LEOAICA TANARA, IUBIREANICHITA STANESCU

Nichita Stanescu este liderul generatiei anilor 60 alaturi de Ana Blandiana, Marin Preda, M. Sadoveanu, N. Manolescu si Eugen Simion, fiind considerat un scriitor canonic. Canonul in literatura desemneaza o lista de autori, a caror opera este reprezentativa pentru generatiile urmatoare. Sorin Alexandrescu, in studiul sau Privind inapoi, modernitatea clasifica in doua categorii canonul literar : canon literar intern : ( M. Eminescu, I.Creanga, I.L.Caragiale, I.Slavici, G.Bacovia, T.Arghezi, L.Blaga, G.Calinescu, Nichita Stanescu, L.Rebreanu, C.Petrescu, M.Sadoveanu ) si canon literar extern sau universal, din care fac parte scriitorii reprezentativi pentru literatura universala ( Tolstoi, Dante, Goethe, Shakespeare s.a. ). Conceptul de neomodernism desemneaza spiritul generatiei de autori care s-au manifestat in literatura romana in anii 60-70 ai sec. XX. Dupa mai bine de un deceniu de cultura pusa in slujba proletariatului (1948-1964) a intervenit o noua orientare ideologica, o revigorare a poeziei, o revenire a discursului liric la formulele de expresie metaforice, la reflectii filozofice si la imaginile artistice. Fata de modernismul lovinescian din perioada interbelica, care isi dorea sincronizarea cu spiritul veacului, neomodernismul incearca sa recupereze modelele exemplare, intorcandu-se spre marii creatori de dinainte de razboi: Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu. Se observa astfel o schimbare in atitudinea fata de limbaj, neomodernismul cultivand jocul cu vorbele sau

limbajul prozaic, dand acestor procedee noi valente lirice de expresie. Nichita Stanescu este printre poetii contemporani care se reintorc la marea poezie a inaintasilor. In creatia sa se regasesc concepte de la Eminescu (conditia geniului, si tentatia absolutului) de la G. Bacovia (starile excesive, coplesitoare) de la L. Blaga (fascinatia pentru filozofie), de la Arghezi (exprimarea socanta, asocieri lexicale neobisnuite), de la I. Barbu (ermetismul si predilectia pentru simboluri matematice). N. Stanescu va inventa un concept nou: necuvintele ce intervine atunci cand simplele cuvinte sunt incapabile a exprima emotiile superioare ale poetului. Poetul propune un cuplu in care barbatul este eul liric, iar perechea lui va fi poezia, creatia, nu femeia. Printre volumele importante de poezii se numara: O viziune a sentimentelor, Sensul iubirii, Dreptul la timp, 11 elegii, Necuvintele, Oul si sfera. Eugen Simion il considera poet al transparentei ce a creat o poezie a poeziei . Publicata in volumul O viziune a sentimentelor (1964), poezia Leoaica tanara, iubirea exprima starea de gratie pe care o cunoaste eul liric. Metafora centrala in jurul careia se ordoneaza cele trei secvente ale textului (si care constituie si titlul poeziei) este leoaica tanara, iubirea, . Poetul inchina aceasta creatie iubirii, acea intamplare a fiintei mele. Dezlegata inca din titlu, metafora este de fapt o comparatie eliptica si inversata si sugereaza ca iubirea este frumoasa, agresiva, tanara , intalnirea cu ea fiind o revelatie. Lirismul este subiectiv, iar tema dominanta este iubirea inteleasa ca un pur fenomen (urphaenomen-Goethe) aventura a

limitei, a fiintei. Printre motivele literare se numara: leoaica,coltii, cercul, curcubeul, desertul. Incipitul poeziei reia titlul, surprinzand aparitia impetuoasa a sentimentului erotic: Leoaica tanara, iubirea/ mi-a sarit in fata/ ma pandise incordare.Urmeaza predestinarea in dragoste dar si premeditarea, eul liric devenind o simpla prada. Apar, de altfel, cuvinte din campul semantic al agresivului: coltii, m-a muscat. In prima instanta iubirea este pura: coltii albi datorata epitetului cromatic albi. Ultimele versuri ale primei strofe sugereaza faptul ca suferinta cauzata de iubire nu poate fi ascunsa: coltii albi mi i-a infipt in fata/ m-a muscat leoaica azi de fata.. Sentimentul este vizualizat, corporalizat ntr-o formul agresiv m pndise-n ncordare mai demult; Albul puritatea sentimentului; caracterul premeditat al sentimentului; verbele sugereaz caracterul fortuit, dinamismul evenimentului; Faa- omul

In a doua strofa apare adverbul de timp deodata ce sustine ideea din prima strofa, fiind subliniate violenta si impetuozitatea. Dupa ce cunoaste sentimentul superior al iubirii, eul liric se va simti un centrum mundi, in jurul caruia lumea se schimba. Versurile: se facu un cerc de-a dura/ cand mai larg, cand mai aproape/ ca o strangere de ape sugereaza o imagine cosmogonica eminesciana, gen cuibar rotind pe ape; dupa intalnirea cu dragostea, lumea se reconstruieste in jurul indragostitului, fie sugereaza vartejul nebunesc al sentimentelor care invadeaza fiinta umana.

In a treia strofa area loc o amplificare a sentimentului; substantivele privirea si auzul pot sugera faptul ca eul liric, indragostit, percepe lumea acut-senzorial: Si privirea in sus tasni/ curcubeu taiat in doua/ si auzul o intalni/ tocmai langa ciocarlii. Apare astfel, motivul ciocarliei, ca pasare solara, in idea ca, prin dragoste, eul liric are sansa unui nou inceput. In versurile din a patra strofa: Mi-am dus mana la spranceana,/ la tampla si la barbie/ dar mana nu le mai stie. Miscarea descrie un semicerc, semn ca, pana la implinirea prin Eros, fiinta umana este incompleta si imperfecta. Indragostitul nu se mai recunoaste, semn al unei metamorfoze: spranceana preia simbolistica ochiului (deschiderea spre cunoastere), tampla-intelectul, iar barbiasimbolistica gurii. Constructia desert in stralucire din a cincea strofa poate reprezenta existenta indragostitului ce devine neprielnica pentru aparitia unui alt sentiment cu exceptia iubirii. Peste care trece alene/ o leoaica aramie cu miscarile viclene. Adverbul alene este plasat in antiteza cu ideile din prima strofa, in care iubirea era prezentata ca un sentiment navalnic. Adjectivul aramie denota faptul ca acest sentiment s-a maturizat, dar isi pastreaza capacitatea dea surprinde: miscarile viclene. Repetitia din finalul poeziei: inca o vreme/ si-inc-o vreme completata de metagrafe sugereaza totusi prelungirea iubirii. In intreaga poezie sentimentul de dragoste este personificat, creandu-se astfel o superba sugestie a obsesiei inceputului, a dragostei adolescentine, tineresti, care sperie.

Forta fascinanta a iubirii reorganizeaza lumea dupa legile ei proprii ca intr-un joc al cercurilor concentrice-simbol al perfectiunii. Imaginile poetice se individualizeaza prin transparenta si sugestie semnificativa, intreaga poezie concentrandu-se intr-o unica metafora.