P. 1
Eugen Simion

Eugen Simion

|Views: 51|Likes:
Published by Bulicanu Zina

More info:

Published by: Bulicanu Zina on Mar 25, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOCX, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/12/2013

pdf

text

original

Eugen Simion: În Ariergarda Avangardei.

Convorbiri cu Andrei Grigor

Eseistul, criticul şi istoricul literar, Eugen Simion s-a născut în anul 1993. Are în spate o carieră universitară, în paralel cu o intensitate activitate de comentator al fenomenului literar românesc dar şi de editor al operelor lui Mihai Eminescu, Eugen Lovinescu, Marin Preda dar şi mulţi alţii. Alături de opera critică a lui Eugen Simion se află o alta, la fel de înaltă: exemplul intelectual şi moral pe care acesta îl întruchipează. Andrei Grigor, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, şi titular al cursului de literatură română postbelică. A obţinut doctoratul în ştiinţe filologice în anul 1995, sub coordonarea ştiinţifică a academicianului Eugen Simion. Este un optzecist moderat, autorul unui bun roman postmodernist, Cazarma cu ficţiuni, şi al unui număr de studii care contrazic deseori părerile colegilor săi de generaţie. Îmbogăţită cu aproape 150 de pagini faţă de precedenta ediţie apărută în anul 2004, cartea de convorbiri a profesorului Eugen Simion cu discipolul său Andrei Grigor este, înainte de orice, o autobiografie intelectuală şi o profesiune de credinţă. În Ariergarda Avangardei. Convorbiri cu Andrei Grigor, este o carte, de fapt o serie de dialoguri care au fost discutate, vorbite şi scrise timp de un an şi jumătate, al căror mesaj pare a fi fundamental. Reprezintă o autobiografie intelectuală, e „cartea unui mare critic, a unui mare moralist, dar şi a unui mare diarist”. De la temele confesorului, deloc risipitor cu agoniseala intimităţilor sale, dar în acelaşi timp fiind foarte generos cu sensul lor exemplificator, la temele oamenilor, ale României şi ale lumii de azi, mărturisirile acestea au o forţă spirituală care răzbate dincolo de tempereanţa, echilibrul şi farmecul de o simplitate clasică a discursului. Unul dintre primele lucruri care ne atrage atenţia, dacă nu este chiar primul, este însuşi titlul volumului de faţă. Un titlu cu valoare simbolică, o explicaţie a „Ariergarda Avangardei” ne este oferită chiar de către intervievatul acestei cărţi, adică Eugen Simion. „De ce am pus cărţii noastre un titlu aşa de puţin comercial şi atât de livresc? „Ariergarda avangardei” este o formulă pe care am întâlnit-o într-unul din eseurile lui Barthes. Ea vrea să sugereze faptul că locul criticului de întâmpinare nu este în avangarda unei mişcări literare, ci cu doi-trei paşi în

urma ei. Loc privilegiat pentru că de aici criticul vede mai bine şi judecă mai drept.” Ariergarda avangardei: aceasta vrea să însemne o poziţionare a criticului pe harta bătăliilor şi a războaielor literare, cu o soluţie de echilibru. Nici conservatorism ruginit, nici adoptarea noului cu orice preţ artistic. Pe lângă acel titlu care se face remarcat într-un fel anume, impresionant mai este şi începutul oarecum neconvenţional al „dialogului”, unde este o memorie borgesiană a lui E. Simion care nu a uitat nici măcar contextul acelei prime întâlniri, chiar dacă aceasta nu conţinea nişte indicii care să o transforme într-un eveniment. Eugen Simion reuşeşte să-l pună pentru câteva momente pe Andrei Grigor în încurcătură („ştiu destule despre dumneata...”), atunci când acesta îşi cere scuze pentru faptul că nu a găsit un „început memorabil”, preferând unul convenţial pentru „a da start” conversaţiei. Îmbinând bibliografia cu biografia, convorbirile despre care tot discutăm au un nucleu puternic, care constă în efortul consecvent de autoconstrucţie şi configurare. Criticul Eugen Simion se întoarce în timp, până într-o perioadă a adolecenţei dominată luminos de figura protectoare a tatălui, dar şi a bunicului, născut în acelaşi an cu Mihai Eminescu sau a unui model pozitiv, aparent de neatins, pe care familia îl tot amintea şi care, paradoxal, l-a mobilizat atât de mult, încât l-a şi depăşit peste timp. Evocarea unor episoade din timpul copilăriei şi din cercul protector al familiei e făcută de Eugen Simion într-o tonalitate pe cât de firească, pe atât de greu de obţinut în scrierile genului subiectiv. Prima amintire despre Bucureşti – sosirea pentru examenul de admitere la faculatate înseamnă însă un mic infern pentru Simion, scena dosarului (dosar care să-i ateste „originea sănătoasă”) este una extrem de emoţionantă, teribilă chiar şi care trebuie citită şi nu citată fragmentar. Astfel, îl avem pe Simion care devine, prin propriile sale forţe, merite şi renunţări chiar, un critic literar de prin ordin. În ciuda tuturor lucrurilor, criticul nu priveşte înapoi. Uimitor este faptul că prezentul postrevoluţionar îl irită mai mult decât trecutul socialismului real. Mizeriile, dramele sau chiar greutăţile trăite de acesta sunt doar punctate, fără nicio insistenţă revendicativă, fără arătarea cu degetul a celor care le-au dat naştere: „Îmi ceri să-ţi dau nume de indivizi (profesori, studenţi) care, în asemenea împrejurări, se poartă mizerabil? ... La ce bun? Ei au dispărut din orizontul meu, la propriu şi la figurat”. Emoţionante, adevărate bijuterii sunt şi scenele cu bunicul patern, bătrânul ţăran care vede şi interăretează lumea de pe prispă, la fel ca Ilie Moromete a lui Marin Preda. Copilul de cinci ani şi criticul de peste şaptezeci sunt „numai ochi şi urechi”: „Marea mea bucurie era să

stau pe o laviţă lată, acoperită cu o scoarţă, să urmăresc ceea ce se petrece în jur şi să ascult explicaţiile bătrânului... Bunicul vorbea puţin şi privea mult”. O lecţie a modestiei şi a recunoştinţei ne este oferită de către interveviat , atunci când acesta îşi aduce aminte cu drag de perioada studenţiei, de acei profesori care l-au ajutat sau i-au fost chiar modele şi i-au marcat devenirea intelectuală. Trecând la modelele naţionale, în dezbaterea care durează, de secole întregi, în ce măsură sau dacă există un model autentic românesc, dacă am ieşit de sub mantaua lui Caragiale sau Mihai Eminescu, Eugen Simion îndeamnă la prudenţă, la echilibru, la renunţarea la atât de inutilele victimizări, dar şi la idealizările eroice, considerând că stilul românesc „nu-i niciodată unic”, altfel spus el cuprinde „şi ironia lui I. L. Caragiale”, dar şi „ceea ce putem numi vocaţia lirică, percepţia inefabilului din existenţă”. „Scrisul m-a salvat”, afirmă în mai multe rânduri însuşi Simion. Criticul are viciul discreţiei şi conştiinţa pudorii. Cel dintâi este, într-un mod fundamental, creaţia celui de-al doilea; biografia operei modelează şi echivalează biografia propriu-zisă. Un spirit arhitectonic, un căutător de piloni şi structuri, criticul vede opera ca totalitate şi este sedus de măreţia romanului de secol XIX. Acesta mizează pe realişti, nu pe stilişti. Are repulsie faţă de anomie, iar mişcarea browniană din România postrevoluţionară îl irită aproape în măsura în care îl înfricoşa îngheţul totalitar dinainte de ’89. „În Ariergarda avangardei”, Andrei Grigor îşi reia obsesiv tema valorilor răsturnate întro lume dominată de câţiva centri de putere politico-civico-mediatică. Tot el propune şi un nou termen incitant, acela de elitcultism. În acelaşi timp, Andrei Grigor are meritul incontestabil de a-l fi provocat şi încolţit intelectualmente pe Eugen Simion, un mare critic al literaturii noastre postbelice, dar atât de prudent, pudic, mefient în actul comunicării: „Nu mă întreba, te rog”, „de unde să ştiu?”, „de ce mă persecuţi?”, „nu vreau să revin”. Dialogul care are loc între cei doi atacă multe din temele ce au segregat, în epoca de după căderea comunismului, lumea culturală românească: de la opţiunea dilematică între implicarea intelectualului în politică şi dezangajarea programatică până la controversele iscate în marginea ideii de „spirit naţional”. Cei doi, Grigor şi Simion discută despre „despărţirile în cultură”, despre elite şi elitism, despre conservatorism şi reformă, despre demitizare şi miturile contemporane, despre rolul criticii şi al criticului literar. Situat, la o altă vârstă, pe acelasi palier al raportului cu modelul, A. Grigor obţine, pedalând cu îndârjire în direcţia binecunoscutei pudori şi reţineri în a (se) mărturisi, a lui E. Simion, definiţii juste şi pe deplin clasice ale criticii, având acel caracter memorabil şi, ca

valoare, statornic, al modelelor. Cât despre sine, Eugen Simion afirmă, reiterând comandamebtul îndoielii metodologice, precum şi oboseala – sau greaţa – de literatură, pe care o şi mărturiseşte uneori: „sunt un Toma care până nu vede (pipăie) substanţa operei, nu crede nimic esenţial despre valoarea ei”, şi „un critic literar trebuie să aibă în fiinţa lui un Petru care nu se leapădă niciodată de literatură, şi un Toma care, îndoindu-se metodic, caută adevărul şi până la urmă îl găseşte”. Oricum, avem de-a face cu o carte cu două viteze, tipuri de atitudine: dacă Andrei Grigor e un spirit radical, provocator, critic vehement al „anticomunismului postcomunism”, Eugen Simion îşi asumă poziţia unui raisonneur prudent şi nuanţat ce încearcă să privească lucrurile „de sus” chiar atunci când, vădit, îl irită. Împărtăşesc, de asemenea, consideraţiile cu privire la „complexele culturii române”, între care complexul marginalităţii, al întârzierii istorice faţă de Europa şi al ruralităţii ca subdezvoltare merită o atenţie specială. Alături de opera critică a lui Eugen Simion se află o alta la fel de înaltă: exemplul intelectual şi moral pe care îl întruchipează Andrei Grigor. Chiar dacă stilul este unul incantator, la fel ca şi tehnica digresiunii, a diverselor digresiuni care au rolul de a menţine mereu trează atenţia cititorului, aceasta nu este o carte care să se citească pe fugă. Ea trebuie citită in linişte, tihnă, mereu cu un „creion roşu” în mână, oprindu-ne din lectură deseori poate pentru a medita şi raporta, mai mult sau mai puţin polemic, la cele citite.

BIBLIOGRAFIE:

 Eugen Simion, În ariergarda avangardei. Convorbiri cu Andrei Grigor, ediţia a II-a, adăugită, Bucureşti, Editura Curtea-Veche, Colecţia „Interviuri”, 2012  Daniel Cristea-Enache, Punct şi de la capăt, Observatorul Cultural, Nr. 630, iunie, 2012  Bianca Burţa-Cernat, Mistica literaturii, Observatorul Cultural, Nr. 630, iunie, 2012  Paul Cernat, Timpul mărturisirii, România literară, Nr. 26, 2012  Constantin Coroiu, Criticul în ariergarda avangardei, Revista Cultura, Nr. 176

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->