare, căldură sau combustibil, mobilizate cu prioritate
pentru alimentarea armatelor - şi a genocidului comis sub
acoperirea numeroaselor războaie civile şi conflicte interne
(de exemplu, genocidul armean).

Progresul tehnologic care s-a produs odată cu revoluţia

industrială a secolului XIX-lea se traduce în creşterea puterii
destructive a armelor şi în diversificarea modalităţilor de
atac aflate la dispoziţia generalilor din aceea epocă. Astfel, în
primul război mondial au loc primele bombardamente
aeriene din istorie iar în jur de 5% din totalul victimelor de
război au fost civili, iar în cel de-al doilea război mondial
procentul acestora va fi de 50%.

Primul Război Mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu

vechea ordine mondială, marcând încetarea finală a
absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost
doborâte: German, Austro-Ungar, Otoman şi Rus. Cele patru
dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman şi
Romanov, care au avut rădăcini ale puterii încă din timpul
cruciadelor, au căzut după război.

Eşecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la

ascendenţa fascismului în Italia, a nazismului în Germania şi
la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul a
catalizat Revoluţia bolşevică, cea care avea să inspire ulterior
revoluţii comuniste în diferite ţări, precum China sau Cuba.
În est, căderea Imperiului Otoman a pavat calea spre
democraţia modernă şi laicizarea statului succesor, Turcia.
În Europa Centrală au fost înfiinţate state noi, precum
Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost redefinită.

Cauze:
In ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei
şi moştenitorul tronului Austro-Ungar, a fost asasinat la
Sarajevo de Gavrilo Princip, un student sârb bosniac. Acesta
a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susţinuţi
de Mâna Neagră, o societate secretă fondată de naţionalişti
pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat
tensiunea gravă, care exista deja în Europa. Rebeliunile de la
Sarajevo provocate de asasinarea arhiducelui Franz
Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă. Deşi acest
asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru
Primul Război Mondial, cauzele reale trebuie căutate în
deceniile premergătoare, în reţeaua complexă de alianţe şi
contrabalansuri care s-au dezvoltat între diferitele puteri
europene, în urma înfrângerii Franţei şi a formării statului
german sub conducerea lui Otto von Bismarck, în 1871.
Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă
complicată din cauza multitudinii factorilor implicaţi, între
care: naţionalismul, disputele anterioare nerezolvate,
sistemul de alianţe, guvernarea fragmentară, întârzieri şi
neînţelegeri în comunicaţia diplomatică, cursa înarmărilor,
etc

Cauze şi responsabilităţi:
Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau ce, a
fost vinovat pentru începutul Primului Război Mondial.
Primele explicaţii, prevalente în 1920–1930, accentuau
versiunea oficială, care, în conformitate cu Tratatul de la
Versailles şi Tratatul de la Trianon, plasa întreaga
responsabilitate asupra Germaniei şi aliaţilor săi. Versiunea
oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea că războiul a început
când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susţinută de
Germania care a invadat Belgia şi Luxemburg fără provocare.
În această viziune, ipoteza este că responsabilitatea pentru
război s-a creat prin agresiunea Germaniei şi a Austro-
Ungariei, în timp ce Rusia, Franţa şi Marea Britanie au
ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a fost,
ulterior, apărată de istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss,
Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang Mommsen, şi V.R. Berghahn.
Cu timpul, alţi analişti au luat în consideraţie şi factori
suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea planurilor
militare ruse şi germane, dată fiind importanţa concepţiei de
a ataca primul şi de a executa planurile militare într-un ritm
rapid).
Unii observatori au sugerat că, pe parcursul mai multor
decenii, britanicii au fost obişnuiţi cu războaie coloniale,
unde au triumfat rapid şi uşor, iar din aceste considerente au
întâmpinat Marele război cu mare entuziasm. Totuşi,
dificultăţile întâlnite de Marea Britanie în războiul Zulu
(1879) şi în cel de-al doilea război boer (bur) (1899-1902, au
redus probabilitatea că britanicii au fost atât de naivi în
privinţa potenţialului unui război major. Faptul că nici o
forţă politică importantă nu s-a opus războiului a însemnat
că cei care nu erau de acord cu el nu aveau destulă putere
pentru a organiza o opoziţie viabilă, cu toate că pe durata
războiului au existat proteste minore.

O altă cauză a războiului a fost formarea alianţelor şi a

militarismul. Un exemplu de militarism a fost construirea
vasului HMS Dreadnought, o navă de luptă revoluţionară,
care avea o superioritate majoră faţă de navele anterioare,
numite "pre-dreadnought". Noul vas a mărit puterea
maritimă a Marii Britanii şi a lansat o competiţie acerbă în
construcţia vaselor între Marea Britanie şi Germania din
cauza Noului imperialism. În general, naţiunile care făceau
parte din Antanta se temeau de cele care aparţineau la Tripla
Alianţă şi vice versa.

Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai

multor valuri de fervoare naţionalistă, care a crescut, treptat,
în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Această
evoluţie a redus opţiunile viabile ale politicienilor în iulie
1914. Eforturile diplomatice intense, menite să medieze
conflictul austro-sârb, deveniseră irelevante, deoarece
acţiunile agresive din partea Germaniei şi a Rusiei nu făceau
altceva decât să sporească, treptat, gravitatea conflictului.

Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în

1914 a contribuit la agravarea conflictului: toate naţiunile
utilizau încă telegraful şi ambasadorii lor ca principală
metodă de comunicare, cauzând astfel întârzieri de ore sau
chiar de zile întregi.

Primele bătălii:

Unele din primele acţiuni ale războiului au avut loc departe

de Europa, în Africa şi în Oceanul Pacific. În 8 august 1914,
un contingent mixt, compus din unităţi franceze şi britanice,
a atacat protectoratul Togoland. La 10 august, forţe germane
din Namibia au atacat Africa de Sud. Noua Zeelandă a
ocupat Samoa germană (30 august 1914), iar o forţă
australiană Australian Naval and Military Expeditionary
Force, la 11 septembrie, a debarcat pe insula New Britain,
care era o parte a Noii Guinei. Pe parcursul unor luni, forţele
Antantei au acceptat capitularea mai multor unităţi germane
în Oceanul Pacific. Lupte crâncene au continuat pe teritoriul
Africii, pe parcursul întregului război.

În Europa, Germania şi Austro-Ungaria au avut dificultăţi de

comunicare privind intenţiile exacte ale celor două armate
aliate. Iniţial, Germania garantase că o să susţină invazia
austro-ungară în Serbia, dar interpretările acestei decizii
variau. Liderii Austro-Ungariei credeau că Germania va
apăra flancul lor nordic contra Rusiei, însă Germania
planificase ca Austro-Ungaria să-şi concentreze forţele
contra Rusiei, astfel încât Germania să poată lupta contra
Franţei pe Frontul de Vest. Această stare instabilă a forţat
armata Austro-Ungară să-şi diminueze rezervele în sud,
pentru a întâlni forţele ruse la nord. Armata sârbă, venind
dinspre sudul ţării, s-a confruntat cu armata austriacă în
Bătalia de la Cer pe 12 august, 1914.

Sârbii au ocupat poziţii defensive contra austriecilor. Primul

atac a avut loc la 16 august, între elemente ale Diviziei XXI
Austro-Ungară şi elemente ale Diviziei Combinate a Serbiei.
Lupta a avut loc noaptea şi nici un oponent nu s-a evidenţiat
până ce Stepa Stepanovic nu a regrupat forţele sârbe. Trei
zile mai târziu, forţele austriece s-au retras peste Dunăre,
după ce au suferit pierderi de 21.000 de morţi şi răniţi, în
timp ce Serbia de doar 16.000. Acest punct a marcat prima
victorie a Aliaţilor în război. Austria nu a putut să-şi atingă
imediat scopul (eliminarea Serbiei) şi, astfel, Germania a fost
nevoită să păstreze soldaţi pe două fronturi.

Planul Germaniei pentru război (numit Planul Schlieffen)

consta dintr-un atac rapid şi distructiv contra Franţei, astfel
încât Germania să-şi poată transfera forţele pe Frontul de
Est, contra Rusiei (care se mobiliza mai lent). În loc de o
invazie directă a Franţei dinspre est, strategii germani
considerau că era mai prudent să atace Franţa dinspre nord.
Pentru a proceda astfel, armata germană trebuia să treacă
prin Belgia. Germania a cerut dreptul de trecere de la
guvernul Belgiei, cu promisiunea că, dacă acesta va consimţi,
vor trata Belgia ca pe un aliat al Germaniei. Când Belgia a
refuzat propunerea, Germania a invadat Belgia şi armata
germană a început să treacă prin Belgia, după invadarea
Luxemburgului. Armata germană a întâlnit rezistenţă la
forturile de lângă oraşul belgian Liège, cu toate că elementele
principale ale armatei continuau să se mişte rapid înspre
Franţa. Marea Britanie a trimis un contingent numit British
Expeditionary Force în ajutorul Franţei, care a mers direct
înspre Belgia. Primul soldat al Imperiului Britanic, care a
fost ucis în război, a fost John Parr, la 21 august 1914, lângă
Mons. Iniţial, germanii s-au bucurat de un mare succes în
Bătălia Frontierelor (14-24 august 1914).

Totuşi, din pricina întârzierilor cauzate de rezistenţa forţelor

belgiene, franceze, şi britanice, mobilizarea neaşteptat de
rapidă a Rusiei şi obiectivele lor prea ambiţioase, planurile
germane au fost dejucate. Rusia a atacat Prusia Răsăriteană,
atrăgând forţe germane destinate Frontului de Vest.
Germania a învins Rusia într-o serie de lupte, care sunt
cunoscute sub denumirea de Bătălia de la Tannenberg (17
august-2 septembrie). Această diversiune a intensificat
problemele mişcării lente ale forţelor germane, care nu erau
anticipate de generalii germani, şi a permis forţelor franceze
şi britanice să oprească avansarea forţelor germane înspre
Paris, în Prima Bătălie de la Marne (septembrie 1914). Astfel,
Antanta a forţat Puterile Centrale să lupte pe două fronturi.
Armata germană s-a luptat până ce a obţinut o poziţie
defensivă favorabilă în Franţa şi a eliminat din război cu
230.000 mai mulţi soldaţi francezi şi britanici decât a
pierdut ea însăşi, în lunile august şi septembrie. Totuşi,
incompetenţa sau timiditatea unor ofiţeri ca Ludendorff,
care a procedat incorect transferând forţe din dreapta,
pentru a le dirija spre Sedan, au anihilat şansa Germaniei de
a obţine o victorie rapidă

Primele etape: de la romantism la tranşee

Entuziasmul aparent pentru război captează imaginaţia

multor naţiuni. Motivaţi de propagandă şi de fervoarea
naţionalistă, mulţi tineri se înrolează repede în forţele
militare, căutând aventura. Nimeni nu este pregătit pentru
adevărul de pe front. În imaginaţia colectivă a vremii,
războiul avea să fie un conflict de scurtă durată, cu puţine
bătălii crâncene şi cu victorii zdrobitoare, ce vor "pedepsi
duşmanul arogant". Armatele se văd mărşăluind victorioase
în capitalele inamice, iar soldaţii se visează primiţi cu
bucurie la întoarcere, de către mândrii cetăţeni ai patriilor
lor. Plecaţi pe front în august, soldaţii au credinţa că războiul
se va termina înainte de Crăciunul aceluiaşi an.

Multe figuri militare, ca Horatio Kitchener şi Erich

Ludendorff, au prezis că războiul avea să dureze mulţi ani.
Alţi lideri politici, ca Bethmann Hollweg în Germania, se
temeau de posibilele consecinţe economice ale unui război.

Pe plan economic, bursele internaţionale intră într-o stare de

criză, în iulie şi august, reflectând îngrijorarea legată de
consecinţele economice ale războiului

Începutul războiului pe Frontul de Vest

Progresele în tehnologia militară au înclinat balanţa pe

câmpul de luptă în favoarea apărării, cauzând un număr
enorm de pagube, deoarece tacticile contemporane
deveniseră arhaice în noile circumstanţe. Sârma ghimpată a
fost utilizată într-un mod eficient, pentru a încetini atacurile
infanteriei; artileria, care devenise mai eficientă decât în
deceniul 8 al secolului XIX 1870–1880, împreună cu
mitralierele şi arma chimică [arme chimice], aveau un efect
extrem de distructiv împotriva infanteriei, pe un teren neted.
Mulţi din ofiţerii ţărilor europene ignoraseră învăţăturile
războiului civil american şi erau de acord să accepte pierderi
mari.

După succesul lor iniţial în Prima bătălie de la Marne,

Antanta şi forţele Puterilor Centrale au început o serie de
manevre de încercuire, pentru a forţa inamicul să se retragă,
în aşa numita "Întrecerea la mare". Forţele franceze şi
britanice au descoperit rapid poziţiile defensive germane,
care se întindeau de la Lorraine până în Flandra. Marea
Britanie şi Franţa au încercat să treacă la ofensivă, pe când
Germania apăra teritoriile ocupate. Tranşeele germane erau
construite mai bine decât cele ale duşmanilor săi: tranşeele
anglo-franceze erau concepute doar ca bariere "temporare"
până când forţele lor o să treacă prin liniile germane. Unii
sperau că situaţia incertă va lua sfârşit cu ajutorul
tehnologiei. În aprilie 1915, germanii au realizat pentru
prima oară o breşă de şase kilometri în liniile aliaţilor, când
soldaţii francezi s-au retras. Această breşă a fost acoperită de
soldaţi canadieni, la Ypres. Nici unul din oponenţi nu a fost
capabil să iniţieze un atac hotărâtor, cu toate că acţiunea
germană în Bătălia de la Verdun, în 1916, şi eşecul Antantei
în Bătălia de pe râul Somme, din vara anului 1916, aproape
au distrus armata franceză. Încercările zadarnice ale
francezilor de a lansa atacuri puternice şi directe contra
liniilor germane s-au terminat cu pierderi enorme pentru
infanteria franceză şi au cauzat acte de insubordonare, care
au pus în pericol integritatea frontului francez după Ofensiva
Nivelle, în primăvara anului 1917. Noutatea revoluţiei ruse,
Revoluţia Rusă din 1917, a intensificat sentimentele
socialiste. Steaguri roşii au fost ridicate şi, cu mai multe
ocazii, a fost cântată "Internationala". Până la sfârşitul
rebeliunii, au participat la aceasta între 30.000 şi 40.000 de
soldaţi francezi. Pe parcursul perioadei 1915-1917, Imperiul
Britanic şi Franţa au suferit cu mult mai multe pierderi decât
Germania, însă ambele părţi au pierdut milioane de soldaţi
din cauza rănilor şi a bolilor.

Teatrele de operaţie sudice

Imperiul Otoman

Imperiul Otoman s-a alipit Puterilor Centrale în octombrie-

noiembrie 1914, datorită alianţei secrete turco-germană
semnată pe 2 august, 1914, ameninţând teritoriile ruse din
Caucaz şi mijloacele de comunicare britanice cu India şi cu
estul Oceanului Indian, prin Canalul Suez. Acţiunile
Imperiului Britanic au deschis un alt front la sud, prin
Gallipoli, (1915) şi Mesopotamia, cu toate că, iniţial, Turcia a
reuşit să respingă eforturile inamicilor. În contrast, în
Mesopotamia, după campania dezastruoasă din Kut (1915-
16), forţele Imperiul Britanic s-au reorganizat şi au capturat
Bagdadul în martie 1917. Mai departe, înspre vest, în
Campania Palestiniană, în ciuda eşecurilor iniţiale, forţele
Britanice au capturat Ierusalimul Decembrie 1917 şi forţa
Egyptian Expeditionary Force, sub comanda lui Edmund
Allenby, a învins forţele otomane în Bătălia de la Megiddo
(septembrie 1918). Armatele ruse, în general, au triumfat în
Caucaz. Enver Pasha, comandantul suprem al forţelor
armate turce, era un om foarte ambiţios, cu visul de a cuceri
Asia Centrală, însă nu a fost un soldat practic. El a iniţiat o
ofensivă cu 100.000 de soldaţi contra Rusiei în Caucaz
(decembrie 1914). Insistând asupra unui atac direct contra
poziţiilor defensive ruse în munţi, în mijlocul iernii, Enver a
pierdut 86% din forţa sa la Bătălia de la Sarikamis.
Comandantul rus în perioada 1915-1916, Generalul Nikolai
Iudenici, după unele victorii asupra turcilor, a forţat turcii să
părăsească Armenia modernă şi, într-un mod tragic, a creat
contextul pentru deportarea şi genocidul contra armenilor
din Armenia de est. În 1917 Nicolai Nicolaevici a acaparat
controlul operaţional de la Iudenici. Deţinând controlul unei
părţi a coastei Mării Negre, Nicolai a continuat construirea
căii ferate pentru a facilita aprovizionarea soldaţilor săi. El a
fost pregătit pentru o ofensivă în primăvara anului 1917.
Totuşi, din cauza revoluţiei ruse, nici o ofensivă nu a fost
iniţiată şi forţele ruse s-au destrămat.

Teatrul italian

Italia a fost aliatul Imperiului German şi Austro-Ungar,

începând cu 1882, dar avea şi planurile sale proprii privind
recuperarea regiunilor Trentino, Istria şi Dalmaţia, aflate în
teritoriul austriac . În 1902, Italia a încheiat un pact secret cu
Franţa care a anulat datoriile ţării faţă de alianţa anterioară.
Italia a refuzat să se alipească forţelor germane şi austriece la
începutul războiului, deoarece alianţa lor originară avea un
scop doar defensiv, însă Austria a declarat război Serbiei.
Guvernul Austriei începuse negocieri pentru a obţine
neutralitatea Italiei cu promisiunea că Italia va obţine
Tunisia, însă ea a intrat în Antanta, semnând Pactul de la
Londra, în aprilie, şi declarând război Austro-Ungariei, în
mai 1915; peste cincisprezece luni, Italia a declarat război şi
Germaniei .

În general, forţele italiene au avut o superioritate numerică,

însă erau prost aprovizionate. Forţele Austro-Ungariei au
beneficiat de poziţiile lor la altitudini înalte în teritoriul
muntos, care, nicidecum, nu favoriza ofensive militare. Pe
parcursul războiului, situaţia pe acest front s-a schimbat
puţin, în ciuda luptelor crâncene dintre forţele austriece
Kaiserschützen şi Standschützen şi forţele italiene Alpini.

Începând cu 1915, Italia a iniţiat 17 ofensive importante pe

frontul Isonzo (partea frontierei de lângă Trieste), însă toate
au fost respinse de către forţele austriece, care aveau
avantajul terenului mai înalt. Forţele Austro-Ungariei au
lansat contraatacuri din Asiago înspre Verona şi Padua, în
primăvara anului 1916 (Strafexpedition), dar au făcut doar
puţine progrese. Vara, italienii au reluat ofensiva, capturând
oraşul Gorizia. După această victorie minoră, frontul a rămas
practic nemişcat mai mult de un an, în pofida mai multor
ofensive italiene pe frontul Isonzo. În toamna anului 1917,
datorită situaţiei favorabile de pe Frontul de Răsărit (Primul
Război Mondial), austro-ungarii au primit întăriri
apreciabile, incluzând şi forţe de asalt germane. La 26
octombrie, ei au lansat o ofensivă crucială, care s-a soldat cu
o victorie majoră în Bătălia de la Caporetto: armata italiană a
fost învinsă, dar, după ce s-a retras la o distanţă de 100 de
km, ea a reuşit să se reorganizeze şi să stopeze forţele
inamice pe râul Piave Bătălia râului Piave. În 1918 austro-
ungarii nu au reuşit să rupă linia italiană, în pofida a
numeroase încercări, şi, după ce a suferit o înfrângere
decisivă în Bătălia de la Vittorio Veneto, ea a capitulat în faţa
forţelor Antantei (noiembrie 1918).

Pe parcursul războiului, comandantul armatei austro-

ungare, Conrad von Hötzendorf, a avut o aversiune acută
pentru italieni, deoarece considera că Italia reprezenta cel
mai mare pericol pentru ţara sa. Trădarea lor în 1915 l-a
înfuriat şi mai mult. Ura sa pentru Italia i-a limitat raţiunea
şi l-a condus să aleagă o strategie defectuoasă în lupta contra
acestui adversar.

România şi Italia în anii Primului Război Mondial

Războiul în România

Încă de la începutul războiului mondial, între România şi

Italia, până la 1914 membre ale grupării Puterilor Centrale,
s-a produs o apropiere dorită de oamenii politici din cele
două state."Un acord între Italia şi România ni se pare foarte
dorit", transmitea baronul Carlo Fasciotii, acreditat la
Bucuresti, la 12 august 1914, şefului Consultei, marchizul
Antonio di San Giuliano. I.C.Brătianu dorea ca România,
împreună cu Italia, să constituie o alianţă capabilă să
determine Antanta să accepte şi să sprijine realizarea
dezideratelor naţionale ale celor două ţări. La 23 septembrie
1914, Brătianu a acceptat textul acordului propus de San
Giuliano, opinând că acesta corespundea "integral
sentimentelor şi dorinţelor poporului român." Carlo
Fasciotti, scria Consultei că era necesar un angajament
formal de informare "asupra propunerilor ce ni se fac".
Acordul încheiat, care marca o etapă importantă în relaţiile
bilaterale, obliga cele două ţări să nu iasă din neutralitate
fără a se informa în prealabil, să păstreze contacte şi să se
consulte în probleme de interes reciproc, României
recunoscându-i-se drepturile asupra Transilvaniei.

România şi Italia în timpul Conferinţei de Pace de

la Paris (1919-1920)

România şi Italia s-au găsit, la finele primei conflagraţii a

secolului, în tabăra statelor învingătoare, însă ambele state s-
au declarat "nemulţumite" de tratamentul oferit de forumul
păcii de la Paris din 1919. Totuşi a existat o deosebire
esenţială în ceea ce priveşte statutul celor două state la
conferinţa din capitala Franţei. În vreme ce reprezentanţii
Italiei au făcut parte din organisme decizionale ale forumului
păcii (Consiliul Suprem, Consiliul celor Zece), România s-a
luptat pentru a i se recunoaşte statutul de ţară aliată.
România şi Italia doreau ca prevederile tratatelor semnate cu
Antanta, în 1915, respectiv 1916, să fie integral îndeplinite.
Atitudinea delegaţiei americane, condusă de preşedintele
W.Wilson, de recunoaştere a clauzelor încheiate de România
şi Italia cu Antanta, nu putea constitui decât un prilej de
apropiere între cele două ţări, care tocmai îşi desăvârşiseră
unitatea lor teritorială.

Romania şi pacea separată de la Buftea-Bucureşti

Situaţia militară a României la sfârşitul anului 1917, în care

aprovizionarea cu materiale de război şi cooperarea cu
armata rusă au reprezentat factori esenţiali, a dus la
angajarea negocierilor cu Comandamentul Puterilor Centrale
în vederea încheierii unui armistiţiu. Pacea se încheia după
negocieri îndelungate cu Puterile Centrale. C. Argetoianu,
care a discutat la Buftea, opinează că acolo "singurul lucru
care ne-a preocupat a fost salvarea armatei sau a cât mai
mult din armată". Mai departe, cunoscutul om politic
apreciază că, la Buftea, s-a semnat "o prelungire de
armistiţiu pentru începerea tratativelor de pace şi în actul
semnat la Buftea se prevede numai principiul unor rectificări
ale graniţelor Carpaţilor fără nici o specificare şi fără nici o
hartă anexată." Argetoianu nu a acceptat rectificările
propuse. Aspectul cel mai important al păcii era subjugarea
totală, din punct de vedere economic, a României de către
Germania şi Austro-Ungaria. "Pacea" de la Bucureşti s-a
dovedit a fi un act politico-militar fără precedent în istoria
raporturilor internaţionale ale României. Caracterul de
dictat imperialist al acestei păci reiese şi din faptul că ea nu a
reprezentat rezultatul unor negocieri. Cei patru miniştri
aliaţi de la Iaşi, între care şi Fasciotti, l-au scutit pe Brătianu
de orice răspundere pentru pacea separată, pe care au cotat-
o drept un exemplu de "lăcomie şi ipocrizie a
imperialismului german" şi au cerut guvernelor lor să afirme
că victoria Antantei va anula prevederile ei teritoriale.
Efectul moral al păcii a fost mai mare decât chiar clauzele
nefavorabile, ceea ce demonstrează alături de refuzul regelui
Ferdinand de a semna ratificarea, caracterul nul şi neavenit
al Tratatului de la Bucureşti.

Războiul în Balcani

După respingerea a trei invazii austriece în august-

decembrie 1914, Serbia a căzut în urma unei ofensive
puternice compusă din forţe austro-ungare, germane şi
bulgare, în octombrie 1915. Armata sârbă s-a retras în
Albania şi Grecia. La sfârşitul anului 1915, o forţă britanico-
franceză a sosit la Salonic, în Grecia, pentru a oferi asistenţă
forţelor greceşti contra Puterilor Centrale. Din păcate pentru
Aliaţi, guvernul pro-aliat Eleftherios Venizelos a căzut
înaintea sosirii forţei aliate şi regele pro-german, Constantin,
a tergiversat intrarea Greciei în război de partea Aliaţilor
până în 1917. În această perioadă, frontul din Salonic a
rămas într-o situaţie, practic, inertă. Doar la sfârşitul
războiului, după ce majoritatea forţelor germane şi austro-
ungare părăsiseră frontul, lăsându-l în mâinile bulgarilor, a
reuşit Antanta să obţină o ruptură critică în liniile inamicilor,
forţând Bulgaria să semneze armistiţiul (29 septembrie
1918).

Frontul de Est.

Cu toate că războiul devenise, practic, imobil în tranşeele

Frontului de Vest, conflictul era mai dinamic în Est.
Planurile ruse iniţiale pentru război cereau două invazii
simultane: una în Galiţia, vizând Austria, şi alta în Prusia
Răsăriteană. Cu toate că atacul rus iniţial, în Galiţia, a avut
succes, în Prusia, forţele ruse au fost respinse de către
Hindenburg şi Ludendorff, în Bătălia de la Tannenberg şi
Bătălia de la Lacurile Mazuriene (august şi septembrie 1914),
infrastructura economică şi militară inferioară a Rusiei
neputând rezista forţelor unite ale Germaniei şi Austro-
Ungariei. În primăvara anului 1915, forţele ruse au fost
respinse până în Galiţia şi, în mai, Puterile Centrale au reuşit
să avanseze în sudul Poloniei, capturând Varşovia, la 5
august, şi forţându-i pe ruşi să abandoneze complet Polonia,
în aşa numita "Mare Retragere".]

Revoluţia Rusă

Insatisfacţia pentru modul în care guvernul rus conducea

războiul a crescut, în ciuda succeselor obţinute de generalul
Brusilov în cadrul Ofensivei Brusilov (iunie 1916), în Galiţia
de Est contra austriecilor. Situaţia Aliaţilor s-a îmbunătăţit
puţin doar în momentul când România a intrat în război, la
27 august, însă foarte repede contingente germane au întărit
forţele austro-ungare în Ardeal, şi Bucureştiul a fost capturat
de către Puterile Centrale (6 decembrie 1916). În această
perioadă, situaţia internă în Imperiul Rus devenise instabilă,
deoarece ţarul era plecat pe front şi conducerea
incompetentă a Împărătesei Alexandra cauza proteste din
toate colţurile Rusiei, care au provocat asasinarea de către un
grup de aristocraţi conservatori a lui Rasputin, un preferat al
împărătesei, în decembrie 1916. .

Vladimir Lenin

În martie 1917, demonstraţiile din Sankt Peterburg au

culminat cu abdicarea ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei şi
constituirea unui guvern centrist provizoriu slab, condus de
Kerenski, care împărţea puterea cu Sovietul din Petrograd.
Această diviziune a puterilor a condus la o stare de confuzie
şi haos, pe front şi în ţară, iar armata a devenit din ce în ce
mai puţin eficientă.

Războiul şi guvernul pierdeau continuu susţinerea

poporului, un fapt care a permis ascensiunea Partidului
Bolşevic, condus de Vladimir Ilici Lenin. Revoluţia Bolşvică
din Octombrie (7 noiembrie st.n.) a fost urmată, în
decembrie, de un armistiţiu şi negocieri cu Germania. La
început, bolşevicii au refuzat termenii duri de capitulare
propuşi de germani, însă când Germania a reînceput războiul
şi a înaintat rapid prin Ucraina, noul guvern a fost nevoit să
accepte Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), care a
însemnat terminarea participării Rusiei la război şi cedarea
către Puterile Centrale a unor teritorii întinse, care au inclus
Finlanda, Statele Baltice, Polonia şi Ucraina.

După ieşirea Rusiei din război, puterile Antantei au organizat

o invazie limitată a Rusiei. Scopul mişcării nu a fost să
pedepsească Rusia pentru ieşirea ei din război, ci să susţină
forţele ţariste în Revoluţia Rusă. Soldaţi aliaţi au sosit în
Arhangelsk şi în Vladivostok. Forţele Antantei aveau ordine
să apere proviziile şi armamentul contra soldaţilor germani;
în realitate, acestea le apărau contra comuniştilor ruşi.

Ultima jumătate

În tranşee

Evenimentele anului 1917 au fost decisive pentru hotărârea

soartei războiului, cu toate că efectele lor nu au fost simţite
pe deplin decât în 1918. Blocada maritimă a Germaniei
organizată de forţele Antantei a început să aibă un efect
puternic asupra moralului şi productivităţii germane. Ca
rezultat, în februarie 1917, liderii militari germani au reuşit
să-l convingă pe Cancelarul Theobald von Bethmann-
Hollweg să declare războiul submarin total, cu scopul de
stopa alimentarea forţelor britanice. Submarinele germane
au reuşit să scufunde 500.000 de tone pe lună, din februarie
până în iulie. Totuşi, după iulie, noul sistem britanic de
convoaie s-a dovedit extrem de eficient în a neutraliza
pericolul prezentat de submarine. Marea Britanie nu mai era
în pericol de înfometare.

Victoria germană decisivă în Bătălia de la Caporetto a

determinat Antanta să decidă la reuniunea de la Versailles, 1
decembrie 1917, formarea unui Consiliu Suprem Aliat pentru
a coordona planurile şi acţiunile comune. Anterior, armatele
Franţei şi ale Imperiului Britanic operau sub conduceri
diferite.

În decembrie, Puterile Centrale au semnat un armistiţiu cu

Rusia, permiţând, astfel, mutarea forţelor de pe Frontul de
Est pe cel de Vest. În mod ironic, transferurile de forţe
germane ar fi putut să fie mai mari dacă achiziţiile lor
teritoriale ar fi fost mai mici. Cu sosirea întăririlor germane
şi a soldaţilor americani pe Frontul de Vest, rezultatul final al
războiului urma să fie hotărât pe acest front. Puterile
Centrale ştiau că nu puteau să câştige un război îndelungat
deoarece numărul soldaţilor americani creştea continuu, însă
ele contau pe o ofensivă rapidă şi decisivă, utilizând întăririle
lor şi tactici noi pentru infanterie. Acţiunile Aliaţilor şi ale
Puterilor Centrale au fost accelerate şi de pericolul identificat
de către Ivan Bloch în 1899, care afirmase că un război
industrial îndelungat ameninţa integritatea sistemului social
şi putea să provoace revoluţii prin toată Europa. Ambele
părţi doreau o victorie hotărâtoare şi rapidă pe Frontul de
Vest, deoarece se temeau de consecinţele prelungirii
conflictului.

Intrarea Statelor Unite în război

Preşedintele Wilson în faţa Congresului, anunţând ruperea
relaţiilor oficiale cu Germania pe 3 februarie, 1917.

Din cauza politicii tradiţionale americane de izolare, mulţi

americani considerau că SUA nu trebuie să se implice în
Primul Război Mondial, care era considerat un război
european.

La începutul anului 1917, Germania a declanşat războiul

submarin total. Acest fapt, combinat cu indignarea
publicului american care aflase de Telegrama Zimmermann,
a dus la ruperea completă a relaţiilor SUA cu Puterile
Centrale (3 februarie 1917). Datorită continuării atacurilor
asupra navelor comerciale americane, Preşedintele,
Woodrow Wilson, a cerut Congresului, la 6 aprilie 1917, să
declare război Germaniei. Ambele camere ale Congresului au
votat legea cu o largă majoritate. Wilson a sperat că va putea
negocia o pace separată cu Austro-Ungaria; descoperind că
acest lucru nu era posibil, SUA a declarat război şi Austro-
Ungariei, în 7 decembrie 1917.

Înainte de intrarea lor oficială în război, Statele Unite au

reuşit să dezvolte o producţie militară suficientă şi completă
şi, totodată, au acordat Antantei împrumuturi substanţiale.
Primii soldaţi americani au sosit în Europa, în 1917, însă
contingente majore nu au sosit până în vara anului 1918.
Germania conta pe faptul că ofensiva submarină va încetini
flota americană şi transferul soldaţilor, sperând că va reuşi
să câştige războiul înainte ca forţele americane să ajungă pe
front.

Marea Britanie şi Franţa au cerut Statelor Unite să trimită

infanterie pe linia frontului, pentru a întări poziţiile
existente. Pe întregul parcurs al războiului forţele americane
nu au avut destule unităţi proprii de artilerie, aviaţie şi geniu.
Generalul John J. Pershing, comandantul forţei americane
American Expeditionary Force, a refuzat să fragmenteze
unităţile americane pentru a întări forţele britanice sau
franceze, aşa cum doreau Aliaţii. Pershing a utilizat atacuri
directe, o strategie care deja fusese întreruptă de către
comandanţii francezi şi britanici. Ca rezultat, American
Expeditionary Force a suferit un număr foarte ridicat de
pierderi în toamna anului 1918..
Ofensiva germană din primăvara anului 1918

Frontul de Vest

Generalul german Ludendorff a dezvoltat planurile pentru

operaţiunea numită Michael ca o ofensivă generală de-a
lungul Frontului de Vest. Această Ofensivă de primăvară
(Kaiserschlacht) avea scopul să despartă forţele britanice şi
franceze printr-o serie de avansări. Comandamentul german
spera să lanseze un atac hotărâtor înainte ca forţele
americane să fie gata pentru luptă în Europa. Înainte de
începutul ofensivei, Ludendorff a făcut o greşeală crucială,
lăsând partea principală a Armatei a VIII-a germane în Rusia
şi mutând doar o parte mică a forţelor germane pe Frontul
de Vest.

Operaţiunea Michael (Michel, Mihiel) a început pe data de 21

martie 1918, cu un atac contra forţelor Marii Britanii, pe
direcţia Amiens. Intenţia lui Ludendorff a fost să separe
armatele britanice şi franceze în acest punct. Forţele
germane au reuşit să avanseze 60 de km. Pentru prima dată
după 1914, manevrele militare au fost întrebuinţate iarăşi pe
Frontul de Vest.

Tranşeele britanice şi franceze au fost cucerite prin

intermediul noilor tactici ale infanteriei germane. Anterior,
atacurile de infanterie fuseseră marcate de un
bombardament intens de artilerie, urmate de o serie de
atacuri directe. În contrast, în Ofensiva de Primăvară,
armata germană a utilizat artileria sa doar pe o perioadă
scurtă şi a infiltrat grupe mici de soldaţi în unele puncte
vulnerabile ale inamicului, atacând punctele de
comandament şi încercuind punctele cele mai puternice.
Aceste poziţii izolate au fost, apoi, distruse de către
infanteria grea. Succesul forţelor germane s-a datorat, în
mare măsură, acestor tactici.

Linia frontului era acum la o distanţă de 120 de kilometri de

Paris. Trei tunuri Krupp gigant, supranumite "Dicke Bertha",
au fost folosite pentru lansarea a 183 de obuze grele asupra
oraşului, cauzând părăsirea oraşului de către mulţi locuitori.
Etapele iniţiale a ofensivei au avut un asemenea succes încât
Kaiserul Wilhelm II a declarat data de 24 martie sărbătoare
naţională. Mulţi germani considerau că victoria era aproape;
însă, după câteva lupte acerbe, ofensiva germană a fost
stopată. Pierderile germane între 21 martie şi 5 aprilie 1918
au fost de 270.000 de oameni.

Diviziile americane, cu care Pershing intenţiona să formeze o

forţă independentă, au fost alocate armatelor franceze şi
engleze (28 martie). La conferinţa Doullens a fost creat un
comandament suprem al Antantei, iar mareşalul Douglas
Haig a cedat controlul forţelor sale lui Ferdinand Foch,
numit comandant-şef al forţelor Aliaţilor.

După Operaţiunea Michael, Germania a lansat Operaţiunea

Georgette în nord, contra porturilor Canalului Mânecii.
Această operaţiune a fost oprită de către Aliaţi după pierderi
teritoriale mici. Operaţiunele Blücher şi Yorck au fost, apoi,
iniţiate de către armata germană la sud, înspre Paris. Apoi,
Operaţiunea Marne (A doua bătălie de la Marne) a fost
lansată la 15 iulie, cu scopul de a înconjura oraşul Reims.
Contraatacul Antantei a marcat prima ofensivă a Aliaţilor,
terminată cu succes. La 20 iulie 1918, forţele germane s-au
retras până la poziţiile deţinute înaintea Kaiserschlacht-ului.
După ultima etapă a acestei serii de bătălii, armata germană
nu a mai luat niciodată iniţiativa .
Victoria Antantei
Genişti americani după Bătălia de la Saint-Mihiel, în
septembrie 1918.

Contraofensiva aliaţilor, cunoscută ca Ofensiva de o sută de

zile a început la 8 august, 1918. Bătălia de la Amiens a inclus:
Armata a IV-a britanică - pe flancul stâng, Armată I franceză
- pe flancul drept, şi forţe canadiene şi australiene - în
centru. Aliaţii au utilizat tancuri de clasa Mark IV şi Mark V
şi 120.000 de soldaţi. Forţele Antantei au reuşit să pătrundă
12 km în doar şapte ore. Erich Ludendorff a numit această zi
"ziua neagră a armatei germane".

Totuşi, după câteva zile, ofensiva a încetinit; unităţile

Imperiului Britanic au întâlnit multe probleme cu
majoritatea tancurilor lor (cu excepţia a doar şapte din ele).
Pe data de 15 August 1918, Generalul Haig a stopat acţiunea
şi a început să dezvolte planurile pentru o ofensivă nouă în
Albert. A doua bătălie de pe Somme (1918) a început pe 21
august. Aproximativ 130.000 de soldaţi americani au luptat,
împreună cu soldaţi ai [[Armatei a III-a britanică şi ai
Armatei a IV-a britanice . Bătălia a fost un succes enorm
pentru aliaţi. Armata a II-a germană a fost forţată să se
retragă de-a lungul frontului de 55 km. Oraşul Bapaume a
fost capturat în 29 august şi la 2 septembrie, forţele germane
se aflau după Linia Hindenburg, unde se aflau la începutul
războiului.

La 26 septembrie, Aliaţii au iniţiat Ofensiva Meuse-Argonne

pentru a trece linia Hindenburg. 260.000 de soldaţi
americani au atacat direct şi toate diviziile au reuşit să
captureze ţintele lor iniţiale, cu excepţia Diviziei 79 de
infanterie americane, care a întâlnit o rezistenţă puternică la
Montfaucon şi nu a reuşit să avanseze în prima zi. Acest eşec
a permis germanilor să se regrupeze. Montfaucon a fost
capturat în 27 septembrie; totuşi, incapacitatea Aliaţilor să
cucerească oraşul în ziua anterioară a fost una din cele mai
costisitoare greşeli ale campaniei.

La începutul lunii octombrie, deja era evident că planurile

Aliaţilor nu funcţionau într-un mod ideal. Multe tancuri se
stricaseră, şi cele care încă funcţionau nu puteau fi
întrebuinţate din cauza naturii terenului. Cu toate că Aliaţii
aveau aceste probleme, Ludendorff nu-şi făcea, încă de la
începutul lunii septembrie, iluzii despre sfârşitul războiului,
afirmând că Germania are două opţiuni: distrugere totală
sau un armistiţiu. El recomandase această a doua cale şi la
întâlnirea de comandament a Puterilor Centrale desfăşurată
la Spa Spa, Belgia, în 14 august 1918. Pe parcursul lunii
octombrie, artileria lui Pershing a continuat să bombardeze
forţele germane care deja erau epuizate şi derutate pe
întregul front Meuse-Argonne. Presiunea din partea Aliaţilor
nu s-a oprit până la sfârşitul războiului.

Din cauza numeroaselor pierderi, mulţi comandanţi ai

armatei germane considerau că o înfrângere totală era
inevitabilă. Pericolul unei răscoale generale era puternic.
Amiralul Scheer şi Ludendorff au decis să iniţieze o ultimă
ofensivă pentru a demonstra "curajul" flotei germane. Ştiind
că o astfel de acţiune ar fi refuzată de către guvernul
Prinţului Max von Baden, Ludendorff a decis să nu-l
informeze despre planurile sale. Totuşi, informaţia despre
atacul anticipat a ajuns în Kiel. Mulţi marinari au participat
la o rebeliune şi au fost arestaţi, pentru refuzul de a participa
la o ofensivă maritimă pe care ei o considerau sinucidere fără
sens. Ludendorff şi-a asumat răspunderea pentru acest
incident şi Kaiserul l-a demis din funcţie (26 octombrie).

După sfârşitul lunii septembrie 1918, Ludendorff a început să

dezvolte un plan pentru viitorul politic al Germaniei. Cu
toate că el era un conservator tradiţional, a hotărât să iniţieze
o revoluţie politică limitată, prin introducerea unor noi
reforme care aveau menirea de a "democratiza" Germania,
însă satisfăcând monarhiştii prin faptul că a menţinut
domnia Kaiserului. El credea că democratizarea o să
demonstreze poporului german că guvernul era pregătit să se
schimbe, astfel micşorând probabilitatea unei insurecţii
socialiste, cum avusese loc în Rusia, în 1917. Totuşi, unii
istoriografi consideră că Ludendorff avea un motiv ulterior
pentru planul său. Reformele sale ar fi transferat puterea
politică membrilor Reichstag-ului, în special partidelor de
centru, în această perioadă: partidul centrist, liberalii şi
social-democraţii. Astfel, cum Ludendorff ar fi acordat
acestor partide mai multă putere, ei ar fi avut autoritatea să
ceară un armistiţiu. Cu 5.989.758 de victime germane
(1.773.700 morţi, 4.216.058 răniţi), ei au procedat exact
astfel. Însă curând, Ludendorff a trecut printr-o schimbare
radicală şi a început să declare că aceleaşi partide care au
căpătat putere de la dânsul au cauzat înfrângerea Germaniei
în război. Aceşti politiceni au "înjunghiat Germania în
spate"--un sentiment care îi beneficia lui Ludendorff şi care a
fost ulterior utilizat de către mai multe grupări naţionaliste
germane, ca NSDAP.

Prinţul Maximilian von Baden a devenit capul noului guvern

german. Negocierile pentru pace au început imediat după
instalarea sa. În problema monarhiei germane nu se putea
hotărî între o monarhie constituţională sau abolireaa ei
completă. Totuşi, decizia a fost luată din mâinile sale de către
Philipp Scheidemann, care, la 9 noiembrie 1918, a declarat,
de pe un balcon al Reichstag-ului, că Germania trebuie să fie
o republică. Ulterior, Max von Baden a anunţat că împăratul
(kaiserul) trebuia să părăsească tronul. Germania imperială
a murit şi o nouă Germanie s-a născut: Republica de la
Weimar.
Sfârşitul războiului
Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un
armistiţiu în data de (29 septembrie 1918). La 30 octombrie
a capitulat şi Imperiul Otoman . În 3 noiembrie Austro-
Ungaria a trimis un steag alb comandantului italian pentru
a-i cere un armistiţiu şi termenii păcii. Termenii au fost
aranjaţi, prin telegraf, cu autorităţile Antantei de la Paris şi
au fost comunicaţi Austro-Ungariei, iar aceasta i-a acceptat.
Armistiţiul cu Austria a intrat în vigoare începând cu ora 3,
în după amiaza zilei de 4 noiembrie. Austria şi Ungaria au
semnat armistiţii separate, în urma prăbuşirii monarhiei
habsburgice. După izbucnirea Revoluţiei germane, a fost
proclamată o republică, la 9 noiembrie, marcând sfârşitul
Imperiului German. Kaiserul s-a refugiat a doua zi în
Olanda, care i-a acordat azil politic (a se vedea Republica de
la Weimar). O zi mai târziu (11 noiembrie), la Compiègne, în
Franţa, într-un convoi feroviar, a fost semnat un armistiţiu.
La ora 11, în aceeaşi zi, a încetat focul şi armatele au început
să se retragă. George Lawrence Price este considerat, în mod
tradiţional, ca fiind ultimul soldat ucis. Starea de război între
cele două tabere a persistat pentru încă şapte luni până la
încetarea finală consacrată prin semnarea Tratatului de la
Versailles cu Germania (28 iunie 1919) şi a următoarelor
tratate cu Austria (la St. Germain), Ungaria (Trianon),
Bulgaria (Neuilly) şi Imperiul Otoman (Sèvres). Astfel, multe
memoriale oferă ca dată finală a războiului anul 1919; în
contrast, cele mai multe comemorări ale războiului se
concentrează asupra armistiţiului din 1918.