STATICA FLUIDELOR

Studiază legile de echilibru a lichidelor şi gazelor precum şi acţiunea reciprocă

a fluidelor în echilibru absolut sau relativ şi a corpurilor solide cu care vin în contact.

STAREA DE TENSIUNE ÎNTR-UN FLUID ÎN ECHILIBRU

Asupra oricărui corp acţionează o serie de forţe ca rezultat al interacţiunii
maselor, şi anume:
Forţele exterioare reprezintă forţele exercitate de către corpurile exterioare
asupra punctelor din D+W, unde D – domeniul ocupat de fluid iar W frontiera acestui
domeniu.
Forţele interioare sunt toate forţele care se manifestă între particulele
componente ale domeniului fluid studiat. Forţele interioare masice (volumetrice)
forţele care se manifestă asupra punctelor din D’Ì D sau D’ º D. Forţe interioare
superficiale forţele care acţionează asupra punctelor din W’Ì W sau W’ º W.
Atât forţele exterioare cât şi cele interioare pot fi concentrate sau distribuite
(repartizate).
Determinarea forţelor exterioare se realizează cu ajutorul ecuaţiilor de echilibru.
Determinarea forţelor interioare se realizează prin transformarea acestora în forţe
exterioare (utilizând metoda secţiunilor imaginare elaborate de CAUCHY) şi
aplicarea condiţiilor de echilibru.

Considerăm un corp de o formă oarecare , în repaus, pe care-l împărţim în două

părţi care rămân în continuare în repaus.
Contribuţia părţii (1) şi a forţelor aferente la echilibrarea părţii (2) se
marchează pentru aria infinitezimală DW cu DF . DN reprezintă proiecţia lui DF
pe normala pe DW. DT proiecţia lui DF pe o direcţie conţinută în DW şi aparţinând
planului determinat de DF şi DN .
Prin definiţie numim efort unitar normal:

1
 DN dN
s= lim = (56)
DW ®0 n × DW dW
şi efort unitar tangenţial:
DT dT
t= lim = (57)
DW ® 0 n × DW dW
În cazul în care fluidul este în repaus (nu există deplasări relative ale straturilor
dN dF
de fluid) DT =0 Þ t=0 Þ DN = DF Þ p=s = = , unde p – presiunea
dW dW
fluido-statică.
Caracterizarea stării de tensiune într-un fluid în repaus se realizează cu ajutorul
presiunii , care reprezintă un efort unitar normal de comprimare acţionând cu egală
intensitate în toate direcţiile, într-un punct aflat în interiorul fluidului.
Dacă la corpurile solide starea de tensiune era caracterizată de elipsoidul
tensiunilor, în cazul fluidului elipsoidul degenerează într-o sferă, iar starea de
tensiune devine o stare de tensiune fluido-statică.
Pentru a demonstra că presiunea acţionează în toate direcţiile cu egală
intensitate, recurgem la principiul solidificării.

PRINCIPIUL SOLIDIFICĂRII
Constă în solidificarea sau rigidizarea imaginară a unei părţi din fluid, (fără
efecte fizice – cristalizare, modificare de volum, polarizare) separarea părţii
solidificate de restul fluidului şi aplicarea forţelor de legătură echivalente acţiunilor
exercitate de restul fluidului asupra părţii separate.

Pentru demonstraţie solidificăm o prismă triunghiulară din masa unui fluid în

repaus, orientând una din forţele presiunii perpendicular pe suportul forţei masice.

Scriem ecuaţia de echilibru:

R = Fa + Fb + Fc + Fm + Fd + Fd¢ = 0
Proiectând rezultanta pe axa longitudinală a prismei, rezultă:
Rd = Fd + Fd¢ = 0

2
 R = Fa + Fb + Fc + Fm = 0
DA1B1C1~DLMN având laturile perpendiculare, rezultă:
LM NM NL Fc + Fm Fa Fb 1
= = ; = = ×
A1B1 B1C1 C1 A1 c a b d

Punând condiţia de echilibru pe direcţia muchiei d vom obţine:

Fc + Fm F F
= a = b
c×d a×d b×d
Fc + Fm Fa F
= = b Þ pc = pa = pb (58)
Wc W d Wb
Presiunea hidrostatică într-un fluid în echilibru într-un anumit punct are aceeaşi
valoare după toate direcţiile, indiferent de orientarea suprafeţei.

ECUAŢIILE ECHILIBRULUI FLUIDELOR SAU ECUAŢIILE LUI EULER

DIN STATICA FLUIDELOR

Pentru a determina dependenţa presiunii de poziţia punctului din interiorul

unui fluid, solidificăm un volum paralelipipedic din fluidul respectiv aplicându-i
forţele de legătură şi forţa masică.

Scriem condiţia de echilibru:

dTx + dT y + dTz + dFm = 0 (59)

3
 æ ¶p dx ö ü
dT1x = i × ç p - × ÷ × dy × dz ï
è ¶x 2 ø ï
+ ý dTx
æ ¶p dx ö
dT2 x = -i × ç p + × ÷ × dy × dz ï
è ¶x 2 ø þï
æ ¶p dy ö ü
dT1 y = j × ç p - × ÷ × dx × dz ï
è ¶y 2 ø ï
+ ý dT y
æ ¶p dy ö
dT2 y = - j × ç p + × ÷ × dx × dz ï
è ¶y 2 ø ïþ
æ ¶p dz ö ü
dT1z = k × ç p - × ÷ × dx × dy ï
è ¶z 2 ø ï
+ ý dTz
æ ¶p dz ö
dT2 z = -k × ç p + × ÷ × dx × dy ï
è ¶z 2 ø þï
ì ¶p
ï xdT = - i × × dx × dy × dz
¶x
ïï ¶p
ídT y = - j × × dx × dy × dz
ï ¶y
ïdT = - k × ¶p × dx × dy × dz
ïî z ¶z
Forţa masică are expresia:
dFm = r × A × dx × dy × dz
Vectorul A = i × X + j × Y + k × Z se numeşte forţa masică specifică sau accelaraţia.
Rezultă din relaţiile de mai sus:
dFm = r × (i × X + j × Y + k × Z ) × dx × dy × dz
Din condiţia de echilibru static (1) rezultă:
æ ¶p ö æ ¶p ö æ ¶p ö
i × ç rX - ÷ × dxdydz + j × ç rY - ÷ × dxdydz + k × ç rZ - ÷ × dxdydz = 0
è ¶x ø è ¶y ø è ¶z ø

Proiectând pe axe:

4
 ¶p ü ¶p ü
r×X - = 0ï r × X = ï
¶x ¶x
¶p ï
ï ¶p ïï
r × Y - = 0 ý r × Y = ý Þ r × A = Ñp - Ecuaţia lui EULER
¶y ï ¶y ï
¶p ¶p
r × Z - = 0 ïï r × Z = ïï
¶z þ ¶z þ

LEGEA DE VARIAŢIE A PRESIUNII ÎNTR-UN FLUID ÎN ECHILIBRU

Asupra oricărui corp aflat în câmp gravitaţional acţionează forţe de forma

F= m × g unde g - câmpul gravitaţional (acceleraţia gravitaţională).
Energia potenţială este:
U = -m ò g dS (60)
dS
- ò g dS = Y (61)
dS
unde: Ψ - potenţialul câmpului gravitaţional, şi avem:
U = m × Y Þ F = -ÑU g = -ÑY (62)
Presiunea fluido-statică fiind un parametru de stare nu depinde de drumul
transformării.
Admiţând o diferenţială totală exactă se poate scrie:
¶p ¶p ¶p
dp = dx + dy + dz (63)
¶x ¶y ¶z
Înlocuind din relaţia lui EULER:
dp = r × X × dx + r × Y × dy + r × Z × dz (64)
Pentru ca ultima relaţie să fie valabilă trebuie să găsim o funcţie G(x,y,z) astfel
încât să putem scrie:
¶G ü
r×X =-
¶x ï
¶G ïï
r ×Y = - ý Þ r × A = -ÑG (65)
¶y ï
¶G
r × Z = - ïï
¶z þ
De aici rezultă că, ecuaţiile lui Euler sunt valabile dacă forţa masică specifică
provine dintr-un potenţial.
Pentru fluidele incompresibile (ρ=ct.) ecuaţia lui Euler este valabilă dacă găsim
o funcţie ψ(x,y,z) care să satisfacă condiţia:

5
 ¶Y ü
X =-
¶x ï
¶Y ïï
Y =- ýÞ A = -ÑY (66)
¶y ï
¶Y ï
Z =-
¶z þï
Din relaţiile (64) şi (66) pentru fluide incompresibile rezultă:
dp = - r × dY - expresia diferenţială a legii hidrostaticii (67)
Integrând obţinem:
p = - r × Y + C – legea hidrostaticii (68)
Pentru Y=ct. rezultă dY=0, dp=0 deci p=ct.
În cazul fluidelor compresibile barotrope (r~pres) putem utiliza legea
hidrostaticii dacă se găseşte o funcţie g(p) astfel încât:
1 1
g ¢( p ) = =
f ( p) r
1
dg ( p ) = g ¢( p ) × dp = × dp = X × dx + Y × dy + Z × dz
r
Suprafeţele caracterizate prin presiunea constantă sunt suprafeţe izobare.
Din expresia diferenţială a legii hidrostaticii:
p = ct. Þ dp = 0 Þ dY = 0 Þ Y = ct.
suprafeţele izobare sunt echipotenţiale:
dp = r × X × dx + r × Y × dy + r × Z × dz = 0
Rezultă că, forţa masică este ortogonală pe suprafeţele izobare şi
echipotenţiale.

LEGEA DE VARIAŢIE A PRESIUNII ÎNTR-UN FLUID ÎN ECHILIBRU ÎN

IPOTEZA UNOR FORŢE MASICE NULE

Considerăm un lichid într-un rezervor (ca

în figură), în repaus absolut, în câmp
gravitaţional. La suprafaţa lichidului avem
presiunea atmosferică p0. Pentru determinarea
legii de variaţie a presiunii dintr-un punct din
masa lichidului, considerăm punctul M şi
aplicăm legea hidrostaticii.
Pentru lichid incompresibil:
dp = - r × dY
Potenţialul câmpului gravitaţional:
Y = - ò g dz = g × z Þ

6
 dy = g·dz Þ dp= - r·g·dz Þ p= - r·g·z + C
Pentru z=z0 şi p=p0 Þ C=p0+r·g·z0 şi vom avea:
p = p0 + r·g·(z0 - z)=p0 + γ·h
Relaţia de mai sus este legea de variaţie a presiunii în interiorul unui fluid.
Dacă planul manometric este identic cu planul de referinţă z0=0, relaţia devine:
p = p0 - γ·z
În cazul lichidelor compresibile:
r = r 0 × e b ×( p - p0 )
dp= - r·g·dz
dp = - r 0 × g × e b ×( p - p0 ) × dz
e - b ×( p- p0 ) × dp = - r × g × dz × b
0
- b × e - b ×( p - p0 ) × dp = b × r 0 × g × dz
Integrăm:
e - b ×( p - p0 ) = b × r × g × z 0 + C
Pentru z=z0 şi p=p0 avem C=1-b·r0·g·z0.
Înlocuind şi logaritmând expresia de mai sus, vom avea legea de variaţie a
presiunii într-un lichid compresibil:
1
p = p0 - × ln[1 - b × r 0 × g × ( z 0 - z )] (69)
b
Expresia reprezintă legea de variaţie a presiunii într-un lichid compresibil în
câmpul gravitaţional.

LEGEA DE VARIAŢIE A PRESIUNII ÎNTR-UN GAZ ÎN REPAUS, ÎN

CÂMPUL GRAVITAŢIONAL.

În cazul gazelor, aplicarea legii hidrostaticii se face ţinând seama şi de natura

evoluţiei termodinamice a gazului.
A. Cazul echilibrului izoterm.
Conform legii Boyle-Mariotte, pentru T=const., se poate scrie:
p p0 p
p × v = p 0 × v0 Þ = Þ r = r0 ×
r r0 p0
înlocuind densitatea astfel calculată, în expresia diferenţială a legii hidrostaticii, se
obţine:
p p p p
dp = - r × g × dz = - r 0 × g × × dz = -g 0 × × dz = - × dz = - × dz
p0 p0 p0 H0
g0

7
 p0 p N T0
unde cu H 0 = = × s-a notat înălţimea atmosferei uniforme.
g 0 g N TN
Prin definiţie, înălţimea atmosferei uniforme (standard), reprezintă înălţimea
unei coloane de aer având la partea inferioară presiune p0 iar la partea superioară
presiunea nulă.
Separând variabilele, relaţia de mai sus devine:
dp dz
=-
p H0
iar prin integrare între p0(z0) şi p(z), va rezulta:
p
dp 1 z
ò =- ò dz
p0 p H 0 z0
adică
p z - z0
ln =-
p0 H0
Din egalitatea de mai sus, rezultă:
- formula barometrică (dependenta presiunii de altitudine):
z - z0
-
H0
p = p0 × e (70)
- formula altimetrică (utilizată la altimetrele din tehnica aerospaţială):
p
z - z 0 = - H 0 ln (71)
p0
Ambele formule pot fi utilizate pentru cazuri reale (temperatură
variabilă), prin împărţirea domeniului explorat în porţiuni caracterizate prin T=const.
şi aplicarea succesivă a relaţiilor (70) sau (71).
B. Echilibrul adiabatic
Utilizând expresia diferenţială a legii hidrostaticii, combinată cu ecuaţia
transformării adiabatice, se obţine legea de variaţie a presiunii în atmosfera aflată în
repaus şi stratificată adiabatic.
Legea hidrostaticii dp = - r × g × dz (72)
1 1
æ pö kr æ pö k
Ecuaţia adiabatei çç ÷÷ = ; r = r 0 × çç ÷÷ (73)
è p0 ø r0 è p0 ø
înlocuind (73) în (72), vom avea:
1
æ pö k
dp = - r 0 × g × çç ÷÷ × dz
è p0 ø
sau

8
 dp g0 1
1
=- × × dz (74)
p0 k1 -1
p k
p0
Integrând (74) între p0(z0) şi p(z), rezultă:
p
dp g0 1 z
ò 1 = - × 1 -1 × ò dz
p0 p0 k z0
pk p0
sau
k -1 k -1
p k
-p k
1 1
0
=- × 1- k × ( z - z 0 )
k -1 H0
k p0 k
care poate fi transcrisă:
k -1
æ pö k k -1 1
çç ÷÷ -1 = - × × ( z - z0 ) (75)
è p0 ø k H0
Din relaţia (75) se obţin:
- formula barometrică:
k
é k -1 ù k -1
p = p0 ê1 - × H 0 × ( z - z 0 )ú (76)
ë k û
- formula altimetrică:
é k -1
ù
k æ p ö k
z - z0 = × H 0 × ê1 - çç ÷÷ ú (77)
k -1 ê è p0 ø ú
êë úû

C. Echilibrul politropic
Stratificarea reală a atmosferei terestre este după o politropă cu
exponent variabil.
În cazul echilibrului politropic, demonstraţia este similară echilibrului
adiabatic, în locul exponentului adiabatic introducându-se exponentul politropic.
Formula barometrică:
n
é n -1 ù n -1
p = p0 ê1 - × H 0 × ( z - z 0 )ú (78)
ë n û
Formula altimetrică :
é n -1
ù
n ê æ pön ú
z - z0 = × H 0 × 1 - çç ÷÷ (79)
n -1 ê è p0 ø ú
êë úû

9
 Reluând formulele altimetrice de la cele trei tipuri de stratificări,
relaţiile (71), (77) şi (79), înlocuind înălţimea atmosferei uniforme conform relaţiilor:
p0 p0 R × T0 p
H0 = = = , unde 0 = R × T0 (ecuaţia de stare a gazelor perfecte)
g 0 r0 × g g r0
şi amplificând, în relaţiile menţionate, ambii membri ai egalităţii cu masa sistemului
considerat, vom obţine:
p0
m × g × ( z - z0 ) = m × R × T0 × ln
p
é k -1
ù
k ê æ pök ú
m × g × ( z - z0 ) = m × R × T0 × 1- ç ÷ (80)
k - 1 ê çè p0 ÷ø ú
ëê ûú
é n -1
ù
n ê æ pön ú
m × g × ( z - z 0 ) = m × R × T0 × 1- ç ÷
n - 1 ê çè p0 ÷ø ú
êë úû

Partea stângă a relaţiilor (80) reprezintă variaţii ale energiei potenţiale în

câmpul gravitaţional, iar partea dreaptă reprezintă expresiile lucrurilor mecanice
tehnice în evoluţiile izotermă, adiabatică şi politropică.
Pe baza acestei observaţii se poate realiza interpretarea energetică a formulei
altimetrice. In cazul unui sistem gazos în echilibru în câmpul gravitaţional, variaţia
energiei potenţiale, la schimbarea poziţiei este egală cu lucrul mecanic efectuat de
sistemul gazos în evoluţie.

LEGEA DE VARIAŢIE A TEMPERATURII, ATMOSFEREI CU

ALTITUDINEA
Considerăm stratificarea adiabatică. Ţinând seama de ecuaţia de stare a gazelor
perfecte, prelucrată sub forma:
p R ×T
= (81)
r×g g
de formula barometrică pentru echilibrul adiabatic:
k
é k -1 ù k -1
p = p0 ê1 - × H 0 × ( z - z 0 )ú (82)
ë k û
şi de ecuaţia adiabatică:
1
æ pö k
r = r 0 × çç ÷÷ (83)
è p0 ø
se poate scrie, înlocuind (82) şi (83) în (81):

10
 k
é k -1 ù k -1
p0 ê1 - × H 0 × ( z - z0 )ú
ë k û R ×T
k
=
g
é k -1 ù k -1
r 0 × g × p0 ê1 - × H 0 × ( z - z0 )ú
ë k û
sau
é k -1 1 ù R ×T
H 0 × ê1 - × × ( z - z 0 )ú =
ë k H0 û g
p R × T0
înlocuind H 0 = 0 = , se obţine:
g0 g
k -1 g
T = T0 - × × ( z - z0 ) (84)
k R
Pentru stratificarea politropică demonstraţia este similară, înlocuindu-se k cu n,
legea de variaţie a temperaturii devenind:
n -1 g
T = T0 - × × ( z - z0 ) (85)
n R
Derivând expresia (84) în raport cu z şi considerând aerul (R=287 J·(kg·K)-1 un
gaz biatomic (k=l,4), vom obţine:
dT k -1 g 1,4 - 1 9,81 1 K
=- × =- × =- (86)
dz k R 1,4 287 102 m
Relaţia (86) evidenţiază faptul că la variaţia altitudinii cu 102 m, în cazul
stratificării adiabatice, temperatura variază cu un grad.
Determinările experimentale efectuate în atmosferă, au evidenţiat la altitudinea
de 10.200 m, valori ale temperaturii cuprinse între - (55 ÷ 65) °C.
În ipoteza în care temperatura la nivelul solului, t0 = 15 °C, conform relaţiei
(86), temperatura calculată la altitudinea de 10.200 m, va fi - 85 °C.
Diferenţa dintre temperatura calculată şi cea determinată experimental se
datorează faptului că prin majorarea altitudinii, temperatura aerului scăzând, vaporii
de apă din aerul atmosferic se condensează, căldura latentă de vaporizare cedată
sistemului atenuând viteza de scădere a temperaturii.

11
 CONSECINŢE ALE LEGII HIDROSTATICII
Forma suprafeţelor izobare
Din ultima relaţie rezultă că, pentru suprafeţe izobare p=ct. Þ z=ct.
Suprafeţele izobare sunt orizontale, concluzie dedusă şi din ortogonalitatea
forţelor masice cu suprafeţele izobare, forţele masice fiind verticale rezultă că
suprafeţele izobare sunt orizontale. Suprafaţa izobară caracterizată prin presiunea
egală cu presiunea atmosferică poartă numele de suprafaţă liberă.
Diferitele forme ale legii hidrostaticii evidenţiază faptul că, presiunea
exercitată asupra unui fluid se manifestă cu egală intensitate în întreaga masă a
fluidului.

Principiul vaselor comunicante

Ţinând seama de expresia generală a potenţialului câmpului gravitaţional:
Y = g × z + C şi punând condiţia ψ=ct. Rezultă z=ct. Adică suprafeţele
echipotenţiale sunt plane orizontale. Rezultă că, în vase comunicante un lichid
omogen se ridică la acelaşi nivel indiferent de mărimea şi forma vasului (ca în figură
a. ).

Proprietatea are mare importanţă în construcţiile hidrotehnice şi la

instrumentele de măsurare a presiunii. Dacă în vasele comunicante avem lichide
diferite imiscibile (figură b.), pentru două puncte 1 şi 2 situate în planul de separaţie
care este o suprafaţă echipotenţială p1=p2
Notând cu pa presiunile de pe suprafeţele libere putem scrie:
p1 = pa + g 1 × h1 = pa + g 2 × h2
de unde rezultă:
h1 g 2
=
h2 g 1
Denivelările faţă de suprafaţa izobară a două lichide imiscibile aflate întru-un
tub U sunt invers proporţionale cu greutăţile specifice ale lichidelor.

12
 Principiul lui Pascal
Considerăm în interiorul unui
lichid omogen în repaus punctele
A1,A2,A3,A4 având cotele z1,z2,z3,z4
şi presiunile p1,p2,p3,p4. Conform
legii hidrostaticii, pentru A1 şi A2
putem scrie:
p1 p
z1 + = z2 + 2
g g
Iar pentru punctele A3 şi A4:
p3 p
z3 + = z4 + 4
g g

Punctele A2 şi A3 fiind situate pe o suprafaţă izobară p2=p3 şi z2=z3, iar pentru

punctele A1,A2,A3,A4 se poate scrie:
p1 p p p
z1 + = z 2 + 2 = z3 + 3 = z 4 + 4 = const.
g g g g
Presupunând că mărim presiunea p1 din punctul A1 cu Δp, pentru ca relaţia să
rămână neschimbată trebuie adăugat şi celorlalţi membrii Δp:
p1 + Dp p + Dp p + Dp p + Dp
z1 + = z2 + 2 = z3 + 3 = z4 + 4 = const.
g g g g
Presiunea exercitată pe suprafaţa liberă a unui lichid se regăseşte cu egală
intensitate în întreaga masă a lichidului.

Cricul hidraulic
Se bazează pe principiul lui Pascal. Dacă asupra pistonului de diametru D1
acţionează forţa F1 aceasta creează în camera cricului presiunea:
4 × F1
p=
p × D12
Conform legii lui Pascal această presiune se transmite în toate direcţiile şi prin
urmare asupra pistonului cu diametru D2 se va exercita o forţă F2 de valoarea:
2
4 × F1 p × D22 æ D2 ö
F2 = p × W 2 = 2
× = F 1ç
×ç ÷÷
p × D1 4 è D1 ø
Forţa F2 creşte odată cu diametrul D2, majorându-se astfel forţa cu care s-a
acţionat D1.
Valoarea maximă a multiplicării se stabileşte ţinând cont că lucrul mecanic al
forţei active este egal cu cel al forţei rezistente, adică:
F1 × h = F2 × H
Deplasării h a forţei F1 îi corespunde o deplasare mult mai mică H a forţei F2,
înseamnă că, pentru a produce ridicarea pistonului de diametru D2 trebuie să
introducem o cantitate mai mare de lichid în corpul cricului.
13
INTERPRETAREA ENERGETICĂ A LEGII HIDROSTATICII
Pentru aceasta punem relaţia sub forma:
p
+z=C
g
Exprimăm dimensional primul termen:
F
p L2 F × L energie specifica
= =
g F F forta
L3
Termenii din legea hidrostaticii reprezintă energia specifică raportată la
unitatea de greutate. Termenul p·γ-1 energia specifică de presiune egală cu raportul
F ×L
dintre energia necesară deplasării forţei F pe distanţa L, iar z = energia
F
specifică de poziţie (potenţială). Ambii termeni au caracter de energie potenţială.
Conform legii hidrostaticii rezultă că, în orice punct din masa unui fluid în
echilibru, suma algebrică a energiilor specifice este constantă fiind egală cu suma
algebrică a energiilor specifice aferente punctelor din planul barometric.

INTERPRETAREA GEOMETRICĂ ŞI REPREZENTAREA GRAFICĂ

A LEGII HIDROSTATICII
Pornind de la aceeaşi relaţie, vom avea dimensional:
F
p L2
= =L
g F
L3
Deci putem scrie:
p
+z=H
g
relaţie în care termenii au următoarea semnificaţie: H – sarcina fluido-statică (cota
p
piezometrică), - înălţimea piezometrică adică înălţimea unei coloane de fluid ce
g
asigură la bază presiunea p, z – înălţimea de poziţie sau cota geodezică.
Suprafaţa caracterizată prin p=0 se numeşte plan barometric. Suprafaţa izobară
caracterizată prin p=patm se numeşte plan manometric.
În figura de mai jos este reprezentată legea hidrostaticii pentru p0>patm a) şi
pentru p0< patm b).
Sarcina barometrică invariabilă (raportată la planul barometric care este
invariabil):
pa p
HB = + z = b + z = hB + z
g g

14
unde pa = pb presiunea absolută egală cu presiunea barometrică iar hB – înălţimea
barometrică.

Sarcina manometrică variabilă (raportată la presiunea atmosferică variabilă):

pm
Hm = + z = hm + z
g
relaţii în care hm – înălţimea manometrică.
15
 În cazul depresiunilor se utilizează presiunea vacuummetrică:
pv=pat-pa=-pm
Respectiv înălţimea vacuummetrică definită prin:
pv p
hv = = - m = -hm
g g
reprezentând adâncimea planului manometric faţă de planul de poziţie.
Din relaţia de definiţie a presiunii vacuummetrice:
pv=pat-pa=-pm=γ·hm=γ·hv
rezultă că presiunea vacuummetrică nulă corespunde presiunii absolute egale cu
presiunea atmosferică, iar în cazul presiunii absolute nule, presiunea vacuummetrică
este egală cu presiunea atmosferică. În calcule, aplicarea legii hidrostaticii utilizează
numai înălţimea manometrică, iar în cazul depresiunilor se utilizează hm cu semn “-“.

DIAGRAME DE PRESIUNI
Servesc la determinarea modului în care pereţii unui rezervor sunt solicitaţi de
fluidul conţinut.
Pentru a trasa diagrama de presiuni se figurează la scară conturul rezervorului
şi alăturat se construieşte diagrama auxiliară prel=f(h), utilizând:
prel g × h
prel = g × h tgb = = =g
h h
Se duc planuri izobare din punctele semnificative intersectându-se cu diagrama
auxiliară.

Segmentele obţinute reprezintă presiunile aferente suprafeţei izobare şi se

trasează perpendicular pe suprafaţă în punctele corespunzătoare. Punctele ce aparţin
la două suprafeţe au perpendiculare pe ambele suprafeţe.
Diagrama obţinută oferă o imagine asupra gradului de solicitare a pereţilor
rezervorului, permiţând dimensionarea acestuia.

16
 FORŢE FLUIDO-STATICE
Forţele exercitate de fluide asupra pereţilor solizi cu care vin în contact (forţe
de presiune) sunt forţe repartizate, acţionând perpendicular pe suprafeţele solide şi
fiind dirijate dinspre fluid către corpul solid.
În cazul suprafeţelor plane sau a suprafeţelor care admit un centru sau o axă de
simetrie, forţele de presiune se reduc la o rezultantă unică.
În cazul suprafeţelor curbe oarecare forţele de presiune se reduc fie la 2 forţe
acţionând în planuri diferite, fie la o forţă şi un moment (torsor).

Forţe de presiune pe suprafeţe plane

Considerăm pe peretele
lateral al unui rezervor care conţine
un lichid în echilibru, o suprafaţă W
în planul RSTN şi un punct M din
suprafaţa dW.
Presiunea din punctul M va
fi egală cu:
p=p0+g×h
şi deoarece p0 se exercită pe ambele
părţi al peretelui RSTN, presiunea
ce solicită peretele rezervorului va
fi:
p=g×h=g×y×sina
Presiunea este ortogonală în M:
dP = p × n × dW
unde P - forţa de presiune.
Modulul forţei de presiune pe suprafaţa W va fi:
P = ò p dW = g × sin a ò n × y dW
W W
Momentul static
I ST = ò n × y dW = yG × W
W
P = y × sin a × yG × W = g × hG × W = pG × W = P
P = pG × W (87)
Forţa de presiune exercitată de un fluid pe o suprafaţă plană în centrul de
presiune C, este dată de produsul dintre presiunea relativă din centrul de greutate al
suprafeţei şi aria suprafeţei respective

17
 Observaţie
Din relaţia forţei de presiune rezultă că aceasta este independentă de forma,
volumul şi masa fluidului (paradoxul hidrostaticii)

Dacă h=ct. şi W1=W2=W3=W4=W5=W6 rezultă că P1=P2=P3=P4=P5=P6

Am stabilit că forţa de presiune se exercită în centrul de presiune, prin urmare

trebuie stabilite coordonatele acestuia.
Coordonatele centrului de presiune (punctul de aplicaţie a forţei de presiune)
rezultă din ecuaţiile de momente în raport cu sistemul de axe:
P × xc = ò x × dP = g × sin a ò x × y × dW = g × sin a × I xy
W W
P × x y = ò y × dP = g × sin a ò y 2 × dW = g × sin a × I xx
W W
Relaţii în care:
I xy = ò x × y × dW - moment de inerţie centrifugal
W
I xx = ò y 2 × dW - moment de inerţie axial
W
Din primele relaţii rezultă:
g × sin a × I xy g × sin a × I xy I xy
xc = = = (88)
P g × sin a × yG × W y G ×W
g × sin a × I xx g × sin a × I xx I xy
yc = = = (89)
P g × sin a × yG × W y G ×W
Deoarece în memoratoarele tehnice sunt date momentele de inerţie în raport cu
axele de coordonate care trec prin centrul de greutate vom folosi teorema lui
STEINER pentru a exprima momentul de inerţie în raport cu axele GX şi GY.
Teorema lui STEINER
Momentul de inerţie al unui sistem de puncte materiale în raport cu o axă
oarecare este egal cu momentul de inerţie axial în raport cu o axă paralelă cu prima şi
trecând prin centrul de greutate al sistemului însumat cu produsul dintre greutatea
sistemului şi pătratul distanţei dintre axe
J D = J D¢ + d 2 × G Þ I xx = I XX + yG2 × W
18
 Teorema analoagă teoremei lui Steiner
Momentul de inerţie centrifugal aferent unui sistem de puncte materiale faţă de
un triedru de referinţă Oxyz este egal cu momentul de inerţie centrifugal faţă de un
triedru O'x'y'z' paralel cu primul şi având originea în centrul de greutate al sistemului,
plus produsul dintre coordonata centrului de greutate corespunzătoare momentului
considerat şi greutatea întregului sistem
J xy = J x¢y¢ + a × b × G
Aplicând pentru cazul analizat:
I xy = I XY + xG × yG × W
Vom avea:
ì I XY
ïï xC = xG + yG × W
í I XX
(90)
ï yC = yG +
ïî yG × W
Relaţiile evidenţiază faptul că, centrul de presiune este situat sub centrul de
greutate. În cazul în care una din axe este axă de simetrie, atunci IXY=0 şi abscisa
centrului de presiune coincide cu abscisa centrului de greutate. Centrul de presiune se
apropie de centrul de greutate pe măsura reducerii unghiului a. Când a=0 CºG
situaţie întâlnită pe suprafaţa liberă a rezervorului.
Dacă în interiorul rezervorului se găseşte un gaz având presiunea pg, forţa de
presiune pe o suprafaţă plană va fi P=pg×W, iar punctul de aplicare va fi în centrul de
greutate al suprafeţei W.

FORŢE DE PRESIUNE PE SUPRAFEŢE CURBE DESCHISE

Considerăm o suprafaţă
curbă deschisă imersată într-un
lichid în echilibru
dP = p × n × dW
p=g·z
Notând cu nx, ny, nz
cosinuşii directori ai normalei
la suprafaţa W, vom avea
următoarele proiecţii ale forţei
de presiune:

19
 ì dPx = nx × g × z × dW = g × z × dW x
ï
ídPy = n y × g × z × dW = g × z × dW y Þ
ï dP = n × g × z × dW = g × z × dW
î z z z
ì
ï Px = ò dPx = g × ò z dW x = g × I st Ox = g × hGx × W x = pGx × W x
ï Wx Wx
ï (91)
í Py = ò dPx = g × ò z dW y = g × I st Oy = g × hGy × W y = pGy × W y
ï Wy Wy
ï Pz = ò dPz = g × ò z dW z = g ×V = G
ï
î Wz Wz

ò z × dW x = I st Ox si ò z × dW y = I st Oy sunt egale cu momentele statice

Wx Wy
deoarece cota z şi proiecţiile Ωx şi Ωy sunt situate în planuri comune.
ò z × dW z = V deoarece cota z este perpendiculară pe proiecţia Ωz.
Wz
Ţinând seama de expresia componentelor de presiune rezultă că, în cazul
suprafeţelor curbe, forţa de presiune se reduce la două componente orizontale Px şi Py
ortogonale şi o componentă Pz verticală.
Componentele orizontale sunt egale cu produsul dintre presiunea relativă din
centrul de greutate a proiecţiei suprafeţei pe planul normal la direcţia forţei şi aria
proiecţiei respective, iar componenta verticală este egală cu greutatea lichidului din
volumul delimitat de W şi Wz.
Punctele de aplicare ale componentelor orizontale au coordonatele rezultate
prin aplicarea relaţiilor (90) iar punctul de aplicare a componentei verticale este în
CG a corpului de presiune.
Dacă suprafeţele componentelor prezintă un punct de concurenţă, modulul
rezultantei va fi:
P = Px2 + Py2 + Pz2 (92)
suportul său se va deduce din poligonul forţelor, iar coordonatele punctului de
aplicare rezultă din soluţionarea sistemului de ecuaţii constituit din ecuaţia suprafeţei
şi ecuaţia suportului.
Dacă în rezervor avem un gaz având presiunea pg, componentele forţei de
presiune vor fi:
Px=pg×Wx
Py=pg×Wy
Pz=pg×Wz
punctul de aplicare a componentelor fiind CG al proiecţiilor Wx, Wy, Wz.

20
FORŢE DE PRESIUNE PE SUPRAFEŢE CURBE ÎNCHISE

Se consideră un corp imersat într-un fluid în echilibru. Forţele fluido-statice

acţionând în planul orizontal Px şi Py se echilibrează reciproc, rezultanta forţelor de
presiune fiind asigurată de componentele verticale.
P1z = g × V1 ü
ý Þ Pz = -g × (V2 - V1 ) = -g × V = -G (93)
P2 z = -g × V2 þ
Componenta P1z – greutatea de fluid din V1 are tendinţa descendentă P2z –
greutatea de fluid din V2 are tendinţa ascendentă iar Pz reprezintă suma algebrică a
celor două componente, este o forţă ascensională echivalentă cu greutatea fluidului
din volumul V.

PRINCIPIUL LUI ARHIMEDE

Forţele fluido-statice exercitate de sisteme de fluide în echilibru asupra
corpurilor imersate admit o rezultantă caracterizată prin: suportul rezultantei trece
prin CG a volumului fluidelor înlocuite; forţa rezultantă este verticală şi acţionează
de jos în sus; modulul rezultantei este egal cu greutatea fluidului din volumul
înlocuit.

Aplicaţie la principiul lui Arhimede

1. Determinarea valorii unui corp prin cântărire
În cazul corpurilor având forme neregulate pentru care nu există relaţii
analitice de calcul a volumului, determinarea volumului se poate realiza comparând
rezultatul cântăririi corpului în aer şi apă.
Gaer=V·(g-gaer)
Gapă=V·(g-gapă)
DG=Gaer-Gapă=V·(gapă-gaer)
DG
V= (94)
g apa - g aer

21
 PLUTIREA CORPURILOR

Forţa ascensională Pz notat în continuare P se numeşte portanţă. Între greutatea

corpului şi portanţa pot exista următoarele relaţii:

G>P corpul iese din repaus fiind antrenat într-o mişcare de scufundare
(submarine);
G=P corpul este în echilibru indiferent la orice adâncime (balonul);
G<P plutire de suprafaţă, corpul pluteşte parţial cufundat (vapoarele).
În cazul plutirii la suprafaţă o parte din corp rămâne scufundat volumul de fluid
înlocuit asigurând portanţa care echilibrează greutatea corpului:
G =P
În cazul lichidelor, pe lângă plutirea de adâncime caracteristic gazelor este
posibilă plutirea de suprafaţă, când o parte din volum e scufundat în lichid, porţiunea
respectivă având volumul V poartă numele de carenă. Greutatea lichidului din
volumul carenei asigură portanţa necesară echilibrării corpului.
Elementele unui plutitor din figura de mai sus:
- centrul de carenă C.G. al carenei;
- axă de plutire (axa plutitorului) linia care uneşte CG al plutitorului cu centrul
de carenă;
- pescaj adâncimea de scufundare a carenei;
- arie de plutire intersecţia dintre planul de plutire şi plutitor;
- linie de plutire perimetrul ariei de plutire;
- axă longitudinală de oscilaţie este cuprinsă în aria de plutire;
- axă transversală de oscilaţie cuprinsă în aria de plutire.
În exploatarea unui plutitor apar oscilaţii în jurul axei longitudinale şi
transversale datorită unor componente tangenţiale, încărcări şi descărcări excentrice
sau încărcări şi descărcări rapide. Oscilaţiile în jurul axei longitudinale poartă numele
de ruliu, iar cele în jurul axei transversale tangaj.

22
 Cât timp se păstreză între anumite limite şi se
înlătură cauza perturbatoare, oscilaţiile se
amortizează datorită frecării.
Plutire izocarenă, plutirea pentru care nu se
modifică volumul carenei.
TEOREMA LUI EULER
În cazul plutirilor izocarenă, axa de oscilaţie
a plutitorului trece prin CG al ariei de plutire.
Dacă plutirea este izocarenă:
VAOA’=VBOB’ Þ åV = 0

ò dV = ò x × tgq dW = tgq ò x dW
W W
I ST = ò x dW Þ ò dV = tgq × xG × W = 0 dar
W
tgq¹0; W¹0 ÞxG=0.
Distanţa xG dintre CG al ariei de plutire W şi
axa de oscilaţie fiind zero rezultă că axa de oscilaţie
trece prin CG al ariei de plutire.

STABILITATEA PLUTIRII CORPURILOR

Plutirea este stabilă dacă în momentul scoateri din echilibru a plutitorului prin
jocul portanţei şi a greutăţii se realizează un moment de redresare care readuce
plutitorul în poziţia iniţială.
În cazul plutirii de adâncime condiţia de stabilitate este ca CG notat G să fie
sub C (centrul de carenă).
G<C
În cazul plutirii de suprafaţă condiţia de mai sus asigură stabilitatea
echilibrului.
În cazul în care G este situat deasupra centrului de carenă C în echilibrul
plutitorului se pot realiza 3 situaţii:
- echilibru stabil;
- echilibru labil;
- echilibru indiferent.
Considerăm un plutitor
de formă paralelipipedică
imersat într-un lichid şi supus
oscilaţiei în jurul axei
longitudinale cu un unghi q.
La oscilaţie cu q<15° în
jurul axei longitudinale a unui
plutitor, greutatea G şi
portanţa P’ asigură momentul
de redresare pentru stabilitatea
plutirii. Prelungirea suportului

23
 portanţei P¢ intersectează axa
de plutire în punctul M numit
metacentru.
Pentru q<15°
metacentrul se menţine în
limitele unei erori de 5% în
această poziţie timp în care
centrul de carenă C evoluează
pe o curbă având raza de
curbură MC=r (raza
metacentrică). Dacă notăm cu
a distanţa dintre centrul de
greutate G şi centrul de carenă
C se defineşte distanţa (înălţimea) metacentrică:
MG = d = r - a
La echilibrul instabil distanţa metacentrică
d<0. Forţele G şi P¢ se asociază într-un cuplu de
răsturnare aducând plutitorul într-o altă poziţie
corespunzătoare echilibrului.
La echilibrul indiferent corespunzător
plutitorilor sferici sau cilindrici (având
generatoarea paralelă cu planul de plutire) la care
volumul carenei rămâne neschimbat, GºM rezultă
d=0.

CALCULUL DISTANŢEI METACENTRICE

În cazul schiţat pentru q<15° G şi P¢ asigură momentul de redresare:
Mr=G×d×sinq=q×G×d
Portanţa P¢ poate fi înlocuită cu 3 forţe
echivalente având suporturi paralele P, P1, P2.
Forţele P şi G asigură un moment de greutate
care acţionează invers faţă de momentul de
redresare:
Mg= - G×a×sinq = - q×G×a
Iar forţele P1 şi P2 echivalente volumului VAOA¢
ieşit din apă respectiv volumul VBOB¢ imersat, ne
oferă un moment de forţă:

24
 M f = ò x × g dV = ò x × g × x × tgq dW = g × tgq ò x 2dW
V W W

I = ò x 2 dW - momentul de inerţie axial faţă de axa longitudinală de oscilaţie

W
M f = q ×g × I
În final momentul de redresare Mr=Mg+Mf devine:
Mr = q×G×d = -q×G×a + q×g×I
Rezultă:
I I
d= -a =r -aÞr = (95)
V V
Dacă este verificată stabilitatea la oscilaţie în
jurul axei longitudinale (ruliu) în mod automat se
verifică stabilitatea la oscilaţiile în jurul axei
transversale (tangaj), momentul de inerţie axial în acest
ultim caz fiind mare (metacentrul mare).
h × b3 ü
I= ï
12 ïý Þ I ¢ > I
b × h3 ï
I¢ =
12 þï
Pentru a asigura stabilitatea plutitorilor din relaţia
de calcul a distanţei metacentrice rezultă că trebuie să
asigurăm I sau r mari respectiv a cât mai mic.
Asigurarea I sau r mari se face prin evazarea spre partea superioară a corpului
navelor, sau utilizarea unor flotori laterali.
Asigurarea a cât mai mic implică coborârea cât mai mult a CG, evitarea unor
încărcări mari pe punte, respectiv coborârea motoarelor de acţionare la nivelul minim
posibil.

DENSIMETRUL
Este un plutitor cu centrul de greutate situat într-o poziţie
inferioară centrului de carenă, asigurându-i o stabilitate mare şi
este destinat determinării densităţilor relative în raport cu apa.
Dacă densimetrul introdus în apă ajunge la cota “a”
corespunzător volumului carenei V, greutatea densimetrului va fi
echilibrată de portanţă, astfel vom avea:

G = P = rapa×g×V

25
 Introducând densimetrul într-un lichid cu r>rapa, acesta va ajunge la o cotă
“b”, greutatea fiind echilibrată de portanţă, şi avem relaţia:
G = P = r×g×(V- p×r2×h)

Din egalitatea celor două expresii rezultă:

r apa × V
r= (96)
V - p × r2 × h

ECHILIBRUL RELATIV AL FLUIDELOR

Considerăm un sistem de referinţă fix

O1x1y1z1 şi un sistem de referinţă mobil
Oxyz. Parametrii punctului M faţă de
sistemul de referinţă mobil şi respectiv fix se
pot exprima pornind de la expresia:
r1 = r 0 + r
Rezultă viteza absolută:
d r1 dr0 ¶ r
wa = = + +w´r
dt dt ¶t
w a = w0 + w r + w ´ r (97)
Acceleraţia absolută a unui punct M:
d wa d w0 ¶ wr ¶w
aa = = + + w ´ wr + ´ r + + (w ´ w )´ r + w ´ ¶ r + w ´ (w ´ r )
dt dt ¶t ¶t ¶t
¶r
( )
unde: w ´ w ´ r = 0 iar
¶t
= w r , rezultă:

¶w
aa = a0 + ´ r + w ´ (w ´ r ) + a r + a c = at + ar + ac (98)
¶t
Relaţie în care:
¶w
=
at a0 + ´ r + w ´ (w ´ r )
¶t
- acceleraţia de transport,
( )
a c= 2 × w ´ w r - acceleraţia
Coriolis;
¶r
ar = w ´ - acceleraţia
¶t
relativă.
Considerăm un volum
paralelipipedic de fluid aflat în
echilibru relativ căruia îi aplicăm
26
forţele de legătură, forţa masică şi de inerţie datorată acceleraţiei de transport.
La echilibrul relativ avem:

ì wr = 0 ¶w
í Þ a a = a t = a 0 + ´ r + w ´ (w ´ r )
a
î r = 0 ¶ t
Ecuaţia echilibrului relativ devine:
dT x + dT y + dT z + d F m + d F i = 0
Avem:
d T x + d T y + d T z = -Ñp dx dy dz - forţe de legătură
d F m = r × A dx dy dz - forţa masică
d F i = - r × a a dx dy dz = - r × a t dx dy dz - forţa de inerţie
Rezultă ecuaţia fundamentală a echilibrului relativ:
¶w
´ r + w ´ (w ´ r )
1
A- Ñp = a t = a 0 + (99)
r ¶t

ECHILIBRUL RELATIV AL UNUI LICHID AFLAT ÎNTR-UN VAS ÎN

ROTAŢIE ÎN JURUL UNUI AX VERTICAL
Acest caz se caracterizează prin faptul că:
¶w
w = ct. Þ =0
¶t
a 0 = 0 alegând axele ca în figură
A = g lichidul evoluează în câmp
gravitaţional
Astfel, ecuaţia fundamentală a echilibrului relativ
devine:

A-
1
r
( ) ( ) (
Ñp = w ´ w ´ r = w × r w - w × w r )
Proiectând ecuaţia de echilibru pe axele de
referinţă şi ţinând seama de proiecţia forţelor
specifice ce intervin rezultă:
ì 1 ¶p 2
-
ï r ¶x = -w × x;
ï
ï 1 ¶p
í- = -w 2 × y; (100)
ï r ¶y
ï - g - 1 ¶p = 0
ïî r ¶x

27
Diferenţiala presiunii:
¶p ¶p ¶p
dp = dx + dy + dz
¶x ¶y ¶z
Ţinând seama de relaţia de mai sus, ecuaţia de echilibru devine:
dp = r × w 2 × x dx + r × w 2 × y dy - r × g dz

Ecuaţia suprafeţei izobare va fi:

2 2
p=ct. Þ dp=0 r × w × x dx + r × w × y dy - r × g dz = 0
Integrând se obţine:
x2
2 2 y
2
w +w -g×z+C = 0
2 2
2 2
2 x + y
z =w +C (101)
2× g
Conform acestei ecuaţii suprafeţele izobare sunt paraboloizi de rotaţie.
Înlocuind în ecuaţia de mai sus R2=x2+y2 (vezi figura) şi observând că pentru
z=z0 avem R=0 ecuaţia devine:
w 2 × R2
z= + z0 (102)
2× g
Integrând diferenţiala presiunii obţinem legea de variaţie a presiunii în

condiţiile menţionate:

w 2 × R2
p=r -r×g×z+C
2
Pentru punctul M0 rezultă z=z0, p=p0 iar R=0 şi avem:

p0=-r×g×z0+C Þ C=p0+r×g×z0

Legea de variaţie a presiunii va fi:

w 2 × R2
p = p0 + r × g × ( z 0 - z ) + r (103)
2
Deoarece cota z0 se determină dificil, se exprimă cu ajutorul cotei h0 a
lichidului în repaus şi diametrului D al vasului cilindric, din condiţia de constanţă a
volumului de lichid din vas, exprimată sub forma:
D
p × D2 2
× h0 = ò z × 2p × R dR
4 0
28
se poate determina valoarea cotei z0 potrivit relaţiei:

w 2 D2
z 0 = h0 -
2× g 8
Ecuaţia suprafeţei libere devine:

w 2 æç 2 D 2 ö÷
z = h0 + ç R - (104)
2× g è 8 ÷ø
Legea de variaţie a presiunii va fi:

r × w 2 æç 2 D 2 ö÷
p = p0 + r × g × (h0 - z ) + R - (105)
2 çè 8 ÷ø

Tahometrul-tahograful
Este o aplicaţie practică a echilibrului
relativ al fluidelor. Schema principală a
unui tahograf este prezentată în figura
alăturată.
Plutitorul fiind situat în axa de
rotaţie z=z0, R=0, avem:
w 2 D2
z 0 = h0 -
2× g 8
4
w= g × (h0 - z 0 )
D

2 ×p × n 120
w= Þn= × g × (h0 - z0 ) (106)
60 p ×D
Separarea prin centrifugare
La separarea prin centrifugare apar următoarele forţe: forţa arhimedică Fa,
greutatea G, forţa centrifugă Fc şi forţa pseudoarhimedică Fpa.
Rezultantele acestora sunt:
(
ìï R y = V × w 2 × y × r - r f )
í
( )
(107)
ïî Rz = g × V × r f - r

29
 Funcţie de densitatea materialului ce se va
separa, se pot deosebi două cazuri:
a) r>rf Ry are semn pozitiv, iar Rz are
semn negativ rezultând o deplasare a
particulelor în spre exterior şi în jos. Exemplu:
separarea minereurilor.
b) r<rf Ry are semn negativ, iar R z are
semn pozitiv, rezultând o deplasare a
particulelor spre centru şi în sus. Exemplu
separarea hidrocarburilor lichide de apă.

ECHILIBRUL RELATIV AL UNUI LICHID AFLAT ÎNTR-UN VAS

ANTRENAT ÎNTR-O MIŞCARE DE TRANSLAŢIE
Particularităţile acestui caz
sunt:
a 0 = a = ct., w = 0, A = g , şi
ecuaţia fundamentală a echilibrului
relativ devine:
1
g- Ñp = a
r
Se proiectează ecuaţia pe axele mobile şi se obţine sistemul de ecuaţii:

ì 1 ¶p
ï - =0
r ¶x
ï
ï 1 ¶p
í - =a (108)
ï r ¶y
ï - g - 1 ¶p = 0
ïî r ¶z
de unde rezultă:

ì ¶p
ï ¶x = 0
ïï ¶p
í = -r × a
ï ¶y
ï ¶p = - r × g
ïî ¶z
prin urmare diferenţiala presiunii se poate scrie:

dp=-r×(a dy + g dz)
30
Integrând ecuaţia pentru r=ct., se obţine:

p=-r×(a×y+g×z)+C
a
De aici rezultă că suprafeţele izobare sunt plane paralele cu panta - .
g
Se consideră cunoscute lungimea vasului l, înălţimea lichidului în repaus h0, iar
ecuaţiile parametrice ale dreptei rezultate din intersecţia suprafeţei libere cu planul
ì
ï x=x
ï
xOz sunt: í y=0
ï a
ï z = h0 + ×l
î 2× g
care, împreună cu ecuaţia presiunii scrisă pentru p=p0, permit determinarea C:
a
C = p0 + r × g × h0 + r × × l
2
iar ecuaţia devine:
æl ö
p = p0 + r × a × ç - y ÷ + r × g × (h0 - z ) (109)
è2 ø
Ecuaţia suprafeţei pentru p=p0:
a æl ö
z= × ç - y ÷ + h0 (110)
g è2 ø
Aplicaţii: construirea accelerometrelor, amplasarea rezervoarelor
autovehiculelor, construcţia carburatoarelor.

31