Sunteți pe pagina 1din 218

ISTORIA ROMÂNIEI.

TRANSILVANIA, Volumul II,


Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.1395-1642.

Capitolul VII

TRANSILVANIA ÎN CEL DE-AL II-LEA RĂZBOI MONDIAL

Dr. Marţian Niciu, Dr. Mihai Racoviţan, Dr. Ioan Ţepelea,


Vasile Lechinţean, Vasile Ciubăncan, Dr. Liviu Ţîrău

7.1. Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Consideraţii istorice şi juridice


7.1.1. Consideraţii generale
7.1.2. Preliminariile dictatului de la Viena din 30 august 1940
7.1.3. “Arbitrajul” de la Viena din 30 august 1940 şi sentinţa dată, un dictat odios
7.1.4. Traseul Dictatului fascist de la Viena
7.1.5. Terorism de stat în plin secol XX
7.2. Consecinţele dictatului de la Viena. Represiunile asupra populaţiei româneşti şi evreieşti din Transilvania de
Nord
7.2.1. Expulzările ordonate de administraţia civilă şi militară maghiară. Refugiul unei părţi a populaţiei
româneşti
7.2.2. Marile atrocităţi asupra populaţiei româneşti
7.2.2.1. Nusfalău, 8 septembrie 1940
7.2.2.2. Zalău, 9 septembrie 1940
7.2.2.3. Treznea, 9 septembrie 1940
7.2.2.4. Huedin, 10 septembrie 1940
7.2.2.5. Ip, 13-14 septembrie 1940
7.2.2.6. Beliu şi Zăbala, judeţul Trei Scaune (Covasna), 13-14 septembrie 1940
7.2.2.7. Cerişa, 15 septembrie 1940
7.2.2.8. Marca, 15-16 septembrie 1940
7.2.2.9. Breţcu – muntele Măgheruş, 16 septembrie 1940
7.2.2.10. Hălmaşd şi Nuşfalău – Plopiş, 16-17 septembrie 1940
7.2.2.11. Sântion, 16-17 septembrie 1940
7.2.2.12. Cosniciu de Sus, 16 şi 18 septembrie 1940
7.2.2.13. Camăr – Zăuan, 18 septembrie 1940
7.2.2.14. Aghireş, 18-21 septembrie 1940
7.2.2.15. Mureşenii de câmpie, 20 septembrie 1940
7.2.2.16. Sucutard – Ţaga, 22 septembrie 1940
7.2.2.17. Band, Mărăşeşti, Oroiu, Nazna, septembrie 1940 şi septembrie 1944
7.2.2.18. Ditrău, 1 octombrie 1940
7.2.2.19. Traniş, mai 1943
7.2.2.20. Suciu de Sus, octombrie 1943
7.2.2.21. Şincai – Fânaţe, 5-7 septembrie 1944
7.2.2.22. Ozd – Luduş, după 8 septembrie 1944
7.2.2.23. Tărian, judeţul Bihor, 20 septembrie 1944
7.2.2.24. Gădălin, 23-24 septembrie 1944
7.2.2.25. Luna de sus, 30 septembrie 1944
7.2.2.26. Cătina, începutul lunii septembrie 1944
7.2.2.27. Prundu Bârgăului, 10 octombrie 1944
7.2.2.28. Sărmaş – Ieşirea din Jibou, septembrie 1944
7.2.2.29. Moisei, 16 octombrie 1944
7.2.2.30. Mocira, judeţul Satu Mare (azi judeţul Maramureş), octombrie 1944
7.2.2.31. Romuli, septembrie 1944
7.2.2.32. Cămăraşu, 3 octombrie 1944
7.2.2.33. Marghita, toamna anului 1944
7.2.2.34. Napos, toamna anului 1944
7.2.2.35. Rachitiş, judeţul Harghita, toamna anului 1944
7.2.2.36. Turda, 24 septembrie 1944
7.2.3. Administraţia militară (7 septembrie – 26 noiembrie 1940)
7.2.4. Administraţia civilă (27 noiembrie 1940 – 25 octombrie 1944)
7.2.4.1.Oprimarea politică şi juridică a populaţiei româneşti
7.2.4.2.Exterminarea românilor în lagărele de muncă
7.2.4.3.Activitatea organizaţiilor extremiste maghiare de incitare la oprimarea populaţiei româneşti
7.2.4.4.Constatările Comisiei italo-germane Roggeri – Hencke privind situaţia românilor din
Transilvania de Nord
7.2.4.4.1. Din punct de vedere juridic şi politic
7.2.4.4.2. Prestarea serviciului militar
7.2.4.4.3. Situaţia alimentară
7.2.4.4.4. Situaţia economică
7.2.4.4.5. Maltratări
7.2.4.4.6. Situaţia culturală
7.2.4.4.7. Problema refugiaţilor
7.2.4.5. Memoriul Asociaţiei Refugiaţilor şi Expulzaţilor din Transilvania de Nord cu privire la
situaţia românilor din teritoriul ocupat
7.2.4.5.1. Înfometarea sistematică dirijată de autorităţile maghiare
7.2.4.5.2. Pauperizarea românilor din Transilvania de Nord
7.2.4.5.3. Hecatomba asupra românilor din Transilvania de Nord
7.2.4.5.4. Schimbarea artificială a structuri etnice a Transilvaniei de Nord. Maltratarea
tinerilor premilitari români
7.2.4.5.5. Deportarea românilor în lagărele de muncă din Ungaria (tabelele cu lagărele de
muncă)
7.2.4.6. Calvarul Bisericii Române sub ocupaţia hortystă
7.2.4.7. Politica guvernului ungar în domeniul învăţământului în Nord – Vestul şi Estul Transilvaniei
7.2.4.7.1. Obiectivele politice strategice
7.2.4.7.2. Dezintegrarea învăţământului românesc în teritoriul ocupat
7.2.4.7.3. Măsurile de organizare a învăţământului primar, profesional şi secundar de
către administraţia militară şi cea civilă ungară
7.2.4.8. Marile atrocităţi asupra evreilor din Transilvania de Nord
7.2.4.8.1. Expulzarea evreilor
7.2.4.8.2. Detaşamentele de muncă evreieşti
7.2.4.8.3. Ghetourile evreieşti din Transilvania ocupată
7.2.4.8.3.1. Ghetoul din Oradea
7.2.4.8.3.2. Ghetoul din Satu Mare
7.2.4.8.3.3. Ghetoul din Baia Mare
7.2.4.8.3.4. Ghetoul din Cluj
7.2.4.8.3.5. Ghetoul din Târgu Mureş
7.2.4.8.3.6. Ghetoul din Reghin
7.2.4.8.3.7. Ghetoul din Sfântu Gheorghe
7.2.4.8.3.8. Ghetoul din Sighet
7.2.4.8.3.9. Ghetoul din Şimleul Silvaniei
7.2.4.8.3.10. Ghetoul din Dej
7.2.4.8.3.11. Ghetoul din Gherla
7.2.4.8.3.12. Ghetoul din Bistriţa
7.2.4.8.4. Deportarea evreilor
7.2.4.8.5. Masacrul de la Sărmăşel, 9-10 septembrie 1944 şi Luduş – Bogata, 13
septembrie 1944
7.2.4.9. Reacţiile maghiarilor şi saşilor faţă de atrocităţile comise sub ocupaţia hortystă
7.2.4.10. Comisiile italo – germane, 1940-1944
7.2.4.11. Procesele criminalilor de război, 1946-1952
7.2.4.11.1. Hotărârile Tribunalului Poporului din Cluj în procesele criminalilor de război
7.2.4.11.2. Sentinţele Curţii de Apel Cluj în procesele criminalilor de război, 1946-1952
7.3. Operaţiuni militare pentru eliberarea teritoriului de Nord – Vest al României, în anul 1944
7.4. Transilvania la sfârşitul celui de al II-lea război mondial, 1944-1947
7.4.1. Premisele problemei Transilvaniei înaintea celui de al II-lea război mondial
7.4.2. De la ocupaţia maghiară la ocupaţia sovietică. Transilvania în relaţiile internaţionale din timpul celui de
al doilea război mondial
7.4.3. Transilvania în contextul sovietizării Europei de Est 1944-1946
EPILOG
7.1. DICTATUL DE LA VIENA DIN 30 AUGUST 1940

7.1.1. Consideraţii generale

Anul 1940 a fost un an fatidic pentru integritatea teritorială a României, ca urmare a celor 3
lovituri primite de ea din partea vecinilor, sprijiniţi de Puterile Axei (Germania hitleristă şi Italia
fascistă).
Prima lovitură a fost ultimatumul dat de U.R.S.S., în 27 iunie 1940, acceptat de către
guvernanţii români în 28 iunie, prin care s-a pierdut Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa
cedate Uniunii Sovietice. Prin această primă lovitură dată României Mari s-a deschis calea spre
celelalte lovituri, deoarece acţiunea Uniunii Sovietice s-a constituit într-un precedent, care a stimulat
acţiunile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei faţă de România. Mihail Manoilescu, ministru de atunci
al Afacerilor Străine al României, în memoriile sale, scria "revendicările ungurilor, pretenţiile
bulgarilor au luat un caracter acut, tot a doua zi după pierderea Basarabiei"1. Iar Iuliu Maniu, în şedinţa
Consiliului de Coroană al României, din noaptea de 30 spre 31 august 1940, declară "nenorocirea pe
care o suferim acum cu Transilvania şi demoralizarea în care a căzut poporul român este a se atribui
catastrofei de atunci (cedarea Basarabiei şi Bucovinei, N.A.), care ne-a adus pierderi şi prejudicii
ireparabile"2.
A doua lovitura primită de România a fost cedarea Cadrilaterului, Bulgariei 3, ca urmare a
negocierilor româno-bulgare de la Craiova, începute la 19 august 1940, sub presiunea Puterilor Axei4.
A treia lovitură a constituit-o Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, prin care o parte
însemnată a Transilvaniei5 a fost cedată Ungariei, tot sub presiunea şi ameninţările Puterilor Axei.
A fost o lovitură deosebit de dureroasă pentru poporul român, deoarece aşa cum spunea
Nicolae Titulescu "România nu poate fi întreagă fără Ardeal... Ardealul nu e numai inima României
politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice" 6. Profesorul George Sofronie arăta că
Actul de la Viena a constituit "un moment dureros în evoluţia istorică a Naţiunii Române şi, peste
toate, el a constituit o gravă violare a dreptului imprescriptibil şi inalienabil al acestei Naţiuni la
Unitatea sa naţională"7.
În urma acestor lovituri primite, la începutul lunii septembrie 1940, România Mare a încetat să
mai existe. Referindu-se la această nouă realitate, Raoul Bossy, diplomat de seamă al României
interbelice, scria: "În modul acesta, mişeleşte, prin fraudă şi surprindere, ca de tâlhari în miez de
codru, a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întîi de Stalin, apoi de Hitler şi Mussolini prin
uneltele lor, Ribbentrop şi Ciano"8.
Demn de remarcat este faptul că la originea acestor lovituri primite de România în anul 1940,
a stat, printre alţi factori, Tratatul de neagresiune germano-sovietic, din 23 august 1939. Prin
Protocolul secret al tratatului, Germania şi U.R.S.S. şi-au delimitat zonele de influenţă în Estul
Europei, din Finlanda până în Basarabia. Pe baza acestui protocol, U.R.S.S. a ocupat Basarabia,
Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, ceea ce a contribuit la slăbirea poziţiei României faţă de pretenţiile
revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei.
Caracterizând acest Protocol secret al tratatului germano-sovietic din 1939, H.Bernard,
G.H.Chevallaz,R.Gheysen şi J. de Launay arată că prin el "din Finlanda până la Basarabia română,
trecând prin ţările baltice şi Polonia s-au delimitat zonele de influenţă dintre cele două puteri, în cea
mai bună tradiţie imperialistă sau colonialistă clasică"9.
Un factor defavorabil pentru România a fost şi izolarea ei internaţională, în anul 1940, atât sub
aspectul alianţelor ei tradiţionale cu Franţa, care era atunci înfrântă şi ocupată de Germania hitleristă,
cât şi cu Anglia, ameninţată de o invazie germană. De asemenea, România se afla, în acel an, în
dispute teritoriale cu Ungaria şi Bulgaria, ameninţată cu ocuparea Moldovei de U.R.S.S. şi de o
acţiune militară din partea Germaniei hitleriste, dacă nu accepta dictatele ei referitoare la pretenţiile
teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei10. Secţia operaţii a Marelui Stat Major român comunica, la 26
august 1940, că "Ne considerăm complet izolaţi şi lipsiţi de sprijinul material şi politic al oricărei
puteri străine11. Nu trebuie însă absolutizată această "izolare internaţională" a României, ca factor
defavorabil ei, ci trebuie avută în vedere şi situaţia ei internă, din anul 1940.
Puterile Axei, conducătorii acestora, au avut faţă de România o atitudine arogantă, răutăcioasă
şi de vendetă pentru politica promovată de ea între cele două războaie mondiale. Referindu-se la felul
în care a fost primită delegaţia guvernamentală română, care a vizitat Germania hitleristă, în 26 iulie
1940, Mihail Manoilescu, participant la ea, arată că Ribbentrop a fost "de o răceală înfiorătoare; nu a
avut nici cel mai mic cuvânt de înţelegere sau simpatie pentru situaţia noastră. Ne-a spus că România
Mare s-a format graţie unei întâmplări şi că ea este constituită prin neîndreptăţirea ungurilor şi
bulgarilor şi că aceştia, cu drept cuvânt, cer astăzi - în momentul în care tratatele de pace de la Trianon
şi Saint-Germain sunt inexistente - o "revizuire" 12.
Caracterizînd atmosfera în care s-au purtat negocierile referitoare la pretenţiile teritoriale ale
Ungariei faţă de România, George Sofronie scrie că "aceste negocieri au fost concepute de către
Guvernele de la Berlin şi Roma ca fiind calea propice pentru sacrificarea şi pedepsirea, încă o dată, a
României, printr-o concesie "liber consimţită" (?) în favoarea Ungariei"13. Expresia acestei atitudini a
Puterilor Axei a fost şi inconsecvenţa politicii lor faţă de diferendul româno-maghiar şi nerespectarea
cuvântului dat de Hitler şi Mussolini cu privire la poziţia lor faţă de acest diferend.
Cu ocazia vizitei delegaţiei guvernamentale române la Berchtesgaden, din 26 iulie 1940,
Hitler a declarat că nu doreşte să se amestece în diferendul româno-maghiar, nici pe calea unei
intervenţii, nici printr-un arbitraj. De asemenea, el a acceptat ca România să negocieze, în mod direct,
cu Ungaria diferendul dintre ele, în mod liber şi fără termen (până cînd trebuie încheiate negocierile).
Referitor la discuţiile purtate de delegaţia română cu Hitler, Mihail Manoilescu scria: "În sinteză, la
Berchtesgaden s-au stabilit anumite principii şi linii precise şi coerente, iar Hitler a rămas angajat faţă
de noi să le respecte"14. Din păcate, ele nu au fost respectate!
În decurs de o lună, de la vizita delegaţiei române la Hitler, a intervenit o schimbare
fundamentală în poziţia Germaniei faţă de diferendul româno-maghiar. Această schimbare şi-a găsit
expresia în schimbarea metodei acceptată în ce priveşte soluţionarea diferendului. Dacă, la început, s-a
acceptat ca metodă tratativele directe între România şi Ungaria, fără intervenţia Puterilor Axei, apoi
s-a trecut la acţiuni de constrângere şi ultimative ale Germaniei hitleriste şi Italiei fasciste faţă de
România. Această schimbare în politică hitleristă şi-a avut originea în situaţia nouă, care s-a ivit în
desfăşurarea războiului, Hitler pregătindu-se pentru atacarea Uniunii Sovietice.

7.1.2. Preliminariile Dictatului de la Viena, din 30 august 1940

În partea a doua a anului 1940 s-au petrecut anumite evenimente şi acte care au pregătit
dictatul de la Viena.
În lunile de apogeu militar al Germaniei hitleriste - iulie şi august 1940 - cînd ea ţinea în
mâinile sale destinele Europei, Hitler a adresat, la 15 iulie 1940, o scrisoare regelui Carol al II-lea, în
care şi-a expus mai multe opinii referitoare la situaţia României, raporturile ei cu vecinii şi poziţia lui
faţă de ţara noastră. Hitler preciza: "Orice încercare de a stăpâni primejdiile care vă ameninţă ţara
printr-o manevră tactică, de orice natură ar fi ea, trebuie să dea şi va da greş. Sfârşitul, mai devreme
ori mai târziu - poate chiar în cel mai scurt timp - poate însemna nimicirea României" 15. O ameninţare
mai directă şi clară la existenţa României, ca stat independent, nici nu se putea.
În aceeaşi scrisoare, Hitler cerea României să se înţeleagă, în mod loial, cu Ungaria şi
Bulgaria, cu privire la pretenţiile lor teritoriale faţă de ea, precizînd că "În ceea ce priveşte latura lor
juridică, nu vreau să mă pronunţ. Hotărâtoare mi se pare luarea în considerare a laturii "putere
politică" a problemei". Cu alte cuvinte, pentru el consacrarea realităţilor de la sfîrşitul primului război
mondial, în tratatele de pace din anii 1919-1920, nu aveau nici o valoare şi el nici nu dorea să discute
aspectele juridice ale pretenţiilor revizioniste ale Ungariei. În schimb, Hitler sublinia rolul "puterii
politice", de fapt al forţei brute în relaţiile internaţionale, în locul forţei dreptului.
Referindu-se la ţara noastră, Hitler scria: "România a dobândit după războiul mondial teritorii
de la trei state, favorizată fiind de un noroc special, pe care, după părerea mea, nu este capabilă să le
ţină pe durată din lipsa forţei"16. În realitate, apariţia României Mari nu a fost rodul unui "noroc
special", ci a voinţei liber exprimate de românii din Basarabia, Bucovina şi Transilvania, pe baza
dreptului lor de a se uni cu fraţii din Regatul României, şi pe baza principiului naţionalităţilor.
Procesul de formare a României Mari a fost anterior consacrării lui prin tratatele de pace de la sfârşitul
primului război mondial.
Atitudinea părtinitoare a lui Hitler faţă de Ungaria şi Bulgaria rezultă şi din următorul pasaj al
scrisorii din 15 iulie 1940: "Germania nu are interese teritoriale nici în Ungaria, nici în România sau
Bulgaria. Are prietenii, din care prietenia cu Ungaria şi cu Bulgaria dăinuiesc demult şi au fost
cultivate"17. Într-adevăr, Ungaria hortystă a cultivat prietenia cu Puterile Axei, ea refuzând să aplice
Italiei fasciste sancţiunile hotărâte de Societatea Naţiunilor, în anul 1935, ca urmare a agresiunii ei
împotriva Abisiniei. În luna octombrie 1936, Ungaria a aderat la Axă prin Protocoalele semnate la
Berchtesgaden şi s-a retras din Societatea Naţiunilor, urmând exemplul Germaniei hitleriste şi al Italiei
fasciste.
În schimb, România a promovat, în perioada interbelică, o politică externă de condamnare a
forţei în relaţiile internaţionale şi de promovare a securităţii colective, drept garanţie a menţinerii păcii.
Această politică a României nu a fost pe placul Puterilor Axei, fapt remarcat şi sancţionat de Hitler în
scrisoarea sa, cînd scria: "din păcate - cum reiese clar din documentele găsite - (documente capturate
de germani cu ocazia ocupării Parisului, n.ns), atitudinea cel puţin a politicii oficiale româneşti, în
trecut şi pînă în ultimul timp, a fost puţin amicală faţă de Reich, ba dimpotrivă, chiar ostilă"18. Cerînd
României să accepte pretenţiile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei, Hitler scria: "Orice raţiune
dreaptă trebuie să ducă la recunoaşterea că o revizuire nu poate fi evitată la infinit şi că aceasta va fi cu
atât mai mult în avantajul său cu cât va fi făcută mai repede. Numai atunci când va interveni o
reglementare înţeleaptă a problemelor deschise între România, Ungaria şi Bulgaria, va avea un sens
pentru Germania de a clarifica posibilitatea unei colaborări mai strânse şi pentru aceasta să preia, în
aceste condiţiuni, obligaţiuni mai largi"19.
În zilele de 26 şi 27 iulie 1940, o delegaţie guvernamentală română formată din Ion Gigurtu,
preşedintele Consiliului de Miniştri al României şi Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine, a
vizitat Germania hitleristă şi Italia fascistă. Caracterizând aceste vizite, Mihail Manoilescu scria:
"Acest moment s-a marcat prin definirea concepţiei acestor doi dictatori în ce priveşte România şi
tratativele pe care ea trebuie să le deschidă cu Bulgaria şi Ungaria şi le-a dat acestora prilejul să-şi ia
faţă de noi angajamente directe, neţinute sau răsturnate complet în urmă tot prin voinţa lor"20.
Prima vizită a delegaţiei guvernamentale române a fost la Hitler, în ziua de 26 iulie 1940.
Delegaţia română a purtat discuţii cu Hitler şi Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al
Germaniei. Vizita a început la Salzburg, unde delegaţia română a fost primită de Ribbentrop. Despre
această primire Mihail Manoilescu scria: "Termenii lui (ai lui Ribbentrop, n.ns.) erau de o răceală
înfiorătoare; n-a avut nici cel mai mic cuvânt de înţelegere sau simpatie pentru situaţia noastră".
Sistematizînd concluziile discuţiilor cu Hitler, Mihail Manoilescu preciza: "1. Noi urma să tratăm cu
ungurii şi bulgarii, liberi,nesiliţi şi fără nici o intervenţie germană, nici în favoarea, nici în defavoarea
noastră. 2. Aceste tratative nu erau legate de nici un termen de încheiere. 3. Baza tratativelor era
schimbul de populaţie, cu scopul de a se ajunge la o soluţie în care nici un ungur să nu rămână sub
români şi nici un român sub unguri. 4. Hitler a lăsat deschisă posibilitatea unui plebiscit, cel puţin
parţial, în Transilvania, şi a utilizării unor armate neutre pentru supravegherea schimbului de
populaţie. 5. În sinteză, la Berchtesgaden s-au stabilit anumite principii şi linii precise şi coerente, iar
Hitler a rămas angajat faţă de noi să le respecte"21.
În ziua de 27 iulie 1940, a avut loc vizita delegaţiei române la Mussolini. Comentând această
vizită, Mihail Manoilescu scrie: "întrevederea cu Mussolini nu a avut nici pe departe însemnătatea
aceleia cu Hitler, fiindcă Mussolini - care desigur primise între timp telegrafic notele de conversaţie de
la Berchtesgaden - a urmat cu o fidelitate aproape servilă linia lui Hitler neîndrăznind să gândească
singur în problemă şi neintervenind cu nici o soluţie pe care ar fi putut-o scoate din vastele lui resurse
personale... Important, de la vizita la Mussolini, este faptul că el a confirmat în totul aceleaşi puncte
fixate de Hitler şi anume tratativele libere, fără nici un termen, cu excluderea oricărei intervenţii a
Axei şi cu atât mai mult a ideii de arbitraj, tratativele având ca scop realizarea prin schimb de
populaţie a unei înţelegeri cu ungurii şi bulgarii, bazată pe principiul etnic şi tinzând la omogenizarea
etnică a României după formula: nici un român în Ungaria, nici un ungur la noi"22.
În mod întemeiat George Sofronie aprecia vizitele delegaţiei române la Hitler şi Mussolini ca
fiind "primul act de presiune diplomatică asupra României a celui de-al treilea Reich şi ca un preludiu
a viitoarelor acte intervenţioniste în afacerile externe ale statului român"23. De fapt, tratativele
româno-germane şi cele româno-italiene, din iulie 1940, au constituit punctul de pornire al procesului
spre dictatul de la Viena, din 30 august 1940.
Este demn de remarcat faptul că Hitler, cu ocazia vizitei delegaţiei române, a declarat că
Germania nu se va amesteca în diferendele dintre România cu Ungaria şi Bulgaria, nici chiar printr-un
arbitraj, deoarece a făcut deja un arbitraj, între unguri şi slovaci şi "a reuşit să nemulţumească
amândouă părţile"24.
Un alt aspect semnificativ pentru evoluţia diferendului dintre România şi Ungaria a fost faptul
că, de la început, cele două ţări s-au găsit pe poziţii diametral opuse, în ce priveşte modul de
soluţionare a diferendului dintre ele25.
România a susţinut principiul schimbului de populaţie, pe baza criteriului etnic, cu eventuale
rectificări teritoriale cerute de aplicarea acestui principiu. În Aide-mémoirul guvernului român din 10
august 1940, se preciza că el acceptă o eventuală rectificare teritorială ca expresie a nevoii "reale a
fiecărui stat de a cuprinde în frontierele sale pe toţi naţionalii şi - pe cât posibil - nimic decât pe
naţionalii săi"26.
Ungaria a susţinut principiul cedării prealabile de teritoriu, respectiv a Transilvaniei şi, în
mod subsidiar, un eventual schimb de populaţie. Legaţia Ungariei la Bucureşti a comunicat guvernului
român că "trebuie să atragă atenţia Guvernului român asupra faptului, pe care îl cunoaşte neîndoielnic,
că problema între Ungaria şi România nu este de natură minoritară, ci teritorială"27.
Germania hitleristă, prin ministrul ei la Bucureşti W. Fabricius, a făcut o intervenţie pe lângă
Mihail Manoilescu, la 10 august 1940, în care s-a arătat "pe un ton pesimist foarte accentuat posibilita-
tea ca noi (românii,n.ns.) să ne găsim deodată... în prezenţa unui ultimatum din partea ungurilor şi
bulgarilor, dacă tratativele cu aceste două ţări trenează în timp"28. Această intervenţie germană era
contrară declaraţiilor lui Hitler de a nu interveni în tratativele româno-maghiare şi de a nu condiţiona
în timp aceste tratative.
Guvernul român, în dorinţa sa de a soluţiona diferendul cu Ungaria pe cale paşnică şi de
comun acord, l-a trimis pe Raoul Bossy la Budapesta ca să ia o legătură oficioasă cu guvernul
maghiar, în vederea sondării poziţiei acestuia faţă de organizarea unei conferinţe româno-maghiare, pe
teritoriul României, pentru soluţionarea diferendului dintre cele două state, prin tratative directe, idee
avansată, iniţial, de către Hitler. O primă reacţie a guvernului maghiar la vizita lui R.Bossy a fost
documentul său din 7 august 1940, trimis guvernului român, în care se afirma: "Ungaria n-a renunţat
nici o dată la recuperarea teritoriilor sale, în care România s-a instalat în circumstanţe şi prin mijloace
pe care este preferabil să nu le reamintim... sacrificiul pe care guvernul maghiar este gata să-l ofere
României este de a consimţi să încheie un compromis relativ la teritoriile pe care dictatul unilateral de
la Trianon le-a cedat României".
Guvernul român a răspuns documentului guvernului maghiar prin Aide-mémoirul din 10
august 1940, în care se preciza că cele două state trebuie să urmărească rezolvarea "într-un mod
radical chestiunea minorităţilor naţionale şi de a pune cele două state ale noastre în situaţiunea de a
ajunge cât mai omogene din punct de vedere etnic". Acest document al guvernului român a cuprins şi
propunerea oficială a României de a se începe tratative directe între cele două state, pentru
soluţionarea diferendului dintre ele. La 11 august 1940, guvernul maghiar a acceptat începerea
tratativelor româno-maghiare.
În momentul începerii tratativelor directe româno-maghiare, cele două state n-au ajuns la o
înţelegere de principiu asupra fondului diferendului dintre ele şi a criteriului pe baza căruia să se
încerce soluţionarea lui. Această situaţie nu a fost de bun augur pentru tratativele respective.
Pe baza schimbului de note diplomatice între România şi Ungaria, din zilele de 7 şi 11 august
1940, a fost convocată şi s-a deschis Conferinţa româno-maghiară de la Turnu-Severin, la 16 august
1940.
După deschiderea oficială a Conferinţei de la Turnu-Severin delegaţia maghiară a prezentat un
Aide-mémoire, datat 11 august 1940, prin care se cerea retrocedarea Transilvaniei în întregime.
Teritoriul pretins reprezenta mai mult de două treimi din teritoriile româneşti care au aparţinut
Ungariei, înainte de Tratatul de la Trianon, şi cu o populaţie de 2.200.000 de români29. Documentul
maghiar se încheia cu formula cinică "guvernul unguresc nu vrea să impună României răni
nevindecabile atunci când îi caută amiciţia"!
Linia noii frontiere propusă de guvernul maghiar era absolut arbitrară, ea nu se întemeia pe
nici un criteriu obiectiv, de principiu, ci numai pe faptul istoric al dominaţiei maghiare din trecut.
Propunerea maghiară era contrară oricăror consideraţii de justiţie istorică şi principiului dreptului
popoarelor de a dispune de ele însele. Dacă în cadrul întrevederii dintre Hitler şi delegaţia
guvernamentală română, din 26 iulie 1940, el a admis posibilitatea unui plebiscit în Transilvania
pentru consultarea populaţiei de aici cu privire la viitorul acestui teritoriu, ulterior nu s-a mai discutat
acest lucru, esenţial pentru respectarea voinţei popoarelor în ce priveşte soarta lor.
Dreptul internaţional public acordă atenţie instituţiei plebiscitului în cazul trecerii unor
teritorii de sub suveranitatea unui stat sub suveranitatea altui stat, stabilind anumite reguli referitoare
la organizarea acestuia.
Delegaţia română la Conferinţa de la Turnu-Severin a răspuns propunerii maghiare, prin
documentul din 16 august 1940, în care se făcea precizarea că ea înţelege să continue tratativele numai
"dacă delegaţia maghiară este gata a continua tratativele pe baza principiilor pe care guvernul român i
le-a făcut cunoscute dinainte şi pe care le-a exprimat din nou în prezentul aide-mémoire". Răspunzând
intervenţiei delegaţiei române, delegaţia maghiară a cerut ca românii să facă propuneri concrete
referitoare la problema teritorială (adică la teritoriul pe care acceptă să-l cedeze). De asemenea,
delegaţia maghiară a susţinut "teoria" că România practică faţă de Ungaria o politică de discriminare,
deoarece nu acceptă cedarea întregii Transilvanii, aşa cum a acceptat cedarea Basarabiei în întregime
Uniunii Sovietice.
După acest început al Conferinţei de la Turnu-Severin, în lucrările ei a intervenit o pauză, de
cîteva zile. Lucrările conferinţei au fost reluate în ziua de 24 august 1940, cînd delegaţia maghiară a
prezentat un nou document, datat 22 august. În acest document se atrage atenţia guvernului român
asupra fermităţii Ungariei în privinţa revendicărilor ei teritoriale. În document se spune: "Este de
datoria guvernului ungar să atragă atenţia guvernului român asupra faptului că ar greşi dacă s-ar înşela
în ceea ce priveşte fermitatea spiritului de hotărîre a ungurilor în ce priveşte revendicările lor"30.
Delegaţia română, prin şeful ei Valer Pop, a făcut precizarea că "În numele guvernului român
rămâne ferm pe poziţia sa şi că va prezenta, într-o şedinţă următoare, o documentaţie completă şi o
motivare pentru a infirma teza ungurească"31.
Aceste confruntări din cadrul Conferinţei de la Turnu-Severin au evidenţiat lipsa unui
compromis între cele două delegaţii şi poziţia unilaterală a Ungariei de a discuta cu prioritate numai
cedarea de teritoriu de către România.
În acest cadru, în ziua de 24 august 1940, Conferinţa de la Turnu-Severin a adoptat un
"Comunicat comun al celor două delegaţii", care se încheia cu precizarea "Deoarece nu s-a găsit o
bază comună pentru tratative, conversaţiile au fost declarate - după dorinţa delegatului şef ungur - ca
închise; persistă însă perspectiva că tratativele vor fi reluate în timpul cel mai scurt". Acest final al
Comunicatului lăsa deschisă posibilitatea reluării tratativelor româno-maghiare, fapt confirmat de
propunerea făcută de România de a se relua tratativele în ziua de 28 august şi acceptarea de către
Ungaria a reluării tratativelor, în 27 sau 28 august, dar pe teritoriul ei.
Asupra activităţii Conferinţei de la Turnu-Severin, Mihail Manoilescu, în memoriile sale,
formula următoarele concluzii politice şi diplomatice: "1. Tratativele au fost conduse cum nu se poate
mai bine de către Valer Pop ajutat de colaboratorii săi. 2. Noi nu am cedat nimic, rămânând până la
sfârşit pe terenul nostru iniţial. Noi nu am recunoscut nimănui nici un drept asupra teritoriului nostru
şi nu am pus Transilvania la împărţeală, ci ne-am aşezat pe tema că voiam să evacuăm minoritatea
ungurească în Ungaria şi că în măsura în care această evacuare s-ar realiza efectiv, am fi înclinaţi să-i
acordăm spaţiul strict necesar de viaţă, printr-un corectiv teritorial al graniţei de vest. 3. Nu am admis
să treacă nici un român sub stăpânirea ungurească. 4. Nu am făcut nici o ofertă şi nu am acceptat nici
o cerere pentru nici un kilometru pătrat din teritoriul naţional. 5. Ultimul nostru cuvânt a fost de
ofensivă. Am somat pe unguri să se pronunţe, da sau ba, dacă acceptă teza românească. 6. Am reuşit
să avem tot timpul aprobarea Germaniei faţă de noi în respectarea propriilor ei condiţii de la
Berchtesgaden. 7. În sinteză, câtă vreme am tratat relativ liber, nu am cedat nimic şi nu am consimţit
la nici o ştirbire a ţării. Evident că noţiunea de liber nu trebuie înţeleasă aici în mod absolut, fiindcă
dacă am fi avut întreaga libertate, nu ne-am fi dus niciodată la Turnu-Severin să stăm de vorbă cu
ungurii asupra litigiilor dintre noi, a căror existenţă însăşi puteam s-o contestăm! Dar în conjunctura
politică în care ne găseam atunci... ne-am mai bucurat la Turnu-Severin încă de o relativă libertate de
mişcare, pe care am utilizat-o din plin. Această libertate a fost pierdută complet în ziua de 29 august
1940 la Viena"32.
Dorinţa României de a continua tratativele directe cu Ungaria pentru soluţionarea diferendului
dintre ele şi-a găsit expresia şi în instrucţiunile adoptate de Consiliul de Coroană din 23 august 1940,
date şefului delegaţiei române la aceste tratative. Aceste instrucţiuni porneau de la premisa că
tratativele româno-maghiare vor fi reluate - aşa cum dorea guvernul român şi cum acceptase, în
principiu, guvernul maghiar. Aceste instrucţiuni erau: "1. Să se obţină prealabil şi ca o condiţie sine
qua non de la unguri acceptarea principiului etnic, după care urma să se facă un schimb de populaţie
total şi obligatoriu între cele două ţări, aşa ca să nu rămână nici un român în Ungaria şi nici un ungur
în România. 2. Numai după ce s-ar obţine recunoaşterea acestui principiu şi s-a hotărât ca nici o
schimbare de frontieră să nu poată avea loc decât după strămutarea efectivă a minoritarilor unguri la
graniţa de vest, să se treacă la partea a doua a tratativelor şi să se calculeze numărul total al ungurilor
din România (care urmau să fi fost evacuaţi) şi apoi suprafaţa strict necesară existenţei ungurilor
muncitori de pămînt, cu indicarea regiunii de la graniţă în care s-ar face strămutarea"33.
Politica duplicitară şi cinică a Puterilor Axei s-a manifestat şi în timpul Conferinţei de la
Turnu-Severin. Ministrul Italiei la Bucureşti Pellegrino Ghigi şi cel al Germaniei hitleriste Wilhelm
Fabricius au aprobat tezele cuprinse în documentele româneşti prezentate conferinţei. Astfel,
W.Fabricius a confirmat, de mai multe ori, lui Mihail Manoilescu că teza română privind rezolvarea
diferendului cu Ungaria este în conformitate cu cele stabilite de Hitler, cu delegaţia română, cînd l-a
vizitat34. Acest lucru a fost declarat de Fabricius şi şefului delegaţiei române la tratativele de la
Turnu-Severin Valer Pop, cînd i-a spus că "teza României este dreptatea însăşi... şi nu se poate cere
României mai mult decât face"35.
Toate aceste declaraţii ale reprezentanţilor Germaniei şi Italiei la Bucureşti au dat unele
speranţe părţii române, care a crezut în valabilitatea acestor declaraţii şi spera ca Puterile Axei să
exercite o influenţă, în acest sens, asupra Ungariei.
În realitate, în timp ce la Bucureşti se făceau astfel de declaraţii din partea Germaniei şi Italiei,
agenţii diplomatici ai acestor puteri dădeau asigurări Budapestei în privinţa pretenţiilor ei teritoriale
faţă de România.
Un exemplu al politicii duplicitare a Puterilor Axei în diferendul româno-maghiar este şi
poziţia lui Ciano în cadrul întrevederii sale cu Raoul Bossy, ministrul român la Roma, din 24 august
1940. Cu această ocazie, Raoul Bossy i-a prezentat lui Ciano linia de demarcaţie dintre România şi
Ungaria propusă de delegaţia maghiară, în cadrul Conferinţei de la Turnu-Severin. Ciano l-a asigurat
pe Bossy că este vorba "de cel mult o primă formulă, obiect de lungi şi laborioase tratative" şi că
Puterile Axei nu intenţionează "să intervină în discuţiile purtate între noi şi unguri"36.
Lipsa de bună-credinţă a Puterilor Axei faţă de România s-a manifestat pregnant în zilele
premergătoare dictatului de la Viena, din 30 august 1940.
În preziua reuniunii de la Viena, la 27 august 1940, Raoul Bossy, ministrul român la Roma, a
fost primit de ministrul Filippo Anfuso, directorul de cabinet a lui Ciano, care i-a comunicat că la
Viena "nu este vorba de un arbiraj, ci doar de un examen al problemei româno-maghiare" şi că la
această discuţie va fi invitat şi Raoul Bossy, pentru a avea ocazia să expună teza românească, încă o
dată şi în detaliu. De asemenea, ministrul italian a mai declarat că va fi chemat la Viena şi ministrul de
externe al Ungariei, dar într-o altă zi. De fapt, miniştrii de externe ai României şi Ungariei au fost
invitaţi la Viena, în aceeaşi zi, împreună cu delegaţiile lor, pentru dictatul respectiv.
Ambasadorul României la Vatican a atras atenţia guvernului român că "cu toate asigurările
date guvernului nostru că la Viena nu se va produce un arbitraj, nu numai că pare să fi fost pus la cale
mai dinainte, dar soluţia chiar era cunoscută mai dinainte". Iar Mihail Manoilescu, completând această
informaţie, scria: "Într-adevăr, un coleg din cei mai serioşi, îmi spunea că în momentul deschiderii
negocierilor de la Turnu-Severin un ministru ungur, baronul Apor, i-a declarat "că aceste negocieri nu
vor duce la nici un rezultat şi că România va fi silită să accepte arbitrajul Puterilor Axei"37.
În timp ce la Roma Raoul Bossy primea asigurări că la Viena nu va avea loc vreun arbitraj, în
aceeaşi zi (27 august 1940) însărcinaţii cu afaceri ai Germaniei hitleriste şi Italiei fasciste la Bucureşti
au transmis lui Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine al României, în numele guvernelor lor,
invitaţia de a participa, în ziua de 28 august 1940, la discuţiile cu Germania şi Italia asupra
diferendului româno-maghiar. Cu ocazia prezentării invitaţiei s-a făcut şi următoarea precizare "ar fi
recomandabil ca ministrul Afacerilor Străine (al României,n.ns.) să primească depline puteri pentru a
negocia cu privire la relaţiile româno-maghiare". Pare stranie această recomandare, deoarece la Viena,
în zilele de 28 şi 29 august nu s-au purtat nici un fel de negocieri. Ministrului Afacerilor Străine al
României nu i s-a dat posibilitatea nici de a expune poziţia României faţă de pretenţiile teritoriale ale
Ungariei.
Referindu-se la schimbarea de atitudine a Puterilor Axei, din luna august 1940, faţă de modul
de soluţionare a diferendului româno-maghiar, Mihail Manoilescu scria: "Schimbarea lor de atitudine
constă întâi în schimbarea metodei de soluţionare a litigiului cu Ungaria, prin trecerea de la metoda
tratativelor libere la aceea a unei constrângeri brutale şi ultimative. În al doilea rînd, ea constă în
schimbarea soluţiei înfăţişată la început şi anume trecerea de la o soluţie etnică, bazată pe ideea
schimbului de populaţie, la o alta care, ... nu poate fi caracterizată decât ca o soluţie strategică"38.

7.1.3. "Arbitrajul" de la Viena, din 29-30 august 1940


şi sentinţa dată, un dictat odios

Pentru a se înţelege caracterul de dictat al "Arbitrajului" de la Viena şi nulitatea sentinţei sale


se impun câteva precizări, de drept internaţional public, referitoare la arbitrajul internaţional, ca mijloc
paşnic de soluţionare a diferendelor dintre state.
În istoria relaţiilor internaţionale, arbitrajul este cunoscut încă din antichitate (cazul cetăţilor
greceşti). El a fost prezent şi în epocile următoare, iar pe baza practicii internaţionale, în acest
domeniu, s-au cristalizat o serie de norme referitoare la el. Codificarea acestor norme, privind
arbitrajul internaţional, s-a făcut, în primul rînd, prin cele două Convenţii de la Haga pentru
reglementarea paşnică a conflictelor, din 29 iulie 1899 şi din 18 octombrie 1907. Ultima dintre ele
cuprinde prevederile Convenţiei din 29 iulie 1899 şi cu o serie de completări adoptate de a doua
conferinţă de la Haga, din anul 1907.
Convenţia pentru reglementarea paşnică a conflictelor dintre state, din 18 octombrie 1907,
precizează că "Arbitrajul internaţional are ca obiect rezolvarea diferendelor dintre state prin judecători
aleşi de ele şi pe baza respectării dreptului" (art.37). Două elemente din această prevedere a convenţiei
sunt definitorii pentru arbitrajul internaţional; primul: tribunalul arbitral se constituie din judecători
aleşi de către statele aflate în diferend, iar nu autoimpuşi, cum a fost cazul cu "arbitrajul" de la Viena,
din 30 august 1940. Al doilea element este cerinţa ca judecătorii să soluţioneze diferendul supus lor pe
baza respectării dreptului, respectiv a dreptului internaţional, ceea ce nu s-a întâmplat la "arbitrajul"
de la Viena (unde nu s-a făcut nici o referire la principiile şi normele dreptului internaţional care
reglementează chestiunile teritoriale dintre state).
Aceste elemente esenţiale pentru existenţa şi funcţionarea unui tribunal arbitral se regăsesc în
toate definiţiile date arbitrajului internaţional, în literatura de specialitate. În "Dictionnaire de la
terminologie du Droit International", arbitrajul internaţional este definit ca "Modul de reglementare a
diferendelor internaţionale pe baza respectării dreptului, prin judecători aleşi de către părţi şi investiţi
de ele cu puterea de a da o decizie obligatorie"39. O definiţie mai amplă a arbitrajului internaţional este
dată de Raluca Miga-Beşteliu, care scrie că el este "un mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor
internaţionale, în cadrul căruia părţile la un diferend, printr-un acord formal, încredinţează
soluţionarea diferendului unui terţ - care poate fi reprezentat de o persoană sau mai multe - şi se supun
deciziei acestuia, ca urmare a unei proceduri contencioase, din care rezultă o hotărâre definitivă"40.
În sinteză, arbitrajul internaţional este judecata pe plan internaţional a unui diferend dintre
state, de către judecători aleşi de statele aflate în diferend, pe baza dreptului. Instanţa arbitrală îşi
încetează existenţa în momentul când a dat decizia cu privire la diferendul judecat.
O regulă veche şi de bază a dreptului internaţional public cu privire la soluţionarea
diferendelor dintre state este că părţile în diferend aleg, în mod liber şi pe bază de consens, modul
paşnic la care vor recurge pentru soluţionarea diferendului dintre ele. Pentru ca statele într-un diferend
să aleagă arbitrajul internaţional, ca mijloc de soluţionare a lui, ele trebuie să încheie un acord special,
numit compromis, cu excepţia când între statele respective există acte internaţionale, anterioare
diferendului, prin care ele s-au angajat să soluţioneze eventualele diferende ivite, în relaţiile dintre ele,
prin arbitrajul internaţional. Fără existenţa unui act internaţional (compromis etc.) între statele aflate în
diferend, nu poate lua naştere şi funcţiona valabil un tribunal arbitral.
În "Manuel sur le règlement pacifique des differends entre Etats", elaborat în cadrul O.N.U.,
se precizează cu privire la compromis, ca act fundamental al arbitrajului internaţional, că el poate
cuprinde următoarele prevederi, care sunt la latitudinea statelor aflate în diferend: compoziţia
tribunalului arbitral, prin alegerea de către state a arbitrilor; modalitatea de alegere a acestora;
indicarea agenţilor statelor în diferend, care îi vor reprezenta în faţa tribunalului arbitral; obiectul
diferendului pe care trebuie să-l soluţioneze tribunalul; regulile de procedură ale tribunalului şi metoda
de lucru al acestuia, precum şi recunoaşterea forţei obligatorii a deciziei dată de tribunal41.
Procedura unui tribunal arbitral internaţional, ca instanţă de judecată ad-hoc, cuprinde 2 faze:
una scrisă, prin depunerea de documente de către statele în diferend (memorii şi contramemorii) şi alta
orală (prin audierea de martori, pledoariile reprezentanţilor statelor în diferend, etc.). Convenţia de la
Haga din 1907 cere statelor părţi într-un diferend supus unui tribunal arbitral "să furnizeze
Tribunalului, în cea mai mare măsură posibilă, toate mijloacele necesare adoptării sentinţei privind
litigiul dintre ele" (art.75). Aceasta este nu numai o obligaţie pentru părţile în diferend, ci şi un drept al
lor de a comunica tribunalului arbitral toate probele în susţinerea poziţiei proprii. Ori, în cazul
"arbitrajului" de la Viena nu a existat un tribunal arbitral legal constituit şi care să fi audiat părţile în
diferend şi să le garanteze dreptul elementar al lor de a prezenta probe în faţa instanţei.
Reuniunea de la Viena, din 29 şi 30 august 1940, nu a fost convocată ca urmare a existenţei
unui compromis prealabil încheiat de către România cu Ungaria, pentru a supune diferendul dintre ele
arbitrajului internaţional şi nici nu au fost aleşi judecătorii tribunalului de către părţile în diferend, de
comun acord.
Ministrul Afacerilor Străine al României, Mihail Manoilescu în urma discuţiei avută cu
Ribbentrop şi Ciano, în ziua de 29 august 1940, a trimis o telegramă în ţară prin care comunica că cei
doi reprezentanţi ai Puterilor Axei i-au "prezentat hotărârea Axei de a cere să acceptăm un arbitraj
făcut de Ribbentrop şi Ciano la Viena, începând din această seară, pentru a se termina până mâine la
amiază ... Alternativa pe care mi-au pus-o a fost următoarea: sau primim arbitrajul astăzi, sau cel mai
târziu în cursul nopţii, aşa ca mâine să se poată da hotărârea ... sau dacă nu primim vom fi mâine
atacaţi de Ungaria şi Rusia şi va fi sfârşitul României"42.
Se poate constata, că peste capul României, Germania hitleristă şi Italia fascistă au impus
simulacrul de la Viena, în condiţii de ameninţare a ţării noastre cu agresiunea şi desfiinţarea ei ca stat
independent. Faptul că acest "arbitraj" a fost impus României rezultă şi din faptul că la dosarul
"arbitrajului" de la Viena nu există nici o cerere sau, cel puţin, o declaraţie de acceptare a acestuia de
către România. Caracterul impus al "arbitrajului" de la Viena rezultă şi este confirmat prin hotărârea
Consiliului de coroană al României, din noaptea de 29 spre 30 august 1940, care la punctul 4 prevede:
"Consiliul de Coroană, luând în deliberare comunicările cu caracter ultimativ făcute de guvernele
german şi italian, a hotărât acceptarea arbitrajului Puterilor Axei asupra tratativelor româno-ungare" 43.
Referindu-se la modul în care a fost tratată România la Viena, cu ocazia aşa-zisului arbitraj,
Raoul Bossy, membru al delegaţiei române, scria următoarele în memoriile sale: "Guvernele Axei fac
României o situaţie mai oribilă decât Uniunea Sovietică, aceasta din urmă a fixat guvernului din
Bucureşti un termen de 24 ore pentru a se pronunţa asupra ultimatumului, pe când Berlinul şi Roma
cer un răspuns în timp de trei ore ultimatumului lor" 44.
Caracterul de dictat, iar nu de arbitraj internaţional, al actului de la Viena, din 30 august 1940,
a fost afirmat şi de lordul Halifax, în discursul ţinut în Camera Lorzilor, în 5 septembrie 1940, când a
declarat că hotărârea de la Viena "este rezultatul unui dictat impus României în mod silit de către
Puterile Axei, prin constrângere"45. Iar, J. B. Duroselle în "Histoire diplomatique de 1919 à nos jours"
scrie: "La 30 august a fost semnat sub presiunea germano-italiană al "doilea arbitraj" de la Viena"46.
Aşa-zisul arbitraj de la Viena n-a avut nici un temei legal, din punct de vedere al dreptului
internaţional public. Pentru a masca caracterul său ilegal, Ribbentrop şi Ciano au impus României
acceptarea unui "Compromis de arbitraj" elaborat de către ei, fără consultarea ţării noastre şi fără ca să
fie rezultatul unei înţelegeri între România şi Ungaria. Acest "compromis" a fost impus, în aceeaşi zi,
cu aşa-zisa decizie arbitrală, adică în 30 august 1940. Acest fals compromis cuprindea neadevăruri
grave, ca de exemplu că "În convorbirile care au avut loc la Viena în zilele de 29 şi 30 august 1940,
între reprezentanţii Italiei, Germaniei, României şi Ungariei, asupra litigiului pendinte dintre România
şi Ungaria, privitoare la teritoriul ce urmează a se ceda Ungariei, reprezentanţii României şi ai
Ungariei, în baza deplinelor lor puteri, au cerut Guvernului italian şi Guvernului Reich-ului să pună
capăt acestui litigiu printr-un arbitraj"47. După cum afirma Mihail Manoilescu, şeful delegaţiei române
la Viena, "adevărul este că ei (Ribbentrop şi Ciano,n.ns.) n-au avut decât o singură convorbire cu mine
în care nu s-a vorbit decît de oportunitatea acceptării arbitrajului, iar nicidecum nu a fost tratată în
fond cauza românească ... eu nu am fost admis să le fac nici o pledoarie în fondul cauzei"48.
O altă ilegalitate săvârşită la Viena, în 30 august 1940, este însăşi afirmaţia din "compromisul"
impus, că decizia arbitrală a fost pronunţată în aceeaşi zi cu adoptarea "compromisului" şi alăturată
acestuia. Ori, compromisul pe care îl încheie statele aflate într-un diferend pentru a recurge la arbitraj
şi decizia arbitrală sunt două acte internaţionale deosebite ca sursă a lor şi separate în timp.
Compromisul este un tratat pe care îl încheie statele aflate în diferend şi prin care ele se declară de
acord să soluţioneze diferendul dintre ele prin arbitraj internaţional. El marchează începutul activităţii
tribunalului arbitral, în timp ce, decizia arbitrală este o hotărâre judecătorească adoptată de tribunalul
de arbitraj, prin care se încheie activitatea acestuia. De aceea, aceste două acte internaţionale nu pot fi,
în mod legal, adoptate împreună.
"Compromisul" de la Viena suferă şi de un viciu de formă. El a fost semnat incomplet de către
delegaţia română, deoarece unul dintre cei care trebuiau să-l semneze a refuzat acest lucru (Valer
Pop). Deplinele puteri date de regele Carol al II-lea delegaţiei române participantă la reuniunuea de la
Viena, prevedeau că ele se referă deopotrivă la Mihail Manoilescu şi la Valer Pop, care erau
împuterniciţi "să accepte arbitrajul Germaniei şi Italiei în chestiunile pendinte între România şi regatul
Ungariei..."49. Acest viciu de formă, esenţial însă pentru validitatea actului respectiv, alături de viciul
de consimţămînt cu privire la compromis, care a fost impus, anulează valoarea juridică a
compromisului de la Viena.
Decizia arbitrală este actul tribunalului arbitral ai cărui judecători trebuie să fie imparţiali şi să
respecte dreptul internaţional, ceea ce nu s-a întâmplat la Viena, în 30 august 1940. Se consideră ca
vicii ale unei decizii arbitrale, care atrag după sine nulitatea ei, următoarele: a) una dintre părţile în
diferendul supus unui tribunal arbitral nu a fost ascultată şi în consecinţă n-a avut posibilitatea să-şi
susţină cauza ei şi să prezinte probe tribunalului (cazul României la Viena); b) decizia a fost acceptată
în condiţii de constrângere exercitată asupra uneia din părţile în diferendul judecat (cazul României
ameninţată cu agresiune din partea Puterilor Axei şi Ungariei); c) compunerea tribunalului arbitral a
fost nereglementară, arbitrară sau bazată pe dictat, (cazul de la Viena); d) dacă nu a existat un
compromis sau alt tratat de arbitraj legal, încheiat între părtile în diferend (compromisul de la Viena a
fost un act ilegal, fără valoare juridică); e) decizia arbitrală nu a fost motivată (decizia de la Viena, din
30 august 1940, nu a fost motivată). În textul ei se afirmă că părţile în diferend au fost, chipurile, de
acord să recunoască "fără discuţie un astfel de arbitraj ca obligatoriu pentru ele" (sublinierea ns.)50.
O discuţie arbitrală trebuie să se întemeieze pe dezbaterile care au avut loc în faţa judecătorilor
şi pe probele administrate de către părţile în diferend (ceea ce nu s-a întîmplat la Viena).
O apreciere pertinentă a aşa-zisului Arbitraj de la Viena este a lui George Sofronie: "A vorbi
de actul de la Viena ca de un arbitraj internaţional, înseamnă să denaturezi terminologia juridică
internaţională şi să discreditezi o procedură paşnică, care reprezintă una dintre cuceririle cele mai
progresive din domeniul internaţional, în materia reglementării conflictelor dintre state" 51.
Actul de la Viena, din 30 august 1940, neavând valoare juridică, a instituit doar o stare de fapt,
vremelnică. Totodată, el este un exemplu grăitor al concepţiei naţional-socialiste asupra dreptului, în
general, şi asupra dreptului internaţional, în special. Conform acestei concepţii, forţa primează în faţa
dreptului, iar Führer-ul era principala sursă a dreptului şi singurul judecător care stabilea care norme
sunt obligatorii52.
"Arbitrajul" de la Viena, din 30 august 1940, a fost declarat nul, în mod expres, prin "Tratatul
de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate" semnat la Paris, în 10 februarie 1947. În tratat se
prevede: "Hotărârile Sentinţei de la Viena, din 30 august 1940, sunt declarate nule şi neavenite"
(art.2).
Mihail Manoilescu, în memoriile sale, creionează astfel epilogul "Arbitrajului" de la Viena:
"Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea
Transilvaniei şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reichului său; Mussolini
a fost împuşcat ca un fugar la margine de drum; Ribbentrop a sfârşit în spânzurătoare; Ciano la stâlp,
sub gloanţele poruncite de bunicul copiilor lui; Teleky s-a sinucis când nemţii l-au descoperit că îi
trăda; Csaky a murit în condiţii stranii la două luni după funestul arbitraj; iar Bárdossy, ministrul ungar
la Bucureşti, a devenit în urmă prim-ministru, a fost executat în 1946"53.

Note

1. Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940. Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p.171.
2. A se vedea Mihail Manoilescu, op.cit. p.237.
3. Cedarea Cadrilaterului Bulgariei a fost consfinţită prin tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940.
4. Mihail Manoilescu, în memoriile sale, scrie: "Cadrilaterul nu a fost dat de bună voie ... Un fapt asupra căruia nu s-ar putea
îndeajuns insista este că cedarea reală şi formală a Cadrilaterului s-a făcut, nu la Craiova, prin tratatul încheiat la 7
septembrie,ci la Viena la 30 august, o dată cu Arbitrajul", op.cit. p.182.
5. România a pierdut 43.492 kilometri pătraţi, cu o populaţie de 2.385.963.937, din care români 1.171.534 (peste 49 la sută),
iar maghiari 910.692 (38 la sută).
6. Nicolae Titulescu, Discursuri, Edit.ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p.142-143.
7. George Sofronie, Les antécédents diplomatiques de l'Acte de Vienne. Centrul de studii şi cercetări privitoare la
Transilvania. Sibiu, 1945, p.5.
8. Raoul Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică. Vol.II, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1993, p.284. A se vedea şi Florin
Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român. Edit.Univers enciclopedic, Bucureşti, 1997, p.379.
9. H.Bernard,G.A.Chevallaz,R.Gheysen,J de Launay, Les dossiers de la second guerre mondial. -Marabout université. Des
Presses de Gerard, Belgique, 1964, p.126.
10. Mihail Manoilescu scrie: "la noi situaţia ar fi fost mult mai gravă, fiindcă noi aveam ca duşmani şi pe unguri, şi pe bulgari
şi pe iugoslavi (care, cum am arătat, erau să intre în România şi în zilele ultimatului rusesc), şi toţi aceştia ar fi luat parte la
împărţirea României, dacă am fi refuzat Arbitrajul". op.cit. p.278. A se vedea şi George Sofronie, op.cit. p.48.
11. A se vedea: Florin Constantiniu, op.cit. p.381.
12. Mihail Manoilescu, op.cit. pp.105-106.
13. George Sofronie, op.cit. p.42, nota 1.
14. Mihail Manoilescu, op.cit. p.118-119.
15. Ibidem, p.72.
16. Ibidem, p.72-73.
17. Ibidem, p.73.
18. Ibidem, p.73.
19. Ibidem, p.74.
20. Ibidem, p.105.
21. Ibidem, pp.118-119.
22. Ibidem, p.126-127.
23. George Sofronie, op.cit. p.17.
24. Mihail Manoilescu, op.cit. p.118.
25. A se vedea: Mihail Manoilescu, op.cit. p.153-154; George Sofronie, op.cit. p.31-32.
26. Mihail Manoilescu, op.cit. p.154.
27. George Sofronie, op.cit. p.20.
28. Ibidem, p.24.
29. A se vedea: Mihail Manoilescu, op.cit. p.156.
30. Ibidem, p.160.
31. Ibidem, p.160.
32. Ibidem, pp.163-164.
33. Ibidem, p.170.
34. Ibidem, p.162.
35. Ibidem, p.163.
36. George Sofronie, op.cit. p.41.
37. Mihail Manoilescu, op.cit., p.248-249.
38. Ibidem, p.248.
39. A se vedea: Dictionnaire de la terminologie du Droit International, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1960, p.51.
40. Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public. Edit. ALL. Bucureşti, 1997,
p.312; a se vedea şi Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public. Casa de Editură şi presă "Şansa",
Bucureşti,1997, p.324; Marţian I.Niciu, Drept internaţional public. Edit. "Servosat", Arad, 1997, pp.349-353;Manuel sur le
règlement pacifique des differends entre Etats. Nations Unies. New-York, 1992, pp.59-69.
41. Manuel sur le règlement pacifique des differends entre Etats. Nations Unies. New-York, 1992, pp.62.
42. Mihail Manoilescu, op.cit. p.217-218.
43. A se vedea: Mihail Manoilescu, op.cit. p.228.
44. Raoul Bossy, op.cit. p.281.
45. Citat după: Dr.Vasile Puşcaş, Al doilea război mondial. Transilvania şi aranjamentela europene (1940-1944). Fundaţia
Culturală Română. Cluj-Napoca, 1995, p.XXII.
46. J-B Duroselle, Histoire diplomatique de 1919 à nos jours. 7 édition. Dallez, Paris, 1978, p.283.
47. Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României, Fondul nr. 71 (1920-1944), Transilvania, vol.41, fila 213.
48. Mihail Manoilescu, op.cit. p.211.
49. Ibidem, p.234-235.
50. A se vedea: Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op.cit. p.325; Marţian I.Niciu, op.cit. p.351-352.
51. George Sofronie, op.cit. p.52.
52. A se vedea: Octavian Ştefănescu-Ioniţă, La théorie nationale socialist du droit international public. Edit. "Bucovina",
Bucureşti, 1940, p.105-106.
53. Mihail Manoilescu, op.cit., p.292.
7.1.4. Traseul Dictatului fascist de la Viena

Reformele din anii 1918-1923 au schimbat în chip radical structurile sociale ale ţării, dând
naştere, sub raport instituţional, unei Românii deosebite de cea veche. România Unită a însemnat şi un
nou sistem social şi un nou sistem politic; a însemnat trecerea la un regim democratic. Şi din acest
punct de vedere, intern, România de după Marea Unire a fost opera şi contribuţia luptei forţelor
democratice, a personalităţilor politice care au impus reforme radicale de natură a moderniza
substanţial structurile economice, sociale şi politice ale statului român.
Constituţia votată de Parlamentul român în anul 1923 pornea de la concepţia că "România este
un stat naţional unitar şi indivizibil" (art.1) şi stabilea drepturile fundamentale politice după principiul,
sigur echitabil, al egalităţii civice. De asemenea, Constituţia din 1938 a adoptat principiul egalităţii de
drepturi ca temei al tratamentului faţă de minorităţile naţionale. Dispoziţiile "Statutului minorităţilor",
din acelaşi an, depăşeau cadrul principiilor stabilite prin Tratatul pentru ocrotirea minorităţilor şi
conţineau indicaţii practice pentru soluţionarea diferendelor.1
Beneficiind de drepturi egale cu cele ale românilor, minorităţile şi-au creat organizaţii. În
decembrie 1922 s-au pus bazele Partidului Maghiar din România. În noiembrie 1919 s-a întemeiat
Partidul German din România. De asemenea, şi-a continuat activitatea Uniunea Evreilor Pământeni
(creată în 1909) şi transformată în Partidul Evreiesc.
În urma alegerilor parlamentare din România care au avut loc în luna decembrie 1928,
Partidul Maghiar trimitea în Parlamentul ţării 16 deputaţi,2 la o populaţie care - conform
recensământului din 1930 - se cifra la 1.353.276 de etnici maghiari şi secui. Dacă raportăm mai
departe, vedem că în "iadul politic românesc" un deputat maghiar revenea la 85000 de conaţionali,
deci de şapte ori mai mult decât în cazul românilor trăitori în "raiul politic" al fostei Austro-Ungarii.
Rostea un adevăr senatorul maghiar Elemer Gyorfas, când afirma într-o şedinţă a Senatului român în
1928: "Consider ca o datorie de onoare a declara în numele tuturor minorităţilor, fără deosebire de
naţionalitate şi confesiune, că, de la intrarea noastră în viaţa publică a României, noi am gândit şi am
simţit totdeauna din partea Ministrului Cultelor o bunăvoinţă incontestabilă. Aceasta trebuie să o
recunoaştem. După semnarea tratatelor de pace când d-nul Goga a devenit titularul Ministerului
Cultelor, s-a inaugurat în aceste departament un regim de bunăvoinţă în ceea ce ne privea pe noi;
această bunăvoinţă a fost menţinută de succesorii săi: d-nii Banu, Lapedatu şi Goldiş, care au dovedit
o confidenţă absolută faţă de noi".3
Nu este mai puţin adevărat că unii dintre conducătorii minorităţilor maghiare, văzând că
guvernele române depăşesc obligaţiile impuse prin Tratatele de pace şi chiar tolerează unele acţiuni
îndreptate împotriva statului român, au continuat să ceară drepturi mai mari decât ale celorlalţi cetăţeni
români. Partidul Maghiar din România s-a eschivat de a face el reclamaţii la Liga Naţiunilor împotriva
statului român şi, la sugestiile propagandiştilor revizionismului din Ungaria, a îndemnat pe
conducătorii catolici şi pe cei ai Composesoratului Ciuc să înainteze şi să susţină acele reclamaţii.
Ulterior s-au ataşat reclamanţilor şi preşedintele Partidului Maghiar, baronul Ugron Ştefan şi
profesorul universitar de la Cluj, dr.Balogh Artur. Aceste acţiuni, de altfel eşuate, erau regizate de
guvernanţii horthyşti de la Budapesta, care întreţineau şi dirijau mişcarea revizionistă din România,
ceea ce constituia un amestec insolit în treburile interne ale ţării noastre.
Într-un memoriu depus la Liga Naţiunilor de către cei amintiţi mai sus, se spunea, între altele,
că: "România s-a legat sărbătoreşte să respecte tratatele de pace... România este obligată să asigure
minorităţilor şi drepturi mult mai largi de cum au fost acelea pe care le asigurau legile ungare." Cu alte
cuvinte, maghiarii cereau guvernului român să le acorde drepturi mai mari decât ale conaţionalilor din
Ungaria.
Pe plan extern, România a militat pentru păstrarea statu-quo-ului statuat prin sistemul
Tratatelor de pace de la Paris şi cele adiacente din anii 1919 şi 1920, menţinerea unui climat de pace
generală şi indivizibilă, crearea unor zone regionale de securitate şi bune relaţii de vecinătate şi
încheierea unor tratate sau convenţii mutuale; a lupta împotriva politicii revizioniste şi revanşarde,
favorizată de instaurarea unor regimuri fasciste şi dictatoriale în unele ţări ale Europei: Ungaria
(1920), Italia (1922), Bulgaria (1923), Portugalia şi Polonia (1926), urmând Germania (1933), Austria
(1934), Grecia (1936) şi Spania (1939).
Politica externă a României în această perioadă se caracterizează prin surprinderea tuturor
acţiunilor sale într-un sistem ale cărui articulaţii să garanteze lupta împotriva fascismului şi
revizionismului, păstrarea unui climat de pace, securitate şi bună înţelegere între toate naţiunile. Liga
Naţiunilor a constituit pentru România interbelică tribuna internaţională de la care şi-a putut face
cunoscute opiniile şi aspiraţiile poporului român.
Cu toate acestea, realizarea şi organizarea păcii în urma primului război mondial s-a lovit de
numeroase obstacole şi dificultăţi, precaritatea şi nesiguranţa ei caracterizând lumea internaţională a
deceniilor trei şi patru ale secolului nostru. Îndelungatele discuţii de la Conferinţa de Pace, ca şi
multitudinea întrunirilor care au urmat pentru a reface Europa din punct de vedere economic şi a netezi
calea spre o conciliere între învinşi şi învingători, s-au soldat, cel mai adesea, cu însemnate concesii
făcute Germaniei şi celorlalte state revizioniste. Divergenţele dintre ţări care au izbucnit cu putere şi
care au dus la tendinţe centrifuge, deosebirile de opinii, interesele naţionale şi particulare diverse,
tendinţa de imixtiune a marilor state în afacerile interne ale ţărilor mici şi mijlocii, păstrarea
inegalităţii juridice între state cu interese "generale" şi cu interese "limitate", sau între ţările care aveau
graniţe garantate şi altele rămase fără această garanţie - sunt doar câteva laturi definitorii ale climatului
diplomatic din primele decenii postbelice în care politica externă a României a trebuit să acţioneze.4
Acceptând clauzele Tratatelor de pace postbelice ca fapt împlinit, inclusiv cel încheiat cu
România la 4 iunie 1920 la Trianon, clasele dominante din Ungaria horthystă nu s-au gândit nici un
moment să-şi respecte angajamentele asumate. Reacţionare şi în politica internă, faţă de interesele
majore ale poporului ungar, ele s-au dovedit incapabile de a înţelege sensurile obiective ale procesului
de unitate, independenţă şi suveranitate naţională pe care îl urmau în mod ireversibil popoarele şi
naţionalităţile din fostul imperiu multinaţional. Ca urmare, revizionismul va deveni comandamentul
major al tuturor guvernelor horthyste, politica oficială căreia îi vor fi subordonate eforturile materiale
şi interesele de fond ale unui întreg popor.
Politicienii horthyşti şi-au dat seama de la bun început că pretenţiile lor de revizuire a
frontierelor pe seama statelor vecine nu puteau avea şanse de succes doar atunci când sistemul
Tratatelor de pace ar fi fost supus revizuirii în ansamblul său. Ungaria horthystă va fi deci în căutare
permanentă de aliaţi, îndeosebi în rândul statelor nemulţumite de clauzele teritoriale ale Tratatelor de
pace şi care formulau la rândul lor, revendicări la adresa unuia sau altuia dintre vecinii Ungariei.
Aspectul alianţelor externe a mers în practica politicii revizioniste a guvernanţilor ungari mână
în mână cu o extrem de intensă activitate propagandistică, destinată a crea cadrul intern şi premise
politice externe adecvate în vederea transpunerii în fapt, cu ajutorul statelor fasciste, a proiectatelor
planuri de dezmembrare teritorială a statelor vecine şi reconstituirea graniţelor Ungariei asupritoare de
popoare din timpul dualismului.
Profitând de ignoranţa determinată de necunoaşterea realităţii, revizioniştii s-au străduit în
permanenţă să inducă în eroare opinia publică din propria lor ţară, dar mai cu seamă pe cea străină.
Planul vastei acţiuni propagandistice în exterior - în care au reuşit să antreneze unele personalităţi
străine necunoscătoare în privinţa situaţiilor de fapt, sau pe care le-au cointeresat material - se reducea,
în esenţă, în ceea ce privea, de pildă, România, la faptul că prin Tratatul de la Trianon s-ar fi răpit
Ungariei teritorii întinse şi ca urmare a acestui fapt situaţia minorităţilor în statele succesorale, aşadar
şi în România, ar fi fost cu totul "dezastruoasă" în comparaţie cu "raiul" care l-ar fi reprezentat
Imperiul austro-ungar pentru minorităţi. Cum propaganda revizionistă horthystă nu putea invoca în
sprijinul tezelor sale nici un fel de argument ştiinţific şi de raţiune majoră, ea a recurs la falsuri şi
minciuni, deformând realităţile istorice şi denaturând situaţia de fapt existentă în statele succesorale,
mizând pe ignoranţa pe care o creau distanţele de sute şi chiar mii de kilometri şi pe mijloacele
materiale deosebit de bogate de care dispuneau.5
Politica expansionistă a Italiei şi Germaniei convenea de minune revizioniştilor de la
Budapesta, determinându-i să caute apropierea de Mussolini şi Hitler. La rândul lor, cei doi dictatori
fascişti căutau aliaţi în vederea războiului pe care aveau să-l dezlănţuie, după terminarea pregătirilor
militare, împotriva învingătorilor din primul război mondial, în scopul realizării unui aşa-numit "spaţiu
vital" pentru popoarele italian şi german.
Prin pactul de amiciţie din 5 aprilie 1927, între Ungaria horthystă şi Italia fascistă, Ungaria se
putea bizui pe sprijinul Italiei în satisfacerea pretenţiilor sale revizioniste.
Imediat după preluarea puterii de către hitlerişti, preşedintele Consiliului de Miniştri al
Ungariei, Gombos Gyula, care avea legături vechi cu naziştii, a depus eforturi stăruitoare pentru
stabilirea unor relaţii cât mai apropiate şi cu Reichul, subliniind în scrisori personale trimise lui Hitler
"soarta comună" a Germaniei şi Ungariei.6 Gombos a fost primul şef de guvern care s-a grăbit să
meargă la Berlin, după instaurarea la putere a hitleriştilor, fiind primit cu multă bunăvoinţă de
căpeteniile naziste.7 Pe măsură ce hitleriştii îşi consolidau puterea în Germania şi treceau la încălcarea
tratatelor internaţionale, pe măsură ce influenţa lor era tot mai accentuată în raport cu fasciştii italieni,
Ungaria se orienta din ce în ce mai mult spre Reichul hitlerist, în care vedea principalul sprijin în
îndeplinirea scopurilor sale revizioniste, fără a neglija legăturile cu Italia fascistă. Colaborarea cu
Germania a constituit o linie permamentă în politica externă a Ungariei horthyste, începând din anul
1933 şi până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.8
În timp ce Ungaria se integrase în dispozitivul de alianţe al "Axei Roma-Berlin", având
asigurări că va fi sprijinită în realizarea planurilor sale expansioniste, România a fost supusă unor
presiuni puternice din partea Germaniei spre a o îndepărta de aliatele sale tradiţionale, Franţa şi
Anglia. Politica internă a României era frământată de grave convulsii, provocate de luptele dintre
partidele politice, de politica nesocotită a lui Carol al II-lea, care a şi dus la abdicarea lui după
pronunţarea Dictatului de la Viena şi la instaurarea dictaturii lui Ion Antonescu.
Atitudinea conciliatorie, de cedare în faţa pretenţiilor puterilor fasciste, pe care au manifestat-
o puterile occidentale, a deschis un larg câmp de acţiune Germaniei hitleriste. Maşina de război a
Reichului a fost pusă în mişcare şi astfel în martie 1938 a fost anexată Austria, în martie 1939 a fost
cotropită şi dezmembrată Cehoslovacia - acţiune în care Germania a fost secondată de Ungaria -, la 1
septembrie 1939 a fost atacată şi invadată Polonia (dându-se semnalul declanşării celui de-al doilea
război mondial), în primăvara anului 1940 au fost invadate Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda,
Luxemburg, iar în iunie 1940 trupele germane defilau pe străzile Parisului, Franţa fiind şi ea
îngenunchiată.
Complet izolată, în acele momente care profilau un dezastru, România a ajuns la discreţia
Germaniei hitleriste. Exploatând această situaţie critică, horthyştii - pentru a forţa mâna protectorilor
nazişti - au ameninţat ţara noastră cu declaraţii de război, masând la graniţa răsăriteană a Ungariei
250000 de soldaţi, pentru a invada Transilvania. Totodată, profitând de acordul de la München, prin
care Anglia şi Franţa au lăsat mână liberă Germaniei să dezmembreze Cehoslovacia, cercurile
conducătoare horthyste au considerat că a sosit momentul propice pentru îndeplinirea revendicărilor
lor teritoriale pe seama Cehoslovaciei; la 2 noiembrie 1938 s-a pronunţat primul "arbitraj" de la Viena,
prin care Ungaria a anexat o parte din Cehoslovacia. Scurt timp mai târziu, la 12 martie 1939,
guvernul german a comunicat ambasadorului Ungariei la Berlin, Sztojai, că "Ungaria are un termen de
24 de ore pentru a rezolva problema ruteană;9 în ziua de 17 martie 1939, Ungaria a terminat ocuparea
întregului teritoriu al Ucrainei subcarpatice.
În ce privea România însă, Germania nu voia să-şi pericliteze aprovizionarea cu petrol şi
materii prime româneşti. Când Hitler a crezut că diferendul ungaro-român se poate rezolva altfel,
deoarece România nu avea posibilitatea de a se opune, pentru a recompensa fidelitatea aliatei sale a
început să sondeze care sunt pretenţiile teritoriale ale Ungariei faţă de România.
Conducătorii horthyşti căutau în continuare să-l preseze pe Hitler să rezolve problema. Astfel,
regentul Horthy Miklos, într-o scrisoare adresată lui Hitler în iulie 1940, îi recomanda să nu aibă
încredere în declaraţiile făcute de Carol al II-lea şi alţi oameni politici români, privind orientarea
României spre Axă, arătând că această schimbare este determinată din motive de conjunctură şi nu din
convingeri politice. "Sarcina noastră istorică - sublinia Horthy - a fost să asigurăm Europa în faţa
Răsăritului şi aceasta a costat mult sânge... fără a stăpâni Carpaţii, noi nu putem îndeplini această
sarcină. De aceea stăpânirea Carpaţilor este pentru noi o problemă vitală. Ardealul este singura
fortăreaţă naturală a Europei şi va fi spre binele Germaniei dacă ea va fi în mâini sigure. Mai devreme
sau mai târziu, va veni vremea răfuielii dintre Germania şi Rusia..."10 Din nou aceeaşi megalomanie
ungurească; ar fi o ironie să se creadă că Ungaria ar fi fost în stare să apere un continent întreg.
Părerea lui Hitler asupra României în conflictul ei cu Ungaria, împărtăşită contelui Ciano la 7 iulie
1940, era însă următoarea: "Germania este interesată în România, în special datorită importurilor de
petrol... Germania ar fi lezată în cazul că România ar fi cucerită şi, în consecinţă, sondele petroliere ar
trece dintr-o mână într-alta sau ar fi distruse..." La rândul său, Ciano a răspuns că "Italia îşi suplineşte
nevoile petroliere exclusiv din România". În consecinţă, s-a hotărât ca Teleki şi Csaki să fie convocaţi
la Berlin în vederea unor convorbiri tripartite germano-italo-ungare. La 10 iulie au avut loc discuţii la
München între Hitler, Ribbentrop, Ciano şi, respectiv Teleki Pal (prim-ministru) şi Csaki (ministru de
externe). "Contele Teleki - citim în stenograma convorbirii - a făcut o lungă expunere politică, istorică
şi etnografică a Ungariei pentru Transilvania..." Ştiind că Hitler era împotriva unui conflict armat,
Teleki a dat asigurări liniştitoare.
Dictatorul Germaniei i-a asigurat pe reprezentanţii Ungariei că manifestă simpatie faţă de
revendicările lor, subliniind că cel mai bun lucru ar fi dacă "ar încerca să-şi atingă scopul în etape
separate şi prin negocieri". El a promis că va folosi primul prilej spre a-i aduce la cunoştinţă lui Carol
al II-lea că o condiţie esenţială în scopul stabilirii unei apropieri germano-române este satisfacerea
revendicărilor teritoriale ale Ungariei.11
După ce dăduse aceste asigurări Ungariei, Hitler s-a adresat la 15 iulie lui Carol al II-lea pe un
ton foarte brutal: "Atâta timp cât nu s-a ajuns la o reglementare onorabilă a tuturor chestiunilor
pendinte între România, Ungaria şi Bulgaria, nu va exista nici un sens în explorarea de către Germania
a posibilităţilor unei colaborări mai strânse şi în asumarea - în funcţie de posibilităţi - a unor obligaţii
mai cuprinzătoare. Dacă Majestatea Voastră ar fi acum în măsură să revadă punctul de vedere al
României în acest sens şi ar fi dispusă să mă informeze despre aceasta, aş face imediat cunoscut lui
Mussolini acest fapt, ca şi guvernelor ungar şi bulgar". Hitler recomanda factorilor de decizie de la
Bucureşti luarea unei "hotărâri fundamentale" în căutarea "unei soluţii definitive", chiar dacă aceasta
putea prezenta "riscul unor sacrificii". 12
Şantajul exercitat de conducătorii nazişti a îmbrăcat forme de-a dreptul ameninţătoare cu
ocazia vizitei pe care Ion Gigurtu, premierul român şi Mihail Manoilescu, ministrul de externe, au
făcut-o în Germania la mijlocul ultimei decade a lunii iulie 1940. În timpul convorbirii de la Fuschl,
din 26 iulie, von Ribbentrop declara că sosise "marea perioadă a revizuirii tratatelor" şi"recomanda"
reprezentanţilor României să ajungă la o înţelegere cu guvernul Ungariei. În întrevederea pe care au
avut-o în aceeaşi zi cu Hitler, dictatorul nazist a ţinut să remarce că România trebuia să cedeze
Ungariei horthyste o parte din Transilvania, astfel încât să se realizeze un compromis "între vechile şi
actualele posesiuni" şi a cerut ca guvernul român să înceapă imediat tratative cu guvernul ungar.
După o ameninţare războinică - un simplu bluf - guvernul contelui Teleki începe tratative cu
guvernul român, desfăşurate în august 1940 la Turnu Severin. Din cauza pretenţiilor exagerate - se
cerea un teritoriu de 69000 km2, cu o populaţie de peste 2.200.000 români şi numai 1.200.000
maghiari - România a respins propunerile ungare şi, în ultimă instanţă, a oferit ca soluţie a diferendului
un schimb de populaţie între românii din Ungaria şi maghiarii din România, chiar cu o rectificare de
frontieră în favoarea Ungariei.
Bazaţi pe sprijinul lui Hitler şi al lui Mussolini, ungurii au rămas intransigenţi, ştiind că
eşuarea tratativelor prin refuzul românilor va provoca nemulţumirea celor doi protectori şi că, datorită
situaţiei dificile în care se aflau relaţiile dintre România şi Reich, aceasta va fi silită să accepte soluţia
pe care i-o va impune Axa.
Cu cât cinism, dacă ne gândim la ceea ce a urmat numai după două zile, îi declara Hitler lui
Ciano, la 28 august: "Soluţionarea problemei este deosebit de complicată datorită faptului că unei
pretenţii teritoriale (ungare - n.n.) i se opune o revendicare etnografică (română - n.n.) incontestabilă.
Structura populaţiei în regiunea în litigiu - considerând cât mai favorabil poziţia Ungariei - este
următoarea: la 1,5 milioane de unguri există 3 milioane de români şi 6-700000 germani... Raportul
numeric este de 1/2 unguri la 2/3 români".13
Ţinând seama de dorinţa ungurilor de a obţine teritoriul locuit de secui, Hitler a găsit că
includerea ţinutului secuiesc coincide cu interesele strategiei militare a Reichului, care va putea, prin
aliata sa, să-şi plaseze trupele în apropierea terenurilor petrolifere din Valea Prahovei şi pe Crestele
Carpaţilor Răsăriteni, în vederea acţiunilor viitoare şi a trasat pe hartă graniţele teritoriului pe care
urma să-l primească Ungaria. Guvernul român a fost silit, sub ameninţări, să accepte decizia arbitrară
şi în termen de 15 zile, să elibereze teritoriul trasat pe harta impusă.
Un rol important în stabilirea noii graniţe dintre România şi Ungaria l-au avut şi
considerentele de ordin politic, Hitler înţelegând să dea diferendului teritorial ungaro-român o
reglementare în spirit nazist: "Ideea directoare a politicii noastre actuale faţă de România şi Ungaria -
arăta Ribbentrop - este de a menţine aceste două bucăţi de fier incandescente şi a le modela în interesul
Germaniei". Ungariei i se va acorda mai puţin teritoriu decât a solicitat, cu scopul de a forţa guvernul
horthyst ca şi pe viitor să fie de partea Germaniei, pentru a avea "dreptul" să ceară întreaga
Transilvanie şi chiar Banatul. Pe de altă parte, ştiindu-se că România nu se va împăca niciodată cu
pierderea nord-estului Transilvaniei, se aştepta să fie de acord cu importante concesii economice şi
politice, în speranţa recâştigării acestui teritoriu.14
După cotropirea în martie 1939 a Cehoslovaciei, Reichul propunea garanţii pentru graniţele
României, în schimbul subordonării sale politicii germane, dovadă limpede că hitleriştii îşi aveau
propriile interese faţă de România şi numai refuzul acesteia de a se înhăma la carul politicii războinice
hitleriste a determinat cuplarea intereselor naziste cu revizionismul horthyst. Atunci când Hitler a
impus României Dictatul de la Viena, el a urmărit nu frontiere etnice pentru Ungaria, ci poziţii
naturale strategice, subordonate ţelurilor expansioniste pe care le urmărea, ţeluri care ar fi dus în final,
în cazul victoriei germane, între altele şi la dispariţia maghiarilor şi a românilor din zona geografică
respectivă, prin strămutarea lor undeva în Câmpia rusească. Astfel că efuziunile guvernanţilor
horthyşti pe tema "prieteniei istorice" cu Germania lui Hitler, sau că ambele ţări învinse în primul
război mondial, în care au fost aliate, au practicat ulterior o politică comună în destabilizarea păcii
europene şi subminarea sistemului Tratatelor de pace de la Versailles, erau fără nici o bază reală.15
La 30 august 1940 Germania şi Italia au şantajat grosolan România, impunându-i prin
ameninţări nedreptul Dictat de la Viena, impunându-i să cedeze Ungariei horthyste o mare parte a
Transilvaniei, cu o suprafaţă de 43.492 km2 şî o populaţie de 2.667.000 locuitori, din care mai bine de
jumătate (50,2 %) erau români, 37,1 % maghiari şi secui, iar restul era format din germani, evrei, alte
minorităţi.16 Un număr de 8 judeţe, din 23 câte număra Transilvania (în sens larg), au fost înstrăinate
în întregime, alte 3 au fost spintecate în două, creându-se hotar artificial în însăşi inima pământului
românesc. Prin aceasta, România era lăsată la cheremul Germaniei, a fost aruncată de fapt în braţele
forţelor hitleriste. Scurt timp după aceea au şi avut loc în ţara noastră instaurarea dictaturii, la început a
generalului Ion Antonescu şi a legionarilor, pătrunderea în ţară a trupelor germane, care aveau în fond
misiunea unor trupe de ocupaţie, România fiind curând împinsă în războiul mondial, luptând pe frontul
de est german împotriva URSS.

7.1.5.Terorism de stat în plin secol al XX-lea

Încurajaţi de evenimentele internaţionale care se derulau cu repeziciune, având acordul şi


sprijinul Germaniei hitleriste, horthyştii au socotit apropiat momentul împlinirii visului de cotropire a
Transilvaniei.
Nu mai era vorba în anii 1939-1940 de o chestiune sentimentală, diplomatică sau politică, ci
de o pregătire militară solidă, secondată de intensă activitate subversivă desfăşurată pe teritoriul
revendicat, care să aibă drept finalitate ocuparea Transilvaniei. Cercurile conducătoare ungare au
intensificat pregătirile de război împotriva României, concentrând la graniţa de răsărit a Ungariei peste
20 de divizii pe picior de război. Concomitent, au creat în Transilvania o întinsă reţea de spionaj
militar şi economic şi o întinsă reţea subversivă, teroristă. Este perioada când organele de siguranţă ale
statului român au descoperit fel de fel de grupări ale unor organizaţii teroriste iredentiste.17
Operaţiunea a fost pregătită cu grijă de Marele Stat Major al armatei ungare, care se asigurase în acest
scop de colaborarea unor elemente şovine din rândurile burgheziei şi intelectualităţii maghiare din
România, care au desfăşurat acţiuni de spionaj şi activitate teroristă, precum şi de denigrare a unor
personalităţi din diverse domenii care au luat atitudine publică faţă de propaganda revizionismului
horthyst. Din rândul acestor şovini au făcut parte şi preoţi, alţi intelectuali din judeţele Satu Mare,
Bihor şi Sălaj; ei au fost instruiţi în Ungaria în mânuirea de explozibile, în aruncarea în aer a căilor
ferate, a uzinelor de apă şi electricitate, întrebuinţarea de aparate radio de emisie şi recepţie, dintre care
unul fusese instalat chiar în seminarul teologic romano-catolic din Satu Mare. Explozibilele au fost
aduse în mari cantităţi prin contrabandă şi distribuite pe teritoriul Transilvaniei până în Secuime, în
case parohiale, mănăstiri, cimitire etc., după instrucţiuni foarte precise date din capitala Ungariei
revizioniste. Organele de stat româneşti au descoperit complotul şi au arestat peste o sută de maghiari,
între care mai mulţi preoţi şi profesori de teologie, funcţionari de stat, soldaţi în armata română,
capturând şi o importantă cantitate de material explozibil, destinat chiar şi pentru Bucureşti. Din
depoziţiile făcute de complotişti în faţa Parchetului militar al Corpului VI armată rezulta că numeroşi
maghiari ardeleni au urmat cursuri speciale organizate de Marele Stat Major ungar în capitala vecină.
În localul Episcopiei romano-catolice din Oradea, în mănăstirea franciscanilor din Şumuleul Cricului
s-a descoperit o mare cantitate de explozibil, iar în Cluj, Satu Mare, Oradea s-au găsit posturi de
radioemisie, descifrându-se şi limbajul convenţional al acestora cu Budapesta. În august 1939, când
mai mulţi complotişti instruiţi în capitala ungară se reîntorceau în Transilvania, la Satu Mare, din
ordinul episcopului Ştefan Fiedler au început "exerciţiile spirituale" ale preoţilor, dintre care nu mai
puţini de 22 au fost arestaţi ca participanţi la complotul îndreptat contra României; principalii
complotişti au fost expediaţi în Ungaria, iar episcopul Fiedler şi-a prezentat demisia.18 Cu puţin înainte
de Dictatul de la Viena, în vara anului 1940, poliţia din Oradea a descoperit organizaţii maghiare
paramilitare, atât la Cercul Catolic, cât şi la parohia reformată din oraş. Sute de tineri iredentişti,
"catolici" şi "reformaţi", erau instruiţi cum să preia Oradea de la români şi s-o predea Ungariei.19
Ce s-a urmărit de către o întreagă pleiadă de politicieni fascişti sau profascişti, în frunte cu
regentul Horthy Miklos, Teleki Pal, Bethlen Istvan, Apponyi Albert, Gombos Gyula şi alţii asemenea
lor prin îndoctrinarea sistematică, vreme de două decenii, a poporului ungar şi a unora dintre
conaţionalii lor din România, în spiritul urii faţă de poporul român, s-a putut constata odată cu răpirea
Transilvaniei de nord-est prin Dictatul de la Viena şi cu pătrunderea trupelor horthyste de ocupaţie în
aceste teritoriu, când, pentru o însemnată parte a poporului român a început cea mai neagră pagină de
istorie.
Măsurile reacţionare şi metodele teroriste aplicate de administraţia horthystă de ocupaţie în
teritoriul răpit din nord-vestul României confirmă cu claritate intenţia de a asigura aici, cu orice preţ,
supremaţia numerică a elementului etnic maghiar şi aceasta înainte de încheierea ostilităţilor militare
ale celui de-al doilea război mondial. Ocupantul nu s-a dat înapoi de la nimic pentru ca realităţile
istorice cu care a fost confruntată Ungaria la sfârşitul primei conflagraţii mondiale să fie înlăturate,
pentru că, după judecata apologeţilor revanşismului şi revizionismului horthyst, dacă Ungaria dualistă
ar fi abordat "problema minorităţilor" şi, în principal, a românilor subjugaţi, "cu cea mai mare energie"
şi "fără tocmeală", această "problemă naţională" nu ar mai fi existat în momentul când Ungaria învinsă
semna Tratatele de pace şi ca atare ea ar fi rămas în aceleaşi frontiere, neexistând motivul pentru a fi
"dezmembrată". Rezultă că unul din scopurile principale ale ocupantului horthyst a fost de a schimba
aspectul românesc al teritoriului răpit, cât mai repede şi prin orice mijloace.
Ca atare, oficialităţile horthyste au renunţat la planurile anterioare de desfiinţare a naţiunii
române, alcătuite de magnaţii care guvernează Ungaria dualistă - şi a căror aplicare nu s-a apropiat
nici pe departe de scopul urmărit - şi au elaborat un alt plan, a cărui realizare cerea aplicarea unor
măsuri de exterminare fizică sau de terorizare şi expulzare a populaţiei române din teritoriul cotropit.
De fapt, ideea exterminării românilor din Transilvania a început să fie vehiculată cu ani
înaintea momentului 1940. La 5 aprilie 1932 ziarul "Pesti Hirlap" scria: "Dacă noi, ungurii, vom
recăpăta ţara, naţionalităţile vor trebui să se acomodeze, şi ele se vor acomoda chiar din primele 24 de
ore. Nu vom repeta slăbiciunile Ungariei de altă dată. Daco-romanii vor trebui să dispară de pe acest
teritoriu."
În 1939 apărea, sub oblăduirea autorităţilor de la Budapesta, una din cele mai reprobabile
lucrări de propagandă, dar şi incitatoare, semnată de Ducso Csaba, intitulată Nincs Kegyelem (Fără
îndurare), adresată levenţilor (premilitarilor). Autorul, situându-se pe poziţiile extremei teroriste a
fascismului horthyst, declara: "Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante
mongole, care nu cunoaşte decât victoria. În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui
Gingishan". În capitolul intitulat "Mărturia leventului", Ducso Csaba arată că scopul urmărit este
exterminarea românilor prin orice fel de mijloace: asasinat, otravă, foc etc. Redăm textual din
amintitul capitol: leventul Torday se adresează iubitei sale Piroska: "Eu nu aştept să vină răzbunarea.
Nu aştept. Voi suprima pe fiecare valah care-mi iese în cale. Pe fiecare îl voi suprima. Nu va fi
îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe. Voi trece prin sabie toată populaţia, voi otrăvi fântânile şi
voi ucide până şi copiii din leagăn. În genere voi distruge acest neam... Nu va fi pentru nimeni nici o
îndurare. Nici pentru copiii din leagăn, nici pentru mama care va naşte copilul! Voi suprima pe orice
valah şi atunci nu va fi în Ardeal decât o singură naţionalitate, cea maghiară, naţia mea, sângele meu.
Voi face inofensivi pe viitorii Horea şi Cloşca. Nu va fi milă".20
Prin introducerea clandestină în Transilvania a literaturii revizioniste şi a unor lucrări de genul
celei a lui Ducso Csaba, guvernul horthyst a săvârşit un fapt autoacuzator grav. Au fost organizate
aici, în secret, în rândul populaţiei maghiare şi secuieşti aşa-zisele gărzi naţionale, menite să ducă la
îndeplinire, când se va da semnalul, ordinele date de guvernul ungar pentru terorizarea şi distrugerea
elementului românesc. Aceste gărzi erau formate din elementele cele mai şovine, mai pline de ură faţă
de poporul român; ele vor dezlănţui împotriva românilor înfricoşătoare acte de violenţă.
Guvernul ungar prevedea ca, odată instalat pe teritoriul ocupat, întrucât asasinarea tuturor
românilor nu era posibilă, să se recurgă şi la expulzări, deportări, terorizarea populaţiei autohtone
pentru a o determina să se refugieze în masă peste linia de demarcaţie. Cum trupele ungare - au fost
masaţi în Transilvania de nord-est circa 300000 de militari - n-ar fi avut vreme să se ocupe exclusiv şi
de organizarea masacrelor, asasinatelor şi terorizarea populaţiei româneşti - acestea au rămas în mare
măsură pe seama organizaţiilor paramilitare înarmate. Ele vor însoţi pe teritoriul răpit trupele
horthyste, cu misiunea de a diminua prin orice mijloace elementul românesc la o cifră numerică
nesemnificativă.
Armata şi autorităţile de ocupaţie horthyste au început să pătrundă în teritoriul românesc
anexat prin Dictatul de la Viena pe data de 5 septembrie 1940; soldaţii unguri au lăsat în urma lor,
localitate după localitate, oribile băi de sânge, sângele vărsat al nenumăraţilor copii şi femei, tineri şi
bătrâni, oameni paşnici care erau vinovaţi că purtau numele de român şi simţeau româneşte în propria
lor ţară. Pe teritoriul dobândit prin presiune şi şantaj s-a instalat administraţia militară ungară, care a
adus cu sine organele represive: jandarmeria, poliţia, justiţia etc. Noua "ordine horthystă", odată cu
baionetele şi legile militare de ocupaţie, atâţarea şovină şi antisemită, dezlănţuind o cumplită teroare
ce a provocat populaţiei româneşti majoritare, ca de altfel şi minoritarilor nemaghiari, o viaţă grea,
plină de privaţiuni, cu totul nesigură.
La 8 decembrie 1940, administraţia militară, după ce a "pacificat" şi "liniştiţi", a fost înlocuită
cu administraţia civilă horthystă care a continuat atrocităţile şi crimele împotriva românilor în scopul
de a-i elimina.
Realităţi crude dovedesc că cu scopuri precise a fost pus la punct un întreg angrenaj politic şi
de stat, meticulos început pentru încercarea, sub orice formă, a ocupantului horthyst de a-şi perpetua
stăpânirea în teritoriul românesc anexat. Amintim dintre formaţiunile fasciste nou create, cu arie de
acţiune pe acest teritoriu: Erdelyi Magyar Part (Partidul Ardelenesc Maghiar), sprijinitor activ al
regimului horthyst; de asemenea, în eforturile de adâncire a caracterului fascist al vieţii social-politice
din partea ocupată a Ardealului, de înăsprire a regimului de teroare, de intoleranţă faţă de românii
majoritari şi faţă de minorităţile nemaghiare, un rol deosebit l-a avut extinderea în aceste teritoriu a
reţelei unor partide extremiste, fasciste din Ungaria. Este vorba de Partidul crucilor cu săgeţi,
Magyar Megujulas Partja (Partidul Reînnoirii Maghiare) ş.a., la care se adaugă Ordinul Vitejilor,
avându-l drept căpetenie pe Horthy însuşi.
Totodată, regimul horthyst a extins reţeaua organizaţiilor paramilitare, teroriste, fasciste din
Ungaria în nordul şi estul Transilvaniei şi a creat noi organizaţii rasiste, unele cu caracter paramilitar,
menite să înăsprească asuprirea românilor şi a celorlalţi nemaghiari, teroarea exercitată de aparatul de
stat.
Trupele ungare de ocupaţie, împreună cu formaţiuni teroriste paramilitare care le însoţeau,
cum erau: Rongyos Garda (Garda zdrenţăroşilor), Turani Vadaszok (Vânătorii Turanici), Turul
Bajtarsi Szovetseg (Uniunea camaraderească - Turul), Orszagos Maghyar Lovesz Egyesulet
(Asociaţia generală secuiască de frontieră), Szekely Hatarok Hadosztaly (Divizia secuiască de
frontieră), Tizes Szervezet (Organizaţia de zece), organizaţia de tineri premilitari Levente ş.a., au
săvârşit numeroase crime, violuri, devastări, maltratări, pentru a distruge cât mai mulţi români şi a
teroriza pe cei rămaşi, spre a-i determina să se refugieze21.
Cele trei organe de represiune ale regimului horthyst: armata, poliţia şi jandarmeria,
completate de mulţimea de organizaţii naţionalist-şovine, instituţii militarizate sau paramilitare, au
acţionat fără îndurare, nedându-se înapoi de la nimic pentru a apăra şi menţine regimul de ocupaţie al
fasciştilor unguri, reducând la tăcere orice încercare de nesupunere şi împotrivire, folosind în acest
scop intimidarea, dislocarea, internarea în lagăre de muncă forţată şi închisori, deznaţionalizarea,
terorare, asasinatul.
Doar în decurs de două luni de zile, septembrie-octombrie 1940, horthyştii au asasinat în
teritoriul cotropit 919 români, au torturat alţi 771, precum şi 3373 fruntaşi ai vieţii sociale şi culturale
româneşti. Au fost comise asasinate în masă fie de către trupele de ocupaţie, fie de către bandele
teroriste, victimele fiind grăniceri români pe raza comunei Diosig (jud.Bihor), civili români din
Almaşu Mare, Zalău şi Şumol, Hida şi Hodoş (jud.Cluj), Marna, Casniciul de Sus, Cerişa, Halmăjd
(jud.Sălaj), Medieşul Aurit (jud.Satu Mare), Mureşenii de Câmpie (jud.Cluj). Au excelat prin cruzime
maltratările săvârşite la Cluj, Huedin, Păuşa, Ciumărna, Şimleul Silvaniei, Casniciul de Jos. În comune
ca Treznea şi Ip (jud.Sălaj), în 9, respectiv 13/14 septembrie 1940, ocupanţii unguri au înfăptuit
masacre organizate în stil Lidice şi Ovadour-sur-Glane; rezultatele lor: 263 (unii contemporani
vorbeau de 280) morţi şi răniţi la Treznea şi 188 (după unele documente 157) la Ip - copii, femei,
bătrâni, tineri şi vârstnici nevinovaţi.22 Un supravieţuitor al acestor masacre a relatat ulterior că
horthyştii "au suit tunurile şi le-au pus în bătaie (...) asupra satului Treznea pe care l-au distrus,
jumătate din sat a fost distrus complet, arzând la temelie, arzând vite şi animale de vii, peste 230
oameni morţi. După încetarea focului de la tunuri, ungurii au coborât în sat, unde au dat foc şi la
resturile de case ce nu arseseră. În timp ce copiii veneau cu vitele de la iarbă şi îşi plângeau părinţii,
ungurii au pus mâna pe toţi copiii de români şi de vii îi aruncau în bătaia focului, arzând de vii în
chinuri groaznice şi mare jale răsuna în tot satul de plânsetele lor." 23 Acestor atrocităţi aveau să li se
alăture altele, la fel de cumplite, şi în anii următori - ca cele de la Moisei (jud.Maramureş), în 14
octombrie 1944, unde au fost împuşcaţi într-o casă vreo 30 de arestaţi din lagărul de la Vişeul de Sus,
şi Sărmaşu, unde soldaţii horthyşti, în disperata lor retragere din Transilvania în faţa trupelor române
şi sovietice, au omorât 126 de evrei în noaptea de 16/17 septembrie 1944 - până în ziua eliberării
întregului teritoriu cotropit de horthyşti.
De altfel, teroarea împotriva populaţiei evreieşti din Transilvania de nord-est s-a dezlănţuit cu
o grozăvie greu de descris. În şedinţa consiliului de Miniştri al Ungariei, din 29 martie 1944, s-au
adoptat măsuri menite să ducă la aplicarea "soluţiei finale", bilanţul aplicării ei de către horthyşti,
susţinuţi şi încurajaţi de hitlerişti, dar întrecându-le aşteptările în zel şi barbarie, fiind următorul:
înainte de deportare, în mai 1944, pe teritoriul nord-vestului României cotropit trăiau 166.601 evrei,
dintre aceştia, 151.180 au fost transportaţi la Birkenau-Auschwitz, iar 14.881 concentraţi în
detaşamentele de muncă forţată. Au supravieţuit doar 15,5 %, aproximativ 20-25000 de evrei.24
La câteva zile de la instalare, autorităţile de ocupaţie au început deportarea românilor în
lagăre. După un raport al comandantului lagărului de la Puspokladany, rezultă că numai în acel lagăr
au fost internaţi în luna septembrie 1940 un număr de 1315 români, mult peste capacitatea sa maximă.
În consecinţă, încă în aceeaşi lună au fost înfiinţate noi lagăre la Someşeni şi Floreşti - lângă Cluj.25
Regimul horthyst a trecut şi la expulzarea în masă a românilor peste linia de demarcaţie
impusă prin dictatul fascist de la Viena, îndeosebi a celor consideraţi periculoşi sau potrivnici pe faţă
noului regim. Începute în 1940, expulzările au fost practicate până în 1944, când ocupanţii au fost
alungaţi de trupele române în cooperare cu cele sovietice. O statistică vizând perioada septembrie
1940 - 1 decembrie 1943 indică un total de 218.919 persoane expulzate. Acestora trebuie să le
adăugăm numeroşii refugiaţi care, spre a se sustrage prigoanei la care au fost supuşi împreună cu
familiile lor, şi-au părăsit locurile natale. Documentele vremii arată că la 23 august 1944, când a
început lupta pentru alungarea horthyştilor şi hitleriştilor, pentru eliberarea întregului teritoriu
naţional, în România se aflau peste 500.000 de persoane provenind din nord-vestul ţării răpit de
Ungaria.26
Pentru a completa - dacă mai este nevoie - demonstraţia că politica generală a Ungariei
horthyste în problema naţională a fost desfiinţarea ca naţiune a românilor din zona făcută ei cadou de
către Hitler şi Mussolini, vom menţiona doar că, dacă la data de 30 august 1940 funcţionau în
Transilvania de nord-est 1666 şcoli primare româneşti de stat cu 4692 învăţători şi învăţătoare, prin
presiuni multiple în cadrul cărora maltratările şi schingiuirile s-au situat în prim-plan, un număr de
3982 au fost siliţi să-şi părăsească locul de muncă şi căminul şi să se refugieze, iar din cei rămaşi au
fost menţinuţi în serviciu doar 10 %.27 Comparativ cu anul şcolar 1940/1941, la începutul anului şcolar
1941/1942, în luna octombrie, numărul şcolilor elementare cu limba de predare română din judeţele
zonei transilvane răpite s-a redus cu 792 unităţi.
Aceeaşi politică de deznaţionalizare prin sistemul învăţământului a fost aplicată
învăţământului liceal, profesional şi superior. La data pronunţării Dictatului de la Viena, pe teritoriul
ce a fost cedat Ungariei funcţionau 67 unităţi. În anul şcolar 1940/1941 a funcţionat un singur liceu -
cel din Năsăud - pe teritoriul de nord-est al Transilvaniei şi 7 secţii româneşti pe lângă diferite licee.
Până în anul 1942 au fost izgoniţi 558 profesori şi maiştri secundari titulari, precum şi 80 de
suplinitori. Astfel, din totalul de 800 profesori români, existenţi înainte de dezastrul de la 30 august
1940 la şcolile de grad secundar, au rămas abia 162, dar şi aceştia, în marea lor majoritate au fost
înlăturaţi din învăţământ sub diferite pretexte. La jumătatea intervalului ocupaţiei horthyste au rămas
1835 elevi români înscrişi în învăţământul secundar, la o populaţie de 1,3 milioane de români (în acel
moment - n.a.), în vreme ce doar în şcolile secundare ale Clujului erau înainte un număr de 4557 elevi
şi eleve, iar în cele 5 licee maghiare din Cluj învăţaru 1486 elevi şi eleve.
Învăţământul superior în limba română era reprezentat numai prin cele trei Academii teologice
de pe lângă Episcopiile din Cluj şi Oradea, şi acestea fără cadre didactice suficiente. În conducerea
Universităţii din Cluj şi în posturile de profesori au fost numite persoane din Ungaria. În anul
universitar 1941/1942, numărul studenţilor români se cifra la 70-80; spre comparaţie, în anul
universitar 1934/1935 la Universitatea din Cluj numărul studenţilor maghiari era de 1257, adică 25,38
% din numărul total de 4445 al studenţilor Universităţii. În plus, a fost refuzată autorizarea editării de
noi manuale didactice româneşti. Manualele de limba română, istoria, geografia şi altele, editate acum
la Budapesta, foloseau o limbă românească aproximativă, în afara falsurilor şi a faptului că în ele
ideile duşmănoase la adresa poporului român abundau.28
Fără pretenţia de a epuiza larga paletă a măsurilor de oprimare a românilor din teritoriul
anexat, vom adăuga acţiunea discriminatorie a regimului horthyst de ocupaţie, cu consecinţe extrem de
grave care au afectat existenţa fiecărei categorii sociale, urmărindu-se cu premeditare reprimarea, până
spre dispariţie, a elementului românesc.
Nu dorim să intrăm în amănunte, ne rezumăm la a menţiona că în întregul teritoriu anexat,
până în 1944 nu a rămas vreo fabrică sau uzină în care să lucreze mai mult de 1-2 % muncitori români,
după ce ei fuseseră majoritari. Concedierea muncitorilor români din fabrici şi uzine, începută în
primele zile ale ocupaţiei, a dus la pauperizarea şi lipsirea lor de minime posibilităţi de existenţă. Au
fost menţinuţi doar acolo unde munca era foarte grea, sau unde nu au putut fi înlocuiţi.
Consecinţele dureroase ale politicii horthyste de oprimare s-au abătut şi asupra ţăranilor
români. În conformitate cu ordinul nr.1440/1940 M.E., a început, la cererea moşierilor maghiari,
revizuirea reformei agrare româneşti din 1921, prin care au fost împroprietăriţi 1.388.717 ţărani
români, maghiari şi de alte naţionalităţi. Revizuirea reformei agrare a avut un caracter de clasă, dublat
de cel şovin, fiind îndreptată cu precădere împotriva ţăranilor români. Revizuirea afecta 1369 de
comune şi sate, din totalul de 1921, regimul horthyst reuşind ca până la finele anului 1941 să încheie,
pe cale judecătorească, exproprierea a circa 77.160 de jugăre cadastrale şi imobile agricole, din care
42.236 au fost restituite moşierilor maghiari. Acţiunea a fost dirijată de însuşi ministrul agriculturii. În
unele cazuri moşierii maghiari au luat cu forţa pământurile ce le fuseseră expropriate, fără a mai
recurge la acţionarea în justiţie, ţăranii românii fiind izgoniţi de pe pământurile lor prin forţa
jandarmeriei. De asemenea, aristocraţii maghiari au recâştigat prin procese zeci de mii de jugăre
cadastrale de terenuri forestiere, exproprieri de păduri fiind întreprinse şi de statul ungar. Moşierii
maghiari au pornit atacul împotriva ţăranilor români şi pentru pământurile pe care ei înşişi le
vânduseră înainte acestora. Până la sfârşitul anului 1943 foştii proprietari au atacat în justiţie în jur de
35.000 de contracte de vânzare-cumpărare încheiate anterior Dictatului de la Viena, iar 75 % din
procese erau îndreptate împotriva ţăranilor români. Politica organizată de minare economică a
ţărănimii române s-a evidenţiat, cu urmări dintre cele mai grave, prin dispoziţiile discriminatorii şi
procedeele teroriste ale autorităţilor locale, prin politica fiscală draconică ce i se aplica, prin sistemul
cotelor obligatorii şi al rechiziţiilor, prin munca forţată sub ameninţarea cu trimiterea pe front ş.a.
N-au fost mai puţin dure nici presiunile administrative şi politice exercitate asupra băncilor
româneşti, soldate cu reducerea drastică a activităţilor acestora, înstrăinarea unor mici bănci locale,
anihilarea activităţii celor mai mari, refuzarea autorizaţiilor de funcţionare pentru unele bănci
româneşti etc.
Împotriva meseriaşilor români măsurile represive au fost dirijate chiar de Consiliul de
Miniştri, prin ordonanţa nr.4870/1942 M.E. Astfel s-a ajuns ca la începutul anului 1943, din totalul de
18.352 de meseriaşi români existenţi în judeţele Bihor, Satu Mare, Cluj şi Mureş, au mai rămas doar
1261, deşi proporţia populaţiei româneşti în cele patru judeţe era de 51,9 %.
Frânarea şi îngrădirea activităţii intelectualilor, liber profesioniştilor, avocaţilor, medicilor
români şi de alte naţionalităţi nemaghiare formează un al capitol al măsurilor represive horthyste.
Populaţia românească, la fel şi minorităţile nemaghiare şi negermane, au fost excluse aproape
complet din viaţa politică, românilor nepermiţându-li-se să aibă o organizaţie de apărare a intereselor
lor politice şi naţionale. Reprezentanţii lor au fost excluşi din organele administrative inferioare şi
medii, cele comunale, municipale, de plasă şi judeţ.
Odată cu declanşarea războiului antisovietic, în pofida faptului că România şi Ungaria se aflau
în acelaşi sistem de alianţe, autorităţile horthyste de ocupaţie au luat noi măsuri de asuprire a
populaţiei româneşti. Au fost constituite detaşamente de muncă din rândul românilor, puse la
dispoziţia autorităţilor militare şi civile pentru felurite lucrări. Regimul de muncă şi de viaţă în aceste
detaşamente era asemănător cu acela rezervat criminalilor de drept comun.
Un alt mijloc de reprimare violentă, fizică şi morală, utilizat cu precădere împotriva românilor
şi ulterior a evreilor, l-a constituit sistemul taberelor şi lagărelor de muncă, organizate după model
hitlerist. Pe de altă parte, în cei patru ani de ocupaţie horthystă, aproape 30.000 de români au fost
trimişi la muncă în Germania.29
Note

1. Cf.Silviu Dragomir, Transilvania înainte şi după arbitrajul de la Viena, Sibiu, 1943, p.35.
2. "Magyar Kisebseg", nr.1 din 1929.
3. Cf.Ioan N.Ciolan, Constantin Voicu, Mihai Racoviţan, Transilvania - istorie şi dăinuire românească. Documente
oficiale ungare confirmă, Edit.Sirius, Bucureşti, f.a., p.238.
4. Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României. Septembrie 1940 - octombrie 1944 (coordonatori Mihai Fătu, Mircea
Muşat), Bucureşti, 1985, p.XXXVII.
5. Pe larg la Olimpiu Matichescu, Istoria nu face paşi înapoi, Edit.Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p.53-78.
6. Magyarorszag es a masodik vilaghaboru, Kossuth Konyvkiado, 1966, doc.1, p.20-21.
7. Martin Broszat, Deutchland - Ungarn - Rumanien. Entwicklung und Grundfaktoren nationalsozialistischer Hegemonial -
und Bundnispolitik 1938-1941, în "Historiche Zeitschrift", R.Oldenburg Verlag, München und Wien, Band 206, Februar
1968, p.47; cf. A.Simion, Dictatul de la Viena, Edit.DAcia, Cluj, 1972, p.9-10.
8. Kiss Aladar, Magyarorszag kulpolitikaja a masodik vilaghaboru eloestejen 1938 november - 1939 szeptember,
Kossuth Konivkiado, 1963, p.18.
9. N.C.Mc Cartney, A History of Hungary 1929-1945, New York, 1956, p.336.
10. Horthy Miklos titkos iratai, Kossuth Konyvkiado, Budapest, 1965, doc.nr.47.
11. Documents of German Forreign Policy, Series D (1937-1945), vol.X, documentul 146 care con ţine relatarea convorbirii
dintre Hitler, contele Ciano (ministrul de externe italian), contele Teleki şi contele Csaky, în prezenţa ministrului de externe
al Reichului, în 10 iulie 1940.
12. 23 August 1944. Documente (coordonatori: Ion Ardeleanu, Vasile Arimia, Mircea Muşat), vol.I, Edit. •tiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984, doc.nr.58, p.90-91.
13. Ibidem, doc.nr.407.
14. Les archives secretes de la Wilhelmstrasse, vol.V, L'Allemagne et la Pologne. Les petites puissances de l'Europe, livre 1
(Juin 1937 - mars 1939), Plon, Paris, 1954, p.376; cf. Nicolae Corneanu, Biserica Românească din nord-vestul ţării în timpul
prigoanei horthyste, p.8.
15. Olimpiu Matichescu, op.cit., p.128-129.
16. Ladislau Banyai, Pe făgaşul tradiţiilor frăţeşti, Bucureşti, 1971, p.227.
17. Vezi detalii la C.Neagu şi D.Marinescu, Fapte din umbră, Vol.Iv, Bucureşti, 1983
18. Octavian Ghibu, Politica religioasă şi minoritară a României, Cluj, 1940, p.762-770.
19. Ibidem, p.812.
20. Ducso Csaba, Nincs Kegyelem - Attila, Almos, Arpad ivadeka fel az uj honfoglalasra, Budapest, 1939, tavasza,
p.156.
21. Pe larg despre sistemul de organizare a teroarei horthyste, în lucrarea Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul
României, septembrie 1940 - octombrie 1944; de consultat şi N.Corneanu, op.cit.
22. Arhiva Ministerului de Interne (prescurtat Arh.M.I.), fond documentar, dosar 10, vol.16, f.217.
23. Ibidem, dos.546, vol.122, f.333.
24. Remember, 40 de ani de la masacrarea evreilor din Ardealul de nord sub ocupaţia horthystă, anexa nr.1.
25. Arh.Sr.Cluj-Napoca, fond Prefectura judeţului Cluj. Acte confidenţiale - prezidenţiale, 1940, dos.54,98,255,511.
26. Cf.Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul româniei, p.142-144.
27. "România Nouă" din 11 noiembrie 1940.
28. Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României, p.241-246.
29. În ce priveşte asuprirea economică a românilor din teritoriul răpit am utilizat, foarte concentrat, vasta documentaţie din
lucrările: Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României, septembrie 1940 - octombrie 1944 şi Gh. Zaharia, Teroarea
horthystă în partea de nord-vest a României în anii 1940-1944, în "Anale de Istorie", an.XXI, nr.6, 1985.
7.2. CONSECINŢELE DICTATULUI DE LA VIENA.
REPRESIUNILE ASUPRA POPULAŢIEI ROMÂNEŞTI ŞI EVREIEŞTI
DIN TRANSILVANIA DE NORD

Pentru istoria naţiunii române, perioada ocupaţiei ungare din 1940-1944 reprezintă una dintre
cele mai mari tragedii consumate în chiar unul dintre leagănele milenare al dăinuirii ei istorice şi
anume în nord-estul Transilvaniei.
S-au comis astfel asupra românilor începând de la instalarea administraţiei militare ungare şi
până la eliberarea de ocupant, marile şi monstruoasele atrocităţi, crime, expulzări în condiţii de
exterminare, violenţe sadice, torturi fizice şi morale la scară de masă, schingiuiri, anularea drepturilor
şi libertăţilor cetăţeneşti, devastări şi degradări de bunuri, injurii şi insulte, înfometări, violenţe şi
cruzimi fără precedent, distrugeri de cămine, case şi monumente, anularea demnităţii şi onoarei
umane, batjocorirea suferinţei, disperării, jalei imense şi durerilor psihice şi fizice de nesuportat,
jefuirea patrimoniului spiritual, moral şi material, crearea unor condiţii de calvar şi robie, despotism şi
arbitrar deşanţate, atitudine de hienă şi fiară de rară sălbăticie şi turbare, dislocare şi alungare din vatra
natală, internări şi arestări; degradare extremă a valorilor umane, îngrozire şi înspăimântare dusă la
insuportabil prin agresivitate, desfigurare de umanitate şi bestialitate asupra copiilor şi femeilor şi a
altor semeni fără apărare, ură şi şovinism deşanţate şi sadice, monstruoasă purificare etnică, lipsă de
respect creştin faţă de lăcaşurile sfinte ale semenului, nimicirea şi umilirea extremă a condiţiei de om,
până la a-l asimila cu vita de jug şi de închis în vagoane, linşaje sălbatice colective, crearea unei stări
de nesiguranţă totală din punct de vedere material şi moral, şicanări, prigoniri şi urmăriri, veşnică
relaţie de brutalitate, primitivism şi oroare, rătăciri, bătăi sadice cu cele mai perfide unelte şi moduri,
şantaje şi denunţuri, fantezie bolnavă nelimitată în a extermina şi leza, ucidere bestială de copii şi
femei, distrugerea vieţii naţionale, deznaţionalizare şi privare de confesiune şi credinţă, de şcoală şi
instrucţie, distrugerea capacităţii de rezistenţă fizică şi morală, lipsa asumării oricăror obligaţii morale
faţă de poporul “cucerit”, imense prejudicii morale aduse unei naţiuni europene civilizate şi demne etc.
Pentru a putea cuprinde toată această tragedie ar fi nevoie de publicarea unor tomuri întregi de
documente de arhivă care să păstreze, mărturii edite şi inedite. Totuşi, o sinteză a marilor evenimente
care au provocat această tragedie enormă a românilor poate fi prezentată printr-o perspectivă asupra
marilor atrocităţi din perioada 8 septembrie 1940 - toamna anului 1944, respectiv prin precizarea
caracterului administraţiilor militară şi civilă şi prin activitatea şi constatările comisiilor mixte italo-
germane.
7.2.1 Expulzările ordonate de administraţia civilă şi militară maghiară.
Refugiul unei părţi a populaţiei româneşti

După anunţarea hotărârilor de la Viena, după marele şoc suferit de români la această veste şi
după disperatele manifestări contra Dictatului din 30 august - 3 septembrie 1940, a urmat marea dramă
pentru români a refugiului din faţa ocupantului şi evacuarea instituţiilor româneşti din zona cedată.
Mii de români, mai cu seamă intelectuali, au părăsit zona cedată. Instituţiile româneşti au fost
evacuate cu sprijinul armatei. Zeci de convoaie militare evacuau dresurile Universităţii româneşti din
Cluj, ale liceelor, şcolilor, primăriilor în Ardealul rămas României. Pentru cei refugiaţi începe marea
dramă a dezrădăcinării de locurile natale şi de cele unde au construit ceva util pentru societatea şi
comunitatea de unde au plecat, pentru ţară. Dislocările în masă ale populaţiei româneşti au continuat,
dirijate de ocupanţi, în timpul administraţiei militare mai ales, şi apoi şi în timpul administraţiei civile.
Planul de purificare etnică a teritoriului cedat era stabilit de Budapesta şi urmat cu cruzime de
ocupanţi, de armată, administraţie, organizaţii teroriste, partide politice, etc. Lozinca era "Vrem patrie
fără valahi"; "Horthy, Csaky, Teleki." ; "Toţi valahii să se care".
La 7 iulie 1948 se judeca, de exemplu, la Curtea de Apel Cluj, criminalul de război Patacs
Balasz, din Salonta, judeţul Bihor, reformat, un "om crud…, pornit pe orori şi schinjuiri", care în 1940
striga în gura mare în public…."Afară cu valahii", participând la expulzarea românilor din Salonta, pe
care I-a batjocorit şi bătut, fotografiindu-i pe aceşti "bieţi oameni " înghesuiţi în vagoane de vite şi
expulzaţi peste graniţă.
O estimare neoficială a românilor refugiaţi şi expulzaţi din Ardealul ocupat este de peste
500.000 de persoane, ajunse pe teritoriul Transilvaniei "de sud", adică în România. Numeroase
documente de epocă descriu drama acestor români, modul în care le-a fost schimbat, uneori tragic,
destinul, condiţiile în care marea lor majoritate a fost expulzată cu cruzime şi cu torturi morale şi fizice
de neimaginat.
Averea celei mai importante instituţii române din Ardealul cedat, a Universităţii din Cluj, care
consta în sute de tone, a fost evacuată în perioada 3-8 septembrie 1940, la Turda, Aiud, Alba-Iulia şi
Sibiu, în diferite localuri de şcoală. Din lipsa mijloacelor de transport nu s-a putut evacua toată averea
românească a Universităţii. Cu o atitudine demnă şi dând dovadă de patriotism şi de înaltă
responsabilitate, corpul profesoral al marii instituţii de ştiinţă şi cultură românească, format din
personalităţi de elită: Sextil Puşcariu, Ioan Lupaş, Iuliu Haţeganu, Constantin Daicovici, Florian
Ştefănescu-Goangă, Aurelian Ionaşcu, Eugeniu Speranţia, Victor Papilion, Silviu Dragomir, Coriolan
Tătaru, Onisifor Ghibu, Sabin Opreanu, Emil Racoviţă, şi numeroşi alţii au reuşit să depăşească şocul
actului criminal de la Viena şi să redea, temporar, în alt colţ de ţară, strălucirea Universităţii româneşti
clujene, la Sibiu şi Timişoara.

7.2.2. Marile atrocităţi asupra populaţiei româneşti

7.2.2.1 Nuşfalău, 8 septembrie 1940

La numai trei zile de la intrarea armatei ungare de ocupaţie pe teritoriul românesc prin
Dictatul de la Viena, a şi început seria asasinatelor în masă asupra populaţiei civile paşnice, atrocităţile
fiind de o monstruozitate şi barbarie inimaginabile, care trădau programul criminal al guvernului ungar
de răzbunare şi purificare etnică fără milă a Ardealului anexat.
Seria acestor atrocităţi începe astfel cu tragedia de la Nuşfalău din 8 septembrie 1940. Faptele
sunt stabilite de Tribunalul Poporului din Cluj, prin Hotărârea nr.1, sentinţa publică din 13 martie
1946. Victime au fost 10 români, două femei şi opt bărbaţi din Almaşu Mare, jud. Bihor, care se aflau
în trecere, spre casă, în Nuşfalău, jud.Sălaj, şi anume: Maria Costea, Silvia Costaş, Gavril Turdea,
Dumitru Somei, Aurel Janca, Vasile Matei, Dumitru Costaş, Dumitru Gaceu, Gavril Bozga şi Traian
Bencheu. În dimineaţa zilei de 8 septembrie 1940, la ieşirea din Nuşfalău, ei au fost opriţi din drum de
locuitorul Szinkovitz Zoltan din comuna Nuşfalău şi de un soldat ungur care-l însoţea.
“Aceştia au readus victimele în centrul comunei Nuşfalău, le-au percheziţionat, fără a găsi
nimic compromiţător contra lor şi-au însuşit hainele, obiectele lor personale, i-au bătut în mod sălbatic
şi i-au împuns cu baionetele, după care cele două femei, Costaş Maria şi costaş Silvia au fost lăsate în
libertate, iar cei nouă bărbaţi au fost urcaţi într-o căruţă militară, având vizitiu maghiar militar şi luând
ca însoţitor şi pe acuzatul Tutos F.Ioan care venise din curiozitate la locul percheziţiei şi care a fost
indicat chiar de populaţie pe motiv că el este indicat a se pune la dispoziţia militarilor, deoarece făcea
parte din garda naţională a comunei Nuşfalău, calitate ce-i indica însăşi bracarda cu culorile maghiare
ce o purta în acel moment.
Căruţa cu cei nouă bărbaţi a fost îndreptată spre comuna Zăuan, şi la o distanţă de aprox. 500
de metri de această ultimă comună a ocolit pe un drum de care înspre râul Berceteu, unde cei nouă
bărbaţi au fost ucişi prin străpungerea cu baioneta în inimă.
Concomitent cu aceasta, acuzaţii Szabo Ioan şi Fabian Ioan, din proprie iniţiativă s-au dus
către cele două femei lăsate libere, le-au prins şi le-au condus la locul masacrului, împărtăşind şi
acestea soarta celor nouă bărbaţi. Toate cadavrele au fost înmormântate sumar şi acoperite numai cu
frunze, iar înmormântarea lor în cimitirul comunei Nuşfalău a avut loc numai peste câteva zile, la
stăruinţa locuitorilor, după ce cadavrele începuse să se descompună”.
Acestea sunt odioasele crime şi fapte stabilite de instanţa sus-amintită. În sentinţă se mai
stabileşte faptul că “după ce a venit un soldat şi a lovit pe femeia condusă de Szabo, doborând-o la
pământ, deoarece femeia, la ridicare, voia să-şi adune lucrurile de pe jos, acuzatul Szabo Ioan i-a spus:
<<Lasă-le, că nici aşa nu vei mai avea nevoie de ele>>“. Astfel, “Szabo Ioan şi Fabian Ioan, porniţi de
imboldurile criminale şi de ura de rasă, au ajutat militarii unguri rămaşi neidentificaţi, la masacrarea
celor două femei din grupul celor 11 victime de la Nuşfalău”. În timpul masacrului, una dintre victime,
“se văieta cu cuvintele: <<Vai, copiii mei!>>“.

7.2.2.2.Zalău, 9 septembrie 1940

Prin sentinţa publică din 13 martie 1946 se stabileşte şi odioasele asasinate care au urmat după
Nuşfalău. astfel, “în dimineaţa zilei de 9 septembrie 1940, după petrecerile din ziua precedentă,
ocazionate de intrarea trupelor maghiare în oraşul Zalău, soldaţii rămaşi neidentificaţi s-au dus mai
întâi în casa lui Vicaş Grigore, situată la ieşirea dinspre Treznea a oraşului Zalău, aproape de brădet,
unde au prins pe Vicaş Grigore şi pe fratele acestuia, Vicaş Alexandru şi i-au dus în pădurea de brad,
din apropiere, unde i-au împuşcat. În colţul casei lui Vicaş, tot aceşti soldaţi au mai împuşcat un ţăran
din comuna Treznea, cu numele Pop Nicolae, care venise cu lapte la Zalău. De asemenea au mai
împuşcat şi pe soţia lui Vicaş Grigore, care în primul moment fugise de acasă, la casa vecină a lui
Prunea Gheorghe, dar s-a înapoiat acasă, înainte de a trece primejdia.
Ceva mai târziu un militar călare a scos din casa lui Prunea Gheorghe pe soţia acestuia, Prunea
Marietta, născută Blaga, care era însărcinată în ultima lună, a lovit-o şi a târât-o de păr până în
păduricea amintită mai sus, unde a împuşcat-o, dar fiindcă n-a murit imediat, un soldat care venise din
şosea a lovit-o cu călcâiul în cap.
Aceşti doi militari făceau parte din Batalionul 22 vânători frontieră Debreţin, de sub comanda
locot.col. Akosi”.
Barbaria acestui masacru nu poate fi decât o izbitoare suprapunere şi traducere în faptă a
ideilor criminale exprimate de acel monstru “anonim” Dücsö Csaba în broşura “Nincs kegyelem”,
apărută la Budapesta în 1939 şi pentru care nu cunoaştem să fi fost cineva tras la răspundere de
guvernul ungar. “Nu va fi pentru nimeni nici o milă... Nici pentru copiii din leagăn, nici pentru mama
care va naşte un copil... Voi suprima pe fiecare valah şi atunci nu va mai fi în Ardeal decât o singură
naţionalitate, cea maghiară, naţiunea, sângele meu... Nu va fi nici o milă”.
Instanţa clujeană sus-amintită a stabilit că “masacrarea familiilor Vicaş şi Prunea a fost pusă la
cale de instigatori localnici” şi pretextul că din casele victimelor s-ar fi tras focuri de armă asupra
soldaţilor unguri a fost o invenţie mincinoasă.
7.2.2.3 Treznea, 9 septembrie 1940

Printre cele mai mari tragedii din istoria românilor se înscrie şi masacrul de la Treznea,
jud.Sălaj, comis în continuarea înaintării în teritoriul cedat, de armata ungară de ocupaţie şi de etnici
unguri localnici.
Tribunalul Poporului din Cluj a stabilit următoarele, prin sentinţa publică sus-amintită:
“Comuna Treznea nu cădea în drumul de înaintare a trupelor maghiare ce ocupau partea
cedată a Ardealului de Nord prin dictatul de la Viena, că de la oraşul Zalău, coloanele militare
trebuia[u] să-şi urmeze drumul spre muntele Meseş-Ciumărna-Unguraş-Vaşcapău-Hida (...) De altfel
acesta este drumul normal de comunicaţie între Zalău şi Hid, iar pentru a merge la comuna Treznea
trebuia să se facă un ocol mare mai spre sud, pe un drum comunal, ce o dovedeşte şi faptul că aproape
toţi - puţinii - unguri locuitori ai comunei Treznea, în frunte cu moşierul Baji Francisc, cunoscând
această împrejurare s-au dus pentru ziua de 8 septembrie 1940 în oraşul Zalău, anume pregătiţi pentru
a participa la primirea trupelor maghiare.
Sunt serioase indicii pe lângă cele arătate mai sus, că la Zalău, la masa ce s-a dat în cinstea
trupelor maghiare s-a hotărât de către comandantul Bat.22 Grăniceri Debreţin, acuzatul locot. Akoşi,
la îndemnul moşierului Baji Francisc, că acest batalion să se abată din drumul normal şi să treacă prin
comuna Treznea cu scopul de a extermina populaţia aşezată în partea comunei numită “Măgura” - ce
fusese expropiată din proprietăţile moşierului Baji Francisc - precum şi locuitorii indezirabili din
partea veche a comunei, împreună cu locuinţele lor.
Se mai precizează că “exterminarea românilor din comuna Treznea a fost pusă la cale numai
în ajun, în oraşul Zalău, la instigarea acuzatului Baji Francisc”, fapt ce rezultă din mai multe “indicii
puternice, echivalând cu cele mai depline probe”. Printre acestea sunt stabilite următoarele: abaterea
coloanei militare ungare comandate de col. Akosi de la drumul principal şi apoi revenirea la acest
drum după comiterea atrocităţilor; faptul că ungurii din Treznea nu au pregătit primirea “triumfală” a
trupelor, fiind “îndemnaţi să meargă la Zalău pentru a nu scăpa prilejul de a le vedea”, ceea ce au şi
făcut, în dimineaţa zilei de 8 septembrie 1940; faptul că moşierul Baji Francisc nu s-a întors a doua zi,
ştiind ce se pregăteşte şi astfel să nu fie solicitat de români să împiedice atrocităţile; faptul că “primii
ciclişti intraţi în dimineaţa zilei de 9 septembrie 1940 au întrebat: <<Aceasta este comuna Ördögkut
[Trezenea]?>>, de unde rezultă că aceştia căutau anume comuna Treznea”, faptul că numai acele
gospodării au fost arse cu ale “căror proprietari acuzaţii Baji, Titkos, Varga şi Sutö aveau ceva de
răfuit şi cari aşezări au fost arătate honvezilor de la caz la caz”, indicii care dezvăluie “pregătirea
masacrelor şi instigarea la aceste masacre de către acuzaţii Baji Francisc, Titkos Iosif, Varga
Alexandru şi Sutö Ioan”. Un alt “indiciu puternic asupra prezumţiilor arătate mai sus este timpul scurt
şi preciziunea cu care s-au executat masacrele”, precum şi înscenarea cu atacarea coloanei din turnul
bisericii româneşti.
Cum s-au desfăşurat odioasele fapte criminale, stabilite de instanţa clujeană?
“Aproximativ între orele 8-9 din dimineaţa zilei de 9 septembrie 1940 şi-a făcut apariţia în
comuna Treznea un grup mic de ciclişti, cari au întrebat pe martorul Berkovitz Mendel dacă aceasta
este comuna “Ördögkut” şi unde locuieşte preotul reformat. Aceşti biciclişti au fost aşteptaţi cam în
mijlocul comunei de acuzaţii Titkos Iosif, Varga Alexandru şi Sutö Ioan, cu care au intrat la preotul
reformat Molnar Moise, după cum relatează martorul Sălăjan Ioan a Diacului.
La vreo două ore după aceasta au început să intre în sat grosul coloanei batalionului
lct.col.Akosi. Încă în timp ce se scurgeau coloanele au avut loc mai multe incidente, cum sunt: b ătaia
cu patul de armă a tânărului român Sabău Teodor a Bicului, împungerea cu baioneta a femeii Sălăgean
Floarea, înjurături, ameninţări pentru că populaţia nu ştie să vorbească ungureşte şi în fine
avertismentul dat de un soldat - ce se desprinsese din coloana grupului - lui Mărcuş Vasile, soţilor
Cosma şi familiei preotului - în sensul ca să aibe grijă că “soldaţii răi vin în urmă”.
Către amiază, în timp ce trupele se scurgeau pe şosea, doi dintre bicicliştii ce intraseră la casa
preotului reformat au însoţit pe acuzatul Sutö Ioan, ducându-se la mai multe case pe care le-a arătat
acest acuzat, cum au fost casele locuitorilor Brumar Nicolae, zis Cula, şi Peneş Gavril, care mai târziu
au fost incendiate, iar familiile masacrate, după aceste indicări cei doi soldaţi şi-au continuat drumul,
ieşind pe deal şi intrând într-o pădure de salcâmi, proprietatea acuzatului Baji Francisc, situată înspre
marginea comunei dinspre Zalău, deasupra drumului de intrare în comună. Nu peste mult timp s-au
auzit nişte împuşcături, din această pădure de salcâmi (...). La aceste împuşcături, soldaţii care se aflau
pe drum lângă biserica românească au răspuns cu focuri de armă, apoi au tras iar soldaţii din pădurice,
şi pe urmă au început focuri de armă pe toată raza comunei. Un grup de soldaţi cari stăteau în repaos,
la intrarea în comună au primit comanda să se răspândească în trăgători, cei cu mitralierele au început
să fugă înspre centrul comunei, iar peste puţin s-a auzit comanda că toţi cei cu pistoalele (sic!) să
meargă înainte, la care comandă o mulţime de soldaţi, în cămăşi şi cu pistoalele (sic!) au început să
fugă spre interiorul comunei şi nu mult după aceasta s-au observat flăcări şi fum din comună (...).
Soldaţii, în cămăşi şi cu mânecile suflecate erau conduşi de civilii din comună pe la diferite
case cărora le dădeau foc cu şomoioage de paie cu câlţi, iar cei găsiţi prin curţi sau case erau împuşcaţi
pe loc (...).
Astfel au fost ucişi de către soldaţi în case, curţi sau chiar pe drum următorii locuitori Barjac
Gherasim de 64 ani, Barjac Maria de 61 ani, Brumar Nicolae de 34 ani, Brumar Margareta de 31 ani,
Brumar Aurelia de 5 ani, Brumar Victor de 9 ani, Lazăr Vasile de 23 ani, Blaj Anastasie de 43 ani,
Bârjan Maria de 61 ani, Brumar Maria de 30 ani, Brumar Gherasim de 8 ani, Brejan Verona de 56 ani,
Bârjan Anastasie de de 46 ani, Sălăjan Ana de 31 ani, Sălăjan Ioan de 2 ani, Sălăjan Teodor de 9 ani,
Brumar Samuel de 76 ani, Brumar Maria de 58 ani, Boican Gavril de 31 ani. Băican Floarea de 28 ani,
Caraba Daniel de 30 ani, Margaraş Vasile de 35 ani, Bărburaş Vasile de 58 ani, Crişan Anastasia de 57
ani, Curea Vasile de 27 ani, Curea Ana de 47 ani, Berkovitz Benajamin de 68 ani, Berkovitz Hermina
de 68 ani, Zabo Ana de 30 ani, Lazăr Ana de 45 ani, Lazăr Angela de 19 ani, Ghiuruţan Ana de 40 ani,
Ionuţec Gavril de 78 ani, Weisa Ştefania de 16 ani, Neilprin Adolf de 16 ani, Blaj Dănilă de 52 ani,
Dadrieş Ana de 52 ani, Sălăgean Gavril de 60 ani, Blindaş Dumitru de 42 ani, Sălăgean Anastasia de
32 ani, Sălăgean Gheorghe de 27 ani, Sântămărean Ioan de 24 ani, Labo Vasile de 17 ani, Jucan Ioan
de 67 ani, Dârjan Nina de 54 ani, Buruian Gheorghe de 78 ani, Rus Vasile de 30 ani, Negrean Ana de
65 ani, Bârjan Alexandru de 49 ani, Bârjan Ana de 16 ani, Jurcan Ioan de 21 ani, Sălăgean Floarea de
56 ani, preotul Costea Traian de 56 ani, Romişan Ileaon (sic!) de 79 ani, Bârjac Gligor de 74 ani,
Oprea Ioan de 70 ani, Oprea Gavril de 21 ani, Barburaş Nicolae de 30 ani, Vlaic Gavril de 54 ani şi
Stancu Vasile de 27 ani.
În urma acestor echipe de ucigaşi, alte echipe ridicau pe cei rămaşi în viaţă, ducându-i spre
marginea comunei în direcţia pârâului morii.
După versiunea oficială dată de postul de jandarmi radio-emisiune Budapesta, trupele
maghiare cari au intrat în comuna Treznea au fost atacate cu focuri de armă de fiica preotului Costea
din turnul bisericii şi de către alţii din casele particulare, în realitate însă fiica preotului Costea n-a tras
cu arma din turnul bisericii şi n-a fost sancţionată cu împuşcarea, după cum pretinde comunicatul
oficial, ci a fost împuşcată fiica adoptivă a comerciantului evreu Berkovitz Mendel, ridicată din
prăvălia numitului comerciant.
S-a dovedit că cei peste 200 de inşi: femei, bătrâni şi copii în braţe, ce fuseseră adunaţi şi duşi
spre executare la pârâul morii, au scăpat cu viaţă numai datorită intervenţiei pe ultimul moment a unui
general maghiar, care a mustrat aspru pe acuzatul lct.col.Akosi pentru mârşava lui faptă, declarând
textual: “Cum aceşti moşnegi, aceste femei şi aceşti copii din braţele mamelor au putut ataca armata?.
Trebuie să vă fie ruşine pentru cele ce aţi făcut. Aceasta este o ruşine care va rămâne înscrisă pe
obrazul armatei maghiare”.
Uluitoarele actele de sadism şi barbarie comise de o armată extrem de fanatizată, au pus sub
acuzare, pentru istorie, nu numai o conducere politică a unei ţări care a permis să se nască asemenea
monştri, ci şi un grad de civilizaţie, de educaţie şi de sistem de valori umane ale unei societăţi ungare,
care a împins spre asemenea atrocităţi nemaiauzite.
Un martor ocular al acestor grozăvii, Nicolae Lazăr din Treznea, mărturisea, la 14 mai 1942,
în Turda, unde era refugiat, modul cum a scăpat el ca prin minune de infernul de atunci. Lucra pe
batoză când intrau honvezii unguri în satul său. A văzut toată înscenarea care a premers atrocităţii. A
văzut cum soldaţii trăgeau, spintecau cu baioneta şi aprindeau casele. Pe el l-a luat o patrulă şi dus spre
mijlocul satului, trecând peste morţi: “bărbaţi, bătrâni, femei şi copii”, pe care i-a recunoscut, printre
care şi pe “Drumar Maria cu două fetiţe lângă ea, toţi împuşcaţi sau ucişi cu baioneta”. I s-a spus, lui şi
celorlalţi de la batoză, să-şi spună rugăciunea că vor fi împuşcaţi. Momentan am fost salvaţi pentru că
au fost trimişi după apă să stingă focul care se apropia de casa baronului ungur Baji Francisc. Aducând
apă şi fiind întrebat ceva “în ungureşte” de un soldat şi, neînţelegând, a fost lovit puternic cu patul
armei după cap, căzând ameţit. Când şi-a revenit, fugind, a căzut din nou şi trei soldaţi unguri au
tăbărât asupra lui. “Unul din ei cu ţeava armei îmi fâşia coasta stângă şi pulpa stânga, iar cei doi, cu
patul puştii îmi zdrobeau bazinul şi glezna stângă. De atunci sunt schilod şi invalid. La un moment dat,
cei trei soldaţi m-au ridicat, doi de mâini şi unul de spate, şi m-au aruncat în focul şurii ce ardea. Din
această aruncătură, prin o sforţare supraomenească, într-un singur picior, am sărit dincolo de şură, cu
părul arzând şi hainele pârlite. În timp ce mi-am înăbuşit şi stins părul arzând, acoperişul şurii s-a
prăbuşit. Între mine şi soldat s-a născut un munte de flăcări”.
S-a ascuns apoi acoperit cu iarbă şi gunoi de grajd, apoi târâş prin grădini şi pârâu s-a refugiat
în pădure, “unde am găsit întreg satul care a scăpat de măcel” (18 IX 1997, p.4; Adev.de Cluj, IX,
nr.2078.

7.2.2.4. Huedin, 10 septembrie 1940

În înaintarea lor spre Cluj, trupele ungare de ocupaţie şi etnicii unguri locali au comis în oraşul
Huedin o nouă atrocitate, de un sadism inimaginabil. Victimele au fost protopopul ortodox Aurel
Munteanu şi poliţistul Gheorghe Nicula. Maltratările românilor au început odată cu intrarea trupelor
ungare în Huedin: bătăi, arestări, intimidări prin spargeri de geamuri etc.
"În dimineaţa zilei de 10 septembrie 1940 - se spune în sentinţa Tribunalului Poporului din 13
martie 1946 - acuzatul Ercsei Francisc, fiind beat, a ieşit dintr-o cârciumă cu doi soldaţi şi s-a îndreptat
înspre casa lui Negru Iosif Ghiuţă, unde negăsind pe fiul acestuia: Negru Gavril, acuzatul l-a bătut
până la sânge. Intervenind vecinul Vereş Ioan Cziszar ca Negru Gavril să nu mai fie bătut, acuzatul şi
cu cei doi soldaţi au luat victima, târând-o până la casa lui Kis Alexandru, unde a fost legat[ă] de
soldaţi într-o lemnărie, cu picioarele în sus, în postura de spânzurat, şi unde un soldat i-a pus var
nestins pe rană.
În aceaaşi zi, cam pe la orele 12, victima, protopopul Aurel Munteanu a pornit de acasă spre
spital unde trebuia să celebreze ceremonia de înmormântare a unui soldat de religie răsăriteană.
Aşezându-se pe o bancă în apropierea unei tutungerii din piaţă în aşteptarea crâsnicului (sic !) bisericii,
la un moment dat a venit la el un soldat maghiar, care după cum se vede a fost anume trimis pentru a
înhăţa victima, şi punându-i mai multe întrebări ca de exemplu: dacă îi place armata maghiară şi dacă
ar vrea să facă o călătorie la Budapesta, la care victima a dat răspunsuri corecte, acest soldat a invitat
pe protopop să-i însoţească până la un anumit loc, pentru a-i comunica anumite chestiuni. Victima nu
s-a opus, ci a urmat pe soldat, care l-a dus până în poarta casei lui Negru Iosif, unde l-a dat în primire
unui grup de civili îmbrăcaţi în costume naţionale ungureşti, din care grup au fost remarcaţi la început
acuzatul Gal Francisc, Budau (sic !) Ioan Chepii (sic !), Ercsei Francisc şi Kudor Ştefan Hanzi. Acest
din urmă acuzat a fost primul care l-a lovit din spate pe protopop cu o piatră la obrazul drept, iar
ceilalţi ca la un semnal au tăbărât pe victimă, lovindu-l şi târându-l cu forţa în curtea casei lui Negru
Iosif Ghiuţă.
În timp ce-l loveau în stradă, înainte de a-l târî în curte, grupul bătăuşilor se mărise şi cu alţi
civili, printre care acuzatul Bethlendi Francisc Gusas, Matyas Ioan Bruma, Kovacs Andrei, Mate
Francisc şi Kudor Ioan Duka (...)
Victima, protopop Aurel Munteanu, a fost târât - după cum s-a arătat mai sus - în curtea casei
lui Negru Iosif, şi acolo a fost bătut în continuare, martorul Negru Gavril Ghiuţă arată cum a auzit din
casă de la el vocea protopopului Munteanu care striga în curtea casei lor ca să-l împuşte mai degrabă
decât să-l chinuiască.
Cam în acelaşi timp cu prinderea protopopului Munteanu şi în timp ce la intervenţia unui
ofiţer ungur Negru Gavril fusese deslăgat din [sic !] spânzurătoarea din lemnăria lui Kiss Alexandru şi
dus în casa lui Veres Ioan Csiczar, o ceată de soldaţi unguri au dus în această casă pe poliţistul Nicula
Gheorghe. Deoadată cu soldaţii veneau şi civilii, şi la întrebarea soldaţilor că cine ce are cu poliţistul,
primii care au sărit şi l-au bătut au fost acuzaţii Kudor Ştefan Hanzi şi Kocacs Csucsi, care după bătaie
l-au dus şi pe poliţist tot în curtea casei lui Negru Iosif Ghiuţă unde apoi au continuat să-i bată pe
amândoi.
După ce cetele de bătăuşi au crezut că au bătut destul victimele, le-au scos în drum pe o căruţă
a unui român din împrejurările Huedinului, care se nimerise să treacă pe acolo, şi s-au îndreptat înspre
marginea comunei dinspre obor, spre locul numit "Akacos". La numărul celor care iniţial începuseră
maltratarea victimelor s-au alăturat apoi o mare mulţime de civili şi militari care au însoţit acest
cortegiu macabru pe tot parcursul străzii mari.
Pe tot parcursul drumului, aceste două victime au fost bătute crunt de către acuzaţi, astfel
acuzatul Budai Ioan Gyepii a împuns în fesă cu un par de vie pe victima protopop Munteanu, acuzatul
Ercsei Francisc luase pălăria protopopului Munteanu într-un băţ şi o agita strigând: "De acum înainte
nu-i mai tremură vorba, vorbind în piaţă" şi în acelaşi timp a lovit de mai multe ori victimele. Acuzatul
Bartha Andrei a aruncat cu pietre în victime, acuzatul Kovacs Andrei a lovit cu bastonul peste picioare
pe victima Gheorghe Nicula, au mai lovit de asemenea pe victime cu bastonul şi acuzatul Bethlendi
Francisc Gusas, care în acelaşi timp striga: "Nici o brazdă, numai tot", apoi au lovit şi acuzaţii Derzsi
Francisc şi Szekeres Ioan junior. Când cortegiul a ajuns pe câmpul de la obor, ambele victime au fost
trase jos de pe căruţă şi de acolo au fost târâte de picioare încă vreo 50 de metri până la surpătura de
mal de apă din marginea drumului. Aici victimele au fost bătute din nou cu bastonul şi cu picioarele de
către acuzaţii: Gal Francisc, Mihaly Alexandru, Ercsei Francisc, Mathe Ferencz, Kovacs Andrei, Pocz
Ioan, Kosma Andrei Guni, Derzsi Francisc, Ambrus Francisc junior, Budai Ioan Gyepu şi Kudar Ioan
Duka până când victimele au sucombat. Cel care a dat ultima lovitură cu parul în protopopul
Munteanu a fost acuzatul Mihaly Alexandru. Acuzatul Szekeres Ioan junior şi-a însuşit ceasul
protopopului Munteanu, iar acuzatul Kovacs Andrei şi-a însuşit cizmele poliţistului Nicula Gheorghe.
În timp ce unii pregăteau o groapă sumară pentru victime, acuzatul Pocs Ioan a vârât pe gâtul
protopopului Munteanu o cârjă de fier ruptă, având capătul aşchii, apoi victimele au fost aşezate una
peste alta în groapa improvizată sub mal, după care au fost acoperite sumar cu pământ, iar acuzaţii au
început să joace pe mormânt, cântând şi chiuind".
Bestialitatea fără seamăn cu care au fost ucişi cei doi români a atras atenţia şi autorităţilor
ungare, care au încercat un simulacru de proces pentru odioşii criminali, de fapt scuzându-i pentru ...
entuziasmul intrării trupelor ungare în oraş.

7.2.2.5. Ip, 13-14 septembrie 1940

Cea mai mare şi mai îngrozitoare atrocitate comisă de armata ungară în cârdăşie cu etnicii
unguri locali, de o bestialitate fără seamă, unde au căzut cele mai numeroase victime nevinovate cu
ocazia ocupării Ardealului, este cea de la Ip. Modul cum s-a întâmplat acest masacru, este stabilit de
instanţa sus-amintită la 13 martie 1946. Astfel, sub pretextul răzbunării celor doi militari unguri morţi
într-o explozie în comuna Ip la 7 septembrie 1940, cu ocazia trecerii trupelor prin localitate, explozia
producându-se din cauza unui defect de ambalaj al muniţiei, fiind arestaţi pe nedrept patru români
(puşi ulterior, după patru săptămâni în libertate), lt. Vasvári Zoltán din armata de ocupaţie, de sub
comanda lt. col. Lehotczny Carol, comandantul militar al oraşului şi plăşii Şimleul Silvaniei, a plecat
cu compania sa, în ziua de 13 septembrie 1940 spre comuna Ip, din comuna Nuşfălău unde era
cantonat.
"În acest timp, deşi în comuna Nuşfălău se instalase postul de jandarmi maghiar cu
competenţă şi asupra comunei Ip, totuşi, aşa-zisele gărzi naţionale ale comunei Ip, înfiinţate sub
controlul moşierului Farago Ştefan şi învăţătorului Ujhelyi Adalbert, continuau să funcţioneze. Aceste
gărzi erau compuse din trei grupe, care făceau serviciul alternativ, fiecare grupă într-o noapte. Grupa
întâia era comandantă de acuzatul Biro Emeric senior, grupa a doua de acuzatul Fazekas B. Paul, iar
grupa a treia de acuzatul Csepei Alexandru. Fiecare grupă era compusă din 16 oameni, exclusiv
comandantul gărzii, împărţite în două echipe egale, dintre care prima făcea serviciul înainte, iar a doua
echipă după miezul nopţii.
În noaptea de 13-14 septembrie 1940 se afla de serviciu grupa comandantă de acuzatul Biro
Emeric senior. Comandantul grupei avea misiunea să verifice din când în când funcţionarea acestor
echipe.
Cum pe la orele 11 noaptea, deci înainte de a-şi termina serviciul, oamenii din echipa întâia a
grupei, a sosit tiptil în comună lt.col. Vasvári Zoltán cu compania sa, care îndată după sosire, cu
colaborarea oamenilor din schimbul întâi - şi anume acuzatul Bereş F. Sigismund, Biro Emeric junior,
Kisfalusi Balint, Osz Arpad, Locz Mihai şi Borzasi Francisc - au înfiinţat imediat posturi de pândă
militară pe toată suprafaţa satului din 50 în 50 de metri, pândele fiind compuse din câte un soldat
înarmat care şedea în şanţ sau ascuns în buruieni, având consemnul să nu lase să treacă nimeni afară
de militari sau membri ai gărzii naţionale însoţiţi de militari. Parola era "hajnal" (dimineaţă).
După instalarea acestor posturi, câteva echipe de soldaţi conduse de acuzaţii care făceau parte
din echipa schimbului întâi arătaţi mai sus, s-au dus pe la casele mai multor locuitori sculând din somn
şi împuşcând pe locuitorii: Butcovan Petre, Jolţea Dumitru, Sirca Flore senior, Chiş Dumitru,
Mureşan Dumitru, Nădăşan Nicole, Nădăşan Ioan, Bogza Gavril, Bogza Ioan şi Sirca Dumitru, bătând
pe unii locuitori. Astfel acuzatul Borzasi Francisc împreună cu Biro Emeric junior au însoţit pe soldaţi
pe strada principală spre comuna Porţi, unde au împuşcat - înainte de miezul nopţii - pe locuitorii:
Sirac Flore, Dumitru Chiş, Nădăşan Nicolae. Acuzatul Kisfalusi Balint a însoţit pe soldaţi pe strada ce
ducea spre Camăr, unde a fost împuşcat locuitorul Jorţea Dumitru, iar acuzatul Sos Mihai a însoţit
soldaţii în restul comunei, unde au fost împuşcaţi: Bogza Ioan, Bogza Gavril, Sirca Dumitru şi
Mureşan Dumitru, fapte stabilite din însăşi relatările acuzaţilor la interogatoriile luate cu ocazia
inspecţiei din care relatări la interogatorii rezultă în mod evident contribuţia fiecăruia (sic !) acuzat la
indicarea caselor în care s-au făcut masacrele înainte de miezul nopţii, participare dovedită cu însăşi
misiunea în sectorul de patrulare a fiecărui acuzat. Între timp, au sosit (sic !) la sediul gărzii naţionale
acuzatul Biro Emeric senior ce fusese sculat în acest scop de către acuzatul Borzasi Francisc, trimis
fiind de Vasvári Zoltán. Acuzatul Vasvári i-a ordonat acuzatului Biro Emeric senior să pregătească 10
căruţe şi 1-15 oameni pentru dimineaţă, în scopul îngropării victimelor ucise până atunci, apoi
acuzatul Vasvári s-a prefăcut că se duce în vecini, la locul şcolii primare, ca să se culce. Abia a plecat
Vasvári şi s-a auzit o rafală de mitralieră trasă din sat, după bubuitul căreia acuzatul Vasvári
pretextând că locuitorii români ai comunei i-au atacat campania (sic !), "pe la spate", furios s-a adresat
oamenilor din corpul de gardă al comunei, şi în special comandantului grupei din gardă, acuzatului
Biro Emeric senior, spunându-i în formă că va incendia comuna, la care acuzatul Biro Emeric senior
i-a răspuns să nu facă acest lucru căci comuna în proporţie de 70% este compusă din unguri, după care
acuzatul Vasvári a simulat în continuare că va da foc numai la casele româneşti, iar acuzatul Biro a
protestat din nou, spunând că nici acest lucru nu este posibil întrucât casele românilor sunt răsfirate
printre cele ale ungurilor, atunci acuzatul Vasvári Zoltán a cerut acuzatului Biro Emeric senior s ă-i dea
oameni din gardă care să arate soldaţilor casele româneşti, în scop de a fi împuşcaţi românii, şi de data
aceasta acuzatul Biro Emeric senior n-a mai protestat ci s-a supus docil.
Astfel acuzatul lt. Vasvári a format 6 echipe de soldaţi în frunte cu câte un om din garda
acuzatului Biro Emeric senior, care făceau de pază după miezul nopţii, şi anume: acuzaţii Csepei
Francisc, Csepei Sigismund, Kisfalusi Alexandru, Bereş K. Vasile, Bereş Nicolae şi Osz Endre.
Echipele astfel formate au pornit fiecare pe străzile pe care trebuia să patruleze obişnuit civilul
din gardă care era pus ca şi călăuză. Astfel echipa în frunte cu Csepei Francisc a pornit pe drumul ce
duce spre comuna Suplacul de Barcău. După arătările acuzatului Csepei Francisc, toţi românii
locuitori în acel cartier şi care au fost găsiţi în casă au fost împuşcaţi. Astfel şi-au găsit moartea
următoarele victime: Leonte Gheorghe de 26 de ani, Leonte Ana de 23 de ani, Nedeşan Ana de 38 ani,
Nedeşan Iosif de 17 ani, Nedeşan Florica de 14 ani, Nedeşan Pavel de 8 ani, Nedeşan Rujana de 8
luni, Crişan Gavril de 28 ani, Crişan Ana de 24 ani, Filimon Sârb de 30 ani, Rus Gheorghe de 45 ani,
Nedeşan Floarea de 45 ani, Nedeşan Flore de 75 ani, soţia lui Nedeşan Flore de 70 de ani, Bârca Flore
de 54 ani, Bârca Maria de 35 ani, Bârca Leontina de 15 ani, Bârca Flore de 13 ani, Bârca Pavel de 24
ani, Bârca Maria de 5 ani, Pintea Ana de 70 ani, Mureşan Dumitru de 36 ani, Chiş Dumitru de 45 ani,
Meze Floarea de 4 ani, Meze Petru de 17 ani, Moze Nicolae de 14 ani, Moze Iuliu de 8 ani, Cosma
Gheorghe de 49 ani, Cosma Ana de 51 ani, Cosma Dominica de 17 ani, Cosma Iuliana de 15 ani,
Cosma Susana de 19 ani, Cosma Steluţa de 20 ani, Sârb Vasile de 75 ani, Sârb Ioan de 38 ani, Sârb
Maria de 28 ani, Lupu Ioan de 50 ani, Lupu Florea de 42 ani, Lupu Vasile de 13 ani, Lupu Ioan de 10
ani, Lupu Flore de 5 ani, Nedeşan Nicolae de 30 ani, Nedeşan Leontina de 26 ani, Nedeşan Viorica de
3 ani, Nedeşan Ioan de 35 ani, Leonte Gheorghe de 70 ani, Leonte Ghiţă de 68 ani, Leonte Petru de 28
ani, Leonte Florea de 40 ani, Leonte Rozalia de 21 ani, Crişan Anania de 68 ani, Crişan Filip de 21
ani, Crişan Mihai de 24 ani, Târpe Ana de 30 ani, Târpe Maria de 15 ani, Crişan Dumitru de 35 ani,
soţia lui Crişan Dumitru de 38 ani, Crişan Floarea de 65 ani, Crişan Ionel de 1 an, Gavriluţ Maria de
65 ani, Gavriluţ Maria de 36 ani".
Seria masacrele a continuat:
"Echipa în frunte cu Csepei Sigismund a mers prin cartierul bisericii şi cimitirului. După
indicaţiunile date soldaţilor de acuzatul Csepei Sigismund au fost împuşcaţi următorii locuitori: Crişan
Ioan de 59 ani, Crişan Florea de 52 ani, Crişan Petru de 21 ani, Crişan Ştefan de 23 ani, Jurcuţ Ioan de
30 ani, Jurcuţi Maria de 30 ani, Butcovan Floarea de 15 ani, Jurcuţ Gheorghe de 10 luni, Butcovan
Mihai de 43 ani, Butcovan Paulina de 1 an, Butcovan Maria de 17 ani, Butcovan Mihai de 9 ani,
Butcovan Vasile de 11 ani, Butcovan Anuţa de 3 ani, Mureşan Gheorghe de 32 ani, Chifor Maria de
60 ani, Mureşan Silvia de 11 ani, Sârcea Floarea de 45 ani, Sârcea Maria de 43 ani, Poruţu Vasile de
65 ani şi Poruţu Maria-Ana de 62 ani".
O altă echipă, "în frunte cu Kisfalusi Alexandru, a mers pe drumul spre comuna Camăr. După
indicaţiile date soldaţilor de acuzatul Kisfalusi Alexandru au fost împuşcaţi următorii locuitori: Tuş
Ilie de 75 ani, Tuş Ana de 34 ani, Crişan Ioan de 65 ani, soţia lui Crişan Ioan de 57 ani, Crişan Nicolae
de 20 ani, Nedeşan Crăciun de 54 ani, Nedeşan Catiţa de 50 ani, Nedeşan Emilia de 25 ani, Nedeşan
Rozalia de 8 ani, Bereţean Petru de 62 ani, Bereţean Ana de 50 ani, Bereţean Pavel de 26 ani şi
Bereţean Dumitru de 11 luni.

* * *

Echipa în frunte cu acuzatul Bereş Nicolae a mers pe drumul către Zăuani şi după indicaţiile
date soldaţilor de acest acuzat au fost împuşcaţi locuitorii: Mureşan Gheorghe de 58 ani, soţia lui
Mureşan Gheorghe de 42 ani, Butcovan Floarea de 20 ani, Butcovan Petrude de 11 ani, Butcovan
Vasile de 9 ani, Butcovan Paulina de 5 ani, Udriţe Domnica de 30 ani, Udriţe Rozalia de 9 ani şi
Sârca Flore de 63 ani.

* * *

Echipa în frunte cu acuzatul Bereş K. Vasile a mers pe drumul de pe malul pârâului Barcău şi
după indicaţiile date soldaţilor de acest acuzat au fost împuşcaţi următorii locuitori: Crişan Gheorghe
de 54 ani, Buboiu Floarea de 30 ani, Buboiu Cornelia de 13 ani, Buboiu Ana de 7 ani, Buboiu Vasile
Gheorghe de 5 ani, Buboiu Rujana de 3 ani, Buboiu Maria de 70 ani, Bocean Ioan de 65 ani, Bocean
Maria de 62 ani, Bocean Vasile de 30 ani, Bocean Maria de 28 ani, Bocean Maria Floarea de 4 ani,
Bocean Ioan de 2 ani, Sârb Ana de 48 ani, Sârb Victor de 19 ani, Bocean Ana de 60 ani, Bocean
Vasile de 28 ani, Bocean Ana de 18 ani, Bucean Floarea de 15 ani, Nedeşan Vasile de 48 ani, Nedeşan
Victor de 18 ani, Nedeşan Leontina de 6 ani, soţia lui Brisc Teodor Gafia de 30 ani, Brisc Viorica de 5
ani, Hălmăgean Gavril de 58 ani, Hălămăgean Ioan de 72 ani, Hălmăgean Maria de 69 ani, Hălmăgean
Vasile de 29 ani, Hălmăgean Pavel de 21 ani, Hălmăgean Gheorghe de 26 ani, Hălmăgean Maria de 32
ani, G. Bogza Iuliana de 26 ani, Bogza Dumitru de 5 ani, Bogza Maria de 3 ani, Crişan Florica de 13
ani şi Pordea Ana de 43 ani.
* * *

Echipa de soldaţi în frunte cu locuitorul Osz Andrei a pornit tot către pârâul Barcău pentru a
executa românii dintr-un cartier alăturat acestuia care cădea în raza acuzatului Beres K. Vasile, însă
locuitorul Osz Andrei, dându-şi seama de gravitatea faptei lor şi nevoind să-şi asume o asemenea
răspundere a declarat soldaţilor că el nu cunoaşte casele românilor, deoarece este venit de puţin timp
în comună. Astfel sus-numitul nu a indicat nici o casă în care soldaţii să intre şi să ucidă. În schimb
acuzatul Bereş K. Vasile, din sectorul învecinat, s-a oferit să arate el casele din sectorul ce-i fusese dat
lui Osz Andrei. Astfel după ce echipele lui Bereş K. Vasile şi-au terminat sarcinile în sectorul său s-a
contopit cu echipa cealaltă şi au mers după indicaţiile acuzatului Bereş K. Vasile, omorând locuitorii
români din sectorul ce-i aparţinuse lui Osz Andrei.
A doua zi dimineaţa, 14 septembrie 1940, din ordinul acuzatului lt. Vasvári Zoltán au fost
scoşi o mulţime de locuitori cu instrumente de săpat şi au făcut groapa în cimitirul satului, o groapă
lungă de 24 metri şi lată de 4 metru. Alţii (sic !) locuitori au fost scoşi cu căruţele şi au mers din casă
în casă ridicând cadavarele şi transportându-le la cimitir.
Cadavrele au fost aruncate în groapă în două şiruri, astfel că groapa fiind lată de 4 metri erau
puşi morţii câte două (sic !) de-a lungul, încât doi morţi acopereau lăţimea gropii. Au fost excluse
ceremoniile religioase de înmormântare, sicriele şi poziţia lor tradiţională în care se aşează un mort".

7.2.2.6. Belin şi Zăbala, jud.Trei Scaune (azi jud.Covasna), 13-14 septembrie 1940

Curtea de Apel Cluj a stabilit următoarele, prin sentinţa din 9 octombrie 1946:
“După cedarea Ardealului de Nord şi în ziua când trupele maghiare au intrat în comunele
Zăbala şi Belin (de fapt Beliş) (jud.Trei Scaune), în bande înarmate cu furci, topoare, ciomege, şi cu
arme de foc şi-au tăbărât ca nişte fiare sălbatice - după cum arată Păcurariu Mihail, Puşcaş David, şi
Morar Eugen în declaraţiile lor din 2 August 1945, 29 iulie 1945 şi 28 iulie 1945 - asupra caselor
populaţiei româneşti, pe care le-au devastat, iar pe locuitorii români i-au maltratat în chip barbar, cu
scopul vădit de a-i face să-şi părăsească căminurile şi să treacă frontiera în România. Le-a şi reuşit în
parte acest lucru, deoarece mulţi dintre ei au şi trecut în România, între care Puşcaş David, Morariu
Eugen, Coleşa Ioan, Lingurar Martin, Lingurar Gheorghe, Lingurar Alexandru, Tineu Ioan, Lingurar
Vasile, Popa Ioan, Lingurar Ioan, Condrea Ioan şi alţii […]. Instigatorii acestor agresiuni au putut fi
identificaţi în persoana acuzaţilor Tana Géza senior, fost primar, Laszlo Ferencz, învăţător şi Nagyobb
Petru, preot reformat.
Un alt mod de represiuni contra populaţiei româneşti au fost săvârşite de către acuzaţii Tana
Géza, Laszlo Francisc, Nagyobb Petru şi Székelyhidi Stefan, care prin ameninţări şi schingiuiri au
căutat să constrângă populaţia română să se desnaţionalizeze, prin trecerea de la religia românească la
una maghiară.
Astfel:
În noaptea de 13/14 Septemvrie 1940, locuitorii de origină maghiară ai comunei Zăbala, s-au
constituit în bandă, au sfărmat crucea de piatră din comună, ridicată sub regimul românesc şi apoi au
năvălit în casa lui Rusanda Dumitru, pe care au devastat-o.
Locuitorul Candrea Ioan, văzând sălbăticia agresorilor şi auzind ţipetele familiei Rusanda, a
încuiat uşile de la casă şi poartă, a legat un câine la poartă, altul la uşa bucătăriei, iar dânsul împreună
cu familia sa, s-a retras spre pădure. Acuzaţii după ce au desăvârşit devastarea la Rusanda Dumitru, au
plecat la casa lui Candrea Ioan, au spart poarta au împuşcat cei doi câini, au spart uşile casei şi au
sfărâmat mobile, trăgând mereu forcuri de armă. Candrea Ioan vedea de la distanţă cum îl căutau
acuzaţii cu lanterna în care timp acuzatul Matyas Anton spunea “Unde eşti mă, căci mâine noapte vei
păţi ca cei câini împuşcaţi”. Din cauza teroarei deslănţuite, Candrea Ioan s-a refugiat în România, iar
după trei săptămâni a fost expulzată şi soţia sa, împreună cu cei 5 copii.
În seara zilei de 13-14 septembrie 1940, când a intrat armata maghiară în comuna Belin, mai
mulţi locuitori maghiari din comună constituiţi în bandă, între care au putut fi identificaţi acuzaţii
Forro Ludovic, Forro Emeric, Kadar Vilhelm, Pall Stefan, Ferencz Iosif, Gyenge Ludovic, Kertész
Ludovic, Molnar Pavel, Németh Francisc junior (Uzoni), Toth Samoil şi Gergely Emeric, s-au dus la
casa lui Păcurar David şi i-au spus acestuia şi fiului său Păcurar Alexandru să se prezinte la un căpitan,
atunci sosit în comună. Numiţii au şi plecat, iar pe drum în dreptul casei lui Matei Alexandru, Păcurar
Alexandru a fost crunt bătut de acuzaţi, până a rămas în nesimţire. Asemenea a fost bătut grav şi
Păcurar David, încă a căzut în pat, pe care nu l-a mai părăsit până la 22 octombrie 1940 când a
decedat.
Noaptea de 13-14 septembrie 1940 sub acelaşi pretext au scos din casă pe locuitorul Păcurar
Alexandru, iar pe drum l-au bătut până a căzut în nesimţire, acuzaţii Vaida Iosif, Antal Alexandru şi
alţii neidentificaţi. În urma acestor loviri victima a fost bolnavă 8 săptămâni.
În aceiaşi noapte au venit mai mulţi locuitori maghiari la casa lui Păcurar Mihai, dintre care au
fost recunoscuţi acuzaţii Forro Ludovic, Gyenge Francisc, Pall Alexandru, Ferencz Ladislau, şi
Gyenge Iosif şi acesta din urmă a somat în numele legii pe Păcurar Mihai şă se prezinte la căpitanul
sosit în comună. Pe drum Păcurar Mihai a fost lovit cu un topor în cap de acuzatul Forro Ludovic.
Soţia lui Păcurar Mihai speriindu-se de cele văzute a strigat după ajutor, la care a fost şi ea lovită cu un
par şi prinsă de păr de acuzatul Pall Alexandru. Asemenea i-au mai bătut şi ceilalţi acuzaţi între care
Ferencz Ladislau, Gyenge Iosif, Tana Géza şi alţii care nu au putut fi identificaţi.
În seara zilei de 13 septembrie 1940, au spart geamurile la casa lui Bucur Iosif. Între autorii au
fost recunoscuţi acuzaţii Gyergei Alexandru şi Drăguş Tămas.
În noaptea de 13-14 septembrie 1940, acuzaţii dintre care au putut fi identificaţi Forro
Ludovic, Forro Emeric, Kadar Wilhelm, Pall Stefan, Bot Boske Ludovic, Ferecz Iosif, Gyenge
Ludovic, şi Kertész Ludovic, au intrat în locuinţa lui Puşcaş David căutând pe fiul acestuia, pe care,
găsindu-l în grădină l-au bătut. La intervenţia lui Puşcaş David l-au bătut şi pe acesta. Din cauza
acestor maltratări, fiul lui Puşcaş s-a refugiat în România la câteva zile.
În seara zilei de 13 septembrie 1940, locuitorul Morar Eugen, care se găsea în casa lui
Kisgyörgy Emeric, a fost îndrumat de acuzatul Nagy Emeric şi Dreguş Tămaş să meargă acasă şi după
ce a ieşit, a fost lovit cu ciomegile de aceşti acuzaţi şi alţii din banda ce era la stradă, dintre care au
putut fi identificaţi Nagy Iosif, Szolga Iosif, Szabo Géza, Kisgorgy Alexandru, Dobrico Toma, Kovacs
Stefan, Forro Ludovic, Forro Emeric, Demeter Aron, Ferencz Iosif, şi Nagy Tămas. Ajungând acasă
Morar Eugen i-a ieşit în întâmpinare tatăl său Morar Stefan, care auzise zgomotul de afară, din care
cauză a fost ameninţat cu revolverul de acuzatul Kovacs Stefan.
Agresorii au plecat apoi, însă după vreo jumătate de oră, s-au reîntors, au spart uşa casei, unde
au intrat şi văzând pe perete calendarul cu portretul Regelui l-au rupt şi călcat în picioare, spunând că
nu mai au nevoie de Rege. Au ridicat apoi cu forţa pe Morar Eugen şi l-au dus până la casa lui Gaspar
Eugen, unde a fost lovit în cap cu ciomagul de către acuzaţii Szabo Géza şi Kisgyörgy Alexandru.
Intrând apoi în curte a fost din nou lovit în cap cu ciomegile, dar nu ştie de cine anume. Apoi a fost
închis cu mai mulţi români, într-un grajd. Fiind mereu urmărit, Morar Eugen s-a refugiat în România,
la 13 octomvrie 1940.
În seara de 13 septemvrie 1940, acuzaţii Nagy Ludovic zis Polgar, Nagy Grigore şi Nagy
Alexandru s-au dus la locuinţa lui Coleşa Ioan şi i-au spus să meargă la căpitanul sosit în comună, dar
nu s-a dus. Pe la orele 3 noaptea, au sosit la poarta casei mai mulţi locuitori, între care şi acuzatul
Antal Alexandru şi cu un topor au forţat poarta, iar acuzatul Antal Alexandru i-a spus să meargă la
căpitanul, împreună cu cei doi fii ai săi. Ajungând în curtea casei lui Gaspar Alexandru, unde se
spunea că s-ar găsi căpitanul, mai mulţi, între care a recunoscut pe Szakacs Kadar Vilhelm, l-au bătut
grav, rupându-i două coaste. Ajungând la bucătăria acelei case, a voit să intre, însă a fost tras înapoi de
acuzatul Tana Géza. Între timp au sosit nişte soldaţi, care au oprit oamenii să-l mai bate. A fost apoi
închis într-un grajd, unde a fost ţinut trei zile. Timp de 3 săptămâni a fost arestat, iar după eliberare,
fiind mereu ameninţat, a trecut frontiera în România.
În noaptea 13-14 septemvrie 1940, au escaladat poarta casei lui Serban David, 4 locuitori din
comună, între care au fost recunoscuţi acuzatul Demeter Aron şi Szabo Francisc, invitând pe numitul
să meargă la căpitanul maghiar sosit în comună.
În aceiaşi noapte, sub acelaşi pretext, a fost chemat şi locuitorul Păcurar Gh.Ioan, de către
acuzatul Vaida Alexandru, care apoi l-a lovit cu un par, doborându-l la pământ şi călcându-l în
picioare.
În luna februarie 1941, când Păcurar Zamfira se întorcea în comună cu sania, a văzut în faţa
Cooperativei mai mulţi indivizi cu pari în mâini, dintre care i-a ieşit în cale, acuzatul Antal Alexandru,
care a prins hăţurile cailor spunând: “unde ai fost valahă puturoasă”. Acuzatul a voit să întoarcă sania
şi numita s-a opus, în urma cărui fapt a lovit-o cu un par în cap.
După intrarea trupelor maghiare în comuna Belin, în afară de maltratările populaţiei româneşti
cu scopul de a se refugia în România, s-au luat măsuri ca şi acei dintre români, care nu se refugiase, să
fie desnaţionalizaţi, prima etapă pentru ajungerea acestui scop fiind aceia a părăsirii religiilor
româneşti de către români şi trecerea la cele ungureşti.”
Din mărturiile privind cazul Zăbala aflăm că aceste atrocităţi s-au comis cu încurajarea
armatei ungureşti prezente în comună. Dintre agresori au fost identificaţi: Matyas Antál, Horai János,
Horái Beres, Vacza Györgyi, Kerekes Ioszef, Birtalon István şi Bali Mihály. Recunoscându-şi vina,
cei doi Horái, l-au şi despăgubit cu 500 pengö pe numitul Rusanda, în 1944. Banda de agresori din
Zăbala, “era compusă din circa 45 de indivizi”.
Atrocităţile comise de aceste bande criminale dezlănţuite asupra românilor paşnici din aceste
sate sunt înspăimântătoare prin fanatismul şi bestialitatea urii etnice inoculate de propaganda ungară
secuilor din aceste sate, pe care le voiau purificate etnic, după planul criminal de la Budapesta.
Dar şirul acestor nelegiuiri bestiale, necreştineşti şi inumane a continuat în aceste sate, sub
conducerea celor care trebuiau să însemne cu adevărat fruntaşii asigurării ordinei şi administraţiei
(primarul Tana Géza senior), al ideii de instrucţie şi educaţie (învăţătorul Laszlo Ferencz) şi al ideii de
creştinătate şi iubire a aproapelui (preotul reformat Nagyobb Petru). Ei au silit populaţia română să
treacă la religie ungurească, au incitat la atrocităţi şi ultimii doi au fost auziţi, în timpul maltratărilor
sus-amintite “strigând către agresori să omoare pe toţi românii, să nu rămână nici unul”.
Cum a continuat, aşadar, calvarul românilor? “Mai multe persoane au fost duse la şeful
postului de grăniceri pentru cercetări în legătură cu răspândirea unor manifeste româneşti, care au fost
puse şi la fereastra preotului reformat Nagyobb Petru.
În legătură cu aceste cercetări a femeilor, soţia lui Păcurar Ioan, soţia lui Suciu Ioan şi Serban
Maria li s-a adus învinuirea că nu au părăsit religia ortodoxă şi nu au trecut la o religie ungurească.
Toate acele femei au fost puse în genunchi pe boabe de porumb şi ţinute ore întregi, una din ele,
anume soţia lui Posna Gheorghe a leşinat din această cauză. Prezentarea la post a femeilor s-a făcut la
intervenţia acuzatului Tana Géza senior, care era primar.”
Tot astfel din depoziţia martorului Păcurar Gh.Ioan “a fost invitat de către acuzatul Laszlo
Francisc, prin gardianul comunal, dimpreună cu alţi români, la localul Cooperativei din Belin, unde
era de faţă şi acuzatul Nagyobb Petru, care a ţinut o cuvântare, prin care a conchis că românii să treacă
la o religie ungurească, pentru că a primit ordin în acest sens şi în caz contrar nu vor lua nici o
răspundere nici pentru viaţă românilor, nici pentru aceia, că nu vor fi trimişi peste frontieră în
România.”
Toate aceste maltratări “au avut drept scop ca românii din secuime să-şi părăsească [pentru
totdeauna] căminurile şi să se refugieze în România. Aşa s-a procedat şi în alte comune” - constată
Tribunalul Poporului din Cluj.

7.2.2.7. Cerişa, 15 septembrie 1940

Fără a mai exista - şi în acest caz - vreun motiv de represalii sau vreo justificare pentru
sadismul de care a dat dovadă, o companie de militari unguri neidentificaţi, conduşi de doi ofiţeri, au
intrat, în dimineaţa zilei de 15 septembrie, în comuna Cerişa, jud. Sălaj. "Aceşti soldaţi au adunat din
comună o mulţime de locuitori români şi i-au dus pe dealul de lângă comună. În timpul strângerii
locuitorilor, aceiaşi soldaţi au împuşcat pe locuitorii: Ardelean Gavril, Silaghi Petru, Pizlea Vasile,
Caritar Francisc, Caritar Andrei, Caritar Maria şi Buboi Teodor".
Ajungând apoi cu locuitorii adunaţi la dealul amintit, oamenii au fost înşiraţi în rând şi
număraţi. Sergentul care i-a adunat a raportat ofiţerului: "Sunt 64 de câini". Ofiţerul a ordonat apoi ca
evreii să iasă dintre români şi astfel au ieşit 5 persoane, care au fost îndrumate, sub pază, pe celălalt
versant al dealului. Apoi ofiţerul a poruncit celor 59 de români rămaşi să fugă pe deal în jos, ceea ce
românii au executat, iar soldaţii, la ordinul ofiţerului, au deschis focul după ei ca la o vânătoare.
Norocul celor proscrişi (sic!) în acest fel la moarte a fost că s-au tupilat la timp prin râpele şi cutele de
teren ale dealului, astfel că numai un anume Herţa Gavril din comuna Cosniciul de Jos a fost lovit
mortal.
"Concomitent cu această operaţiune macabră - se spune în continuare în sentinţa mai sus
amintitiă -, pe celălalt versant al dealului s-a procedat la fel [şi] cu cei 5 evrei, cu care ocazie au fost
împuşcaţi Filed Armin, Fried Iacob, Silberstein Samoil, Silberstein Iosif".
Sadismul cu care au organizat şi executat această nemaiîntâlnită atrocitate asupra unei
populaţii paşnice, caracterizează încă o dată regimul criminal care se pregătea, mai de demult, de la
apariţia lui Horthy pe scena politică a Ungariei, pentru a ataca România. Această "vânătoare" sadică a
provocat imense prejudicii psihice şi morale, au fost mai mulţi răniţi şi Gavril Herţa din Cosniciul de
Jos, aşa cum constata Tribunalul Poporului, a fost rănit mortal.

7.2.2.8. Marca, 15-16 septembrie 1940

"Odioşii masacratori" - cum îi numeşte instanţa Tribunalului Poporului din Cluj, sus amintită
-, care au comis actele "de nemaipomenită barbarie", "vitejii cuceritori" care înaintau pe teritoriul
românesc cedat, nu s-au oprit de la comiterea şi a altor atrocităţi.
"În dimineaţa zilei următoare masacrelor de la Ip - spune sentinţa nr. 1 din 13 martie 1946 -, o
companie de honvezi, sub conducerea unui căpitan, compania făcând parte din aceeaşi unitate a
acuzatului Lehotczky Carol din Şimleul Silvaniei, şi-a făcut apariţia în comuna românească Marca
situată în vecinătatea comunei Ip.
Această companie a fost însoţită şi de civilii din comuna Ip, dintre care unii erau îmbrăcaţi în
haine militare, împrumutate de ocazie în scopul de a nu putea fi recunoscuţi, aşa după cum a fost
acuzatul Ösz Arpad. În ziua de 15 şi 16 septembrie 1940 aceşti militari, sub conducerea lui Ösz Arpad
drept călăuză şi a lui Incze Ştefan, ambii din comuna Ip, au împuşcat pe câmp şi în curţile locuitorilor
doi evrei, 3 slovaci şi 6 români.
Din extrasele de deces aflate la dosarul cauzei se poate vedea că numele celor împuşcaţi sunt:
Sumurlan Ioan, Balota Ilie, Ceipac Fani, Tap Dumitru, Chismanci Ioan, Fried Martin, Fried Ernest,
Vlascovici Ştefan, Şuba Ioan, Balota Ioan şi un slovac rămas neidentificat, care nu era originar din
această comună. Din aceleaşi extrase se poate citi şi motivul împuşcării acestor 11 persoane şi anume:
"retorziune militară". Iată, deci, că trupele hortiste, în virtutea inerţiei au mers cu principiul retorziunei
şi în comunele unde nu aveau nimic de reprimat pentru că nu numai că nu li se întâmplase nimic, dar
nici măcar nu trecuseră trupe maghiare prin aceaste comune".
Aşa cum se stabileşte în sentinţa instanţei clujene, aceste crime odioase au fost comise fără
nici un motiv dinainte regizat, ca în cazurile de la Treznea şi Ip.

7.2.2.9. Breţcu - muntele Măgheruş, 16 septembrie 1940

La 12 septembrie 1940 Boldea Niculae din comuna Breţcu şi fiul său mai mare, cu acelaşi
nume, au fost închişi la Primăria comunei Breţcu, numai pentru că tatăl s-a plâns că fiul a fost bătut în
aceeaşi zi de locuitorul Toth Giulea. Intrând armata ungară în localitate, la 13 septembrie, căpitanul
care comanda acea unitate a dispus ţinerea lor sub stare de arest, în continuare. La 14 septembrie
“sentinelele de la Primărie au fost schimbate cu militari şi patru soldaţi însoţiţi de locuitorul Toth
Andrei, venind la locuinţa lui Boldea, au ridicat din casă şi pe cel mai mic fiu al său - Ion N.Boldea -
copil în etate de 14 ani, pe care l-au dus la Primărie, unde l-au închis şi pe el. În acea noapte de 13 spre
14 septembrie 1940 au fost devastate casele la aproximativ 20-30 de români de către oamenii din sat şi
soldaţi (...) Începând din seara de 14 spre 15 septembrie 1948, bătrânul Boldea şi fiii săi au fost bătuţi,
schingiuiţi şi torturaţi îngrozitor. Pereţii au fost stropiţi cu sânge (...) În ziua de 15 septembrie, un
jandarm ungur, însoţit de mai mulţi soldaţi, au făcut percheziţie la casele lui Boldea, fără nici un
rezultat.
În ziua de 16 septembrie, orele 3 şi 1/2, un sublocotenent ungur, Horvath Zoltan, însoţit de 6
soldaţi, au dus acasă pe copilul Ion Boldea, spunând martorei Maria Boldea Marinescu [fiica lui
Nicolae Boldea] să-i dea haine şi alimente, întrucât bătrânul Boldea şi cu fiii săi urmează să fie trecuţi
peste graniţă în România. După ce a primit cele cerute, simulând că urmează să se efectueze
expulzarea victimelor, ofiţerul ungur s-a întors la Primărie, unde a dispus ca victimele să fie urcate
într-un camion, care fiind însoţit de soldaţi, a pornit cu direcţia spre graniţă. În realitate, soldaţii s-au
oprit în vârful muntelui Măgheruş, unde au împuşcat pe Boldea şi fiii săi, i-au îngropat şi după vreo
jumătate de oră s-au întors la Primărie”.
Atrocitatea asupra acestei familii a avut loc în vârful muntelui Măgheruş, la circa 300 m
distanţă de şoseaua naţională Breţcu-Oituz.

7.2.2.10. Hălmaşd şi Nuşfalău-Plopiş, 16-17 septembrie 1940

Folosind aceleaşi clişee de represalii, de satisfacere a urii şi sadismului, cultivate ani de-a
rândul de propaganda ungară, când se plângea după "teritoriile pierdute" şi "ciuntite", "honvezii
maghiari rămaşi neidentificaţi au ucis cu focuri de armă în 16 septembre 1940 în comuna Hălmaşd pe
locuitorii: Sulec Paul, Moiş Vasile a lui Andrei şi Moiş Vasile a lui Vasile, iar în dimineaţa zilei de 17
septembrie 1940, în aceeaşi comună şi în acelaşi mod, au fost împuşcaţi locuitorii: Maticec Francisc,
Jurec Maria, Maticec Ghiniţiu, Maticec Nicolae, Maticec Gheorghe, Maticec Berta şi Maticec Francisc
a lui Francisc, acesta din urmă în etate de numai 5 luni".
Şi acest act de sadism "nu lasă nici o îndoială asupra premeditării cu care regimul hortist a
comis aceste masacre, cu scopul bine definit, ca prin mijloace violente să intimideze populaţia
autohtonă a ţinutului primit cadou de la Hitler şi Musollini, pentru ca această populaţie să-şi
părăsească vetrele, iar ungurii să-şi creeze o cât de mică majoritate în Ardeal, pentru a nu mai fi siliţi
să opereze în propaganda lor nesăbuită cu precare argumente de ordin istoric" - se precizează în
Hotărârea nr. 1 din 13 martie 1946.
"În dimineaţa zilei de 17 septembrie 1940 soldaţi unguri rămaşi neidentificaţi au intrat în
comuna Nuşfălău-Plopiş şi fără nici un motiv au ridicat şi împuşcat pe locuitorul Laszlo Sofron, pe
care apoi l-au îngropat pe câmp în afară de sat".

7.2.2.11. Sântion, 16-17 septembrie 1940

O altă odioasă crimă colectivă s-a comis în comuna Sântion, jud. Bihor, în noaptea de 16-17
septembrie 1940, al cărui mobil a fost stabilit de instanţa Tribunalului Poporului din Cluj ca fiind actul
de răzbunare al unui militar din armata ungară, ceea ce dezvăluie şi din acest punct de vedere,
caracterul de armată lipsită de ordine şi onoare, fanatizată şi pusă pe asasinate contra populaţiei
româneşti din teritoriul ocupat.
"În noaptea de 16-17 septembrie 1940 - se spune în sentinţa nr. 1 din 13 martie 1946 - a sosit
în numita comună [Sântion] elevul plutonier acuzatul Tarcsanyi Tiberiu, în fruntea unui grup de
soldaţi. Având ură veche pe familia Tipănuţ, care locuia la o fermă din apropierea comunei, acuzatul
Szöke Alexandru - pentru că erau mari români - (sic !) îi denunţă la primul acuzat. Tarcsanyi Tiberiu.
Înţeleşi să se răzbune, ambii au plecat în miez de noapte la ferma victimei şi sub pretextul că voiesc să
facă percheziţie domiciliară, pentru a găsi arme ascunse, au scos afară din casă pe Tipănuţ Gheorghe
senior şi pe fiii lui, Gheorghe şi Petru.
După ce acuzatul Tarcsanyi i-a înjurat că au fost mari români, a tras în fiecare câte două
gloanţe de revolver. Toţi trei au căzut la pământ, însă victima Tipănuţ Gheorghe junior, dând semne de
viaţă, a fost lovit în cap cu tocul sandalei, având potcoavă de fier, de către acuzatul Szöke Alexandru,
iar plutonierul Tarcsanyi îl lovea şi el cu revolverul în cap. La fel a procedat acuzatul Szöke Alexandru
şi cu cele două victime: Tipănuţ Gheorghe tatăl şi fiul acestuia, Petru.
În urma leziunilor suferite, Tipănuţ Gheorghe senior şi fiul său, Petru, au murit în cursul zilei
următoare în spitalul din Oradea, iar Tipănuţ Gheorghe junior a fost salvat. În furia lui, acuzatul a lovit
cu revolverul şi cu picioarele şi pe soţia lui Tipănuţ Gheorghe senior, care ieşise din casă pentru a-i
ruga să-i ierte, în timp ce fetele au fugit înspăimântate prin fereastră".
Şi această cruzime de tip medieval vine să acuze societatea ungară revizionistă, care atâţia ani
la rând a pregătit asemenea monştri, atât în sânul ei, cât şi peste graniţă, în România, printre etnicii
unguri, prin propagandă la radio, cărţi, presă etc.

7.2.2.12. Cosniciu de Sus, 16 şi 18 septembrie 1940

În continuarea acestor acte de barbarie sadică, "un grup de soldaţi de mărimea unui pluton s-au
(sic !) dus în ziua de 16 septembrie 1940 în comuna Cosniciul de Sus, unde au adunat mai mulţi
locuitori, pe care, sub lovituri de armă, i-au dus la primărie. Îndată a sosit şi un ofiţer, care nu a putut fi
identificat şi care a ordonat românilor adunaţi să intre în curte. În timp ce românii se îngrămădiseră să
intre pe poartă, la ordinul ofiţerului, soldaţii au tras foc asupra grupului de români, omorând 8
persoane, şi anume pe : Jurcuţi Gheorghe, Moş Gheorghe, Repaţ Vasile, Jurcuţi Alexandru, Biriş
Vasile, Silaghi Gavril, Roşan Vasile şi Balotă Ioan, iar pe locuitorul Moş Teodor l-au rănit în
abdomen, rămânând infirm toată viaţa.
În după amiaza zilei de 16 septembrie 1940, a venit o altă trupă de soldaţi, împuşcând pe
locuitorii: Puşcaş Gheorghe, Costelaş Flore, Tarcea Ioan, iar în ziua de 18 septembrie 1940 un alt grup
de soldaţi au prins şi împuşcat pe locuitorul Costelaş Dumitru. În tot timpul masacrelor, soldaţii erau
însoţiţi de civili din comunele vecine, rămaşi neidentificaţi, care le arătau casele românilor".
Rămâne, deocamdată, un mister cum au putut fi transformaţi, dintr-o dată, cetăţenii de etnie
maghiară, localnici, care au participat la aceste odioase atrocităţi, din oameni paşnici în moştri
criminali, care au ucis pe românii cu care convieţuiau de atâta timp.

7.2.2.13.Camăr-Zăuan, 18 septembrie 1940

În comuna Camăr, jud.Sălaj, la începutul lunii septembrie 1940 medicul dr.Hoffman Frederic
a organizat o gardă naţională maghiară, care, ”în loc să păstreze ordinea, s-a dedat ea însăşi la
dezordine şi în acele zile de retragere a trupelor române a dezarmat şi bătut o patrulă de ostaşi
români”. La intervenţia locuitorilor români din localitate “armata română care a trecut prin satul
Camăr n-a trecut la represalii pentru a nu expune populaţia română unor măsuri de aceeaşi natură din
partea armatei maghiare, care urma să treacă prin comună”.
Primele unităţi ale armatei ungare au trecut prin localitate fără incidente, “însă în noaptea de
17/18 septembrie 1940 a venit în comuna Camăr o unitate maghiară de tăria unui pluton, dinspre
comuna Zăuan, fiind condusă până la periferia comunei Camăr de locuitori maghiari din Zăuan, şi în
dimineaţa acelei zile, sub ordinele [...] lct.Vass şi plut.Vegvary, a înconjurat satul”. A început astfel
vânătoarea locuitorilor români, formându-se două patrule, una condusă de Ropog Bella Adalbert şi
una de Katona Iosif. Au fost arestaţi: Teodor Pintea, Ioan Puşcaş, Petru Haidu şi Dumitru Bobotan,
“care în cursul aceleaşi zile au fost duşi cu o căruţă şi împuşcaţi în pădurea Zăuan, după ce mai înainte
au fost schingiuiţi şi mutilaţi: lui Haidu Petre i s-a scos limba, Bobotan Dumitru a avut capul spart şi
obrazul zdrobit, Paşca Ioan avea o mână lipsă”. Astfel, “lct.Vass şi plut.Vegvary, instigaţi de [...]
dr.Hoffman Frederic au ordonat, tolerat şi s-au dedat chiar ei personal la acte de schingiuiri, mutilări şi
ucideri a celor patru români: Haidu Petru, Bobotan Dumitru, Puşcaş Ioan şi Pintea Teodor”. Martorii
români şi maghiari spun că “dacă dr.Hoffman Frederic ar fi intervenit pentru salvarea celor patru
români nu s-ar fi întâmplat masacrarea celor 4 români, care nu s-a putut întâmpla decât cu
asentimentul acestui acuzat şi a socrului său, Meleg Andrei, şi preotului Varga Iosif”, aceştia decedaţi
în 1952, la data procesului. Astfel s-a constatat că “dr.Hoffman Frederic, stăpânit de ură şovină şi
răzbunare, a determinat pe acuzaţii locot.Vass şi plut.Vegvary să comită maltratarea şi uciderea celor
patru români”.
Martorul Lörincz Iosif a declarat că Ropog Bela Adalbert i-a spus: “Iozsa Bacsi, ţi-o jur că la
doi dintre ei eu le-am stins viaţa”. Un rol important în denunţarea victimelor l-au avut Sulyas Coloman
şi soţia sa.

7.2.2.14. Aghireş, (cca) 18-21 septembrie 1940

Printre oribilele crime comise de armata ungară asupra românilor în toamna anului 1940 se
înscrie şi aceea din Aghireş, jud.Cluj, la îndemnul unui ungur localnic, Kovacs Iosif. Curtea de Apel
Cluj, Secţiunea a III-a, a stabilit următoarele, în decizia luată la 30 octombrie 1946:
“... În toamna anului 1940 [Kovacs Iosif] - în calitate de primar al comunei Aghireş, judeţul
Cluj, a desfăşurat o activitate teroristă contra populaţiunei româneşti şi evreieşti, pe care o denunţa
comandantului militar, întocmind lista [cu] cei ce trebuiau maltrataţi şi tot atunci, având o veche ură
politică în contra locuitorului Gheorghe Boc, a aţâţat contra acestuia răzbunarea comandanţilor
hortişti, cărora le-a cerut suprimarea victimei, iar ca efect al acestei câştigări, în seara zilei de 18
septembrie 1940, numitul locuitor a fost ridicat de acasă de o patrulă militară maghiară, fiind supus
timp de câteva zile unor oribile schingiuiri, după care, silindu-l a-şi săpa singur groapa, l-au împuşcat,
tăindu-i corpul cu săbiile şi îngropându-l la marginea unui râu, unde cadavrul a fost descoperit
întâmplător, la scurt timp după asasinarea victimei”.
Gheorghe Boc, a fost arestat în locuinţa sa “de către un ajutor de sublocotenent şi o patrulă de
soldaţi, dintr-un regiment de infanterie”, fiind “omorât de către soldaţii unguri aflători în comună”.
Soţia lui Gheorghe Boc a fost şi ea maltratată de soldaţii unguri, după arestarea soţului ei,
pentru că au găsit la casa lor un steag românesc “pe care au pus-o să-l rupă cu dinţii, pălmuind-o şi
scuipând-o”. După vreo trei zile “3 soldaţi unguri au dus-o la Pretură să-i arate pe soţul ei aflat acolo,
dar care nu l-a mai recunoscut, atât era de mutilat. După câteva zile, la insistenţa soţiei a fost
descoperit şi era ucis în mod bestial. La deshumare l-au găsit “având mâinile sub dânsul, iar picioarele
aduse pe spate până la urechi, fiind rupt în două”.
S-a stabilit de către Curtea de Apel că “victimei, care era arestată, i-au smuls mustăţile, apoi a
doua seară... i-au scos un ochi şi [în] a treia seară ... i-au scos şi celălalt ochi, iar [în] a patra seară ...
l-au potcovit la mâini”. În noaptea când a fost dus la execuţie, Gheorghe Boc “şi-a săpat singur groapa
până la brâu, după care, fiind bătut, n-a căzut decât atunci când a fost lovit cu sabia până când ce s-a
îndoit, fiind apoi împuşcat”. Toate aceste complete acte de sadism s-au aflat din chiar declaraţiunea
unor soldaţi unguri făcute unor locuitori şi consemnate în sentinţa Curţii de Apel Cluj.
La propunerea primarului Kovacs Iosif au mai fost arestaţi şi maltrataţi şi alţi români din
Aghireş.

7.2.2.15. Mureşenii de Câmpie, 20 septembrie 1940

Tragedia familiei preotului român Andrei Bujor din Mureşenii de Câmpie, jud. Cluj şi a altor
locuitori din comună avea loc după instaurarea oficială în Transilvania ocupată a administraţiei
militare ungare. În localitate erau cantonaţi soldaţi ai armatei ungare, conduşi de locotenentul Csordás
Gergely, din Regimentul 19 honvezi din Nyiregyhaza.
Modul cum s-a desfăşurat această atrocitate este stabilit de aceeaşi instanţă clujeană,
Tribunalul Poporului, la 13 martie 1946. Se precizează că preotul român Andrei Bujor, având soţie şi
trei copii, iar la casa sa erau cantonaţi mai mulţi soldaţi unguri, aceştia s-au dedat acolo la jafuri.
"Îngrijorat de cele ce vor urma, căci militarii erau agresivi, preotul a plecat la Cluj pentru a solicita
intervenţia comandamentului militar, însă neobţinând nici o promisiune, în seara zilei de 20
septembrie 1940, pe la orele 10, soseşte acasă descurajat.
Înainte de a sosi este pândit pe şosea de acuzatul locotenent Csordás Geregely şi imediat
trimite, încă în aceeaşi seară, o patrulă de 12 soldaţi înarmaţi în casa preotului Bujor cu ordinul precis
de a-l extermina împreună cu toată familia, precum şi cu cei arestaţi în aceeaşi după amiază: Gurzău
Ioan - cantor, Gurzău Valeria - soţia acestuia, Petrea Natalia - soţia învăţătorului, Petrea Gheorghe,
Ana Miron - soacra acesteia şi Petrea Rodica, copilul de 5 ani al învăţătorului şi menţinut sub pază în
casa preotului.
Soldaţii trimişi la casa preotului, conformându-se ordinului primit, împuşcă pe toţi cei mai sus
arătaţi, şi anume pe membrii familiei preotului prin camerele de culcare, iar pe ceilalţi prin curte,
împărtăşind aceeaşi soartă şi servitoarea preotului, unguroaica Juhasz Sarolta.
Toate victimele, în număr de 11, sunt îngropate în aceeaşi noapte în curtea casei preotului
român, într-o groapă improvizată şi dimineaţa, sosind acuzatul locotenent Csordás Gergely la faţa
locului, i se raportează executarea ordinului".
S-a dovedit apoi în faţa instanţei clujene că aceste odioase crime au fost comise din îndemnul
contelui Vass Albert, care îl ura "pe părintele Bujor din cauza unui teren de vânătoare şi pentru că
vedea în dânsul un mare român". Şi acest masacru a fost comis prin manifestarea deşănţată a urii pe
motiv etnic, sălbăticie căreia i se dădea frâu liber, după atâtea secole de civilizaţie europeană.

7.2.2.16. Sucutard-Ţaga, 22 septembrie 1940

O altă monstruoasă crimă a fost comisă de militari unguri în comuna sucutard, jud. Cluj, la
îndemnul unor urmaşi ai familiei de grofi unguri din localitate, Vass, tatăl şi fiul, pe nume Albert şi
Andrei (primul fiind din păcate intelectual, autor de romane), familei care purta o "ură neîmpăcată
românilor cari primiseră de la statul român, prin reforma agrară, o bună parte din moşia sa".
Comuna fiind ocupată de armata ungară, contele Vass Albert "intervine prin locotenentul
Pakucs, comandantul militar al comunei, să fie arestat fostul primar român, Mărginean Petru", în care
el vedea "pe principalul vinovat în aplicarea reformei agrare, arestând odată cu el şi pe fata sa
adoptivă, Mureşan Marioara, pe atunci elevă la şcoala noarmală". Mai intervine totodată, să fie
arestaţi, "locuitorii români Moldovan Iosif şi Câţ Ioan, cari prin anul1938 au avut îndrăzneala de a
porni proces penal împotriva contelui Vass Albert pentru leziuni corporale. Odată cu dânşii au fost
arestaţi comerciantul Rozenberg - motiv că ar face speculă - şi cumnatele sale, Mihaly Estera şi
Rozalia, bănuite de contele Vass pentru activitate comunistă şi denunţătoare la autorităţile româneşti
faţă de acuzat, suspectat pentru activitate iredentistă.
Arestaţii Mărginean Petru, Mureşan Marioara şi Rozenberg Iacob, după interogatoriul luat de
plutonierul Polgar, care i-a bătut pe ambii bărbaţi cu cruzime, au fost eliberaţi.
Au fost însă menţinuţi în arest cei doi săteni: Moldovan Iosif şi Câţ Ioan, precum şi surorile
Mihaly, ultimele fiind duse pe la ocolul contelui Vass pentru a fi recunoscute.
Toate intervenţiile făcute de Rozenberg Iacob, singur, sau împreună cu comerciantul
Ordentlich Geza - un bun cunoscător al contelui Vass - de a scăpa pe comnatele sale, au rămas
infructuoase. Tot cu acelaşi rezultat s-a reîntors de la acuzat locuitorul Puşcaş Ioan, care a mers să
implore milă pentru Câţ Ioan.
În ziua de duminică, 22 septembrie 1940, pe când lumea ieşea din biserică, cei 4 arestaţi au
fost duşi sub pază militară în comuna Ţaga, unde a doua zi dimineaţa au fost împuşcaţi şi aruncaţi în
groapă comună".
Astfel se putea comite încă o monstruoasă crimă colectivă, cu concrusul administraţiei
militare ungare în Tranislvania ocuptă.

7.2.2.17. Band, Mărăşeşti, Grebeniş, Oroiu, Nazna, septembrie 1940 şi septembrie 1944

În şedinţa publică din 10 octombrie 1946, Curtea de Apel Cluj a stabilit următoarele, în
legătură cu atrcităţile de la Band, jud.Mureş.
“În anul 1940 după cedarea Ardealului de Nord, populaţia maghiară din comuna de frontieră
Band, judeţul Mureş, instigată de anumite persoane, s-a dedat la acte de represalii contra locuitorilor
români din această localitate. Constituiţi în bande, ungurii au spart geamurile caselor locuite de
români, i-a bătut, maltratat şi ameninţat, cu scopul de a-i determina să-şi părăsească gospodăriile şi să
fugă în România. Mergând la o serbare la Târgul Mureş, au bătut o femeie din Nazna, până ce aceasta
a avortat.
Nereuşind prin aceste mijloace să-şi ajungă scopul, în timpul vremelnicei ocupaţiuni
maghiare, au molestat şi umilit pe premilitarii de origine românească, prin comandanţii lor,
supunându-i la munci degradante, ca aceea a vidării latrinelor, în văzul populaţiunei maghiare, care îi
apostrofa şi îi umplea de tot felul de insulte.
Ura manifestată încă de la început a culminat în anul 1944, în acte de cruzime, jaf şi răzbunări
colective şi individuale, fără precedent.
Astfel, imediat după ce România a încheiat armistiţiul, populaţiunea maghiară înarmată,
colaborând cu grănicerii de la pichetul unguresc din Band, a atacat prin surprindere frontiera română,
rănind grav pe sergentul român Predescu, pe care l-au ridicat şi l-au dus la pichet, refuzând predarea
lui trupelor regulate maghiare, ce îl ceruseră ca să-l interneze în spital, sub pretextul că vor face ei
acest lucru, l-au omorât şi îngropat superficial, nu departe de pichet, de unde a fost scos de câini, care
i-au mâncat o mână şi un picior. Concomitent au întreprins vânătoarea românilor din Bandul
Românesc şi Mărăşeşti, contra cărora a deslănţuit o teroare nemaipomenită, zeci de români au fost
ridicaţi în puterea nopţii şi în timpul zilei de la casele lor şi duşi la pichet, unde li s-a pus cătuşe la
mâini. Astfel legaţi, au fost vârâţi într-o pivniţă umedă, a cărei aerisire se făcea cu mare greutate. În
timp ce românii erau închişi, bande mixte de grăniceri şi civili unguri le jefuiau gospodăriile,
ridicându-le avutul cu căruţele sau cu braţele.
Trecând apoi frontiera, aceleaşi bande, au jefuit satul Grăbeniş, ridicând pe românii ce nu
apucaseră să se refugieze. Au prins pe premilitarul român Istoc Solomon, l-au adus la pichet unde
după ce l-au bătut, l-au împuns cu baioneta şi l-au omorât, fără a se şti unde l-au îngropat. De
asemenea au mai împuşcat mortal pe românii Pavel şi Săulean Zachiu, fără nici un motiv. Au culcat pe
românii ridicaţi din sate într-un şanţ, cu mâinile sub cap, ameninţându-i cu mitraliera ce o aşezaseră în
faţa lor - că o să-i împuşte dacă fac vreo mişcare.
Ajungând cu ei la frontieră, ca să-i umilească, i-au pus să sărute pietrele de hotar şi să
mulţumească c-au ajuns pe pământul sfânt al Ungariei. Au ridicat pe locuitorii Ana Câmpean şi Serdan
Traian din comuna Oroiu, pe care aducându-i la pichet, i-a bătut, schingiuit şi înţepat cu baionetele.
Lăsându-i apoi liberi să plece, i-a urmărit şi omorât în câmp.
Cu ocaziunea jafurilor, au tras focuri de armă şi aruncat grenade asupra locuinţelor românilor,
incendiidu-le unele fiind arse”.
Atrocităţile comise sunt, şi în această cumplită tragedie românească de o bestialitate
înspăimântătoare.
Curtea de Apel Cluj a stabilit că printre agresori era şi Ianossy Gyöngy, care “a organizat
bande teroriste din locuitorii unguri din comună şi împreună cu acea bandă a maltratat populaţia
românească, în scopul de a o face să se refugieze în România. Astfel a spart geamurile de la casele
locuite de români, a schingiuit familia Dan din Band”. A participat şi la maltratarea femeii din Nazna,
împreună cu Baranyai János şi Bangyan Peter şi cu alţii...
Printre agresori au fost identificaţi următorii: Bartha Ferenc, Fekete Peter, Borbely Lajos,
Perlaky János, Renz Jenö, Nagy Karolly, Szabo P.Laszlo Pancrel, Talas Károly, Szabo Mihaly Iuţi,
Retezi Nozsi, Szekely Mijlos, Lörinczi Albert, Szilagy Ernö, Vegh István, Szabo Szigmond, Kiss
Marton, Osvath Kalman, Osvath Sandor, Iuhasz Ernö, Szabo Miklos, Szilagyi Elemer zis Pasztai.
“Acuzaţii Bartha Francisc, Fekete Petru, Bartha Petru, Bartha Laurenţiu, Bartha Stefan,
Borbely Ludovic, Zsido Stefan, Parlaky Ion, Rend Eugen, Nagy Carol, Szabo P.Vasile-Panczel, Tolas
Carol, Szabo Mihai Iuţi, Retesi Mozsi, Szekely Niculae, Lorincz Adalbert, Szilagyi Ernest, Kiss
Marton, Oswath Coloman, Oswath Ioan, Oswath Alexandru, la 23 August 1944, şi după acea dată,
erau grăniceri la pichetul din Band, comandant al pichetului fiind acuzatul plutonier activ, Juhasz
Ernest. De la acest pichet plecau zilnic echipe şi adunau pe români la pichet, din răzbunare că românii
au încheiat armistiţiul. Aci li s-a pus românilor cătuşe la mâini şi au fost închişi într-o pivniţă plină de
noroi, dându-se dispoziţii ca să nu fie aerisiţi decât cinci minute noaptea.
După încheierea armistiţiului, grănicerii de la acest pichet mai sus arătaţi şi alţii rămaşi
neidentificaţi, ajutaţi de populaţia maghiară, între care au fost identificaţi acuzaţii Rendes Balasz
senior, Rendes Balasz junior, Vegh Stefan, au atacat frontiera şi au intrat în comuna Grebeniş, unde au
maltratat populaţia românească şi au jefuit-o.
La maltratări şi jefuiri au luat parte şi acuzaţii: Szabo Sigismund, Szabo Nicolae, Mark Iozsi,
Szilagyi Elemér zis Pasztai şi alţii rămaşi neindentificaţi. Românii din această comună au fost ridicaţi
de la casele lor şi siliţi să se culce într-un şanţ cu mâinile după ceafă, iar în faţa lor era aşezată o
mitralieră, victimile fiind avertizate să nu se mişte căci vor fi împuşcaţi.
Intre alţii scoşi din casă era bătrânul Zechei Seulean şi fiica lui Carolina Ramonti şi fiindcă
bătrânul nu se putea mişca repede, acuzatul Szilaghyi Elemér zis Pasztai, l-a luat de gât şi l-a împins la
stradă, pe urmă l-a împuşcat, omorându-l pe loc.”
Comuna a fost jefuită, iar prada adusă la pichetul de grăniceri, iar victimele au fost duse spre
comuna Band şi când au ajuns la frontieră au fost siliţi să îngenuncheze, să sărute pietrele de hotar şi
să mulţumească lui Dumnezeu că au ajuns pe pământul sfânt unguresc.
În cursul maltratărilor la pichetul de grăniceri Band, premilitarul român Istoc Solomon a fost
bătut crunt cu o vână de bou, de către acuzatul Perlaki Ioan, iar acuzatul Székely Nicolae striga la el să
vorbească ungureşte, alţii strigau să se aducă o găleată cu apă, din cauză că numitul leşinase. De
asemenea a fost bătut şi de acuzatul Juhasz Ernest, pe urmă a fost împuns cu baioneta de acuzatul
Székely Nicolae, în urma căreia a murit.
La acelaşi pichet şi în acelaşi timp au mai fost aduşi şi românii Serdean Traian şi soţia sa
Anica, din comuna Oroiu, care după diferite maltratări au fost lăsaţi să plece. În drum spre poarta
pichetului Serdean Traian a fost impuns cu baioneta în spate de acuzatul Borbely Ludovic, după care
Serdean Traian şi-a continuat drumul, clătinându-se ajutat de soţia sa, au părăsit pichetul. Mai târziu
au fost găsite cadavrele acestor victime, la marginea comunei Oroiu. Traian Serdean avea capul
despicat de un glonte dum-dum soţia sa era împuşcată în piept.
Când acuzaţii au atacat frontiera a fost rănit în lupte, sergentul român Predescu. Camarazii lui
fiind siliţi să se retragă, l-au adăpostit în casa lui Gyurko Ludovic. Fiind descoperit de acuzaţi, a fost
dus cu o căruţă la pichetul de grăniceri de către acuzatul Retesi Mozes, Fekete Petru, Szabo Mihai Iuţi,
Oswath Ion, Ludovic Borbely. Aci a fost ţinut toată ziua în soare în dosul unui magazin. Mai târziu a
intrat la pichet un camion militar maghiar şi unul dintre militarii din camion a întrebat pe acuzatul
Perleky Ioan dacă nu-l dau pe sergentul Predescu să-l ducă la spital şi acuzatul a refuzat, pe motiv că-l
vor duce ei la spital. Spre seară, a plecat o patrulă compusă din 4 grăniceri, între care Szabp Mihai şi
Ludovic Borbely după care şi trăsura cu sergentul Predescu, escortată de acuzatul Tolaş, care spunea
că pleacă la spital. După câtva timp s-au auzit nişte împuşcături şi nu peste mult timp s-a reîntors cu
căruţa numai cu acuzatul Tolaş. În căruţă se găsea o lopată şi o cazma, care erau puţin umede. A doua
zi când s-a întors o altă patrulă de grăniceri între care şi acuzatul Szilaghi Ernest, acesta a spus că pe
Predescu l-au scos câinii, deoarece nu a fost bine îngropat. Mai târziu după retragerea trupelor
maghiare s-a descoperit cadavrul sergentului Predescu, lipsindu-i un picior şi o mână.
În afară de jafurile săvârşite de acuzaţi în comuna Grebeniş, grănicerii acuzaţi, împreună cu
alţi civili, au mai făcut jafuri şi în cătunul Mărăşeşti, între făptuitori fiind identificaţi acuzaţii Nagy
Carol, Oswath Coloman, şi Borşos Alexandru, asemenea şi în comuna Bandul Românesc, între
făptuitori fiind identificaţi acuzaţii Vegh Stefan, Szabo Sigismund, Nagy Alesandru, Huszar Arpad şi
Szatmari Ion.
În afară de faptele mai sus arătate, acuzatul Végh Stefan a întocmit, în anul 1940, după
cedarea Ardealului de Nord, lista românilor ce urmau să fie trimişi în lagăr, fiind şi el de faţă, în
calitate de primar la biroul postului de jandarmi, unde erau adunaţi românii, care au fost apoi internaţi.
Apoi între anii 1940-1943, fiind comandant al premilitarilor, îşi bătea joc de premilitarii
români, punându-i să cureţe latrinele leventiştilor, iar premilitarii unguri râdeau de ei. Înjura şi bătea
pe premilitarii români, spunându-le că fiecare stâlp de telefon ar fi bun pentru spânzurarea câte unui
român.
De asemenea instiga populaţia maghiară să meargă şi să lupte pentru a omorâ pe “râioşii” de
români.”
În faţa Curţii de Apel, “Fekete Petru, care era în vârstă numai de 17 ani, a recunoscut că fiind
premilitar a fost la pichetul de grăniceri şi împreună cu acuzatul Szilagy Ernest, Szabo Sigismund,
Lorinczei Albert, Retesi Mozsi, Oswath Coloman, Szabo Mihai Iuţi şi Perlaky Ioan a jefuit casa lui
Suciu Fira precum şi alte case din Grebeniş, ridicând aparate de radio, îmbrăcăminte, rufe şi
încălţăminte cu căruţa şi braţele, şi că a dus pe grăniceri la casa martorilor Giurca, unde ştia că soldaţii
români ascunseseră pe sergentul Predescu, pe care l-a ridicat, luând cu acea ocaziune lucrurile acestora
din casă, precum şi pe ale unui vecin al martorilor anume Iuşian Niculae pe care de asemenea şi le-a
însuşit.
Având în vedere că recunoaşterea acestui acuzat, coroborată şi cu arătările martorilor Saveta şi
Ludovic Giurca, face dovada completă contra sa a faptelor mărturisite ca comise, precum şi a
perversităţii manifestată cu aceste ocaziuni”.
Tot astfel Curtea a stabilit că “Borbely Ludovic fiind grănicer la pichetul din Band, a atacat
frontiera, a luat parte la omorârea sergentului Predescu, făcând parte din patrula care-l conducea la
spital, a chemat şi îndemnat pe premilitari la maltratări şi jefuirea gospodăriilor româneşti şi a înţepat
cu baioneta pe Serdean Traian când a fost dus la pichet unde fusese bătut. A luat parte şi la torturarea
românilor”.
Caporalul Perlaky Dános de la pichetul din Band, “a fost în acelaşi timp cel mai cinic criminal
care a pus la cale omorârea sergentului român Predescu, a bătut pe premilitarul Istoc cu vână de bou
până ce l-a umplut de sânge, a ordonat arestarea românilor, i-a ameninţat cu moartea, le-a pus cătuşe la
mână, i-a băgat în pivniţă, a refuzat predarea sergentului Predescu ca să fie dus la spital sub pretext
că-l va duce el, a jefuit pe români, însuşindu-şi averea lor.”
Curtea de Apel Cluj stabileşte vinovăţiile în parte şi a altor agresori din Band.
Rămâne astfel, pentru eternitate spre oprobiul lumii civilizate, încă una din cumplitele
bestialităţi căreia i-au căzut victimă atâţia români din această zonă de graniţă, atunci la propriu, dar şi
de graniţă între sălbăticie şi viaţa paşnică românească.

7.2.2.18. Ditrău, 1 octombrie 1940

O altă monstruoasă atrocitate - care caracterizează gradul de şovinism sălbatic la care au fost
fanatizate comunităţi întregi de unguri din Ardeal de către propaganda ungară prin radio şi publicaţii -
este aceea din Ditrău, comisă nu mult după intrarea armatei ungare de ocupaţie în localitate. (Armata
ungară intrase în Ditrău la 11 septembrie 1940).
Astfel - aşa cum stabileşte Tribunalul Poporului din Cluj -, pădurarul român Ilie Ţepeş din
comuna Tulgheş, jud. Ciuc, "în ziua de 1 octombrie 1940 a mers în oraşul Gheorgheni pentru a-şi da
demisia din postul de pădurar. Drumul trecea prin comuna Ditrău, şi când a ajuns în această comună,
câţiva militari şi civili, în număr total de 22 de persoane, au tăbărât asupra lui şi l-au tras jos din căruţă
şi l-au lovit în cap cu pumnii şi cu o furcă de fier. Trecând pe acolo o motocicletă cu alţi militari,
aceştia l-au dat în paza primăriei, dar bătăuşii s-au dus după el, au spart uşa primăriei, s-au năpustit din
nou asupra lui Ţepeş Ilie, l-au tăiat cu cuţitele şi pe urmă l-au aruncat de la etaj pe pavajul pieţii.
Observând că încă nu este mort, au tăbărât pe el, l-au bătut şi au jucat pe el până când şi-a dat sufletul.
Când peste trei zile soţia victimei a primit cadavrul pentru înmormântare, acesta a fost mutilat atât de
îngrozitor încât era de nerecunoscut".
Printre criminalii care au participat la această cumplită sălbăticie erau şi Siladi Ioan, Mezei
Ignat, Puskas Francisc Dorno - aşa cum reiese din decizia din 1 septembrie 1949 a Curţii de Apel Cluj.
În decizia din 29 martie 1951 a Curţii de Apel Cluj se menţionează din nou despre uciderea de
către mulţime a lui Ilie Ţepeş, în Ditrău şi despre dărâmarea bisericii greco-catolice din Ditrău de către
aceeaşi mulţime sau hoardă în toamna anului 1940.
7.2.2.19. Traniş, mai 1943

La 6 martie 1950, Curtea de Apel Cluj stabilea următoarele în privinţa uciderii cu cruzime a
unui român din Traniş.
"Victima Negru Rusalim, fiind urmărit de autorităţile maghiaro-hortiste pentru a se prezenta la
armată, a trecut clandestin frontiera fixată prin dicatatul de la Viena şi după oarece timp a revenit la
locuinţa sa situată în comuna Traniş, lângă frontieră, pentru a-şi vedea soţia care era gravidă fiind
denunţat autorităţilor jandarmereşti, s-a prezentat la locuinţa sa într-o zi din luna mai 1943 o patrulă
condusă de către acuzatul Şipoş Alexandru, formată din grănicerii Fabian Iuliu, Dimen Ioan şi Budai
Arpad, care, somându-l pe acuzat să coboare din podul şurei, acesta venind în faţa patrulei, a fost
pălmuit de către Fabian Iuliu, după care a fost împuşcat în ceafă de către acuzatul Şipoş Alexandru,
manifestându-se astfel ura contra populaţiei române, fiind educat de către regimul militar hortist în ură
rasială faţă de populaţia românească şi cea evreiască de pe acele timpuri.
Din această stare de fapt mai sus expusă reiese în mod clar că acuzatul internaţional a dorit
omorârea victimei Negru Rusalim, care deşi dezertor, putea să fie arestat şi pedepsit pentru actul de
nesupunere faţă de serviciul militar, dar nu să fie omorât pe loc de către acuzat". În sentinţă se mai
spune că acuzatul "a lovit pe victimă înainte de a fi împuşcat".

7.22.20.Suciu de Sus, octombrie 1943

Tribunalul Poporului din Cluj, prin sentinţa din 26 iunie 1946, a stabilit împrejurările
masacrului din comuna Suciu de Sus, jud.Someş (azi jud.Maramureş), din octombrie 1943, când sosise
în comună un grup de soldaţi unguri, conduşi de stegarul Kovács Ödön. Acesta, observând că
locuitorul Burzo Filip, la vederea militarilor dă să se ascundă”, a tras asupra lui focuri de pistol
automat şi apoi a tras şi asupra lui Ioan Bartoş, care se afla în aceeaşi curte. “Cei doi ţărani au murit pe
loc, iar acuzatul Kovacs Ödön a strigat vesel: “Bravo mie, că am omorât pe doi valahi spurcaţi”.

7.2.2.21. Şincai-Fânaţe, 5-7 septembrie 1944

Seria odioaselor asasinate colective asupra populaţiei româneşti din Transilvania ocupată a
fost reluată în toamna anului 1944, după încheierea armistiţiului dintre România şi Naţiunile Unite.
Referitor la crimele comise în comuna Şincai, jud. Mureş, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a, stabilea
următoarele la 7 octombrie 1946:
"După Diktatul de la Wiena, românii rămaşi în Ardealul de Nord au fost supuşi - imediat ce
comunele respective au fost ocupate de trupele maghiare - la persecuţii, umilinţi, batjocuri şi maltratări
atât din partea soldaţilor maghiari cât şi mai ales de către populaţia civilă maghiară din comună.
Astfel, şi în comuna Şincai, jud. Mureş, îndată după ocuparea ei, românii au fost adunaţi de la
casele lor, au fost bătuţi şi batjocoriţi cu scopul de a-i determina să-şi părăsească gospodăriile şi să
plece în România.
Persecuţiile au continuat în tot cursul celor 4 ani de ocupaţie maghiară, autorităţile căutând
românilor diferite pretexte pentru a-i aresta şi maltrata.
. Teroarea a culminat, însă, în luna septembrie 1944 când, după încheierea armistiţiului
României cu Naţiunile Unite, locuitorii români din comuna Şincai au fost strânşi de către echipe de
premilitari unguri şi alţi locuitori maghiari, puşi în serviciul pichetului de grăniceri, comandat de
acuzatul plutonierul Szecsi Francisc, în pivniţa castelului Bethlen, unde au fost schingiuiţi şi maltrataţi
de locuitorii civili unguri din sat.
Tot atunci, grănicerii, încadraţi cu civili din comună, conduşi de acuzatul Szecsi Francisc, au
trecut frontiera şi au pătruns în comuna Fânaţe, jud. Mureş, unde în scop de răzbunare şi din ură de
rasă, prinzând pe câmp pe locuitorul Bereş Ioan, fugit din comuna Şincai, l-au dus în satul Fânaţe şi
l-au împuşcat în şanţul şoselei. Alte echipe, la ordinul acuzatului Szecsi, au cutreerat satul căutând
diferiţi români, sortiţi din vreme să fie omorâţi
Astfel una din echipe ridicând de la locuinţa lui pe locuitorul Cristea Vasile, l-au dus la
acuzatul Szecsi, care după ce l-a maltratat, l-a dat pe mâna celorlalţi soldaţi şi civili din banda lui şi
aceştia apoi ducându-l între nişte ziduri în curtea bisericii, după ce l-au chinuit, rupându-i un braţ, l-au
împuşcat şi străpuns cu baioneta în piept, lăsându-l mort pe loc.
Tot de la locuinţa lui a fost ridicat şi locuitorul Beian Petru şi fiind dus pe câmp a fost
împuşcat în cap.
De teama să nu fie maltratat, aflând că a fost căutat de echipele acuzatului Szecsi, locuitorul
Ursuţ Gheorghe s-a spânzurat în curtea casei sale.
Aceleaşi bande, la care s-au alăturat şi alţi locuitori maghiari din Şincai şi Fânaţe, s-au dedat la
jefuirea gospodăriilor româneşti şi la incendierea lor".
Curtea de Apel Cluj a stabilit că la aceste odioase crime, pe motiv etnic au participat următorii
criminal de război (transcrişi în forma pronumelui românizată, conform documentului): Kadosi Iuliu
(din comuna Fânaţe, jud. Mureş, înrolat la acea dată ca grănicer), Szecsi Francisc (plutonier, şeful
pichetului de grăniceri ungar din Şincai), Balasz Martin al lui Petru (de 57 de ani din Fânaţe), Balasz
Ludovic al lui Petru (de 67 de ani din Fânaţe), Bende Dominic (de 24 de ani), Kiss Carol, Szasz Ştefan
zis Pişta, Balogh Ştefan, Fekete Ion, Balogh Ioan, Panczel Mihai, Fekete Mihai, Nagy Bela, Panczel
Martin al lui Ştefan, Kiss Iosif, Panczel Albert, Szombat Francisc, Fekete Iosif, Panczel Petru şi
Panczel David al lui Alexandru. Toţi aceştia au fost judecaţi şi condamnaţi la diferite pedepse,
stabilindu-se vinovăţia fiecăruia în odioasele asasinate şi maltratări colective, în jafurile şi incendiile
de o sălbăticie rară, cărora i-au căzut victime români nevinovaţi de la această graniţă a civilizaţiei ,
impusă de monstruoasa succesiune a guvernelor şi curentele revizioniste şi revanşarde care s-au
succedat în Ungaria după primul război mondial.

7.2.2.22. Ozd-Luduş, după 8 septembrie 1944

O altă atrocitate comisă de ocupanţii unguri, cu sprijinul unor localnici se întâmpla în toamna
anului 1944 în Ozd, jud. Târnava Mică. Astfel, Curtea de Apel Cluj stabilea următoarele la 13
noiembrie 1950:
"În ziua de 8 septembrie 1944, comuna Ozd a fost ocupată de trupele hortiste şi acest fapt a
dat prilej acuzatului Sükösdi Alexandru [preot maghiar din Ozd, jud. Târnava Mică] să-şi manifeste
ura de rasă şi de clasă faţă de victima Lucaciu Ioan, cioban care păştea oile locuitorilor din comună,
printre care şi ale acuzatului sus-amintit.
Sub pretext că victima Lucaci Ioan trebuie să-i resocotească partea de caş ce i se cuvine,
învinuitul Sükösdi Alexandru l-a chemat de la stână pe cioban în comună, predându-l unor honvezi
care l-au maltratat şi apoi, împreună cu un alt ţăran, cu numele Fodor Adam, denunţat în acelaşi mod
de acuzatul (!) Horvath Andrei şi Kocsis Francisc, au fost escortaţi în comuna Luduş, unde au fost
executaţi în mod sumar prin împuşcare şi îngropaţi. Abia după eliberarea teritoriului de trupele
sovieto-române, mamele celor două victime au găsit mormintele acestora, au recunoscut pe victime
după deshumare şi s-au îngrijit ca ele să fie înmormântate în mod obişnuit.
Acuzaţii - spune actul de acuzare [întocmit ad-hoc de criminali înainte de a-i ucide] - au
denunţat pe victimă afirmând că au trădat Ungaria şi că au făcut spionaj în favoarea românilor.
Acuzatul Kertesz Ioan, curator al bisericii reformate din Ozd, a participat la crime cu preotul
Sükösdi Alexandru, scriind pe o hârtie toate învinuirile ce i-au fost aduse de preot, predând honvezilor
personal acest act. Actul de acuzare mai arată că acuzatul Kertesz Ioan recunoaşte la primele cercetări
că Sükösdi Alexandru în faţa sa a acuzat pe victima Lucaci Ioan că a fost întotdeauna împotriva
ungurilor şi că ar fi defăimat naţiunea maghiară. Preotul a ameninţat cu arestarea chiar pe mama
victimei, când aceasta a intervenit să obţină eliberarea fiului ei (...)
Acuzaţii Horvath Andrei şi Kocsis Alexandru au spus soldaţilor maghiari că în comună sunt
trădători de ţară şi i-au condus la casa victimei Fodor Adam, ţăran sărac de origine română şi rezultatul
acestei acţiuni a fost arestarea şi împuşcarea victimei, deodată cu a lui Lucaci Ioan.
Actul de acuzare constată că vinovăţia acuzaţilor rezultă din depoziţiile martorilor Lucaci
Maria, Bucur Lucreţia, Kertesz Francisc, Nagy Iosif, Balog Varvara, Nagy Raveca, Magyari Ştefan,
Albu Gheorghe şi Horvath Francisc şi că faptele lor, în drept, întrunesc elementele constitutive ale
crimei contra umanităţii".

7.2.2.23. Tărian, jud.Bihor, 20 septembrie 1944

Am putea numi “întoarcerea monştrilor” ceea ce s-a întâmplat în comuna Tărian, jud.Bihor.
Faptul a fost rezultatul fluctuaţiilor înaintării şi retragerii frontului, în septembrie 1944. Tribunalul
Poporului din Cluj a stabilit următoarele:
“Această comună a fost reocupată de trupele germano-maghiare la 29 septembrie 1944 şi
întrucât această comună fusese în partea Ardealului cedat, prin Dictatul de la Viena, a doua zi după
reocuparea comunei au revenit şi jandarmii maghiari, care alcătuiau postul prin comuna Tălian,
comandat de acuzatul ajutor sublocotenent (tszhelyetes) Bardos Ioan. Îndată după sosirea lui în
comună, acuzatul Bardos Ioan a chemat la sine pe primarul Mut Alexandru, obligându-l să alcătuiască
o gardă civilă compusă din 16 persoane de încredere, pentru a face de pază noaptea.
Acuzatul Bardos Ioan a format două echipe de gardă, atât pentru comuna Tărian, cât şi pentru
comuna vecină Chiriş.
Echipa pentru comuna Tăran era compusă din acuzaţii Vitéz Harmathi Alexandru junior, zis
Haur, Varga Ludovic, Bigécz Iosif, Toth Ioan, Scholter Toth Carol, apoi tot acuzatul Bardos i-a
înarmat cu grenade, dând în plus acuzatului vitéz Harmathi Alexandru şi o armă cu un mare număr de
cartuşe.
Seara, după ce Harmati Alexandru (care era şeful echipei) a avut o lungă discuţie cu ajutorul
de sublocotenent Bardos a pornit prin comună cu ceilalţi tovarăşi ai săi. Pe la orele 21 s-au dus la casa
locuitorului român Tabără Alexandru, strigându-i să iasă afară. A ieşit femeia lui, martora Tabără
Marta, care a observat pe Harmati Alexandru, pe Bigécz Iosif şi pe un al treilea, pe care însă nu l-a
cunoscut, deoarece a stat cu spatele. Harmati a spus femeii să cheme pe bărbatul ei pentru a merge să
vadă o vacă bolnavă, întrucât Tabără Alexandru era agent veterinar. Femeia i-a răspuns că bărbatul ei
este bolnav şi nu va putea merge. Atunci cei trei au sărit poarta şi au intrat în casă. Unul din ei a aprins
lanterna, iar Harmati a descărcat un foc de armă asupra lui Tabără Alexandru, omorându-l pe loc. Apoi
a ieşit în uşă şi de acolo a aruncat o grenadă în mijlocul casei, care, explodând, a rănit pe Tabără Marta
şi pe martorul Barna Gheorghe, precum şi pe însuşi asasinul Harmati. De afară asasinii au mai tras
două focuri de arme şi au mai aruncat încă două grenade, din care numai una a explodat, rănind pe
martorul Tabără Nicolae şi zdrobind capul decedatului Tabără Alexandru.
Asasinii au trecut apoi la casa locuitorului Cianu Gheorghe unde au strigat pe acest locuitor.
Acesta a venit la poartă şi în acelaşi moment Harmati Alexandru a descărcat asupra lui un foc de armă
împuşcându-l mortal în cap.
De acolo grupul asasinilor s-a dus la casa locuitorului Durgheu Mihai, pe care de asemeni l-au
chemat afară. Harmati Alexandru a tras asupra lui două focuri de armă. Victima, rănită grav în
regiunea gâtului, a căzut, dar după puţin timp s-a putut ridica şi a intrat în casă, spunând că cel care l-a
împuşcat a fost Harmati. Martora Mudura Floarea, declară că a văzut afară patru persoane fără să le fi
cunoscut.
Asasinii s-au dus apoi la locuinţa femeii Vancea Ana, strigând-o să iasă afară. A ieşit fiica ei,
anume Vancea Etelca. În momentul când aceasta a deschis poarta, Harmati a şi tras cu arma în pieptul
victimei, împuşcând-o mortal.
Ajungând în dreptul casei lui Majoros Francisc, care era cumnat cu acuzatul Harmati, acesta a
intrat în casă împreună cu acuzatul Vigécz Iosif. Acolo Harmati a pus de i-au scos cizmele şi
pantalonii şi i-au pansat rănile căpătate din explozia grenadei aruncată de el în casa lui Tabără
Alexandru. După puţin timp, însă, Harmati, împreună cu Bigécz şi cu ceilalţi tovarăşi ai lor, care
aşteptau afară, au plecat mai departe, pentru desăvârşirea planului lor criminal.
Astfel s-au dus la casa locuitorului român Silaghi Alexandru unde au intrat în locuinţă acuzaţii
Varga Ludovic, Harmati Alexandru şi Toth Carol. De astă dată, fiindcă Harmati nu se mai afla în toate
puterile sale, a cedat arma lui Varga Ludovic. Astfel Harmati a ţinut lanterna, iar Varga Ludovic a tras
un foc de armă, lovind pe martora Silaghi Ileana în obraz, rînind-o grav. După aceasta a tras un al
doilea foc de armă asupra femeii Silaghi Maria, lovind-o în piept, mortal. În timpul acesta bătrânul
Silághi Alexandru s-a putut refugia în cealaltă odaie. Asasinii au intrat acolo şi l-au împuşcat şi pe el.
Grupul asasinilor s-a dus apoi la locuinţa locuitorului român Silaghi Iosif. Chemându-l în
poartă, Varga Ludovic a tras un foc de armă asupra lui, împuşcându-l mortal. După aceasta cu toţii au
pătruns în casă, unde Varga Ludovic, la lumina făcută cu lanterna de către Harmati, a tras mai multe
focuri de armă, omorând pe Silaghi Andrei de 16 ani, Luncan Iuliana de 34 ani, Luncan Iuliana de 11
ani, Luncan Ioan de 5 ani, Costea Maria de 45 ani, Luncan Floarea de 65 ani, Luncan Irina de 23 ani şi
Luncan Ileana de 30 ani. Pe Silaghi Iuliana a rănit-o grav. Singurul supravieţuitor din această casă care
a scăpat neatins a fost Silaghi Ioan, care fusese ascuns în podul casei.
După ce asasinii au comis faptele de mai sus, au plecat în satul vecin, Chirişul de Criş, cu
scopul de a comite şi acolo acte identice de suprimare asupra populaţiei româneşti. S-au întâlnit însă în
satul Chiriş cu echipa de pază de acolo, aflată sub comanda locuitorului Vagaszki Alexandru, care
după unele discuţii şi chiar după un conflict l-au dezarmat pe Harmati. Cu toate acestea acuzaţii au mai
avut posibilitatea să tragă câteva focuri de armă şi să arunce câteva grenade asupra unor locuinţe
româneşti, fără însă a înregistra victime omeneşti.
Întrucât Harmati începuse să slăbească în urma rănilor căpătate, Vagászki l-a adus acasă în
comuna Tărian. Când Vagászki s-a prezentat apoi la ajutorul de sublocotenent Bardos, restituindu-i 2
grenade pe care acesta i le dăduse şi pe care numitul Vagászki nu le întrebuinţase, Bardos l-a suduit şi
l-a dat afară pe uşa.”
Rămâne, şi această atrocitate, acest dezmăţ al unei bestialităţi înspăimântătoare, unul dintre
cele mai crude coşmaruri ale istoriei româneşti, ale civilizaţiei milenare ale satului paşnic şi creator din
acest spaţiu al României şi al Europei.

7.2.2.24. Gădălin, 23-24 septembrie 1944

În noaptea de 23 spre 24 septembrie 1944, soldaţii din armata de ocupaţie ungară au ridicat de
la casele lor pe locuitorii români Ion Apahidean şi Iustin Petean, ambii din Gădălin, jud.Cluj, fiind
apoi duşi “afară din comună, unde au fost împuşcaţt şi îngropaţi în islazul comunal”. Curtea de Apel
Cluj, secţiunea a III-la, stabilea în decizia penală din 5 octombrie 1946 că victimele au fost ridicate
“de către mai multe persoane, ce nu au putut fi identificate civili şi militari”. Cadavrele lor au fost
descoperite de către armata română şi erau “dezbrăcate şi îngropate în islazul comunei”.
Nu s-au putut stabilii criminalii, nominal, nici în acest caz, mai mult chiar, Curtea de Apel
achită pe Mateffy Andrei (fost notar în Gădălin), Rozanczi Andrei (fost învăţător în aceeaşi localitate),
Kovacs Vasile (fost funcţionar la primăria Gădălin), Kovacs Gheorghe (fost primar), Szilaghyi
Alexandru, Lemeny Stefan (învăţător) şi Hodorean Bela (învăţător) - toţi cu domiciliu necunoscut la
data procesului, inculpaţi ca instigatori la cele două crime din Gădălin şi la represiuni brutale asupra
românilor, în vara anului 1944, când s-a construit biserica reformată. Şi-au exprimat opinie separată
consilierii de Curte de Apel Ştefan Vodă şi Gheorghe Popescu, care au opinat pentru constatarea
vinovăţiei celor inculpaţi. Chiar dacă nu se poate stabili implicarea lor în cele două crime ei au
persecutat pe români la ridicarea bisericii reformate. Astfel, spun cei doi consilieri, “În comuna
Gădălin, judeţul Cluj, cu populaţie românească şi având vreo 5 familii ungureşti, ungurii, după dictatul
de la Wiena, urmărind desfiinţarea populaţiei româneşti din teritoriul răpit, prin vechile lor metode au
căutat să întărească puterea materială şi morală a populaţiei maghiare, ca apoi, prin consolidarea
situaţiunii lor, să procedeze treptat la deznaţionalizarea populaţiei româneşti. În acest caz, au găsit cu
cale să-şi zidească o biserică reformată pentru cei câţiva funcţionari şi cele câteva familii maghiare şi
de religie reformată”. După aprobarea proiectului, spun cei doi consilieri în opinia lor separată,
“acuzaţii în cauză s-au gândit că ar fi potrivit ca în scopul constituirii şi terminării bisericii să
întrebuinţeze elementele tinere ale populaţiei româneşti, elemente constând din premilitari şi copii de
şcoală, în vârstă de peste 12 ani”. Se mai spune apoi că “Munca la care au fost supuşi tinerii români
era muncă de robi: erau obligaţi să care cu braţele cantităţi mari de cărămidă, material lemnos, ciment,
var şi alte materiale fără răgaz, sub injurii, ameninţare şi aplicare de lovituri cu picioarele, cu lemne
sau cărămidă şi dacă protestau li se răspundea că, cui nu-i place să plece în România, fapt ce a
determinat pe mulţi premilitari să treacă frontiera în Ardealul de Sud, ceilalţi rămânând şi suportând
regimul întronat, unii din ei îmbolnăvindu-se de tuberculoză sau rămânând cu rănile provocate de
loviturile primite. Această situaţiune a continuat şi după 23 August 1944 şi până la intrarea trupelor
ruso-române în comună, când acuzaţii au părăsit comuna, împreună cu trupele maghiare, şi nu s-au
mai reîntors, în afară de acuzatul Kovacs Vasile, care în urmă a dispărut”.
Cei doi consilieri de la Curtea de Apel conchid că “faptele avuzaţilor ... fiind calificate crime
de război, de a fi săvârşit represiuni individuale în scop de persecuţie politică asupra populaţiei
româneşti din comună”.

7.2.2.25. Luna de Sus, 30 septembrie 1944

În ziua de 30 septembrie 1944, primarul comunei Luna de Sus, jud.Cluj, Szatmari Martin
Parcza, de religie reformată, a denunţat “autorităţilor militare ungare pe românii: preotul Danciu
Grigore, Căpuşan Gavrilă Vila, Danciu Petru, Mihail Ilie Teodorescu, Timiş Ilie şi Timiş Ileana, toţi
din aceeaşi comună, pentru că ei ar fi semnalizat armatei româno-sovietice, făcând astfel posibil ca
aceste armate să bombardeze comuna Luna de Sus - se spune în sentinţa din 3 octombrie 1946 a Curţii
de Apel Cluj, Secţia II. În realitate această comună a fost bombardată pentru că se mutase întrânsa un
comandament unguresc, fapt descoperit de armata română, dar nu în urma semnalizării numiţilor
români”.
În sentinţă se mai spune că în urma “acestei acuzări nedrepte, preotul Danciu Grigore,
Căpuşan Gavrilă Vila, Danciu Petru şi Mihali Ilie Teodorescu au fost schingiuiţi în mod cu totul
barbar de către armata ungurească: au fost legaţi după căruţă şi târâţi de aceasta în fuga cailor până la
Cluj. În urma bătăilor şi maltratărilor, preotul Danciu Grigore n-a mai putut merge şi atunci a fost
împuşcat în cap de un soldat ungur. Tot din această cauză a decedat mai târziu Căpuşan Gavrilă Vila.
Ceilalţi, după lungi şi grele suferinţi, au scăpat cu viaţă din situaţia în care au ajuns în urma denunţului
răuvoitor...”.
Instanţa clujeană a stabilit că, deşi “actele materiale barbare faţă de români” au fost comise de
soldaţii unguri, totuşi, Szatmari Martin Parcza, “prin fapta sa de a denunţa pe români, a contribuit la
arestarea şi nimicirea elementului românesc, scop urmărit de hortiştii maghiari”.

7.2.2.26. Cătina, începutul lunii septembrie 1944

În toamna anului 1944, etnici unguri localnici, "fiind aţâţaţi de stăpânirea hortistă de ură
şovină împotriva locuitorilor români, organizând bande de terorism, au jefuit în luna august 1944
satele româneşti, în special comuna Cătina, situată la frontiera cedată prin dictatul de la Viena". Astfel,
criminalii de război Szasz Ludovic şi Bitay Bela (ultimul fost administrator de moşie în Feldioara) -
judecaţi de Curtea de Apel Cluj la 15 august 1951 -, cu ocazia jefuirii comunei Cătina, "au împuşcat
mortal pe fetiţa Rusu Letiţia, în vârstă de 16 ani, în vreme ce păştea vitele, în apropierea comunei
Cătina", săvârşind această cumplită crimă "din ură de rasă".
Curtea de Apel Cluj mai stabilea următoarele: "Având în vedere că din declaraţiile martorilor
Csalai Martin, Darocsi Francisc, Orban Francisc, Szalak Ştefan, Sütö Ludovic, Nagy Emeric, Szasz
Ludovic, rezultă că într-o zi de la începutul lunei septembrie 1944, aceşti martori, împreună cu alţi
militari ..., sub conducerea preotului reformat Püskösdi Alexandru, Bittay Bela şi Szasz Ludovic, fiind
în stare de ebrietate au fost îndemnaţi să ocupe comuna Cătina şi să devasteze locuinţele românilor,
aceasta din ură de rasă, cu care ocazie acuzaţii [se judecau la Curtea de Apel Cluj, la 15 august 1951,
Szasz Ludovic şi Bittay Bela] au tras cu arma în fetiţa Rusu Letiţia, în vârstă de 16 ani, care a fost
omorâtă pe loc, după care s-au retras în comuna Feldioara, după ce au jefuit casele românilor şi au
tras cu armele în locuitorii români fugiţi de groaza împuşcăturilor". A fost devastată în special locuinţa
preotului Aldea din Cătina şi au fost răniţi de gloanţe locuitorii Ioan Sâmbotelecan şi Ioan Dămăcuş".

7.2.2.27.Prundu Bârgăului, 10 octombrie 1944

Un alt moment de represiune asupra populaţiei româneşti civile s-a comis în perioada
războiului dus de trupele române şi sovietice împotriva ocupantului, în zona Bârgăului, în toamna
anului 1944. aici erau staţionate, în retragere, Divizia 27 grăniceri secui şi Regimentul 33 vânători de
munte ungar.
“Comandant al divizie 27 era colonelul Fazekas, iar comandant al Pieţii din Prundul Bârgăului
era căpitanul Kozma. Un colaborator apropiat al colonelului Fazekas era căpitanul Toth Stefan,
comandantul unui batalion din divizia a 27-a de grăniceri secui.
Aceşti comandanţi militari, consfătuindu-se, au ajuns la concluzia că, întrucât regiunea este
aproape curat românească şi întrucât trupele care urmau să sosească erau trupe româno-sovietice, ei
trebuiau să ia măsurile cele mai severe de siguranţă. În această acţiune a lor au fost ajutaţi de notarul
Zombar Coloman din Susenii Bârgăului şi Stefan Szabados din Prundu Bârgăului. De asemenea ei au
mai fost ajutaţi şi de plutonierul major Toth Alexandru, şeful postului de jandarmi din Prundul
Bârgăului şi de moşierii Wokalek Ioan zis Dodi şi Wokalek Maria din Prundu Bârgăului.”
Drept urmare, “au fost ridicaţi vreo 20 de locuitori români din Prundu Bârgăului, care au fost
trimişi la Bistriţa, de unde însă li s-a dat drumul, după 2 zile”. O parte din ei au fost însă din nou
arestaţi şi anume preotul Augustin Pop, Pavel Costea, Leon Vlad, Vasile Raţiu, Gheorghe Pojandron,
Simion Rogina şi Lucreţia Tanco. “Şefii unităţilor militare din Prundu Bârgăului, şi anume
col.Fazakas, căp.Kozma şi căp.Toth, au hotărât ca acei 7 locuitori să fie împuşcaţi, în scop de
intimidare a populaţiei româneşti. În urma acestor hotărâri, cele 7 victime au fost duse într-o pivniţă,
unde în noaptea de 10 octombrie au fost scoase şi conduse până la marginea unui şanţ de apărare
antiaeriană, unde au fost împuşcate pe la spate şi aruncate în şanţ. Întâmplarea a făcut ca preotul Pop
Augustin, care fusese rănit mai uşor, să poată fugi şi să scape cu viaţă, el constituind astfel o probă
oculară a celor întâmplate în acea noapte de groază. Execuţia a fost făcută de un Zaszlos [stegar] cu
numele Vásárhelyi Carol, ajutat de un alt Zászlos, anume Szabo Andrei, şi de un plutonier major şi de
un soldat, rămaşi neidentificaţi”. Un rol important la arestarea victimelor l-au avut şi Wokalek Maria
şi Wokalek János zis Dodi.
Tot atunci “a fost ridicat de acasă şi funcţionarul Popovici de la întreprinderile Regna, care a
fost dus cu o motocicletă de zászloşul Kerekes la o destinaţie necunoscută” şi nu s-a mai întors acasă,
Tribunalul Poporului din Cluj conchidea în 1946, “că se poate crede cu drept cuvânt că funcţionarul
Popovici a fost suprimat pe drum de zaszloşul Kerekes”.
Astfel s-au comis şi în această parte de ţară românească străveche, în plin secol XX, cumplite
acte de teroare şi un masacru căruia i-au căzut victime civili români nevinovaţi.

7.2.2.28. Sărmaş - ieşirea din Jibou, septembrie 1944

Paralel cu masacrul înfiorător al evreilor din Sărmaş, ocupanţii unguri au arestat, internat în
lagăr, schingiuit şi deportat şi pe fruntaşii români din această comună, asasinând pe unii dintre ei.
Tribunalul Poporului din Cluj, prin sentinţa din 28 iunie 1946, a stabilit faptele criminalilor de
război căpitanul Láncz Lászlo, lt.Vecsei, slt.Hollos, ajutorul de slt.Fekete, plut.maj.Horváth Ştefan,
plut.maj.Szabo şi plut.maj.Polgár. Ei au fost şi autorii îngrozitorului masacru al celor 126 de evrei,
sus-amintit. Tot ei au internat în lagăr pe protopopul dr.Liviu Stupineanu, preotul pensionar Micu,
dr.Emil Morar, avocatul dr.Banu, perceptorul Iuliu Moldovan, comisarul de poliţie Sârbu, notarul
Mornăilă, mecanicul Petre Socaciu şi pe alţi români. “În lagăr li s-a aplicat un tratament cât se poate
de neomenos, constând din bătăi, maltratări îngrozitoare şi înscenări de execuţii în timpul nopţii pentru
a-i tortura sufleteşte. De exemplu, odată, toţi românii din lagăr au fost scoşi în curte, puşi în genunchi
(“La biserică”), iar după acest exerciţiu, toţi, fără deosebire de vârstă, au fost puşi să se dea peste cap
până la istovirea completă (...)
În noaptea de 12-13 septembrie, acuzatul Soos Ştefan, însoţit de 3 jandarmi, a intrat în
interiorul lagărului şi a bătut în mod sălbatic şi continuu pe mecanicul Socaciu Petre şi pe un prizonier
grănicer român, cu gradul de sergent, tot atunci a înjurat şi brutalizat pe medicul dr.Morar şi pe
învăţătorul Marinici”.
Românii internaţi au fost jefuiţi de tot ce aveau mai de preţ. La 15 septembrie 1944 unii au
fost eliberaţi şi 18 români au fost deportaţi în Ungaria, “Printre cei deportaţi au fost preotul Micu,
protopopul Stupineanu, avocatul Banu, notarul Mornăilă, comisarul Sârbu, perceptorul Moldovan
Iuliu, mecanicul Socaciu Petre şi alţii. Deportaţii au fost duşi cu camionul în Cluj, iar aici au fost
încolonaţi pe jos, sub escortă de poliţişti civili, pe drumul spre Jibou şi apoi la Budapesta. Cei care
rămâneau în urmă din pricina greutăţii marşului, fiind slăbiţi de puteri, erau împuşcaţi pe loc, aşa a fost
împuşcat şi preotul bătrân Micu, un om aproximativ de 80 de ani, puţin după plecarea coloanei din
Jibou”.
Maltratările românilor rămaşi în viaţă, conduşi spre Budapesta au continuat, fiind bătuţi cu
cruzime fără nici un motiv.
7.2.2.29.Moisei, 16 octombrie 1944

Înfiorătorul masacru de la Moisei, jud.Maramureş, din toamna anului 1944. Comis de


“arhanghelii cruzimii” - cum i-a numit Geo Bogza, se adaugă celorlalte cumplite tragedii româneşti
din epoca de ocupaţie ungară în Transilvania, după Dictatul de la Viena. Un număr de 29 de ţărani
români au fost adunaţi într-o casă şi ucişi cu o cruzime bestială de soldaţii unguri în retragere,
rămânând în viaţă doar doi oameni, unul a şi înnebunit parţial (Vasile Ivaşcu-Drşgan) şi unul a
supravieţuit cumplitei tragedii şi anume Vasile Petean din Palatca, jud.Cluj. Cei 29 de martiri sunt
următorii: Ioan Andreica-Vivat, Simion Sabău, Ioan Sabău, Simion Pop, Vasile V.Curticăpeanu,
Vasile T.Curticăpeanu şi Toader Blaga (toţi şapte din Vişeu de Mijloc, jud.Maramureş), Petru Bejan
(din Fărăgău, jud.Mureş), Mihai Baciu (din Voivodeni, jud.Mureş), Lazăr Buja (din Sângeorgiu de
Mureş, jud.Mureş), Augustin Ghibuţiu (din Voiniceni, jud.Mureş), Simion Gorea (din Milăşel,
jud.Bistriţa-Năsăud), Gheorghe Grad a Beloaiei (din Săcel, jud.Maramureş), Vasile Hosu şi Iacob
Pelea, Vasile Poni (din Sântana de Mureş, jud.Mureş), Vasile Judecan (din Râciu, jud.Mureş), Vasile
Oltean (din Berghia, jud.Mureş), Ioan Oşorhean,Nicolae Săcui (ambii din Fizeşu Gherlii, jud.Cluj),
Ioan Pop, Vasile Savina, Mihai M.Radu, Mihai R.Radu (toţi patru din Voivodeni, jud.Mureş), Ştefan
Pelea (din Bărdeşti, jud.Mureş), Alexandru Raica (din Hărţău, jud.Mureş), Ioan Strete (din Sămărtinu
de Câmpie, jud.Mureş), Gheorghe Stefan (din Şincai, jud.Mureş) şi Ştefan Tomoioagă (din Moisei,
jud.Maramureş).
Aceşti ţărani români erau internaţi în lagărele de muncă de la Vişeu de Sus, jud.Maramureş.
Erau acuzaţi de “trădare de patrie”, de a fi patrioţi români, ori partizani, majoritatea dezertori, din
cauza groaznicelor condiţii la care erau supuşi în detaşamentele de muncă. Din lagărul de la Vişeu de
Sus, cei 30 de români sleiţi complet de putere şi din cauza foametei şi muncii forţate, au fost duşi cu
un camion la Moisei, satul fiind complet evacuat de locuitori. Au fost închişi într-o căsuţă de lemn,
prima dată 12, care au fost primii masacraţi, împuşcaţi cu arme automate, cu care criminalii soldaţi
unguri trăgeau pe geam şi pe uşă. În altă casă au fot ucişi mişeleşte de către aceeaşi călăi şi ceilalţi
români. Pe cei care nu mureau dintr-o dată criminalii îi străpungeau cu baioneta şi îi călcau în picioare.
Monstruosul masacru s-a întâmplat pe la orele 15. Noaptea, călăii au incendiat satul, arzând cca 300 de
case.

7.2.2.30. Mocira, jud.Satu Mare (azi jud.Maramureş), octombrie 1944

“Un alt masacru, o altă represiune sângeroasă asupra populaţiei civile, săvârşit cu intenţie şi
din motive politice şi rasiale”, a fost comis de lt.Bánhidi, “comandant al unei etape de retragere a
companiilor de lucru din jud.Năsăud”, şi de subalternii săi, frt.Fülöp Sándor şi cap.Barabás.
Monstruoasa crimă de război a acestora a fost stabilită de Tribunalul Poporului din Cluj astfel:
“În luna octombrie 1944, pe când acuzaţii se retrăgeau cu compania de lucru nr.110/7, compusă din
evrei şi mergeau dinspre judeţul Năsăud înspre Baia Mare, au prins pe învăţătorul Groza Ioan din
comuna Rodna Veche, jud.Năsăud, şi pe Cheresteşiu Vasile, notar din aceiaşi comună, care fuseseră
refugiaţi de la un alt detaşament de lucru”. Lt.Bánhidi “a bătut victimele până la sânge şi dând ordin să
fie legaţi, i-a escortat până în comuna Mocira, jud.Satu Mare, unde acuzaţii fruntaş Fülöp Alexandru şi
caporalul Barabas, din ordinul acuzatului locotenent Bánhidi, au împuşcat victimele, într-o pădurice
din comuna amintită”.
Criminalul de război Bánhidi “în loc să predea pe aceşti fugari Curţii Marţiale spre judecare,
le-a făcut singur judecata, constituind, cu această faptă cu caracter vădit ilegal, o represiune
sângeroasă asupra populaţiei civile, cu atât mai mult cu cât prinderea dezertorilor nu era de atributul
acestui acuzat, iar ceilalţi acuzaţi nu aveau dreptul să execute un ordin vădit ilegal al superiorilor săi” -
se spune în sentinţa Tribunalului Poporului din Cluj.
Încă doi români cădeau astfel jertfă celei mai sadice propagande şovine ungare, tutelată de
guvernările ungare de după 1918.

7.2.2.31. Romuli, septembrie 1944

Tribunalul Poporului din Cluj, prin sentinţa din 28 iunie 1946, a stabilit faptele comise de
criminalul de război Vass Carol în comuna Romuli, jud.Năsăud, unde, în septembrie 1944 sosise o
echipă de soldaţi unguri, printre care era şi acuzatul, originar din această comună. Pe motiv că voiau
să-şi ascundă vitele care urmau să fie confiscate, Vass Carol a tras cu un foc de armă asupra lui Vasile
Curtuiuş, rănindu-l grav, iar soldatul care-l însoţea a tras asupra lui Dumitru Câmpean. Vass Carol a
maltratat apoi “în mod sălbatic” pe locuitorul Nicolae Curtuiuş, pe care l-a spânzurat de mâini de o
grindă, “iar în ziua următoare a prins din nou pe această victimă şi l-a împuşcat în mâna dreaptă, iar în
timp ce victima căzută la pământ se văieta, a mai tras un foc de armă în ea, nimerind-o în abdomen,
din care cauză a şi murit”.

7.2.2.22. Cămăraşu, 3 octombrie 1944

O monstruoasă atrocitate era judecată de Curtea de Apel Cluj la 14 februarie 1949. Astfel, în
atmosfera de exasperare şi ură a ocupantului din toamna anului 1944, când România a întors armele şi
înainta împotriva trupelor ungaro-germane, alături de aliaţi, jandarmii unguri de la graniţă au intrat în
Cătina, jud. Cluj, şi l-au căutat pe românul Teodor Jucan din Buza, refugiat în Cătina. În noaptea de 1
octombrie 1944, în jurul orei 23,30, găsindu-l, l-au ridicat pe Teodor Jucan şi l-au dus în Feldioara.
Din Feldioara, împreună cu Alexandru Fizeşan, i-au dus legaţi în lanţuri, la postul de jandarmi din
Buza. În seara zilei de 3 octombrie 1944, ambii prizonieri, tot legaţi în lanţuri, au fost duşi "în pădurea
Cămăraş, unde, după mai multe schingiuiri, au fost împuşcaţi şi îngropaţi" de ...., adică de jandarmii
Kun Alexandru şi Jegenyei Iosif, la ordinul şefului de post, Juhasz Nicolae. În sentinţa Curţii de Apel
se menţionează încă o dată de schingiuirile groaznice la care au fost supuşi cei doi români înainte de a
fi împuşcaţi.

2.2.2.33. Marghita, toamna anului 1944

La 10 octombrie 1940, Curtea de Apel Cluj judeca, în contumacie, pe criminalul de război


Tohati Vasile, fost funcţionar la Primăria comunei Marghita şi fost administrator al moşiei lui Apathy
Demiok din comuna Popeşti, jud. Bihor, fugit în Ungaria în 1944, odată cu retragerea trupelor ungare.
Acuzatul, în toamna anului 1944, a denunţat trupelor ungare în retragere pe locuitorul
Constantin Jurj din Marghita că şi-ar fi manifestat dispreţul faţă de tricolorul ungar. În urma acestui
denunţ, "doi soldaţi şi un locotenent - rămaşi neidentificaţi - din acea trupă maghiară, întrebându-l pe
victimă de ce-i pare rău că au venit ungurii", făcându-i apoi percheziţie acasă pe motivul că ascunde
arme, "l-au bătut crunt cu cravaşele până la sânge şi apoi cei doi soldaţi l-au dus pe victimă, însoţit de
soţia sa (...), până-n marginea pădurii din apropiere, unde acei soldaţi, trimiţând îndărăt acasă pe
partea civilă [din proces, adică pe soţia victimei], sub pretextul să aducă haine curate pentru victimă
spre a-l îmbrăca curat şi interna în spital, cu un instrument tăios i-au spart victimei capul în două,
zdrobindu-i mâinile în văzul părţii civile, tăindu-i nasul, urechile şi buzele şi astfel omorându-l pe
victima Jurj Constantin l-au îngropat în nişte boschete de spini.
Acei doi soldaţi, întorcându-se în comună cu rezoluţiunea criminală şi chiar pusă în executare
de a omorî şi pe partea civilă [pe soţia lui Constantin Jurj] -, rezoluţiune de la care dânşii au desistat
[renunţat] în urma rugăminţii martorei Madai Maria, născută Marozan, de a o lăsa în viaţă măcar pe
mama, partea civilă, spre a purta grija celor 3 copii minori, rămaşi şi astfel orfani de tatăl lor, victima
Jurj Constantin, şi în urma refuzului, atât al acestei martore, cât şi al martorei Tolcser Ileana, născută
Mozeş, de a-şi lua angajamentul - cerut de unul dintre cei doi soldaţi ucigaşi şi nemernici - de a
întreţine pe cei 3 copii minori, în urma acestora, cei doi soldaţi au lovit-o pe partea civilă până la
nesimţire şi atât de grav, încât i s-a înnegrit pielea pe corp".
Au rămas astfel nepedepsiţi şi în acest caz, instigatorul (cunoscut) al cumplitei atrocităţi şi cei
doi monştri sadici (necunoscuţi) din armata ungară de ocupaţie.

* * *

În timp ce criminalii militari unguri ai lt.col. Akosi părăseau comuna Treznea, în după masa
aceleiaşi zile, ei au întâlnit "în hotarul comunei trei ţigani români, pe care i-au înconjurat, prins şi apoi
i-au legat cu funia de tun, ducându-i până la Hida, unde, pe doi, şi anume [pe] Indrieş Gavril şi Oana
Dănilă i-au împuşcat, iar pe Bânje Vasile, după ce l-au bătut, i-au dat drumul".
Deşi scăpaseră ca prin minune de masacru, învăţătorul Lazăr Cosma şi soţia sa Aurora Cosma,
"au reuşit să se refugieze în comunele învecinate, dar la vreo două-trei zile, din ordinul acuzatului lt.
col. Lavasz (sic !), comandant al plăşii Zalău au fost prinşi în comunele Bădia şi Agriş, unde i-au
împuşcat şi îngropat pe hotar".
Acestea sunt deci faptele materiale ale groaznicelor asasinate în masă, devastări, distrugeri de
bunuri şi incendii petrecute în comuna martir Treznea, jud. Sălaj.

7.2.2.34. Nepos, toamna anului 1944

Tribunalul Poporului din Cluj, prin sentinţa din 28 iunie 1946, a stabilit vinovăţia criminalilor
de război Mészáros Andrei, plutonier de jandarmi la postul din Nepos, şi subalternul său, sergentul
major Bako Ignat. Aceştia au ucis prin împuşcare pe doi locuitori din Nepos, care au dezertat de la
unităţile lor din armata ungară sau din detaşamentele de muncă forţată. În loc ca cei doi români să fie
trataţi după legile în vigoare, şi anume să fie înaintaţi instanţelor judecătoreşti pentru cercetare şi
judecare, cei doi criminali de război “au făcut singuri judecata şi acuzatul plut.Mészáros Andrei a
împuşcat mortal pe locuitorul Călin Gheorghe din Nepos, iar acuzatul sergent major Bako Ignaţiu a
împuşcat mortal pe locuitorul Burte Macedon din aceeaşi comună, deşi după legile marţiale în vigoare
atunci, aceste victime fiind români şi deci fugiţi şi dezertori nu chiar din linia frontului, chiar dacă au
fost judecaţi de Curtea Marţială, nu ar fi fost condamnaţi la pedeapsa capitală. Aşa fiind, este evident
că cei doi acuzaţi au săvârşit prin aceste fapte, cu intenţie, o execuţie excesivă a legiuirilor derivate din
starea de războiu, săvârşire contrară chiar misiunii pe care o are un militar, contrară simţului elementar
de omenie şi săvârşire cu caracter vădit ilegal. Dar acuzaţii au dus excesivitatea mai departe de sub
bănuiala că locuitorii comunei ajutau cu alimente pe ascuns, pe fugarii de prin păduri, au citat la postul
de jandarmi şi au anchetat în mod intenţionat, prin violenţă şi tortură, numeroase persoane civile din
comună, maltratându-le pentru a le determina să facă mărturisiri asupra acestor bănuieli ale lor. Cu
ocazia acestor maltratări, şi din cauza lor, femeia Dumitrean Ana a murit”.
7.2.2.35. Răchiţiş, jud.Harghita, toamna anului 1944

Un monstruos masacru a fost comis în toamna anului 1944 în comuna Răchitiş, jud. Harghita,
de către un ofiţer din armata ungară, însărcinat cu aprovizionarea Batalionului 5 secuiesc de graniţă,
pe nume Zacharias András, aflat pe poziţii în dreptul comunei Răchitiş. Fiind arestaţi şapte păstori
români care se aflau ascunşi în pădure, Zacharias András, “bănuindu-i că ar fi partizani, fără nici o
cercetare a dat ordin subalternului său, acuzatului Nagy Coloman, plutonier, ca să-i împuşte”.
Plutonierul “a format o echipă de execuţie, dar soldaţii au refuzat executarea acestui act,
considerându-l vădit ilegal”. În această situaţie, plutonierul “i-a mustrat pe aceşti soldaţi, făcându-i
<<laşi>>, apoi a ales o altă echipă din trei soldaţi, dintre care a putut fi identificat acuzatul Kedves
Francisc, care echipă apoi a împuşcat pe cei 7 păstori români”.
Alţi monştri produşi de propaganda ungară şovină au comis astfel un mare masacru, fiind ucişi
fără milă şapte români: Gavril Onică, Dumitru Naforeanu, Manole Butnariu, Toader Oniga, Gheorghe
Focşa, Simion Cândea şi Bucur Negru.

7.2.2.36. Turda, 24 septembrie 1944

În condiţiile retragerii trupelor ungare, în septembrie 1944, la Turda ungurii au comis încă
una din cele mai mari atrocităţi cu care Ardealul a fost însângerat în anii celui de al doilea război
mondial, datorită şovinismului criminal şi sălbatic ungar, din acel timp tragic pentru neamul nostru.
Zguduitoarea tragedie a uciderii fără milă a 18 români, printre care şi copii şi femei este
relatată în faţa Procuraturii Regiunii Cluj la 4 decembrie 1961 de martora Şeptelean Rafila, de 31 ani
din Câmpia Turzii astfel:
“În toamna anului 1944 aveam 14 ani împliniţi şi locuiam la Turda Hotar, Piatra Hărcani,
împreună cu părinţii şi bunicii, încă 4 fraţi şi surori. (…) În preajma intrării trupelor maghiare în Piaţa
Hărcani, îmi aduc aminte că au trecut pe la casa noastră un anume Bojan, fost primar în Turda, precum
şi Sándor Béla un bogătaş din Turda, care avea averea în Cânepişte (…). În aceeaşi noapte trupele
maghiare au ajuns la Turda, Câmpia Turzii şi în cătunul nostru. Chiar a doua zi după aceste
evenimente, am văzut că la un moment dat apare o fată tânără, călare pe un cal îmbrăcată în uniformă
militară maghiară. Avea pe spate o armă. Numita a stat de vorbă cu tatăl meu şi anume s-a interesat că
unde este acel Bojan de care am amintit mai sus, apoi l-a somat pe tatăl meu ca să-l predau pe Bojan.
Tatăl meu a spus că Bojan a plecat încă de ieri şi astfel nu ştie unde este. Această fată a susţinut că
vrea să-l împuşte pe Bojan şi încă pe 40 de români din Turda . După plecarea acesteia, tatăl nostru
ne-a spus că acea călăreaţă este fata numitului Rácz Ştefan, care locuia la o moşie din apropiere, înspre
Cânepişte (fosta hodaie a lui Retezan). Am continuat să locuim în casa noastră încă timp de cca. 3
săptămâni, după care frontul de luptă s-a apropiat din nou de Piatra Hărcani, trupele maghiare
începând să se retragă din faţa înaintării trupelor sovietice şi româneşti. Am stat aşa cca. 3-4 zile, în
mijlocul tirului de artilerie. Într-una din zile a venit pe la casa noastră un ofiţer maghiar şi ne-a
comunicat ca să ne refugiem, deoarece peste vre două ore va începe ofensiva mare şi astfel suntem
expuşi de a fi nimeriţi de vreun obuz. A văzut vitele noastre adăpostite într-o râpă, iar noi, împreună
cu încă vreo 20 de persoane eram adăpostiţi într-o pivniţă. Am dat urmare somaţiei şi tatăl meu a prins
vitele la car şi a încărcat bunurile noastre. Întrucât era foc de artilerie nu am putut merge cu toţii
împreună, rătăcindu-ne unul de altul. Eu am mers cu surorile mele Forgaciu Ana născ. Lascău, cei doi
copii minori ai ei şi Lascău Maria. (…) Trecând pe lângă un pod de beton, de cale ferată am văzut că
sub pod erau refugiate mai multe persoane şi am auzit că numita Lascău Frăsina născ. Ceclan,
verişoară cu noi, prin căsătoria cu Lascău Ioan, verişorul nostru, a strigat că să mergem şi noi sub pod.
Întrcât sora mea Forgaciu Ana era îngrozită de război şi apucându-i-se că sub pod nu se mai aud atât
de tare împuşcăturile, s-a hotărât să rămână acolo sub pod împreună cu cei doi copii ai ei şi cu sora
mea Lascău Maria. Noi ceilalţi am mers până la conacul lui Fodor Béla , unde ne-am aşezat şi am
rămas în continuare. Am văzut şi eu că locul de refugiu de sub pod era făcut aproape ca o cameră,
fiind înconjurat complet cu fân pe una din părţi, iar pe celaltă parte s-a lăsat o deschizătură ca de uşe.
Conacul lui Fodor Béla era cam la 800-900 metri de la pod. (…) Eu în fiecare dimineaţă duceam un
coş cu mâncare necesară, pentru cele două surori ale mele şi cei doi nepoţei. Situaţia de mai sus a
durat cam o săptămână. Sub pod locuiau 18 persoane, la care se mai adăugau surori şi câţiva soldaţi
maghiari. Ziua ştiu că mai stăteau sub pod şi membrii familiei lui Cordoş Vasile, care locuia în
apropiere, iar noaptea numiţii treceau ca să dormă la casa lor. Îmi aduc aminte că într-o zi de vineri,
sora mea Lascău Maria de 18 ani a venit la sediul nostru de la conacul lui Fodor Béla, ca să se spele şi
să se schimbe. În noaptea aceea de vineri apre sâmbătă am mers şi am dormit eu în refugiul de sub
pod, stând eu cu sora mea Forgaciu Ana şi copiii ei.
A doua zi am schimbat rolurile şi în noaptea de sâmbătă spre duminică sub pod au rămas
surorile mele Ana şi Maria iar eu am dormit la conac. Duminică dimineaţa mama mea a pregătit coşul
cu mâncare şi eu am plecat să duc mâncarea la refugiul de sub pod. Coboram pe fânaţ înspre pod, când
la un moment dat am văzut un fum mai mic la gura podului, iar un fum mai mare la 10 metrii de pod.
M-am apropiat de locul unde era fumul cel mai mare şi atunci am observat că în focul mocnit care
ardea era un braţ de om. Am văzut că era făcută o groapă mai mare, nu prea adâncă, plină de haine şi
fân care fumega. Cam la doi merii de groapă culcată pe marginea terasamentului, era fetiţa Sălăjan
Maria de 7 ani, care la ţipetele mele disperate a ridicat capul şi crezând că eu sunt Lascău Maria (sora
mea) a spus <<tuşă Mărioară, hai du-mă.>>
Am întrebat-o ce este cu ea şi atunci fetiţa m-a recunoscut. Arăt că fetiţa era plină de sânge pe
faţă şi pe cap şi plină de arsuri pe mâini, coate şi genunchi, mâinile le avea chircite, cu beşici, iar la
coate şi genunchi arsurile erau forte grave, astfel că se vedeau oasele. Am întrebat-o de sora mea
Maria şi atunci fetiţa mi-a spus că Lascău Maria a zis o singură dată “vai” şi a murit cu fetiţa Ana a
sorei mele Fargaciu Ana, având-o în braţe. Eu m-am apropiat de cele văzute şi întrucât nu puteam să o
ridic pe Sălăjean Maria, am plecat cu coşul în mână până la casa lui Cordoş Vasile, comunicându-i
cele văzute. Mai arăt că am văzut urma de târâre de la pod şi până la locul cu fumul mai mic şi relatez
că pe acest loc era mult sânge, acoperit însă cu paie care ardeau fumegând. Uitându-mă înăuntru sub
pod am văzut că totul era răvăşit. Ajungând la Cordoş Vasile şi spunându-i cele văzute, acesta a spus
că nu poate să creadă aşa ceva, deoarece verişorul meu Lascău Ioan, atunci de cca. 30 ani, a plecat de
la casa lui înspre pod, ducând de mâncare, abia cu câteva minute înainte şi mi-a spus ca să trec şi pe la
casa lui Cordoş Ioan, fratele său, pentru ca să vadă dacă nu cumva eventual persoanele de sub pod s-au
refugiat la acea casă. M-am şi dus la Cordoş Ioan, unde am constatat că nu era nimeni din cei amintiţi
şi atunci numitul m-a îndrumat să merg până la cantonul din apropiere, însă nu m-am dus şi m-am
reîntors la casa lui Cordoş Vasile. Din casă a ieşit un sanitar maghiar, având semnele de Crucea Roşie
pe braţ şi care a spus că aşa ceva nu se poate întâmpla. Atunci Cordoş Vasile a mers grăbit înspre pod,
însoţit de doi soldaţi maghiari şi de un servitor de-al său. Peste câteva minute am plecat şi eu la pod
găsindu-i pe aceştia că lucrau la scoaterea cadavrelor din groapă. Erau scoase deja câteva cadavre şi
între acestea am recunoscut-o pe sora mea Maria, care avea o rană la gură şi era arsă la coate. Nu am
aşteptat terminarea întegii operaţii ci am mers acasă. Tatăl meu a plecat peste două ore la faţa locului,
la pod şi când s-a reîntors ne-a spus că a văzut pe morţi şi că a găsit pe fetiţa Sălăjan Maria, pe care a
încercat să o aducă acasă, dar a trebuit să o lase la marginea unei tufe de măceşe. Când s-a înserat tatăl
nostru s-a dus din nou, cu un soldat maghiar şi a adus pe Sălăjan Maria până la casa noastră. Fetiţa
suferea foarte mult, dar era conşientă şi vorbea. Încă din aceeaşi seară au intrat în casă patru soldaţi
maghiari care s-au interesat de cele petrecute. Fetiţa le-a povestit că soldaţii au împuşcat toate
persoanele care au fost sub pod. Soldaţii au întrebat dacă nu cumva cei care i-au împuşcat erau din
armata germană, la care Sălăjan Maria a precizat că soldaţii erau “Honvezi”, adică trupe maghiare. A
relatat că în orele de dimineaţă au venit mulţi soldaţi maghiari la pod şi unul a intrat şi li s-a spus că li
s-a terminat cu viaţa, asfel că ia somat ca să iasă pe rând câte unul de sub pod. Într-adevăr care cum
ieşea, era împuşcat. Sălăjan Maria ne-a spus de asemenea că sora mea Lascău Maria, care avea în braţe
pe nepota ei Lascău Ana, de 3 ani, a fost iertată şi i s-a spus să meargă de acolo. După ce a făcut câţiva
paşi, totuşi un soldat a împuşcat-o, iar fetiţa Lascău Ana a fost sugrumată de unul din soldaţi, după
care cele două cadavre au fost târâte în groapă.
Fetiţa Sălăjan Maria a rămas conştientă încă vreo două zile, după care a trăit până duminca
următoare masacrului, când a murit. Nu i s-a putut da îngrijirile medicale, nefiind nici un medic în
apropiere, iar luptele continuau tot timpul. În ziua următoare masacrului, deci luni înspre seară, a
trecut pe la casa noastră un soldat maghiar care i-a comunicat lui tata că în trestia de lângă calea ferată
se găseşte un bărbat rănit, care mai trăieşte. Tatăl meu, însoţit de doi soldaţi, a mers la locul indicat şi
într-adevăr acolo l-au găsit pe Lascău Ioan, care avea două împuşcături în stomac. Acesta rănit, a fost
dus tot în casa noastră, respectiv la conacul lui Fodor Béla. Lascău Ioan ne-a povestit că pe când ducea
mâncarea a auzit nişte împuşcături şi strigăte dinspre pod şi atunci a fugit în acea direcţie, strigând ca
să nu se mai împuşte, deoarece înăuntru sunt femei şi copii. Atunci a fost şi el împuşcat, dar a reuşit să
se târască câţiva metri după care şi-a pierdut cunoştinţa. Lascău Ioan nu ştia încă atunci că i-au fost
împuşcate mortal soţia şi cei patru copii. Starea lui s-a înrăutăţit în cursul zilei de marţi, iar miercuri
dimineaţa numitul a murit.
Lascău Ioan şi minora Sălăjan Maria au fost înmormântaţi de tatăl meu la conacul lui
FodorBéla. Ceilalţi morţi au fost înmormântaţi în apropierea locului unde au fost executaţi, pe partea
cealaltă a terasamentului căii ferate. După terminarea războiului aceşi 16 morţi şi Lascău Ioan au fost
înmormântaţi în grădina lui Cordoş Vasile. Cei 18 morţi sunt următorii: Lascău Ioan de cca. 38 ani,
soţia acestuia Lascău Frăsina născ. Ceclan de 33 ani şi copiii lor; Lascău Ioan de 9 ani, Lascău Ana de
7 ani, Lascău Frăsina de 5 ani şi încă un copil de 3 ani; Costea Lucreţia născ. Lascău de cca. 40 ani
împreună cu doi copii ai săi de 6 ani şi de 4 ani. Sălăjan Carolina născ. Lascău de cca. 36 ani,
împreună cu trei copii minori, dintre care Sălăjan Maria era cea mai mare. Sora mea Forgaciu Ana
născ. Lascău de 25 ani, cu copiii ei: Lascău Ana de 3 ani şi Forgaciu Ioan de 7 săptămâni. Sora mea
Lascău Maria de 18 ani. Un băiat srăin de cca. 16 ani, care a fost servitor la chiriaşul fermei lui Fodor
Marczi. Bănuielile noastre s-au îndreptat spre soldaţii maghiari de prin partea locului (s.n. G.I.B.).
Arăt că femeia Crişan Ana din Piatra Hărcani i-a povestit mamei mele că odată, în perioada în care pe
la noi erau trupe maghiare, a călătorit cu o căruţă a numitului Bartalics din Viişoara şi cu această
ocazie s-au întâlnit cu un militar. Bartalics s-a oprit şi a discutat mai mult cu acel honved şi Crişan
Ana întrebând apoi cine a fost acel militar i-a spus că a fost Rácz Pişta. Cordoş Vasile a susţinut de
asemenea că l-a văzut cu ocazia frontului pe Rácz Ştefan. Citit, stăruie şi semnează Procuror Iuliu
Andrei, Martor Şeptelean Rafila. (cf. dr. Gh. Bodea, Podul de sânge, editura Carpatica 1996, pag .
63-67)
Şi alte mărturii dezvăluie această zguduitoare atrocitate pe care trupele maghiare, de fiare, au
comis-o demonstrând încă o dată dezonoarea unei armate de ocupaţie, care a însângerat Ardealul în
perioada cumplitei terori ungare 1940-1944.
7.2.3.Administraţia militară
(7 septembrie - 26 noiembrie 1940)

Debutul ocupaţiei ungare în Transilvania cedată prin Dictatul de la Viena a constat în


instaurarea administraţiei militare, una din cele mai negre perioade din istoria poporului român. Este
epoca marilor crime contra umanităţii, căreia i-au căzut jertfă sute de români nevinovaţi, ucişi de
trupele de ocupaţie fanatizate, în cârdăşie cu unguri localnici, asupra cărora propaganda ungară şovină
şi iredentistă a acţionat până la transformarea şi a acestora, în unelte de o cruzime nemaiîntâlnită.
Această „administraţie” a permis însă comiterea atrocităţilor şi sălbăticiei purificării etnice de români
în teritoriul românesc cedat.
Aşa cum constata şi Tribunalul Poporului din Cluj, la 6 aprilie 1946, „îndată după dictatul de
la Viena, autoritatea de stat ungaro-hortistă, după desăvârşirea ocupării Ardealului de Nord, a introdus
în acest teritoriu administraţia militară, cu scopul de mai înainte conceput, ca prin măsuri violente şi
rasiale, să se „remaghiarizeze” teritoriul ocupat, prin expulzarea maselor de români, ridicarea
brevetelor de la comercianţii români şi evrei, dărâmări de biserici româneşti" etc.
În fruntea acestei administraţii au fost comandanţii militari şi aghiotanţii lor şi consilieri
administrativi din rândul localnicilor, aceştia erau membri ai Partidului Maghiar, care cunoşteau
„împrejurările locale” şi dădeau „referinţe pentru desăvârşirea acestei opere distructive”. Toţi au fost
însă „călăuziţi în acţiunile lor de ideologia fascistă şi şovinistă, iar faptele lor au fost distrugerea şi
exterminarea” - stabilea instanţa sus-amintită.
Comandant suprem al tuturor formaţiunilor militare de ocupaţie din Ardealul cedat a fost
generalul Novakovits Bela, şeful suprem al „grupului de administraţie militară” şi al ordinii publice,
cu sediul în Cluj, având funcţia de guvernator. În fruntea fiecărei unităţi administrativ-teritoriale era un
ofiţer, în calitate de comandant militar. Peste judeţe era instalat un ofiţer cu grad de general, la fel şi
peste municipii, iar peste plase şi orăşele erau ofiţeri cu gradele de colonel, maior şi căpitan. În Cluj
era, de exemplu, comandant militar colonelul Beck Albert, în judeţul Ciuc - general Horvath N., în
oraşul Târgu-Mureş - general Vida Gyula, în judeţul Mureş - general Alszaszi Karol, în oraşul
Miercurea-Ciuc - colonel Eder Elmer, în plasa Gheorghieni - căpitanul Bereznay Andras, în Şimleu
Silvaniei - locotenent-colonelul Lehoczki Karol, în judeţul Sălaj - generalul Bauer Nandor, în judeţul
Solnoc-Dăbâca (Someş) - generalul Toldi Iozsef, în oraşul Satu-Mare - generalul Bajor Ferencz, în
judeţul Satu Mare - generalul Sebestien Bela, în judeţul Bihor - generalul Bitto Dezsö, în municipiul
Oradea - generalul Bajnay (Reiner) Karol - toţi aceştia fiind acuzaţi pentru crime de război de instanţa
clujeană sus-amintită.
Şeful suprem al acestei administraţii, generalul Novakovits Bela, guvernator al teritoriilor
ocupate, a dat ordine şi instrucţiuni care „trădează o mentalitate şovină, inumană, o pornire spre
persecuţie a tuturor elementelor nemaghiare, iar aceste dispoziţiuni draconice au fost de multe ori
depăşite de subalterni”.
El a dat instrucţiuni subalternilor săi „cum ar trebui să procedeze pentru maghiarizarea
regiunii fiecăruia”. Erau permise toate mijloacele violente de maghiarizare. Ordinul nr.95 din 21
septembrie 1940 vorbea despre „remaghiarizarea fostelor teritorii maghiare, valahizate”. Această
purificare etnică era pusă în ordin pe prim plan, astfel că „orice altă problemă - chiar şi a instrucţiei
militare - este de rangul al treilea”.
Militarii ocupaţi erau deci sprijiniţi în misiunea lor monstruoasă de consilieri administrativi,
care pregăteau aplicarea măsurilor şi ordinelor comandantului militar şi executau pe cele ce intrau în
sfera lor de competenţă, ca specialişti într-un domeniu sau altul. La 26 octombrie, ziarul „Regeli
Ujsàg” (Ziarul de dimineaţă) din Târgu Mureş, scria de exemplu, că „Conducătorii administraţiei
militare sunt ajutaţi de cetăţeni, bărbaţi de specialitate, care funcţionează în statul lor major.
Comandanţii militari hotăresc numai după ascultarea acestor consilieri”. Ca membri marcanţi ai
Partidului Maghiar care activau şi în timpul României, ei cunoşteau realităţile locale, mai mult chiar,
s-a dovedit a fi instruiţi de către Budapesta şi pregătiţi pentru momentul ocupaţiei; Partidul Maghiar,
„timp de 22 de ani, a ţinut o strânsă legătură cu clica revizionistă din Ungaria trianonică, trădând
interesele statului român”, în care maghiarii „au avut libertate deplină, economică şi politică”.
Faptul că pe aceşti membri marcanţi ai Partidului Maghiar a contat Budapesta în aplicarea
planului de ocupaţie şi purificare etnică în Ardealul cedat este demonstrat şi de faptul că ei au fost
numiţi consilieri administrativi deja la 1 septembrie 1940, „cu patru zile înaintea ocupării primului
sector din teritoriul Ardealului de Nord de către trupele hortiste”. De fapt, însuşi preşedintele
Partidului Maghiar din Ardeal, contele Bethler György, a recomandat organizaţiilor de partid „ca în
toate chestiunile să stea la dispoziţie şi să ajute cu sfaturi munca administraţiei militare”. Faptul că
membrii acestui partid erau de încredere pentru Budapesta este relevat de ordinul telegrafic nr.1783
din 4 octombrie 1940 al Marelui Stat Major al armatei ungare, adresat comandantului militar al
oraşului Cluj, pentru a utiliza ca specialist delegatul Partidului Maghiar din localitate, în toate cazurile
de cercetări politice. Colonelul Beck Albert, comandantul militar al oraşului Cluj, a şi procedat, de
altfel, conform ordinului primit, punând rezoluţii de a fi întrebat Partidul Maghiar local, după cum
reiese din dispoziţiile lui concrete, de exemplu „interzicerea de funcţionare a unui restaurant cu
proprietar român sau interzicerea de funcţionare a unei moaşe de origine etnică română” etc.
Procedura era, deci, ca pentru soluţionarea unei cereri înaintate de un român pentru a ocupa o
funcţie publică sau pentru a obţine un brevet etc, comandantul militar solicita consilierului
administrativ „certificate de loialitate”, eliberate exclusiv de Partidul Maghiar şi care trebuiau să
dovedească dacă respectivul român, în timpul „ocupaţiei române” a avut sau nu o atitudine „loială din
punct de vedere maghiar”. Astfel că „membrii Partidului Maghiar din Ardeal, pe care statul român îi
menajase şi îi protejase, constituiau coloana a cincea a clicei revizioniste-hortiste” - stabileşte
Tribunalul Poporului din Cluj.
Expulzarea românilor a fost făcută tot cu sprijinul consilierilor administrativi locali, care au
avut un rol determinant, ceea ce este demonstrat de faptul că în oraşe în care aceşti consilieri şi
Partidul Maghiar nu aveau preponderenţă numerică (astfel este cazul Sighetului Marmaţiei şi Bistriţei)
„nu s-au întâmplat expulzări şi nici prea multe maltratări. De acum (sic), expulzarea în sine era un act,
care prin caracterul lui inuman, coboară autorităţile hortiste la nivelul de civilizaţie demnă de Evul
Mediu”.
Această administraţie militară a efectuat „expulzări în masă, în condiţiuni excesiv de
neumane, ridicând pe cei ce urmau să fie expulzaţi, în pripă nedându-le răgaz nici măcar să-şi ia
obiectele necesare, iar alţii i-au minţit, spunându-le că vor fi duşi numai la interogatoriu şi astfel i-au
determinat să nu-şi ia nici măcar o servietă cu lucruri de toaletă, pe urmă toţi cei care urmau să fie
expulzaţi au fost învagonaţi în vagoane de vite, cu murdăria de vită nemăturată, vagoanele au fost
plumbuite şi în loc să fie trecuţi în România printr-un punct mai apropiat al liniei demarcaţionale, au
fost plimbaţi zile şi nopţi de-a rândul prin Ungaria trianonică, pe la Bekescsaba şi Lököshaza, în
scopul de a li se mări suferinţele”. De fapt scopul final urmărit de autorităţile ungare de ocupaţie era
acela de a-şi crea „o majoritate, cel puţin în această parte a Ardealului cedat, iar alt scop al hortiştilor a
fost ca să priveze populaţiile nemaghiare de intelectuali, ca să nu aibă îndrumători şi astfel populaţia
de jos să poată fi exploatată mai bine şi mai cu efect."
Cum a fost exercitată, aşadar, în mod concret, această administraţie militară? Am văzut că,
debutul acesteia a constat din cumplitele atrocităţi de la Ip, Treznea, Huedin şi din alte localităţi ale
Ardealului ocupat, când administraţia civilă românească era dizolvată şi ordinea publică şi siguranţa
cetăţenilor puteau fi asigurate de armata care înainta, dacă nu era pusă, cu febrilitate, pe distrugere,
exterminare şi purificare etnică violentă şi rapidă a teritoriilor primite cadou la Viena.
Odată instalată administraţia militară ungară pe întreg Ardealul ocupat, au început maltratările
şi expulzările românilor. Comandantul militar al oraşului Miercurea Ciuc, colonelul Eder Elemer „a
trimis la cei 6 români, din totalul de 8 ai oraşului Miercurea Ciuc, ordin verbal, printr-un agent de
poliţie, să părăsească oraşul. Preotul Isidor Vlad a declarat că nu ia la cunoştinţă acest ordin şi că nu
poate să plece pentru că are ordin precis de la autoritatea bisericească de a nu părăsi credincioşii”.
Colonelul Eder Elemer l-a chemat în faţa sa, repetând „somaţia personală, cu motivarea că este român.
Preotul Vlad nici în urma acestei somaţii n-a plecat şi a făcut întâmpinare în scris la comandamentul
militar”. La această intervenţie, colonelul Eder Elemer "a adus hotărârea nr.49 din 9 octombrie 1940,
(...) prin care, pe baza legii nr.V din 1903, §.10 (text care se referă la cerşetori şi vagabonzi periculoşi),
a ordonat expulzarea acestuia. Expulzarea a fost executată prin trecerea peste frontieră a lui şi a
familiei lui, cu bagaje de mână, însoţit de organe poliţieneşti până la punctul de frontieră. Prin acelaşi
procedeu a mai îndepărtat pe notarul public Ioan N.Cristea, advocat Victor Paraga, familia Oţetea,
familia Enacu, familia Debu şi familia Teţar din oraşul Miercurea Ciuc”. Cazul este semnificativ
pentru limitele până la care ocupanţii înţelegeau să facă purificarea etnică.
Tot astfel şi-a început activitatea şi generalul Horvath N., comandantul militar al judeţului
Ciuc, care în zilele de 12-16 octombrie 1940 a arestat pe 23 de români din localităţile cu populaţie
românească a judeţului pe care-l comanda, în special din Joseni şi jur. Au fost duşi în Gheorghieni, la
sediul Comandamentului militar al plăşii, unde au fost anchetaţi de căpitanul Bereznay Andras, cu
privire la o presupusă „atitudine antimaghiară” a lor, apoi au fost închişi 12 zile în închisoarea din
localitate, între timp fiind „grav bătuţi, fără nici o întrebare sau fără nici o vină”. După cele 12 zile de
supliciu şi închisoare, cei 23 de români au fost apoi „îmbarcaţi într-o maşină şi transportaţi spre
frontieră”. Erau escortaţi de 20 de soldaţi. „Cei arestaţi au fost obligaţi să se uite fix la lampa ce atârna
pe camion, iar pe acela care mişca, soldaţii îl băteau cu armele şi pumnii, soldaţii ţinând baioneta în
gura celor exportaţi (sic), inventând fel şi fel de torturi”. Printre cei torturaţi a fost şi preotul Boeriu.
„Nici unul dintre cei care au fost expulzaţi nu a scăpat fără bătaie (...). În cursul drumului în maşină,
unul dintre expulzaţi, cu numele Grigore Melnic a fost lovit atât de grav, încât toţi dinţii din maxilarul
superior i-au căzut. Expulzatul Ôerban Ioan, din motivul că în timpul mersului amorţise, fiind mai în
vârstă şi nu s-a putut da mai repede jos din maşină, a fost bătut într-un mod barbar, umplându-l de
sânge, fiind împuns cu baioneta în 24 de locuri; preotul Boeriu Gheorghe, din motivul că n-a mâncat
şuviţa de păr, cu piele cu tot, trasă din capul lui Ciubotaru, a fost împuns cu baioneta în 17 locuri, fiind
umplut de sânge, cauzându-i-se leziuni grave”, pentru care a fost internat în spitalul din Piatra Neamţ.
Ajunşi în localitatea Lacu Roşu, arestaţii au fost debarcaţi şi luaţi în primire de altă escortă,
care a început să-i bată din nou şi au fost conduşi spre graniţa cu România. Pentru a mai adăuga alte
sălbăticii la calvarul lor, arestaţii au fost „goniţi prin apa Bicazului, fiind nevoiţi să treacă prin apă
timp de aproximativ un ceas. Unii dintre expulzaţi, cum a fost Şerban Ioan, care din cauza bătăii şi
împunsăturilor de baionetă a slăbit atât de mult, încât nu a putut merge mai departe. Ca să nu moară pe
teritoriul maghiar, ceilalţi au fost forţaţi să-l tragă târâş după ei (...). Când au ajuns în apropierea
graniţei române, un ofiţer maghiar le-a ţinut un discurs, spunându-le că sunt expulzaţi şi nu mai au
voie să pună piciorul pe pământul Ungariei, după care au fost lăsaţi să plece în România”. Astfel erau
izgoniţi din vatra strămoşilor lor aceşti români, maltrataţi în chip bestial, în numele purificării etnice
pe care ocupantul o urmărea cu febrilitate.
Acelaşi comandant militar al plăşii Gheorghieni, căpitanul Bereznay András, a dat ordin şi au
fost arestaţi, la 1 octombrie 1940 în Ditrău, Vasile Goga, român, şi 10 locuitori evrei, pe care i-a
reţinut în închisoarea din Gheorghieni timp de 10 zile, unde „au fost bătuţi la tălpi şi în palmă, cu vână
de bou, de către jandarmi”. I-au dus apoi spre graniţă pentru a fi expulzaţi, timp în care jandarmii i-au
lovit cu armele şi baioneta pe „unde nimereau”, astfel că „unul din evreii din maşină (...) a murit pe
drum, din cauza împunsăturilor”. De la Lacu Roşu i-au dus înspre Bicazu Ardelean. Pe drum, un alt
evreu şi soţia sa, pentru că nu puteau înainta din cauza bătăilor erau „loviţi şi împunşi cu baioneta atât
de grav încât cădeau mereu jos”, apoi „au murit în pârâu, unde au fost lăsaţi împreună cu bagajele lor”.
Motivul expulzării românilor a fost printre altele şi acela că ei nu au vrut să treacă la religia
maghiară. Grigore Melnic, a fost chemat de preotul romano-catolic, dr. Lörincz Jozsef la el acasă
pentru a semna în registru că trece la religia romano-catolică, fiind avertizat „că în cazul că nu trece,
va păţi rău”. După trei zile a şi fost arestat de jandarmi, de faţă cu preotul care l-a ameninţat. Tot
astfel, Gavril Suciu din Voşlobeni şi alte cinci persoane expulzate de comandantul militar al plăşii
Gheorgheni au refuzat să treacă de la religia greco-catolică la cea „unită, maghiară, de sub conducerea
episcopatului de Hajdudorog”. Tot astfel au refuzat şi Ioan Şerban, ţăran din Suseni, şi preotul greco-
catolic Gheorghe Boeriu din Suseni, care au fost forţaţi, primul să treacă la religia romano-catolică de
către preotul romano-catolic Racz Vincze şi al doilea să treacă la „religia greco-catolică maghiară de
sub episcopia Hajdudorog”.
Tot pe teritoriul fostului judeţ Ciuc, de sub comanda militară a generalului Horvath N., se mai
comitea o crimă cu complicitatea administraţiei militare. Astfel, la 1 octombrie 1940, pădurarul român
Ilie Ţepeş din Tulgheş, jud. Ciuc (azi judeţul Harghita), mergând spre Gheorghieni, in comuna Ditrău
a fost oprit de „câţiva militari şi civili, în număr total de 22 [de] persoane [care] au tăbărât asupra lui şi
l-au tras în jos din căruţă şi l-au lovit în cap cu pumnii şi cu o furcă de fier. Trecând pe acolo o
motocicletă cu alţi militari, aceştia l-au dat în paza primăriei, dar bătăuşii s-au dus după el, au spart uşa
primăriei, s-au năpustit din nou asupra lui Ţepeş Ilie, l-au tăiat cu cuţitele şi pe urmă l-au aruncat de la
etaj de pavajul pieţii. Observând că încă nu este mort, au tăbărât pe el, l-au bătut şi au jucat pe el până
când şi-a dat sufletul. Când, peste trei zile, soţia victimei a primit cadavrul pentru înmormântare,
acesta era mutilat atât de îngrozitor, încât era de nerecunoscut”.
În zona de administraţie a comandamentului militar al oraşului Miercurea Ciuc, colonelul
Eder Elemer, sprijinit de consilierul politic, dr. Kolumban Joszef, a expulzat peste graniţă, la 8
noiembrie 1940, circa 20% din populaţia evreiască a oraşului, sub pretextul mincinos că nu sunt
cetăţeni maghiari. Au fost ridicate 81 de persoane, între care şi copii, femei, bătrâni, bolnavi, orbi etc.,
transportaţi cu un automotor pe cale ferată până la Lunca de Jos, de acolo pe jos şi cu trăsuri până în
munţii Ghimeşului. Mulţi evrei s-au rătăcit prin păduri, neputând trece graniţa, deoarece grănicerii
români aveau ordin să păzească frontiera, unii au murit de foame şi frig, grănicerii unguri i-au ţinut la
frontieră câteva săptămâni. Ţăranii au spus că „două cadavre se află aproape de un punct de frontieră”.
În acest timp cât au fost hăituiţi cu împuşcături de grănicerii unguri pentru intimidare, "viaţa lor a fost
mizerabilă; mâna unui copil de 3 ani a degerat de frig; mame lehuze nu au putut să-şi alimenteze copiii
din lipsă de alimente”, scutecele copiilor mici au îngheţat pe corpul lor. Văzând un ofiţer ungur,
expulzaţii „au declarat că mai bine să fie împuşcaţi decât să fie ţinuţi în astfel de condiţii”. Ofiţerul a
mers la comandantul Eder, care a permis doar înapoierea a 40 dintre cei expulzaţi, care s-au întors în
Miercurea Ciuc, dar nu au fost lăsaţi acasă ci închişi în închisoare şi de aici duşi la frontiera sovietică,
la Câmpulung pe Tisa. Aici, deşi Ministerul de Interne, şi Marele Stat Major al Armatei Ungare au
dispus revocarea ordinului de expulzare, un alt ofiţer de grăniceri a ordonat trecerea lor în U.R.S.S., la
4 decembrie 1940. „Oamenii au fost trecuţi în munţi [Carpaţii Păduroşi], în zăpadă de peste 1 metru, în
grupuri de câte cinci persoane şi aşa ca să nu poată lua contact unul cu celălalt; membrii familiilor au
fost despărţiţi unul de celălalt, mame de copii, astfel că, drept rezultat, 90% din cei expulzaţi şi-au
pierdut viaţa, rătăcindu-se în păduri. Acei care s-au reîntors, imediat au fost târâţi în lagăre de
internare”. În aceste acţiuni consta deci „umanismul” şi ordinea în timpul administraţiei militare
ungare. Dar arestările, persecuţiile, retragerile de brevete la comercianţi au continuat în oraşul
Miercurea Ciuc. Un funcţionar de la primăria oraşului, pe nume Laszlo Iosif, „a fost concediat din
serviciu pentru motivul că era căsătorit cu o evreică şi pentru că sub imperiul românesc trecuse la
religia ortodoxă română, părăsind una din religiile maghiare”. Revelator pentru implicarea
consilierului civil dr.Kolumban Jozef în aceste acte este şi cazul medicului dr.Eugen Poenariu, căruia
Colegiul Medicilor din Cluj, prin adresa nr.363 din 9 iunie 1941, i-a respins cererea de a fi înscris în
acest colegiu şi de a avea liberă practică profesională, pe motivul că avocatul dr. Kolumban Jozsef din
Miercurea Ciuc, vicepreşedintele pe ţară al Partidului Maghiar Ardelean, a informat colegiul că în
localitatea Sândominic din judeţul (de atunci) Ciuc „lumea îşi aduce aminte cu revoltă şi scandalizare
de atitudinea antimaghiară afirmată de acest medic, dr. Poenaru, sub ocupaţie românească”. Deci, dr.
Kolumban Joszef şi-a continuat activitatea sa nefastă şi şovină şi după perioada administraţiei militare.
Acelaşi acte şovine contra românilor şi evreilor: represalii, maltratări, expulzări, retrageri de
brevete de la comercianţi etc., se comiteau şi pe teritoriul judeţului Mureş, unde comandant militar era
generalul Alszaszi Karoly, iar comandant militar al municipiului Târgu Mure ş era generalul Vida
Gyula. Una din primele măsuri criminale ale lui Vida Gyula a fost înfiinţarea, în hotarul oraşului
Târgu Mureş, a unui „lagăr de internare, încercuit cu sârmă ghimpată şi cu un şopron de lemn. Aici au
fost înghesuite, peste 800 de persoane, în special români, ţinute aici fără orice aprovizionare şi apă
potabilă. Cei internaţi, fără a li se lua vreun interogatoriu, au fost maltrataţi şi bătuţi, aplicându-li-se, în
afara celor expulzaţi, domiciliu forţat. Numai din comuna Topliţa Română au fost ridicaţi 100 de
români şi 14 evrei, pe simplul denunţ, neîntemeiat, al sfatului politic local, compus din preotul
reformat şi alte persoane”. Faptele sunt stabilite de Tribunalul Poporului din Cluj, în şedinţa sus-
amintită, în care au compărut criminalii de război care au reprezentat administraţia militară ungară.
Comandantul militar al judeţului Mureş, generalul Alszaszi Karoly, a „practicat pe scară
întinsă” expulzări de români şi evrei, în numele purificării etnice, programată de guvernul de ocupaţie.
„Astfel, precum rezultă din arhiva acestui comandament, sub nr.3722/1940, au fost expulzate de pe
teritoriul judeţului 678 de persoane, deşi, precum se dovedeşte, asemenea prin actele găsite în arhiva
comandamentului, nu s-a primit ordin decât pentru consemnarea persoanelor pentru o eventuală
expulzare”.
Un ordin al Comandamentului suprem al armatei ungare, din 15 octombrie 1940 - dat
prealabil în mod expres, în urma presiunilor diplomatice ale României - dispunea interzicerea
practicării în continuare a expulzărilor, „totuşi, administraţia militară a generalului Alszaszi
expulzează încă 180 de persoane, motivându-se hotărârile - în cazurile în care s-au dat - că „din punct
de vedere al statului maghiar, cel vizat este suspect”. Arbitrariul, abuzurile şi insubordonarea
caracterizau, deci, pe despoţii militari de la conducerea teritoriilor ocupate, rezultat al urii deşănţate
propagate de însăşi această conducere până la Dictat.
Comandantul militar al judeţului Mureş s-a bazat în acţiunea sa criminală contra românilor şi
pe maiorul de jandarmi Dobay Sándor. „Acest om nefast” - cum îl caracterizează Tribunalul Poporului
din Cluj - „imediat după intrarea armatei maghiare şi chiar înainte de a se organiza administraţia
militară, a cutreierat comunele Ungheni, Tirimia, Voiniceni şi Mureşeni, din acest judeţ, cu o bandă de
bătăuşi înarmaţi, purtând uniforma honvezilor, cu 2 autocamioane, schingiuind şi bătând cu vâna de
bou şi funii umezite până la 60-80 de bărbaţi, şi câteodată şi femei, din fiecare sat pe unde treceau. Au
trecut astfel din prin clipe îngrozitoare avocatul dr. Ioan Togănel, Vasile Fleşeriu, preotul Victor
Tufan, preotul Ioan Oltean, avocatul Eugen Löbs şi alţii.
„Dar metoda schingiuirilor nu era singura pentru a determina pe evrei şi români să treacă
frontiera în România. Mijlocul cel mai eficace era tăerea mijloacelor de existenţă”. În oraşul Tg-Mureş
doar, comandantul militar al oraşului”, generalul Vida Gyula, a retras 21 de brevete ale comercianţilor
români pentru vânzarea băuturilor spirtoase,(din totalul de 6) şi 25 de brevete ale titularilor evrei (din
totalul de 27). Au mai fost reziliate contracte de închiriere a spaţiilor comerciale de la români şi evrei.
Nu a retras nici un brevet de la unguri şi saşi/germani.
Administraţia militară ungară s-a bazat, şi în judeţul Mureş, pe etnici maghiari localnici, cum
a fost şi dr. Istvàn Mihàly, membru marcant al Partidului Maghiar, care, în calitate de consilier
administrativ al generalului Vida Gyula, comandant militar al oraşului Târgu Mureş, „a conlucrat la
expulzarea populaţiei de origine etnică română din Târgu Mureş, la arestări de persoane, la retragerea
de brevete şi, în fine, la concedieri de funcţionari publici, concedieri făcute din motive rasiale
[etnice]”. El a fost numit în această funcţie cu şase zile „înainte de intrarea trupelor maghiare pe
primul sector al Ardealului de Nord”, fapt care demonstrează că el „era cunoscut la Budapesta şi avea
legături conspirative cu clica revizionist-hortistă, legături care făceau să fie considerat la Budapesta
omul de încredere al regimului ce urma să se instaureze în Ardealul de Nord şi care avea misiunea ca
prin mijloace violente să forţeze populaţia nemaghiară să părăsească locul [ei] de baştină, pentru a
asigura poporului maghiar considerat de rasă superioară - o majoritate care să justifice dreptul de a
stăpâni acest teritoriu”.
Abuzurile administraţiei militare din Târgu Mureş, în febrila acţiune criminală de purificare
etnică se manifestau şi prin concedierile românilor până şi din unităţi particulare industriale, cum este
cazul lui Gheorghe Cernea, concediat dintr-o astfel de întreprindere numită „Bör Ipár” (Industria de
piele), din ordinul comandantului militar Vida Gyula, pe motivul „că este de origine etnică română” -
scris şi „argumentat” astfel. Consilierul său, dr. István Mihály, a comunicat personal „funcţionarilor
români ai Primăriei ordinul generalului Vida, în sensul că nu mai au ce căuta la serviciu”, spunând
astfel: „De mâine înainte să nu mai văd nici un valah pe aici, din ordinul generalului Vida”. Bieţii
români, cu cruzime au fost alungaţi astfel din serviciu, „puşi pe drumuri şi forţaţi să-şi caute o altă
ţară”.
Dr. Emil Sabău, de exemplu, deşi era funcţionar superior al Primăriei Târgu Mureş, a fost
arestat de patru ori şi apoi concediat din serviciu.
Au fost radiaţi din Baroul Avocaţilor din Târgu Mureş, tot pe motive de ură şi purificare
etnică şi avocaţii români dr. Emil Man şi dr. Remus Pop.
Comandanţii militari teritoriali din timpul administraţiei militare ungare acţionau cu exces de
zel pentru a traduce în fapt ordinele comandanţilor superiori de la Budapesta. Sub pretextul că ungurii
din Ardeal ar fi fost deznaţionalizaţi în timpul administraţiei româneşti de 22 de ani, comandantul
suprem al trupelor de ocupaţie, generalul de divizie Bajnoczy, a emis, la 28 septembrie 1940, ordinul
de zi intitulat „Remaghiarizarea teritoriilor valahizate”, astfel că fiecare ofiţer trebuia să aibă această
sarcină, ca misiune principală. Incitarea clară la crime a făcut-o generalul Novakovits Bela,
comandantul grupului de administraţie din Ardealul ocupat, care spunea că „În perioada primă de
ocupaţie sunt eminamente posibile metode şi proceduri energice (subl. Tribunalului Poporului) de
remaghiarizare. Atrag atenţiunea subalternilor mei asupra procedurii”. Astfel s-a văzut ce roade a dat
această incitare criminală.
O altă faţetă a purificării etnice monstruoase şi sălbatice din timpul administraţiei militare
ungare a fost şi distrugerea lăcaşurilor spirituale ale românilor, în secuime mai ales.
În luna septembrie 1940, Török Emerik, comandantul militar al plăşii Odand, judeţul Odorhei,
a convocat într-o şedinţă pe toţi notarii şi primarii comunelor din plasă, cărora le-a ordonat ca „în
termen de o lună de zile, toate bisericile româneşti să fie dărâmate”. A pus la dispoziţie şi soldaţi în
acest scop. Din ordinul acestuia au fost dărâmate bisericile greco-catolice româneşti din Crăciunel
(septembrie 1940), Aldea (septembrie 1940), Mărtiniş (distrusă prin foc, septembrie 1940), Mereşti
(septembrie 1940), Ocland (octombrie 1940), precum şi bisericile ortodoxe române din Doboşeni
(octombrie 1940), Tulia (octombrie 1940), Biborţeni (septembrie 1940) şi Herculian (septembrie
1940).- confrom sentinţei Tribunalului Poporului din Cluj în realitate numărul bisericilor româneşti
distruse era mult mai mare. „Materialul rezultat în urma dărâmării bisericilor a fost vândut prin
licitaţie sătenilor unguri din comunele de mai sus”. Acolo unde biserica n-a putut să fie distrusă
complet, cum a fost cazul celei din oraşul Odorheiu - a fost întrebuinţată ca depozit de făină şi ciment,
iar cu bugetul oraşului Odorheiu pe anul 1941, sub poz.VI, s-au trecut 3000 pengö pentru demontarea
cupolei ortodoxe şi reclădirea ei după un alt stil”.
După secole de civilizaţie ale umanităţii, într-un colţ de ţară ocupată, haite de ucigaşi,
demolatori şi profanatori, „munceau” cu febrilitate să purifice etnic un teritoriu luat în stăpânire prin
fals şi nedreptate.
În cealaltă parte a Ardealului ocupat, în judeţul Sălaj, am văzut, marile atrocităţi au fost
comise odată cu înaintarea armatei ungare de ocupaţie, criminalii acestei armate dezonorate rămânând
în mare parte neidentificaţi. În această zonă de ocupaţie activa şi locotenentul Kapi Oliver, şeful
serviciului de contraspionaj. Acest serviciu a arestat atunci pe Florian Olteanu, pe Moskovits şi pe alte
trei persoane şi după ce l-au deţinut la poliţie l-au dus pe hotarul comunei Vârşolţ, unde le-au
împuşcat, fără a li se lua măcar interogatoriu. Alte nouă persoane, şi anume avocatul Ionel Pop, Schill
Victor, Brüll Iuliu, Iosif Elian, Pereny Teodor, Gheorghe Dobocan, Dumitru Schinf, Samuil Alexe şi
Alexandru Brate, au fost arestate şi maltratate, cu o rară cruzime, atât fizică prin bătăi repetate, cât şi
morală, deoarece li s-a comunicat că sunt condamnaţi toţi la moarte, întrebându-i pe fiecare ce moarte
preferă, prin împuşcare sau spânzurare. Unii au înnebunit din cauza acestor torturi, cum au fost Iosif
Klias şi Brüll Iuliu. Înainte de a fi expulzaţi şi o parte internaţi în lagăre, ei au fost legaţi în lanţuri şi
escortaţi prin oraşul Zalău şi din nou bătuţi cu cruzime de locotenentul din serviciu de contraspionaj,
pe nume Fabian.
Aceleaşi autorităţi militare din jud. Sălaj, la ordinul generalului Bauer Nandor, comandantul
judeţului, „drept executare a ordinului verbal al primului ministru Teleki Paul, au ridicat peste 100 de
persoane, locuitori de naţionalitate română, de pe teritoriul întregului judeţ, împreună cu membri de
familie, printre care şi copii şi bătrâni în vârstă de 80-90 de ani”. Cei arestaţi au fost duşi în
închisoarea din Zalău şi generalul Bauer, personal, le-a comunicat „că vor fi expulzaţi ca măsură de
represalii pentru expulzările din Ardealul de Sud şi după ce au selecţionat un număr de 60 de persoane,
care au fost percheziţionate şi despuiate de obiectele de primă necesitate, au fost îmbarcate în vagoane
de vite, scuipaţi şi huiduiţi de mulţime şi după ce au fost închişi ermetic, fără hrană şi apă, li s-a dat
drumul în România, prin ruta Oradea-Salonta-Bekescsaba-Curtici”.
Acelaşi comandament militar din judeţ, „Bauer Nandor, a dispus trimiterea în lagărul de
internare a celor 2 loturi de locuitori români, şi anume prin ordinul nr.18/1940, din 7 octombrie, 37 de
persoane, iar în ziua de 10 octombrie 1940, 52 de persoane”. Motivele internării a fost „fapte
antinaţionale”, „persecuţia ungurilor”, „lipsa de loialitate” etc. Astfel arbitrariul şi ura au putut fi
concretizate în voie prin astfel de acţiuni criminale.
Oraşul Şimleu Silvaniei a fost şi el teatrul celor mai frecvente arestări, maltratări şi expulzări
ale românilor şi evreilor. Comandant militar al oraşului era lt.col. Lehotzki Andor, care avea consilier
politic pe Brandt Iozsef, absolvent al unei şcoli de înalte studii agronomice, vicepreşedintele Partidului
Maghiar din judeţul Sălaj. În acest oraş au fost arestaţi 40 de români şi 40 de evrei, printre care
avocatul Ionel Pop, Schill Victor, Brüll Iuliu, Gheorghe Dobocan ş.a. Au avut loc şi „numeroase
expulzări, cum este cazul avocatului dr. Ioan Căpălnaşiu, dr. Ghetie şi alţii”.
În judeţul Someş, aceleaşi acte de represalii contra românilor erau comise sub oblăduirea
comandantului militar al judeţului, generalul Toldt Jozsef, care deţinea, în acelaşi timp şi funcţia de
comandant al Grupului de Armate din Nord, cu sediul în Dej. El a fost sprijinit de consilierul politic,
dr. Also Laszlo şi la 4 octombrie 1940 a executat ordinul superiorilor săi de expulzare a românilor.
Alte expulzări le-au comis pe cont propriu în perioada ce a urmat. „În tot cursul administraţiei militare
au arestat în tot cuprinsul judeţului fruntaşi ai naţionalităţii române, i-au întemniţat în închisoarea din
Gherla, unde au fost ţinuţi câteodată 30-60 de zile, până când, în urma constrângerilor şi ameninţărilor,
au semnat un act prin care au renunţat la cetăţenia maghiară, cerând trecerea lor în România”.
Pe lângă această persecuţie politică, practicată de administraţia ungară „pe scară întinsă,
pentru urmărirea aceluiaşi scop, adică determinarea lor [a românilor] să-şi părăsească vetrele au
introdus şi un alt mijloc, schingiuirile şi silniciile” comise printr-o echipă de şoc, comandată de
maiorul de jandarmi Dobay Alexandru.
„Echipa de teroare a acestui călău - se spune în sentinţa Tribunalului Poporului din Cluj sus-
amintită - în ziua de 11 septembrie 1940 a apărut în comuna Beclean, chemată fiind din partea
acuzatului Szapanos Nicolae, consilierul politic numit pe lângă comandantul de plasă al plăşii
Beclean, unde a dispus arestarea celor 25-30 de persoane şi făcând cantonamentul în localul şcoalei, a
început schingiuirile oamenilor nevinovaţi. Între victimele acestui călău au fost: avocatul dr. Victor
Soldea, bătut în tot cursul nopţii de 11/12 septembrie 1940, cu vână de bou, până când a început să-i
curgă sângele şi în urma unei hemoragii interne a leşinat. Leziunile cauzate s-au vindecat după trei
luni. În urma leziunilor primite au murit următorii locuitori ai comunei Beclean: Crişan Grigore -
ferar, Chira Grigore - agricultor, Simon Dumitru - ceferist şi Slavan Teodor - pantofar”. Pentru
comiterea acestei anchete criminale a intervenit deci consilierul politic Szapanos Miklos, contribuind
astfel „la omorârea şi schingiuirea oamenilor nevinovaţi, din pornire şi ură de naţiune”.
În judeţul Bihor, comandantul militar Lipto Dezsö a persecutat pe cei „800 de colonişti români
din comuna Regele Ferdinand şi pe câteva sute de colonişti români din comuna Roşiori”, care au fost
grav maltrataţi”, apoi după ce avocatul Vasile Bledea a făcut reclamaţii, românii au ieşit tot ei
vinovaţi, fiind apoi expulzaţi, ca şi avocatul Bledea „pentru obrăznicia că a făcut reclamaţia”. Nici o
manifestare a demnităţii umane nu era deci permisă românilor de către ocupant.
„Cei 800 de colonişti din comuna Regele Ferdinand au fost somaţi în luna septembrie 1940,
din partea unui agent al contraspionajului din Oradea, cu numele Szepkuti Ştefan, ca în termen de o
săptămână să-şi părăsească pământurile şi vetrele, pentru că altfel o vor păţi”. Deoarece oamenii nu au
executat ordinul în acea zi, la 6 octombrie au sosit jandarmi în comună iar a doua zi, un subofiţer,
sublocotenentul Sebestyen, „a scos ceasul şi a declarat textual: Mai acord 5 minute; pe cine mai găsesc
peste 5 minute în comună îl împuşc”. Astfel, bieţii ţărani au fost nevoiţi să-şi părăsească vetrele şi
avutul, deoarece „ în acele timpuri au auzit vestea masacrelor de la Ip şi Trăznea, precum şi omorârea
românilor din comuna Sântion, judeţul Bihor, motiv pentru care această ameninţare au considerat-o
serioasă”. Această expulzare s-a comis din ordinul generalului Bitto Dezsö, fiind contrară nu numai
„tuturor regulilor de omenie” ci şi ordinului grupului de administraţie militară, nr.1291/1940, care
arăta că „îndepărtarea cu forţa a coloniştilor români de pe teritoriul anexat este contrară spiritului
arbitrajului de la Viena”.
Asemenea acte de teroare s-au comis şi pe teritoriul judeţului Satu Mare, administrat de
comandantul militar, generalul Bajor Ferencz, şi de generalul Sebestyen Bela. Ei, „pe lângă deposedări
de bunuri, retrageri de brevete, interdicţii de profesiuni şi concedieri masive de funcţionari, au recurs
la constrângerea românilor prin arestări, schingiuiri şi ameninţări, să semneze cereri de renunţare la
cetăţenia maghiară şi de trecere în România. Aceşti comandanţi au înfiinţat şi un lagăr de internare în
oraşul Careii Mari, unde au înghesuit mai multe sute de oameni din judeţele Satu Mare şi Maramureş.
Asemenea, tot din ordinele lor au fost expulzaţi coloniştii români din regiunea Carei”.
Calvarul administraţiei militare ungare ia sfârşit la 26 noiembrie, când se introduce
administraţia civilă, cu tot cortegiul ei de alte suferinţe şi privaţiuni pentru poporul român şi pentru cei
de altă etnie decât cea ungară.
7.2.4. Administraţia civilă
(27 noiembrie 1940 – 25 octombrie 1944)

7.2.4.1. Oprimarea politică şi juridică

Cortegiul celor mai mari suferinţe şi al celor mai dramatice momente din viaţa românilor
rămaşi în Ardealul ocupat, din viaţa naţiunii române însăşi - dacă o bună parte a ei trăia sub teroare şi
umilinţe de nesuportat - a continuat şi după retragerea administraţiei militare ungare.
În fruntea judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor s-a reinstaurat administraţia civilă,
fiind aduşi mulţi funcţionari unguri din Ungaria. Uneltele lor de persecuţie au rămas aceeaşi jandarmi
şi poliţişti din timpul administraţiei militare, precum şi serviciile militare de spionaj-contraspionaj,
formaţiunile paramilitare ungureşti etc. S-au pus în slujba prigoanei antiromâneşti, a ideilor criminale
de purificare etnică de români, şi instanţele de judecată, presa, partidele politice ungare.
Serviciul de contraspionaj ungar (Kémelháritó) urmărea şi cerceta pe intelectualii români, mai
ales, pe oricare român care căuta „să întreţină legături, cât de cât, cu cei dragi ai lui de dincolo de
odioasa linie demarcaţională a dictatului de la Wiena”, văzând în el „un spion contra intereselor şi
contra ideii de stat maghiar”.
Judecătorii, în marea lor majoritate, „în loc să discearnă conform normelor procedurii penale
moderne între probe şi probe, au admis ca martori în procese politice chiar pe persoanele care făcuseră
cercetările inchizitoriale, iar în cursul judecării morale s-au purtat în mod deosebit de violent şi
terorist, nedând posibilitatea acuzaţilor să-şi facă apărările în cauză, ţinând prin aceasta la facilitarea
muncii celor care aveau drept scop exterminarea persoanelor contrare regimului lor de dictatură
fascistă.”
Înfiinţarea în Ardealul ocupat a serviciului de contraspionaj şi spionaj ungar a avut loc în
primele zile ale instaurării administraţiei militare ungare. Sediul central al acestuia era în Cluj,
str.Dorobanţilor nr.10, „având ramificaţii subordonate şi filiale în toate oraşele mai importante din
Nordul Ardealului. Aşa au fost la Tg.Mureş, pentru regiunea secuiască, la Satu Mare, Baia Mare,
Oradea, Ôimleu şi Dej”.
Serviciile de spionaj şi contraspionaj aveau drept misiune „eliminarea din cadrul statului
maghiar, prin orice mijloace, a elementelor străine de rasa maghiară, considerându-le periculoase
pentru existenţa statului fascist. Pentru realizarea acestor scopuri au întrebuinţat cele mai grozave
mijloace şi metode de torturi şi maltratări contra victimelor care au fost arestate şi anchetate de către
acest serviciu”.
Acest serviciu, pus cu zel deosebit în slujba intereselor criminale ale guvernului de la
Budapesta, „a lucrat paralel şi în strânsă legătură cu un alt serviciu, numit al apărării naţiunii.
Împreună cu celelalte instituţiuni: poliţia, jandarmeria - îndepărtându-se de la adevărata lor menire [pe
care o au în state demne şi democratice] - au luptat pentru curăţirea ţării de elemente nemaghiare,
conform teoriei rasiale, ce caracteriza acest regim fascisto-hortist”. Comandant suprem al serviciilor
de spionaj-contraspionaj a fost colonelul Feyér Aurel, numit în „primele zile ale ocupării Ardealului
de Nord de către armata maghiară, din toamna anului 1940, până în vara anului 1943, succesorul
acestuia a fost colonelul Péterffy, până în toamna anului 1944”. Serviciul de contraspionaj a fost
condus în cea mai mare parte a perioadei ocupaţiei ungare, de patru ani, de lt.col. Simon Jenö, „care
avea sub comanda sa biroul de urmăriri şi cercetări”, unde erau încadraţi „funcţionari de carieră
poliţienească”, printre care erau şi Hegedüs István şi Balàsz Bela, stabiliţi de Tribunalul Poporului din
Cluj drept „principalii anchetatori şi bătăuşi ai acestui serviciu”. Pe lângă aceşti funcţionari, serviciul
de contraspionaj, mai avea şi o gardă compusă din soldaţi, iar comandantul acestei gărzi era plut.
Kakasi Marton, "care şi el lua parte la anchetarea şi torturarea victimelor". Mai erau apoi şi „agenţii
exteriori”, şi anume Làszlo Akos şi Bereczki Vilmos, care şi ei "luau parte la cercetările şi bătăile
victimelor".
Şeful filialei din Satu Mare al acestui serviciu de contraspionaj era lt.Szabo Gyula, la Târgu
Mureş - col.Gubicza Sándor, care avea în subordine biroul de cercetări şi urmăriri, condus de
mr.Cibertics Emeric, ajutat de lt.Takács Pál, plt.maj.Pajkos Mihaly şi Galambos István. Toţi aceştia au
înscenat, „prin practici dintre cele mai rafinate, cazuri de spionaj în sarcina românilor, cu nemiluita, şi
fără considerare la vinovăţia celui în cauză”. Practica cea mai uzitată era „întinderea curselor” şi alte
metode de diversiune. Astfel a fost găsit „vinovat” Ştefan Mureşan din Cluj, funcţionar la Banca
„Economul”, căruia i s-a pus în palton, la 9 noiembrie 1943, de către Akos László, o scrisoare care nu-
i aparţinea, şi astfel a fost arestat, dus la Budapesta şi apoi în lagărele din Germania, de unde s-a întors
abia în 1945, la eliberarea teritoriilor respective de către trupele aliate.
„Anchetarea persoanelor cercetate de organele serviciului de contraspionaj se făcea cu cele
mai barbare metode de constrângere, câteodată aplicate personal de către lt.col. Simon”, şeful
serviciului de contraspionaj din Cluj, „şi, în genere, cu ştiinţa şi în prezenţa acestui acuzat şi a
celorlalţi conducători ai serviciului”. Anchetat fiind pe nedrept, proprietarul hotelului „Parc” din Cluj,
evreul Ludovic Sajovics, căruia i s-a înscenat tot găsirea unor „hârtii compromiţătoare la locuinţa sa, a
fost mereu bătut şi torturat de către detectivii Iuhász, Balász, col.Simon, Hegedüs şi Kickzo”. Atât de
maltratat era de aceşti călăi, încât era plin de sânge şi „mereu ameninţat cu spânzurătoarea, pentru a-l
determina să recunoască fapte neexistente. Martorul, nevrând să recunoască, a fost legat cu un lanţ de
mâini, i-au petrecut mâinile peste genunchi, iar pe dedesubt i-au introdus un băţ, atârnându-l pe două
scaune. I-au luat jos ghetele de pe picioare, bătându-l cu bastonul de cauciuc la tălpile picioarelor, şi
peste tot trupul.
Alexandru Vaida din Cluj, arestat la 15 decembrie 1941, a fost arestat de pe stradă şi înjurat
trivial de Hegedüs István, dus la sediul serviciului de contraspionaj, în str. Dorobanţilor nr.10, unde
era culcat pe pardosea un ţăran plin de sânge în urma bătăilor primite, care horcăia până îşi dădea
sufletul”. A fost ameninţat că aşa va păţi şi el dacă nu vorbeşte. „Nişte soldaţi, conduşi de un plutonier,
l-au bătut cu centurile peste tot corpul, iar un soldat l-a lovit cu patul armei în piept, încât a căzut jos”.
A mai fost bătut şi după trei zile, la interogatoriu, iar la 3 mai 1942, „legat în lanţuri, a fost trimis spre
Budapesta, însă a scăpat, dezertând şi trecând în România”.
Tribunalul Poporului din Cluj a mai stabilit şi alte acte criminale ale acestui serviciu, alte
arestări pe motive false, bătăi şi schingiuiri şi maltratări cu vâna de bou ale victimelor peste tot corpul,
cu cele mai sadice fantezii, care au cauzat apoi infirmităţi. Criminalii au trecut apoi şi la execuţii. În
curtea închisorii serviciului de contraspionaj din Cluj au fost executaţi, la 12 ianuarie 1942, arestatul
Furczel şi românul Dumitru Tanţău, acesta fiind mai întâi schingiuit cu sadism, introducându-i „sub
unghii bucăţi mici de lemn”.
Crunt bătut şi torturat a fost şi Emil Moldovan din Câţcău, jud. Cluj, de agenţii Balázs şi
Szabó, arestat fiind la 3 februarie 1943. Adus la Cluj a fost bătut cu cruzime aproape în fiecare zi, timp
de o lună şi jumătate, de agenţii Balàsz şi Kakas, care îi zdrobeau degetele la uşă, îl legau cu tălpile în
sus, ca să-l poată bate, timp în care „au deschis radioul la [postul] Bucureşti, unde se cânta o sârbă”.
După şase săptămâni „a fost trimis la Budapesta, de unde l-au dus în Germania, de acolo scăpând în
urma eliberării de către trupele aliate”.
Medicul şef al Spitalului din Baia Mare, dr. Iuliu Pop, fiind arestat de şeful serviciului de
contraspionaj Baia Mare, Gregovanyi, a fost trimis la Cluj, unde sadicii agenţi „l-au ars cu jarul de la
ţigaretele de foi, pe care le fumau, pe ambele părţi ale ale feţei”. Cu acelaşi sadism feroce acţionau şi
filialele din Satu Mare, Tg.Mureş etc. ale serviciului de contraspionaj ungar (K.H.). În Târgu Mureş,
sediul filialei era în str. Mantovici nr.4, unde au avut de pătimit, arestaţi fiind, Gheorghe Gherman, dr.
Emil Sabin, dr. Ioan Togănel, Victor Mera, dr. A.Cicoreanu, Gavril Muscă, dr.Petre Muscă, Iosif
Buzdugan, Iosif Pop, Iacob Ioan, Ioan Olteanu, Gheorghe Alexandru, dr.Grigore Ursachi ş.a. Crunt
bătut a fost şi Gheorghe Pop, arestat în anul 1943 de către serviciul de contraspionaj din Târgu Mureş.
Pentru „urmărirea şi descoperirea tuturor elementelor democratice din Ardealul de Nord”, a
comuniştilor, a oamenilor politici, a fost instituit serviciul intitulat „Csendör Nyomozo Különitmény”,
subordonat direct Ministerului de Interne. Serviciul era condus de căpitanul de jandarmi Fekete Paul,
„din Regimentul 3 jandarmi, unul dintre agenţii secreţi ai Siguranţei hortiste şi unul din cei mai solizi
stâlpi ai regimului”. Ajutorul său era dr.Zador Anton, sublocotenent de jandarmi. Din echipa de
cercetări făceau parte următorii agenţi ai echipei de cercetări politice: plut.Dede Marton, Juhász
András, Juhász István, Bányai Pál, Pozsga János, Szallos Ferencz, Nagy Mihály, Rako Sándor, Lovász
Ferencz, Veress Antál, Horvath Sándor, Szabo Miklos, Gerenday Pál, Becze Sándor, Czizmadia
József, Bèrczes Géza şi Pálinkás Jozsef.
Sediul acestei echipe mobile de cercetări din întreaga zonă a Ardealului ocupat era în
Someşeni, jud.Cluj, în hangarele aviaţiei antiaeriene. „Cercetările au început în anul 1941, luna iunie,
continuându-se până la începutul iernii. În tot acest interval de timp au fost arestate sute de persoane,
uneori numai pentru simplul motiv că erau bănuite ca simpatizante a ideilor de stânga. Metodele
întrebuinţate pentru a-i determina pe cei arestaţi să recunoască uneori învinuirile imaginare ce li se
aduceau sunt adevărate torturi neînchipuit de crude, ca: bătăile cu bastonul de cauciuc la tălpile
picioarelor, chinul cu acul bătut sub unghii sau la tălpile picioarelor, legarea cu lanţ şi spânzurarea,
manegiul, broasca, jocul de-a mingea în bătaie, împunsăturile şi lovirea organelor sexuale,
balansoarul, electricitatea şi alte sisteme de inchiziţie”. Unii au decedat acolo din cauza bătăilor.
Cei arestaţi, din întreg Ardealul ocupat, erau internaţi fie la Someşeni, fie erau duşi la
Budapesta, în lagărul de deţinuţi politici înfiinţat de guvern. În vara anului 1941 au fost arestate mii de
persoane. „Cu ocazia cercetărilor şi interogatoriilor, fiecare era bătut, după ce era legat pe o bancă, cu
numeroase lovituri de baston de cauciuc”, până când cel maltratat astfel, de groază şi durere, „se
obliga să scrie în declaraţia lui tot ce doreau anchetatorii”. Astfel au fost trimise în judecată 134 de
persoane şi numeroşi arestaţi au fost condamnaţi.
La Oradea s-a înfiinţat o „filială a lagărului central de la Someşeni”, pentru judeţele Satu
Mare, Sălaj şi Bihor. Cercetările erau făcute de aceiaşi agenţi ai echipei mobile de la Someşeni-Cluj.
În urma acestor anchete „procurorul politic Piacsek din această regiune a trimis în judecată un număr
de 169 de persoane”. Arestările pe motive politice au început la Oradea în august 1941 şi arestaţii erau
duşi în cetate, unde era o cameră de schingiuire, cu aceleaşi metode sadice de tortură ca şi la
Someşeni. În Maramureş, sediul unei filiale a echipei de cercetări de la Someşeni-Cluj era în oraşul
Sighet, în vila „Groedl”. Din această zonă, în urma cercetărilor de acest gen, au fost trimise în judecată
97 de persoane. Unele persoane arestate erau trimise în lagărul de la Someşeni-Cluj.
"Cercetările în regiunea Dej şi Bistriţa au fost făcute în localul Cercului Teritorial din Dej" de
aceiaşi agenţi ai echipei mobile de la Cluj. Din această zonă au fost trimise în judecată 76 de persoane,
pe motiv politice.
În zona secuimii „cercetările au fost mai intense şi pe un plan mai întins executate. Pentru
aceasta, echipa de cercetare de la Someşeni-Cluj, trimisă în această regiune, a înfiinţat lagăre la
Acăţari, jud.Mureş, Topliţa Română, jud.Mureş, Ciceu, jud.Ciuc, şi Sf.Gheorghe. În fiecare din aceste
centre de cercetare au fost anchetate zeci şi sute de persoane, după metodele deja arătate, fiind
maltratate în chip îngrozitor. Rezultatul acestor cercetări a fost (...) trimiterea în judecată a unui număr
de 186 de persoane”.
Deoarece numărul arestaţilor trimişi în judecată era foarte mare, „s-a format o echipă mobilă
de judecată, numit Completul de 5 (cinci), a cărui preşedinte era dr.Zalá Endre, consilier de Curte de
Apel, iar procuror, Piacsek Ştefan. Acest complet de judecată se deplasa în centrele mai importante, ca
Tg.Mureş, Oradea, Satu-Mare, Sighet şi altele, unde judeca procesele(...). Era extrem de părtinitor,
pătimaş şi nedrept, nelăsând pe inculpaţi să expună chinurile fizice şi morale prin care au trecut în
cursul cercetărilor, bazându-se pe interogatoriile stoarse prin torturi şi maltratări”. Şi pentru ca
diabolicul angrenaj să funcţioneze şi mai bine, erau audiaţi ca martori „chiar anchetatorii echipei
mobile, spre a dovedi cu ei că recunoaşterile inculpaţilor la cercetări s-au făcut fără violenţă şi de bună
voie”. Apărarea avea un rol „de figurant”. Fostul apărător în aceste procese, dr.Fekete Andor, arăta în
1946, la procesul criminalilor de război, că „cel puţin 20% din numărul acuzaţilor erau absolut
nevinovaţi”. Tot el dovedea că „la Budapesta, instanţa a audiat pe agenţii de urmărire ca martori,
punându-i să jure că niciodată nu au maltratat pe acuzaţi, cu toate că lumea şi membrii completului de
judecată aveau cunoştinţă de cruzimile de care se foloseau organele însărcinate cu conducerea
cercetărilor”.
Toţi aceşti agenţi ai serviciilor de contraspionaj ai echipei de urmărire şi cercetare s-au făcut
astfel vinovaţi, în primul rând, de comiterea unor „acte de violenţă, torturi şi, în general, alte mijloace
nelegale de constrângere”, de crime de război. De asemenea, dr.Zalà Endre şi dr.Piacsek István, în
calitatea lor de judecători, respectiv procurori, au ajutat cu intenţie la săvârşirea actelor de teroare şi
violenţelor asupra celor condamnaţi de aceste tribunale speciale, prin aceea că, dr.Piacsek Ştefan a
susţinut un rechizitor nefondat şi bazat numai pe declaraţii stoarse prin teroare şi maltratări, deşi avea
cunoştinţă de felul cum a urmat cercetările, iar preşedintele tribunalului special, acuzatul dr.Zalan
Endre, a condus dezbaterile de aşa manieră, încât a admis ca martori pe cei care făcuseră cercetările
prin teroare, ştiind de acest fapt, în acelaşi timp nepermiţând acuzaţilor să-şi facă apărarea necesară şi
purtându-se cu ei în mod brutal”.
În afară de persecuţiile, arestările, maltratările şi privările de libertate de la Someşeni-Cluj,
executate prin Serviciul de contraspionaj ungare, astfel de împilări din motive politice le comitea şi
justiţia şi poliţia, sute de oameni au avut astfel de suferit, fiind închişi în Penitenciarul Cluj şi în alte
penitenciare din Transilvania ocupată. Numeroşi români, dar şi evrei şi maghiari, ţigani etc., intrând în
conflict cu regimul totalitarist de ocupaţie au fost arestaţi şi închişi pentru "răscoală", "ofensă adusă
naţiunii", "ofensă adusă regentului", "instigare", "ofensă adusă onoarei naţiunii maghiare şi statului
maghiar", trecere interzisă a frontierei, dar şi pe motive „economice”, care de fapt mascau o persecuţie
de ordin politic.
Pentru răscoală au fost închişi în Penitenciarul din Cluj, în 1941, un număr de zece români din
Bicazu Ardelean şi Tulgheş. Din Penitenciarul Cluj ei au fost duşi apoi în închisoarea militară din
Budapesta, unde unii şi-au găsit sfârşitul. Ce însemna, în fapt, delictul de "ofensă adus naţiunii?"
Maria Pop, văduva lui Vasile Puşcaş din Almaşu, ţinutul Călatei, a fost arestată pentru „defăimarea
onoarei statului ungar şi naţiunii ungare şi răspândire de neadevăruri," pentru că, în ziua de 21 ianuarie
1941, împărţindu-se făină în mod gratuit la săracii din sat, dar numai la maghiari, ea a fost auzită
spunând: "Vedeţi! Ungurii duc făină pe gratis! Lasă să ducă! Nouă nici nu ne trebuie pentru că imediat
vin românii şi nouă ne vor da ei”. Este adusă în faţa instanţei la Cluj. Cazul este relatat şi de ziarul
„Keleti Ujsàg” ziarul de Est din 30 aprilie 1941, care a publicat articolul „Kalotaszegi ballada”
(Baladă din ţinutul Călatei), din care reiese şi obsesia purificării etnice a ocupantului, „balada”
constând în pierderea pentru naţiunea ungară a unei „maghiare românizate”. Întrebată de judecător
dacă nu e maghiară, românca a spus: „Nu mă tot ispitiţi! Dacă mă şi ucideţi, nici atunci nu sunt
maghiară”. Se insinua că are nume maghiar, Puşcaş (nu ştia ocupantul că în secolele XVII-XVIII au
fost mulţi puşcaşi români în slujba principelui şi ţării), că are chipul şi portul maghiar (purta o fustă
vărgată şi un pieptar albastru).
Mulţi români, conştienţi şi exasperaţi de situaţia tragică în care au ajuns sub ocupaţia
maghiară nu arareori mai răspundeau şi cu câteva vorbe grele la adresa împilatorilor. Tânărul Vasile
Puşcaş, de 21 de ani, din Zimbor, fiul lui Todor Puşcaş şi Ana Floarea, înalt de 1,75 m, a fost auzit
spunând în decembrie 1941 că „Ar trebui jupuită pielea lui Hórthy pe bâtă!”. Este arestat şi închis în
Penitenciarul din Cluj, „În numele sfintei coroane ungare”, pentru „ofensă adusă regentului”. Şi astfel
de cazuri sunt numeroase.

7.2.4.2. Exterminarea românilor în lagărele de muncă

Tot pentru urmărirea scopului de exterminare şi purificare etnică de români a teritoriului


ocupat au fost instituite lagărele de muncă forţată, pe tot cuprinsul Ungariei.
Un document din arhivele clujene ne dezvăluie extraordinarele privaţiuni şi condiţii de
exterminare la care erau supuşi românii concentraţi în lagărele de muncă forţată din Ungaria în 1940-
1943, la lucrări cu caracter militar, la terasamente de căi ferate, în mine, la exploatări forestiere, în
uzine, fabrici de acid sulfuric, de sticlă, la lucrări de irigaţie etc. Documentul spune că guvernul ungar
de atunci al lui Horthy Miklos urmărea anihilarea completă a românilor prin secătuire economică,
distrugerea potenţialului vital (munci fizice până la epuizare, lipsa de hrană, condiţii mizerabile de
viaţă), maghiarizarea tineretului rămas acasă etc.
În 1943 erau următoarele lagăre de muncă forţată în Ungaria:
1. Compania românească de muncă forţată nr.1012, compusă din 220 de români din jud.
Bihor, instalată la 1 iunie 1942 în Raho, jud. Maramureş (fosta Cehoslovacie); după 3 iunie a fost
mutată lângă Szeged; oamenii „trăiesc în cea mai neagră mizerie”, cu îmbrăcăminte ruptă şi dormind
în barăci sparte şi neîncălzite.
2. Lagărul de la Litèr, jud. Vesprèm, compus din 240 români, concentraţi la 23 iulie 1942;
lucrează la terasamente de cale ferată; lucrează în zdrenţe, dorm într-un grajd neîncălzit, "fără paturi,
nu li se dă săpun, fiind plini de paraziţi”.
3. Compania românească de muncă nr.1015, din Mesztegnyó, jud. Somogy, înfiinţată în iunie
1942; lucrează la exploatarea forestieră; aceleaşi condiţii ca mai sus şi merg pe jos, desculţi, zilnic, 24
km.
4. Compania românească de muncă nr.1060, cu 200 de oameni; lucrează în Kardoskut, jud.
Csongrad, la canalizare-irigaţii, înfiinţată la 27 august 1942.
5. Compania românească de muncă nr.1064, cu 200 de oameni, lucrează în acelaşi loc ca şi
compania 1060, ambele au aceleaşi condiţii ca mai sus, cu hrană rea şi insuficientă, românii fiind
înjuraţi şi maltrataţi.
6. Compania românească de muncă nr.1045 de la Petfürdö, jud. Veszprem, infiinţată în
septembrie 1942; aceleaşi condiţii, concentraţii lucrând 12 ore pe zi, precum şi duminica.
7. Compania românească de muncă nr.1013, tot în Petfürdö, înfiinţată în iunie 1942; aceleaşi
condiţii.
8. Compania românească de muncă nr.1019, de asemenea în Petfürdö, înfiinţată în august
1942; aceleaşi condiţii.
9. Compania românească de muncă nr.1056, concentrată în Kalocsa, jud. Pest; aceleaşi
condiţii.
10. Tabăra de muncă din Orosháza, jud. Békés, unde erau concentraţi 972 români din judeţele
Bihor şi Năsăud, împărţite în patru companii a 243 oameni; lucrează la construirea unor canale,
oamenii sunt zdrenţăroşi, flămânzi, epuizaţi, cu paraziţi, ţinuţi în mizerie cruntă.
11. Tabăra de muncă de lângă oraşul Nagysölös, jud. Ugocea; lucrează 300 de români din jud.
Năsăud la o carieră de piatră; regimul de lucru şi de viaţă e insuportabil.
12. Tabăra de muncă din Odorău, jud. Satu Mare, cu 400 de români concentraţi din jud.
Năsăud; lucrează la terasament de cale ferată; condiţii neumane ca mai sus.
13. Tabăra de muncă din Miskolcz, la fabrica de sticlă; lucrează 2000 de români, majoritatea
din Úara Oaşului; aceleaşi condiţii.
14. Tabara de muncă din Ciocârlău, jud. Satu Mare, cu 400 de români concentraţi la
terasamente de cale ferată, aceleaşi condiţii.
15. Tabăra de muncă din Surduc, jud. Sălaj, cu 400 de români, concentraţi la terasament de
cale ferată, aceleaşi condiţii.
16. Detaşamentul de lucru din Baia Mare, întreprinderile „Hungaria”, foste „Phönix”, compus
din români.
17. Compania românească de muncă nr.1046 din Budapesta, str.Maglodi nr.17; 206 oameni,
concentraţi în septembrie 1942; condiţii inumane, muncă şi în zilele de duminică, „nu li se admite să
iasă la vizita medicală”, sunt înjuraţi, bătuţi şi insultaţi ca români”.
18. Tabăra de muncă din Miskolcz, cu 192 de români concentraţi în iunie 1942 din jud. Satu
Mare la fabrica de cherestea; aceleaşi condiţii.
19. Tabăra de muncă din Abrusfelva, jud. Csongrad, cu 2500 de români, concentraţi în iunie
1942 la constituirea unui canal; aceleaşi condiţii.
20. Tabăra de muncă de la Ocósgyör, cu 200 de români din jud. Satu Mare, concentraţi în
iunie 1942; lucrează de la 6 dimineaţă până la 11-12 noaptea; aceleaşi condiţii.
21. Tabara de muncă din Marghita, jud. Bihor, cu 250 români din judeţele Someş, Cluj şi
Năsăud, lucrează la terasamente de cale ferată: aceleaşi condiţii, „nici o asistenţă medicală”.
22. Lagărul de muncă din Beretyoujfalu, unde au fost concentraţi 1642 români între 23-42 ani
din comunele: Gepiu, Inăud, Bicaciu, Salonta, Mădăras, Ateaş, Cefa, Berechiu, Rojit, Sânicolaul
Român; lagărul era împărţit în 7 companii de muncă (numerele 1999-2005) numite: Magyar Kiraly
Tabori Romàn Munkás Század - compania de muncă românească a lagărului regesc ungar; în acest
lagăr au fost aduşi 164 de români din Maramureşul de peste Tisa, fost cehoslovac; aceleaşi condiţii.
23. Tabăra de muncă din Ajka, judeţul Veszprem, cu 230 de români din jud. Bihor; lucrează la
o mină de cărbuni; aceleaşi condiţii.
24. Tabăra de muncă din Urogosertö, jud. Pest, cu 230 de români din jud. Bihor, concentraţi la
1 august 1942; lucrează la un canal; aceleaşi condiţii inumane.
25. Companiile româneşti de muncă nr.1001, 1002 şi 1004 în lagărul de la Bácskertes, jud.
Bácsbódrog, unde sunt cantonaţi 600 de români; lucrează la construirea unui mare aerodrom la
Bükszálás, între Zombor şi Bácsszentivàn; acelaşi inuman tratament.
26. Compania românească de muncă 1019 din Căciulata, jud. Sălaj, cu 200 de oameni, lucrând
la terasamentul unei căi ferate; acelaşi tratament.
27. Tabăra de muncă din Rozsa Szent Márton, cu 200 de români, lucrând într-o mină de
cărbuni, necalificaţi şi în condiţii de accidente zilnice de muncă.
28. Compania românească de muncă nr.1044 din Beretyosézplak, compusă din români din
judeţul Năsăud, aceleaşi condiţii.
29. Compania românească de muncă din Békéssamson, cu 230 oameni; lucrează la un canal de
irigaţie, aceleaşi condiţii.
Din păcate acest tablou se opreşte la primele concentrări pentru muncă forţată, din anul 1942,
urmând însă alte masive concentrări şi din judeţele Cluj, Someş etc., din 1943-1944, în lagăre de
muncă forţată, la minele din Ajka Tatabanyo, la uzinele Csepel etc.

7.2.4.3. Activitatea organizaţiilor extremiste maghiare de incitare la oprimarea populaţiei


româneşti

Un alt aspect al terorii împotriva românilor din timpul administraţiei civile de ocupaţie ungară
era şi cel al activităţii organizaţiilor extremiste ungare.
Tribunalul Poporului din Cluj a stabilit, prin sentinţa din 28 iunie 1946, că în Ardealul ocupat
activau numeroase astfel de organizaţii, începând cu partidul Renaşterii naţionale maghiare, al lui
Imredi Béla, şi cu cel al Crucilor cu săgeţi al lui Szàllasi Ferencz, până la cele ale avocaţilor şi
medicilor maghiari.
Dr. Égei Jénö, avocat din Târgu Mureş, „în cadrul baroului avocaţial a activat pentru
infiinţarea Asociaţiei naţionale a avocaţilor creştini, sau cu numele ei prescurtat MÜNE”. El, "în tot
timpul celor 4 ani de ocupaţie maghiară, (...) începându-şi activitatea pe acest teren încă din anul
1940”, a dus o "luptă aprigă în scopul excluderii din barou nu numai a avocaţilor evrei, ci şi a
avocaţilor români”.
Asociaţiile de tir „Weselényi” din Zalău şi Satu Mare şi „Arpad” din Oradea aveau ca
principal rol „propaganda şovină împotriva românilor”. În fruntea acestora era baronul Aczel Endre,
refugiat din Aiud în Ardealul ocupat. Prin discursurile sale ţinute „la inaugurarea asociaţiilor de tir a
manifestat un spirit şovin agresiv, aţâţând lumea, mai ales împotriva populaţiei române. Într-unul din
discursurile ţinute a afirmat, în toamna anului 1944, când s-au dat luptele între armatele ruso-române
şi [cele] germano-maghiare că întreaga populaţie românească trebuie să fie nimicită şi copiii români
omorâţi în pântecele mamelor lor”. A organizat chiar „o echipă specială de şoc” pentru executarea
masacrelor. Tribunalul Poporului din Cluj a stabilit că aceste organizaţii teroriste ale lui Aczel Endre
au avut un rol hotărâtor în comiterea masacrelor din zona Bistriţa-Sărmaş, din toamna anului 1944.
Reprezentanţii administraţiei civile ungare se comportau în mod extraordinar de duşmănos cu
populaţia românească rămasă în Ardealul ocupat. De exemplu, notarul Zsigmond Ferenc din
Dumitriţa, jud. Năsăud, având în circumscripţia sa locuitori „aproape exclusiv de origine etnică
română (...) s-a comportat în mod cu totul neomenos faţă de această populaţie”, românilor li se adresa
cu injuria de „valah puturos” şi nu voia să vorbească româneşte cu ei, deşi poporul din zonă nu
cunoştea altă limbă. „Pe români, în special pe intelectualii români îi denunţa pentru orice motiv, chiar
închipuit de dânsul, pentru a priva în acest mod populaţia românească de conducătorii spirituali”.
Astfel, pe învăţătorul Leontin Bulea din comuna Raglea l-a denunţat autorităţilor că ar fi ars drapelul
unguresc şi astfel a obţinut transferarea disciplinară a acestuia (...). În scop de înjosire a conducătorilor
sufleteşti ai populaţiei române, a obligat pe preoţii comunelor să facă prestaţii cu carele în folosul unor
firme particulare, deşi după legiuirile de atunci preoţii erau scutiţi de prestaţii. Astfel sunt cazurile
preotului Grigore Costin din comuna Budacul de Sus şi Cuieşteanu Emil din comuna Ragla. De
asemenea, a căutat să pauperizeze populaţia locală românească prin rechiziţii masive, făcute şi
repartizate exclusiv asupra populaţiei româneşti. A mai creat o diversiune, cu ocazia vizitei
episcopului dr. Iuliu Hossu în comunele din zonă, punând „la cale un incendiu într-o pădure din
apropiere” şi forţând „pe locuitori să iasă la stingerea incendiului pentru ca să nu reuşească sărbătoarea
primirii episcopului”. Întrebând pe oameni pe cine aşteaptă, „tot el a dat răspunsul că pe un câine”. Tot
atunci, „doi honvezi unguri au tras cu arma în direcţia episcopului”, în comuna Budacu de Sus. La
intervenţia episcopului cei doi honvezi au fost judecaţi de Tribunalul militar ungar, dar au fost
pedepsiţi doar pentru risipă de muniţii, stabilindu-se, în mod parşiv de către această justiţie că cei doi
„au voit să tragă nu după episcop, ci după un câine”. Faptul este caracteristic pentru ceea ce însemna o
justiţie ticăloasă faţă de românii ajunşi în robie.
Notarul Zsigmond Francisc - simbol a ceea ce reprezenta administraţia civilă ungară din epocă
- s-a ocupat şi de denunţarea unor români în scopul de a fi arestaţi şi internaţi. A mai participat şi la
internarea evreilor în ghetoul din Bistriţa, la vânătoarea evreilor fugiţi şi ascunşi. Tot el a fost acela
care, „în calitate de notar a constrâns pe locuitorii români să semneze contracte de muncă pentru
Germania, astfel cum au făcut majoritatea notarilor unguri de atunci”. În urma acestor ticăloşii, „din
judeţul Năsăud au fost trimişi aproape 6000 de români în Germania, pentru munci în mine şi în
locurile bombardate, din care mulţi nu s-au mai reîntors”.
7.2.4.4.Constatările Comisiei italo-germane Roggeri-Henke
privind situaţia românilor din Transilvania de Nord

O sinteză privind „Situaţia românilor din Transilvania de Nord” a făcut-o, la începutul lunii
februarie 1943, şi Comisia italo-germană Roggeri-Hencke, din care extragem următoarele constatări
relevante, venite dintr-o sursă imparţială, care nu poate fi susceptată de părtinitate faţă de români, din
contră:

7.2.4.4.1. Din punct de vedere politic şi juridic

Autorităţile ungare şi în primul rând administraţia militară, au luat îndată după ocuparea
Transilvaniei de Nord, o serie de măsuri în contra populaţiei române ce se afla acolo şi prin care
aceasta era pusă într-o situaţie discriminatorie faţă de persoanele de origine etnică ungară. Chiar şi
atunci când mai târziu administraţia teritoriilor Transilvaniei reanexate a fost luată de autorităţile
civile, nu a avut loc o îmbunătăţire substanţială. După doi ani de dominaţie ungară în Transilvania de
Nord nu există încă o echivalare de drepturi între populaţia română şi cetăţenii de origine etnică
ungară, care să fi fost pusă în practică.
Guvernul şi autorităţile ungare nu au luat măsuri radicale pentru a se opune la difuzarea
ostilităţii contra românilor, care devenea tot mai mare; din contră, ele au permis ca aceasta să crească
într-o propagandă adresată, direct sau indirect, contra statului vecin. Românii s-au simţit în mod
deosebit de atinşi de atacurile presei ungare, în special ale celei din provincie, adresate Armatei
Române, cât şi de publicaţii ungare în domeniul istoric şi cultural [...].
Un alt motiv al crescândei nemulţumiri a populaţiei române din Transilvania de Nord este
politica de maghiarizare desfăşurată de autorităţile maghiare, care urmăresc în mod evident să şteargă
cât mai mult posibil urmele celor 22 de ani de dominaţie română, punând serioase piedici cetăţenilor
de origine etnică română, în drepturile lor. În afară de aceasta, printre populaţia ungară este împrăştiată
părerea - pe care autorităţile nu o combat deloc - că după recucerirea Transilvaniei de Nord a sosit
momentul refacerii tuturor pierderilor morale şi materiale suferite după 1918.
O reprezentare a intereselor elementului român faţă de autorităţile ungare este împiedicată, în
mod hotărât, de faptul că nu există în Ungaria o organizaţie naţională a elementului român... După
conducătorii români, Guvernul ungar ar trebui în primul rând să facă demersuri pentru a garanta
drepturile vitale ale românilor; numai când atmosfera ar fi îmbunătăţită, la sfârşitul unei perioade de
destindere, s-ar putea pune problema creării unei organizaţii [...].
Chiar şi ordonanţele speciale ale Guvernului ungar cu valabilitate limitată în teritoriile
reanexate şi care se referă prin efectele lor mai ales la situaţia bunurilor populaţiei române, cât şi
câteva hotărâri ale autorităţilor judiciare, au întărit la români convingerea că ei sunt supuşi la un
termen juridic diferit. În primul rând este ordonanţa nr.1440/1941 M.E. din 23 februarie 1941, care
constituie, după justificata părere a românilor, o lezare deosebit de gravă a drepturilor lor şi o
ameninţare serioasă pentru patrimoniul lor. Numita ordonanţă hotăreşte printre altele că toate
imobilele pe care cumpărătorii particulari le-au cumpărat prin buna învoială de la proprietăţile statului
român şi a institutelor publice, după 15 martie 1939, se expropriază fără indemnizaţii. Ordonanţa mai
dispune apoi că orice vânzare de imobile, făcută sub dominaţia română, poate fi revocată dacă
vânzătorul nu a obţinut o sumă corespunzătoare valorii reale prin preţul de vânzare. În acest fel pot să
fie atacate aproape toate vânzările de imobil ce s-au făcut în mod legal în timpul stăpânirii române.
Deşi textul ordonanţei nu face diferenţe între naţionalităţi, aceasta este îndreptată mai ales contra
intereselor populaţiei române [...].
Românii s-au plâns deseori că tribunalele ungare n-au procedat cu severitate şi zelul cerut la
instruirea şi condamnarea gravelor delicte comise de unguri în dauna românilor sau a unor membri ai
familiilor lor. O astfel de indulgenţă pare a fi în contrast cu criteriile de severitate de care tribunalele
au dat dovadă atunci când era vorba de adevărate sau presupuse infracţiuni la lege din partea unor
persoane de naţionalitate română [...].
Cetăţenii de origine etnică română mai suferă încă şi din cauza unei inegalităţi de drepturi a
anumitor măsuri administrative îndreptate contra lor, cât şi din cauza tratamentului ce li se aplica
deseori de către anumite autorităţi ungare [...]. Românii, care înaintaseră autorităţilor locale dorinţele
sau plângerile lor, au fost trataţi de ele fără nici un fel de consideraţie sau atenţie şi nici măcar n-au
putut obţine o examinare a chestiunilor ce-i interesa. În practică, deci, cetăţenii de naţionalitate română
renunţă deseori să se adreseze la autorităţile ungare pentru tutelarea drepturilor lor.
În birourile administrative din Transilvania de Nord cei ce aparţin minorităţii române
figurează în număr restrâns şi îndeplinesc în general slujbe fără importanţă, deoarece au survenit
concedieri în masă, expulzări, mutări şi emigrări. De exemplu, în judeţul Mureş-Turda, după trecerea
regiunii la Ungaria, toţi funcţionarii de origine română, în număr de 41, au fost concediaţi din
serviciile judiciare. Chiar şi municipiul Târgu Mureş a dat afară pe cei 150 funcţionari români pe care
îi avea.
Vechii funcţionari români sunt deseori nedreptăţiţi prin fixarea discriminatorie a drepturilor
lor de pensie. Acordarea pensiilor se face în urma avizului unor comisii speciale, care trebuie să
examineze dacă funcţionarul a avut o atitudine maghiarofilă sub stăpânirea română. Cercetările în
această privinţă se extind chiar la sentimentele sale asupra „ideii pan-române”. Dat fiind că nu e greu
să se facă acuzaţii într-un sens sau într-altul, s-a retras sau s-a micşorat pensia la numeroşi funcţionari
români care aveau dreptul la ea.
Autorităţile ungare relevă - chiar prin date statistice - că, într-un număr de localităţi aşa-zişii
judecători de ocol sunt români şi că românii fac parte chiar şi din Consiliile Judeţene şi Comunale. În
legătură cu aceasta trebuie observat că în Transilvania de Nord, unde de fapt se găsesc judecători de
ocol români, puterea este exclusiv în mâinile notarului care mai întotdeauna este ungur, în timp ce
judecătorii de ocol au numai atribuţii administrative pur executive şi cu totul subalterne.
În ceea ce priveşte reprezentarea minorităţii în Consiliile Judeţene şi Comunale, este vorba de
organe care în Ungaria au numai caracter consultativ, fără putere deliberativă, cu o importanţă practică
foarte redusă dat fiind că ele depind de bunăvoinţa reprezentanţilor Guvernului.

7.2.4.4.2. Prestarea serviciului militar

Pentru motive sentimentale, ce trebuie puse şi în raport cu situaţia din Transilvania de Nord,
populaţia română este, în general, contrară prestării serviciului militar în armata ungară. Aceasta
datorită mai ales zvonurilor ce circulă în toată ţara în legătură cu tratamentul nedrept şi rău pe care
românii, ce au de îndeplinit obligaţii militare, îl au de suferit din partea superiorilor lor cât şi
plângerilor din cauza maltratărilor, bătăilor şi batjocurilor pe care ei le suportă din cauza naţionalităţii
lor.
Sub impresia acestor povestiri şi în urma experienţelor făcute personale, un număr destul de
mare - care totuşi nu se cunoaşte cu exactitate - de români ce au obligaţii militare, fie între cei deja
încorporaţi în armată, cât şi cei care aşteaptă să fie concentraţi, fug dincolo de frontieră pentru a se
sustrage serviciului militar ungar [...].
Bătăi, aplicate mai ales de subofiţerii unguri, sunt date soldaţilor de naţionalitate română ca
mijloc educativ şi disciplinar mult mai des decât soldaţilor unguri. Sun întemeiate şi diferitele plângeri
referitoare la batjocurile la care sunt expuşi românii, înrolaţi în armata ungară, din cauza naţionalităţii
lor [...].
Deşi servesc cu loialitate şi competenţă militară, etnicii români n-au nici o posibilitate de a
deveni ofiţeri de rezervă. Comandamentul armatei ungare, după luarea Transilvaniei de Nord, a refuzat
să recunoască tuturor ofiţerilor de rezervă de acolo, gradul pe care îl obţinuseră în armata română.
Această măsură a fost motivată spunându-se că ofiţerii de rezervă români nu erau la înălţimea
exigenţelor armatei ungare. Numiţii ofiţeri sunt de aceea concentraţi ca soldaţi simpli cu distincţia de
aspiranţi-ofiţeri [...].
Ca exemplu al tratamentului pe care îl suportă în Ungaria ofiţerii din armata română, cităm
acest caz: Comisia a găsit un căpitan român, arestat la frontieră de către vânători unguri, fără o vină
proprie ci numai din motive de represalii - după părerea Comisiei - fiind închis în strâmta carceră a
simplilor soldaţi dintr-o cazarmă ungară, unde se afla de luni de zile suportând un tratament nedemn
de un ofiţer [...].
În ceea ce priveşte plata ajutoarelor familiilor soldaţilor de naţionalitate română concentraţi, s-
a procedat în mod arbitrar într-un foarte mare număr de cazuri [...].

7.2.4.4.3. Situaţia alimentară.

Printre plângerile cele mai serioase din partea populaţiei române din Transilvania de Nord
sunt şi acelea care se referă la situaţia alimentară foarte grea [...]. Această situaţie era de fapt extrem de
critică pentru o parte din populaţia de naţionalitate română. În unele judeţe, mai ales în Maramureş şi
Bistriţa-Năsăud, populaţia română a suferit foamea şi era obligată să amestece în raţiile de făină, ce-i
erau acordate, surogate dăunătoare sănătăţii ca de pildă scoarţă de lemn măcinată, coceni de porumb,
seminţe de tătar şi altele [...].
Nu puţine au fost cazurile de moarte care fără nici o îndoială trebuie atribuite lipsei de
alimentaţie. În unele cazuri inaniţia a fost indicată foarte clar ca fiind cauza morţii, în registrele
ofiţerului stării civile şi ale parohiei.
Motivele acestei mizerii, care n-a dispărut nici astăzi, trebuie căutate în starea de fapt.
Multe elemente ale populaţiei române trăiesc într-o sărăcie aşa de mare încât nu dispun de
mijloacele financiare necesare pentru cumpărarea raţiilor ce li se cuvin în baza cartelelor de alimente
[...].
O diferenţă de tratament se poate vedea şi din faptul că distribuirea alimentelor în localităţile
româneşti s-a făcut cu mai puţin interes şi zel decât în cele ungureşti [...].
Mai are un caracter discriminatoriu şi împărţirea cetăţenilor de naţionalitate română la diverse
categorii în vederea atribuirii de cartele. De exemplu, în timp ce lucrătorii unguri de la Căi Ferate,
drumuri şi altele, sunt înglobaţi în categoriile muncitorilor salahori, muncitorii de naţionalitate
română, în schimb, au fost trecuţi la categorii mai puţin favorizate deşi destinaţi la aceleaşi munci sau
la munci asemănătoare.
Raţiile suplimentare ce se cuvin prin lege femeilor însărcinate şi în timpul alăptării n-au fost
acordate femeilor române [...] cu pretextul că nu s-au prezentat să le ceară. Femeile ungare, în schimb,
în aceleaşi împrejurări, au obţinut fără greutate acele suplimente [...].

7.2.2.4.4. Situaţia economică

Prin intrarea trupelor ungare în Transilvania de Nord, a început pentru populaţia română din
acea regiune o epocă de decădere economică. Autorităţile militare, cărora a fost încredinţată la început
administrarea teritoriului reanexat, au dispus mii de expulzări, de exproprieri, de revocări de brevete,
de închideri de localuri şi prăvălii, de colonizări fără despăgubiri şi altele, in detrimentul românilor.
Autorităţile civile ce-au înlocuit pe cele militare au confirmat toate măsurile luate de acestea. Şi după
aceea, elementul românesc a fost sabotat, în modul cel mai grav, în orice domeniu economic, prin noi
legi şi ordonanţe îndreptate în primul rând contra populaţiei române, date fiind împrejurările, pe lângă
aplicarea discriminatorie a legilor în vigoare. Măsurile autorităţilor ungare au lovit în primul rând
clasele conducătoare de intelectuali români; ele s-au extins în acelaşi timp şi la mica industrie, la
proprietarii de concesiuni de orice fel şi chiar la funcţionari, lucrători şi ţărani.
Avocaţii de naţionalitate română din Transilvania de Nord au trebuit să procure, ca o condiţie
indispensabilă pentru primirea în Barou şi deci pentru exercitarea profesiunii, un certificat doveditor
că în timpul stăpânirii române s-au dovedit „credincioşi din punct de vedere naţional” [...]. În general,
dintre 877 avocaţi de naţionalitate română înregistraţi în Transilvania de Nord la 30 august 1940, au
fost admişi numai 61 la 31 octombrie 1942. Printre cei 700 care nu mai exercită profesiunea în ţară se
găsesc desigur şi aceia care s-au expatriat prin propria voinţă. Majoritatea însă a fost sau expulzată sau
nu mai putea să reziste la presiunea politică şi economică la care era expusă. Avocaţilor români rămaşi
în Transilvania de Nord li se face grea existenţa prin aplicarea unor impozite mari discriminatorii.
Autorităţile fiscale din judeţele Bihor, Sălaj, Satu Mare şi Maramureş au calculat, de exemplu, pentru
avocaţii români un venit impozabil între 3.000 şi 25.000 pengö, în timp ce ungurii sunt impuşi doar pe
venituri între 2.400 şi 6.000 pengö [...].
Chiar şi medicilor şi farmaciştilor, făcând abstracţie de certificatele de abilitate cerute de legile
ungare şi care nu corespund acelora cerute în România, li se cere o dovadă cu certificat asupra
loialităţii lor naţionale, înainte de a li se acorda permisul şi dreptul de concesiune. Greutatea procurării
unor astfel de certificate, expulzările, presiunile politice şi economice, în afara expatrierilor voite, au
avut drept consecinţă o scădere simţitoare a numărului medicilor români din Transilvania de Nord.
Starea de lucruri este aceeaşi şi pentru farmaciştii români, cărora li s-a recunoscut calificarea
profesională. După informaţiile româneşti, numai 12 farmacii din Transilvania de Nord ar mai fi încă
în mâini româneşti, dintre care câteva sub conducerea unor curatori unguri [...].
Vânzători, meseriaşi, comercianţi, cât şi proprietari de cârciumi şi de tutungerii români, suferă
considerabil din cauza măsurilor administrative luate de autorităţile ungare. În cursul unei revizuiri
generale a tuturor brevetelor şi concesiunilor, acestea au fost retrase aproape numai Românilor. Printre
motivele pretextate, figura şi o insuficientă cunoaştere a limbii ungare. În urma unor dificultăţi de
acest fel, numai din provincia Satu-Mare, de exemplu, au emigrat peste 100 de vânzători români.
Meseriaşii români primesc doar foarte rar comenzi oficiale şi atât ei, cât şi comercianţii
români sunt trataţi, în atribuirea materiilor prime şi a mărfurilor, mai puţin decât colegii lor unguri.
Piedici de acest fel şi altele, dar în special împovărarea cu impuneri insuportabile, au făcut în aşa fel ca
negustorii români din oraşul Târgu Mureş să se expatrieze, afară de unul singur, pentru că nu mai
aveau posibilitatea de a continua întreprinderile lor.
Îndepărtarea funcţionarilor şi lucrătorilor din viaţa economică a Transilvaniei de Nord s-a
început în 1940 cu concedieri în masă, decretate de autorităţile militare. De atunci şi până acum
funcţionarii şi lucrătorii sunt concediaţi fără întrerupere în mare număr din întreprinderile industriale şi
comerciale, din cauza naţionalităţii lor şi, dacă nu emigrează, sunt întrebuinţaţi în lucrări de drumuri,
în cariere de piatră sau în munci de acelaşi fel.
O pagubă deosebit de mare a fost făcută elementului român din Transilvania de Nord de către
dispoziţiile Guvernului ungar tinzând, direct sau indirect, la exproprierea lui sau la limitarea
drepturilor sale de proprietate. Astfel, spre exemplu, administraţia militară a expropriat fără nici o
despăgubire populaţia a 20 de sate [de] colonişti români (cam 2.000 de familii), cât şi numeroşi alţi
mici colonişti, izgonindu-i din proprietăţile lor, deseori în timp de câteva ore şi oprindu-le toate
bunurile mobile. Coloniştii şi micii colonişti câştigaseră de cele mai multe ori pământul lor în urma
reformei agrare sau cumpărându-l de la particulari şi deveniseră proprietarii lui legitimi, plătind preţul
cumpărării sau achitând datoriile lor.
După cum a mai fost expus în capitolul ce tratează despre situaţia politică şi juridică,
ordonanţa Guvernului ungar din 23 februarie 1941, nr.1440/1941 M.E., a avut o importanţă
extraordinară pentru proprietăţile populaţiei române din Transilvania de Nord. Ea dă, într-adevăr,
posibilitatea tuturor vânzătorilor de imobile de a ataca contractele de cumpărare încheiate în timpul
stăpânirii române şi de a da în judecată pe cumpărător pentru despăgubirea daunei suferite eventual
prin vânzare. Aceste dispoziţiuni s-au aplicat într-o largă măsură. În baza unei statistici remisă
comisiei de către Guvernul ungar, în octombrie 1942 s-au intentat 17.000 procese şi s-au înaintat
12.000 de propuneri de înţelegere prin bună învoială. A rezultat din această statistică faptul că dintre
cele 17.000 de procese, 8.700 sunt intentate contra ungurilor şi numai 7.800 contra românilor. Din
sursă română se contestă exactitatea acestor cifre şi se afirmă în mod precis că cea mai mare parte a
proceselor e îndreptată contra proprietarilor români. Se întâmplă într-adevăr deseori că reclamantul, de
exemplu un mare proprietar, să dea în judecată în acelaşi timp sute de ţărani români. Statistica ungară
consideră această acţiune drept un proces unic. După informaţiile din sursă română, se află
actualmente în curs, la 4 Curţi de Apel şi 15 tribunale judeţene, peste 14.000 de procese, în care pârâţii
sunt cei mai mulţi români: de exemplu, din 412 procese ce se află la Tribunalul din Baia Mare, 354 se
referă la proprietăţile a 853 români.
Românii sunt păgubiţi în situaţia lor economică nu numai de dispoziţiile materiale şi de
procedură ale ordonanţelor nr.1440/1941 şi 3000/1942, dar şi de faptul lipsei unor dispoziţii precise
asupra felului de a stabili suma presupusei pagube suferite de vânzător [...].
Ordonanţa nr.1630, dată de guvernul ungar tot în anul 1941, anulează toate concesiunile de
mine şi drepturile de exploatare a subsolului, ce au fost acordate după 15 martie 1939 de către statul
român. O altă ordonanţă, nr.3400/1942, dă dreptul, în aceleaşi condiţiuni ca şi ordonanţa 1440/1941
pentru proprietatea funciară, să se atace concesiunile de mine şi cumpărarea de acţiuni miniere dacă
acordarea concesiunilor sau cumpărarea acţiunilor datează din epoca stăpânirii române. Amândouă
aceste ordonanţe, în cea mai mare parte a cazurilor, lovesc pe cetăţenii de naţionalitate română care
obţinuseră acele drepturi de proprietate prin buna învoială şi deseori cu cheltuieli mari.
Ordonanţele 189/1941 şi 2790/1941 M.E. se referă la păşunile comunale. În baza lor, păşunile
expropriate prin reforma agrară română pot fi restituite proprietarilor iniţiali în urma cererii lor pe cale
administrativă, printr-o examinare precedentă a situaţiei juridice. În baza numitelor ordonanţe s-au
expropriat păşunile unui anumit număr de comune româneşti şi au fost date comunelor ungureşti.
Aceste două ordonanţe atacă bazele vieţii economice ale populaţiei rurale din ţară, care
trăieşte mai ales din creşterea vitelor.
În fine, trebuie să amintim şi ordonanţa nr.200/42 M.E. din 12 ianuarie 1942, care dispune că
oricine a obţinut păduri în urma reformei agrare române trebuie să verse venitul net la un cont special
al Direcţiei Pădurilor competente. Ordonanţa apasă cu efectele ei mai mult decât asupra anumitor
comune mai ales asupra Episcopiilor române care se întreţineau în parte din venitul pădurilor.

7.2.4.4.5. Maltratări

Plângerile cele mai grave, ce se primesc în toate regiunile cu români din Transilvania de Nord,
se referă la maltratările şi umilirile la care românii sunt expuşi în mare măsură, atât din partea
funcţionarilor, cât şi din a particularilor unguri [...].
Alte plângeri exprimate vehement se referă la faptul că tineri români, ce trebuiau să facă
instrucţia premilitară (aşa-zisa Levente), au fost bătuţi şi umiliţi în alte feluri de către superiorii lor
unguri [...]. Comandanţii de la Levente au putut să se servească deseori, fără a fi pedepsiţi, de bătăi şi
maltratări ca mijloc de instrucţie.
O deosebită nemulţumire a provocat în mijlocul populaţiei române faptul că tineri români din
organizaţia Levente au fost înjugaţi la plug şi au trebuit să are îndemnaţi cu lovituri din partea
comandanţilor şi a camarazilor unguri [...].
Analogia unor astfel de abuzuri în diferite localităţi din Transilvania de Nord face să se creadă
că responsabilitatea trebuie atribuită unor persoane mai de sus.
Alte exemple de maltratări, ca acelea descrise în capitolele precedente, s-ar putea cita la
infinit. Ele sunt aproape întotdeauna însoţite de ofense batjocoritoare prin care funcţionarul ungur îşi
exprimă dispreţul faţă de român.
Şi naţiunea română şi istoria sa, cât şi personalităţile sale conducătoare, sunt înjosite şi aceasta
cu tolerarea organelor ungare şi nu numai a celor inferioare. De exemplu, unităţi militare sau
organizaţii premilitare ungare cântă, fără nici o consideraţie pentru compoziţia etnică a statului,
marşuri ce conţin ofense contra poporului român şi contra guvernanţilor săi.

7.2.4.4.6. Situaţia culturală.

O plângere deosebit de insistentă a românilor priveşte organizarea şcolară din Transilvania de


Nord. Însărcinaţii speciali au constatat în legătură cu aceasta, cele ce urmează:
O ordonanţă a guvernului ungar, din 6 noiembrie 1940, nr.24024/40 V.Km., hotăra că şcolile
primare de Stat existând în comunele exclusiv româneşti, în momentul schimbării stăpânirii, să fie
transformate în şcoli pentru minoritatea română. Dar acest lucru nu s-a întâmplat până acum;
administraţia şcolară ungară s-a limitat, în general, să înfiinţeze secţii româneşti pe lângă institutele
şcolare transformate în şcoli primare ungare de stat.
În baza aceleiaşi ordonanţe, cât şi a legii române referitoare la învăţământul particular încă în
vigoare în Transilvania de Nord şi care admite crearea de şcoli confesionale, părinţii aveau dreptul,
dacă numărul şcolarilor era de cel puţin 20, să ceară înfiinţarea unei secţiuni române pe lângă şcoala
de stat ungurească să deschidă o şcoală proprie confesională.
Între cererile în acest sens, înaintate în mare număr, doar puţine au fost primite dintre acelea
care cereau înfiinţarea unor secţiuni române, dar nici măcar una dintre cele ce cereau deschiderea unei
şcoli confesionale nu a fost primită.
În multe cazuri propaganda pentru şcoala română a fost pusă pe seama preoţilor ca activitate
contra statului; ei au fost în parte persecutaţi din punct de vedere juridic şi uneori chiar arestaţi; printre
aceştia au fost şi unii care au fost acuzaţi de a fi falsificat iscăliturile părinţilor.
Pentru populaţia de naţionalitate română din Transilvania de Nord, care se ridica la 1 milion
200 de mii de suflete, există (8 februarie 1943):
- 692 şcoli primare de stat cu limba de predare română sau secţiuni româneşti pe lângă şcolile
primare de stat ungare;
- 1 şcoală secundară de stat cu limba de predare română;
- 5 secţiuni pe lângă şcoli secundare complimentare sau profesionale de stat;
- 4 şcoli primare confesionale, care în realitate sunt şcoli de aplicaţii pe lângă cele 3 şcoli
superioare normale româneşti;
-4 şcoli secundare şi profesionale confesionale, dintre care cele 3 şcoli superioare normale mai
sus numite.
Apoi, în 489 şcoli primare ungare de stat se făcea un învăţământ mixt, ungar şi român, anume
limba românească figurează ca materie obligatorie sau ca limbă facultativă, dat fiind că altfel şcolarii
n-ar putea să urmeze cursurile.
În schimb, cei 970 de mii de unguri dispun de următoarele şcoli pur ungureşti:
766 şcoli primare de stat, cu limbă de predare exclusiv ungară;
54 şcoli secundare, complimentare sau confesionale de stat, cu limbă de predare ungară;
589 şcoli primare confesionale ungare;
52 şcoli secundare complimentare sau profesionale ungare.
Cele 489 de şcoli primare ungare mai sus amintite, în care se făcea învăţământul şi în limba
română sunt, mai mult sau mai puţin, organizate ca şcoli pentru populaţia ungară şi desigur nu pot fi
considerate şcoli destinate minorităţii. Scăzând din ele, sunt aşadar, pentru români: 692 şcoli primare
sau secţiuni şi 10 şcoli secundare complimentare sau profesionale; pentru unguri: 1355 şcoli primare;
106 licee, şcoli complimentare şi profesionale.
Populaţia română, deci, care întrece pe cea ungară cu peste 200 de mii de suflete, nu posedă
nici măcar jumătatea şcolilor de care dispun ungurii; dar în realitate această neegalitate este şi mai
sensibilă în defavoarea românilor pentru că la cele 1355 de şcoli primare curat ungureşti, ar trebui să
se adauge şi cele 489 de şcoli primare de stat mai sus amintite, din cauza caracterului lor specific
ungar.
Chiar şi în cele 692 şcoli sau secţiuni destinate minorităţii române, deseori nu este posibil un
învăţământ regulat în limba română, dat fiind că cea mai mare parte a învăţătorilor a fost de
naţionalitate ungară şi deseori cunoşteau foarte puţin limba română [...]. Dintre cei 4.700 învăţători de
naţionalitate română, ce predau în Transilvania de Nord în 1940, în luna august, cam 3.900 au plecat
după intrarea trupelor ungare; marea majoritate a învăţătorilor sau a fost expulzată de autorităţile
militare ungare sau a fost într-adevăr atât de expusă persecuţiilor din partea organelor de stat ungare şi
din partea populaţiei ungare, încât i s-a părut imposibil să mai rămână în ţară. În afară de aceasta,
autorităţile ungare au concediat, din motive politice, un mare procent de învăţători români, care
rămăseseră în ţară şi au transferat pe alţii din vechea Ungarie [...]
Şi mai nefavorabilă decât situaţia învăţământului primar român se prezintă aceea a
învăţământului secundar şi profesional din Transilvania de Nord. Dintre cele 17 şcoli superioare ce
existau în august 1940 (12 de băieţi şi 5 licee de fete) în afara diferitelor şcoli profesionale, guvernul
ungar a menţinut, ca şcoală de stat unică pentru minoritatea română, liceul român din Năsăud. Pentru
rest el a permis înfiinţarea de secţiuni române pe lângă câteva şcoli secundare, pe lângă şcoala normală
superioară şi pe lângă o şcoală superioară de comerţ ungară. Totuşi, şi în aceste şcoli şi secţiuni
rezervate românilor, învăţământul se făcea aproape exclusiv cu profesori de naţionalitate ungară ce nu
sunt stăpâni pe limba română, dat fiind că vechii profesori români au fost aproape toţi transferaţi sau
daţi afară [...]
La Universitatea din Cluj, puţinii studenţi români sunt deseori expuşi, din cauza naţionalităţii
lor, la maltratări din partea studenţilor unguri, care au ajuns uneori până la a constrânge pe români,
prin injurii şi acte de violenţă, să părăsească sălile de cursuri [...]
Românii mai suferă şi pentru faptul că, deseori concetăţenii lor unguri, sub influenţa mediului
antiromânesc, îşi bat joc de ei şi chiar îi bat, atunci când ei întrebuinţează limba maternă.
În afară de acestea, ungurii promovează în mod activ, chiar şi cu ordine date de autorităţi,
maghiarizarea numelor române [...]
Tratamentul asa-ziselor confesiuni române, adică al Bisericilor greco-catolice şi greco-
ortodoxe, din partea autorităţilor ungare este influenţat atât în privinţa materială, cât şi în raporturile
personale, de starea de tensiune ce domină relaţiile între Ungaria şi România. În urma Arbitrajului de
la Viena, 3 episcopate greco-catolice cu 927 parohii (pentru un total de 1 milion 200 de mii de
credincioşi) au trecut la Ungaria. Guvernul ungar a refuzat însă recunoaşterea oficială a acelor
episcopate greco-catolice şi greco-ortodoxe (2 de fiecare parte), ce fuseseră înfiinţate după 1918.
Episcopatele nerecunoscute nu primesc nici un fel de subvenţii din partea statului; doar din
când în când, fără ca ele să pretindă de drept, li se dau unele sume, care însă sunt mult inferioare
acelora acordate Bisericilor recunoscute. Averile lor şi acelea ale parohiilor lor au fost mereu expuse
pericolului de a fi confiscate. Aproape toate episcopiile şi parohiile române, atât cele recunoscute cât
şi cele nerecunoscute, au trebuit să suporte deposedări, mai ales de acele terenuri care le fuseseră
atribuite prin reforma agrară română.
Cercurile conducătoare politice şi o mare parte chiar din populaţia ungară văd în mod special,
în reprezentanţii Bisericii ortodoxe române din Transilvania de Nord, în primul rând căpeteniile
naţionale române. Organele acestei Biserici şi exponentele ei întâmpină însă o mare neîncredere,
uneori chiar o violentă aversiune, cum s-a întâmplat la Cluj în octombrie 1942, atunci când în timpul
demonstraţiilor antiromâneşti s-au spart cu pietre geamurile edificiilor episcopiilor române (de data
aceasta şi aceea greco-catolică) din oraş. Numeroase biserici ortodoxe au fost atunci distruse,
devastate sau profanate de către populaţia ungară. Preoţi ortodocşi şi cultul bisericii lor au fost
obiectul batjocurii publice, fără ca autorităţile să fi intervenit cu eficacitate. Dintre cele 442 parohii
ortodoxe ce existau în Transilvania de Nord în august 1940, nu se mai găsesc astăzi nici măcar
jumătate. Aceasta e datorită în parte, lăsând la o parte numeroasele expulzări şi arestări de preoţi
ortodocşi, emigrării în România a multor preoţi şi a credincioşilor lor; un anumit număr de parohii a
fost suprimat de autorităţile ungare care vedeau în ele, de multe ori pe bună dreptate, creaţii
oportuniste ale guvernului român cu scopuri politice. Libertatea de conştiinţă a credincioşilor
ortodocşi a fost deseori ameninţată de autorităţile ungare pentru ca să treacă la Biserica catolică sau la
cea reformată. Adeseori, de schimbarea confesiunilor religioase depindea acordarea unui serviciu sau
menţinerea în serviciu de stat sau acordarea unei pensii, scutirea de serviciu militar etc., etc.
Situaţia Bisericii greco-catolice este ceva mai bună decât aceea a Bisericii ortodoxe. Acest
avantaj relativ apare totuşi mai mult în tolerarea organizaţiilor bisericeşti decât în tratamentul preoţilor
care sunt supuşi, ca şi cei ortodocşi, persecuţiilor politice, confiscărilor şi exproprierilor bunurilor lor.
După arbitrajul de la Viena, activitatea asociaţiilor româneşti din Transilvania de Nord,
organizată pe bază naţională, a fost din ce în ce mai paralizată de către autorităţile ungare. Acum
situaţia, datorită aplicării unei politici de represalii, face ca instituţiile culturale româneşti să fie
interzise şi nici nu este permis să se creeze altele noi. În multe cazuri, bunurile sociale au fost puse sub
sechestru şi administrate de către un curator.
Afară de mici excepţii, ziarele şi revistele în limba română au trebuit să-şi suspende
publicarea, în aşa fel încât populaţia de naţionalitate română nu mai dispunea aproape deloc de ziare în
limba proprie.

7.2.4.4.7. Problema refugierilor

În capitolele precedente au fost expuse în detaliu motivele pentru care o parte aşa de
numeroasă a populaţiei române şi-a părăsit case şi bunuri pentru a începe în România o nouă existenţă.
Motivele acestui fenomen sunt de căutat în diferenţa de tratament aplicată românilor pe teren juridic,
economic şi cultural, dar mai ales în marile greutăţi de aprovizionare a căror agravare este de temut,
cât şi în tratarea, considerată de nesuportat, pe care românii o primesc din partea funcţionarilor şi
concetăţenilor unguri. Chiar şi dorinţa de a se sustrage serviciului militar în Ungaria este deseori un
stimulent pentru expatriere. Hotărârea de a părăsi, cu pierderea oricărei averi, acel pământ natal pe
care locuiau de mai multe generaţii, trebuie să fi fost desigur gravă pentru cea mai mare parte a
emigranţilor români şi poate să fi fost luată numai atunci când li se părea că nu le mai rămânea altă
posibilitatea de scăpare [...]
După îngrijite cercetări, Comisiunea Însărcinaţilor Speciali a ajuns la concluzia că aproape
200 de mii de români (dintr-un grup etnic de 1 milion 315 mii în toamna anului 1939) au părăsit
Transilvania de Nord după arbitrajul de la Viena. Numărul românilor care au emigrat, fără a putea fi
numiţi refugiaţi în adevăratul sens al cuvântului, poate fi socotit la 150.000 [...]
S-a mai spus, în altă parte a acestei expuneri, că refugiaţii n-au putut niciodată să ia cu ei peste
frontieră valori de orice fel. Deseori, împrejurările plecării pe fugă nu au permis nici măcar să
încredinţeze păstrarea bunurilor lor rudelor sau cunoscuţilor. Dar chiar dacă aceasta a fost posibil, au
apărut noi greutăţi, pentru că autorităţile ungare, din motive juridice formale, nu au recunoscut
administratorii numiţi de refugiaţi, dar au procedat ele înşile la numirea de curatori cu care refugiaţii
nu se pot pune niciodată în legătură [...].
Raportul publicat integral în 1995 de dr. Vasile Puşcaş este semnat la 8 februarie 1943 în
Berlin. Din textul reprodus mai sus - deşi se foloseşte un limbaj „neutru”, vorbindu-se despre stări de
fapt extrem de grave la un mod impersonal, aproape antistoric - reiese cumplita tragedie a românilor
din Transilvania ocupată şi ura etnică şi tratamentul „de nesuportat pe care românii îl primesc - spune
documentul - din partea funcţionarilor [a statului ungar deci] şi a concetăţenilor unguri”.
De la artificii de limbaj care să atenueze exprimarea tranşantă a adevărului se ajunge în
raportul Comisiei la omisiuni şi chiar la afronturi aduse românilor, printre care şi acela de a da dreptate
autorităţilor ungare în privinţa aşa-ziselor „creaţii oportuniste ale guvernului român, cu scopuri
politice” - adică parohiile româneşti ortodoxe, justificând, indirect, crimele enunţate anterior contra
bisericilor româneşti ortodoxe.
Raportul Roggeri-Hencke nu exprimă în mod direct responsabilitatea întregului angrenaj statal
ungar pentru aceste monstruozităţi puse în slujba purificării etnice şi a nimicirii fiinţei naţionale
româneşti din Ardealul ocupat. Evită, de asemenea, să stabilească responsabilităţi individuale sau
colective, conform cercetărilor făcute la faţa locului, să numească monştrii care au dat dovadă de zel în
urmărirea scopului sus-amintit al statului ungar în teritoriul ocupat, unde majoritatea populaţiei era
românească.
Aceşti monştri vor fi numii, parţial judecaţi şi condamnaţi în procesele criminalilor de război
din perioada 1946-1952.
7.2.4.5. Memoriul Asociaţiei Refugiaţilor şi Expulzaţilor din Transilvania de Nord cu
privire la situaţia românilor din teritoriul ocupat

O situaţie mai apropiată de adevăr privind soarta românilor din Transilvania ocupată este
redată într-un “Memoriu asupra cauzelor care provoacă emigrarea în masă a românilor din
Transilvania de Nord. Prezentat de conducerea Secţiei Turda a Asociaţiei Refugiaţilor şi Expulzaţilor
din Transilvania de Nord, în ziua de 22 iulie 1942, Comisiei speciale germano-italiene”. Memoriul
avea în anexă 114 declaraţii ale refugiaţilor, date în perioada 5 mai - 30 iunie 1942 în Turda. Aceste
documente trebuie să se găsească în arhiva fostelor Comisii italo-germane.
Tragedia românilor din Ardealul ocupat este sintetizată astfel:

7.2.4.5.1. Înfometarea sistematică, dirijată şi susţinută oficial de autorităţile


maghiare.

1. Rechiziţiile de alimente în anul economic 1941-1942 s-au făcut în unele regiuni ale
Transilvaniei de Nord în 3 reprize, în altele în 2 reprize.
Prima rechiziţie s-a făcut în toamna anului 1941, la luarea recoltei. În unele regiuni au fost
numai conscrise şi lăsate în paza proprietarilor producători, care nu aveau voie să folosească pentru
hrană sau să înstrăineze cantităţile de cereale sechestrate. La această primă rechiziţie s-au lăsat
producătorilor cantităţile de cereale necesare pentru hrana lor şi a familiei, până la noua recoltă, şi
anume, în medie 0,5 kg de persoană la zi. Cantităţile de cereale rechiziţionate sunt colectate şi
transportate de autorităţi în răstimpul de la septembrie 1941 până în februarie 1942 (...).
La rechiziţia a doua - care în unele regiuni a fost ultima - şi la a treia, care rechiziţii s-au
efectuat în lunile februarie-iunie 1942, economicul şi socialul, echitatea şi legalitatea au fost
înlocuite cu politicul. AICI ÎNCEPE TRAGEDIA ROMÂNILOR CAZUŢI ÎN ROBIA
MAGHIARĂ ÎN TRANSILVANIA DE NORD.
2. În luna ianuarie 1942, în unele regiuni prin luna februarie, începe rechiziţia totală în
comunele româneşti şi la românii din comunele mixte. Se iau toate cantităţile de cereale, şi anume:
grâu, secară, orz, ovăz, apoi legume: cartofi, fasole etc., găsite la producător şi la cei ce prin cumpărare
şi-au făcut rezerve. Începe, şi pentru aceştia, sistemul cartelelor, cu raţii care variază între 150 şi 130
de grame de făină la zi şi de persoană, în unele comune această raţie scade de la 100 la 70 şi în unele
locuri chiar la 50 de grame, după bunul plac şi înţelegerea funcţionarilor administrativi încredinţaţi cu
distribuirea.
Cu această ocaziune se rechiziţionează şi alte rezerve de alimente decât cereale, şi anume:
slănină, untură, carne de porc, seminţe de oleaginoase (bostan, floarea soarelui, cânepă) şi nu se lasă
din ele decât cantităţi infime.
La distribuirea alimentelor pe cartele, populaţiei rurale româneşti nu i se distribuie în afară de
raţia de făină nici un alt fel de aliment. În felul acesta, în satele româneşti, grăsimea, cartoful, fasolea
etc. sunt excluse cu desăvârşire din alimentaţia ţăranului şi a muncitorului român.
3. La rechiziţia a 2-a, respectiv a 2-a şi a 3-a, s-a rechiziţionat întreaga cantitate de cucuruz
[porumb], aflătoare la ţărani, astfel au înlăturat în mod oficial făina de cucuruz din alimentaţia
ţăranului român, prin aceasta s-a înlăturat cel mai complet aliment unic din hrana românilor la sate.
Acest aliment dă românului lipsit de hrană variată grăsimea, amidonul, substanţele proteice, sărurile
minerale etc necesare întreţinerii fizicului şi a forţei lui. E evident scopul ce-l urmăresc organele
administrative ungureşti prin înlăturarea făinei de mămăligă din hrana ţăranului român. În acest scop,
autorităţile ştiu să-l îmbrace în haina unei civilizaţii false şi a unui umanitarism batjocoritor (...).
Înfometarea devine şi mai acută când - desigur, din vina “elementelor neglijenţe şi
iresponsabile - raţia de făină întârzie la distribuţie, nu se distribuie deloc, sau, cum se întâmplă în
comune mixte, unde ungurii îşi ridică făina cu precădere, iar românii numai la urmă, când românii
ajung la rând, funcţionarul distribuitor anunţă “S-a terminat stocul, nu mai ajunge”.
Se subminează sănătatea populaţiei româneşti din Transilvania de Nord nu numai prin lipsa de
alimente ci şi prin distribuirea de făină degradată şi amestecată cu făina de soia, măzăriche, tătăria
etc”.
În continuare, în memoriu se arată cum zile întregi ţăŕanii români nu aveau să mănânce pâine
şi nici făină de porumb nu au la dispoziţie, hrănindu-se doar “cu lapte şi cartofi, dacă au şi până au, iar
dacă nu au sau dacă s-au terminat, ei mâncă ciorbe de urzici, lobodă, lăptuci, salată şi alte buruieni,
sau chiar zdrob de fân. Ciorbele le pregătesc numai cu apă, le acresc cu oţet şi le consumă, deoarece
lipseşte grăsimea şi făina.
Tragedia ţăranului român este multiplicată “şi de mila copiilor lor înfometaţi”, îmbolnăviţi de
alimente strictate pe care le mai au. Tabloul acestei zguduitoare tragedii este cuprins astfel în
memoriu: “Plâng copiii de foame, acei copii nevinovaţi care de 3-4 zile nu au văzut măcar o fărâmă de
mămăligă. Plâng mamele de mila lor, iar bărbaţii slăbiţi de foame cutreieră satele din jur în căutarea
unui pumn de făină, ca după 4-5 zile de căutare să se întoarcă cu mâna goală, iar foamea chinuitoare
să-i forţeze mânca buruieni sau iarbă crudă“.
Toate acestea sunt “stări de plâns cari evacuează unul din cele mai româneşti colţuri ale
Transilvaniei, fie prin moarte timpurie, fie prin emigrare”.
Urmează apoi exemplele pe judeţe, potrivit declaraţiilor refugiaţilor, şi anume jud. Cluj
(comune, Agârbiciu, Dezmir, Borşa, Hida, Vânători, Dolu, Traniş, Miclăuşul Unguresc, Dăbâca, Jucu
de Mijloc), jud. Someş (Jichişu de Sus, Tioltur, Poieni, Războieni, Mănăşturel, Spermezeu, Divicioni
Mari, Libotin, Ucina Mare, Enciu, Pruneni, Cresonea, Cuzdrioara, Iapa, Nuseşi), Sălaj (Tronea,
Gâlgău, Berzida, Agriş, Bălan, Firminiş, Odeşti, Merşid, Noţig, Ulmeni), Năsăud (Rebrişoara,
Sălcuţa), Satu Mare (Berchezoaia, Varaiud, Buteasa, Viile sătmarului, Genţiu, Colţirea, Baia Mare),
Mureş (Crăieşti, Modac, Miloşu Mare, Voiniceni, Teaca), Maramureş (Brede, Napsi). Localităţile ne
indică aria mare de cuprindere a flagelului bejeniei în Ardealul ocupat.
El mai menţionează la punctul 4 că “Nu se poate apela la caritatea celor ce mai au ceva
alimente” pentru că administraţia şi jandarmeria ungară “veghează cu străşnicie, pedepseşte cu bătăi,
schingiuiri, închisori şi amenzi în bani pe cei ce cumpără şi pe cei ce vând sau dau împrumut sau de
pomană făină şi alimente”. Şi sunt date exemple în acest sens din judeţele Cluj (Bologa - unde
“refugiatul Potra Mihai, pentru vina de a fi cumpărat 23 de kg de grâu a fost legat cu o curea de pat, în
februarie 1942, tras ca pe o vită şi maltratat în mod barbar, iar grâul a fost confiscat; Borşa, Cluj,
Dăbâca, Jucu de Mijloc), Someş (Spermezeu, Gârbou - “refugiatul Vaida Ioan îşi arată rana din burtă.
El a fost spintecat de jandarmi cu baioneta, după ce mai întâi a fost legat cu mâinile la genunchi şi aşa
spânzurat de grindă, bătut crunt şi apoi împuns în burtă cu baioneta”), Sălaj (Cazniciu de Sus, Noţig),
Năsăud (Rebrişoara - unde “Mureşan Teodor al Ludovichii a fost prins de jandarmi ducând mâncare
fratelui sau, care era grav bolnav de foame, cu numele Mureşan Mihail, care apoi a şi murit, iar fratele
său a fost închis”), Sătmar (Viile Sătmarului), Maramureş (Breb, Napşi).
La punctul 5 se menţionează că “Românii înfometaţi slăbesc, puterile lor scad, nu pot munci,
umblă împleticindu-se, cad la pat, se închid în case şi dacă nu se găseşte o salvare, mor. Au murit de
foame români la: Bologa (2 copii), Borşa (un băŕbat şi o femeie) - jud.Cluj; Buduş, Spermezeu, Iapa (2
bărbaţi şi un copil) - jud.Someş; Firminiş, Checidiş (3 copii), Bălan, Naţig, Treznea - jud. Sălaj;
Rebrişoara (un bărbat şi un copil) - jud. Năsăud; Şomcuta Mare - jud. Satu Mare, Urmeniş - jud.
Mureş.
La punctul 6 se arată că “autorităţile ungureşti duc o politică criminală de extirpare prin
înfometare a elementului românesc din Transilvania de Nord, iar la punctul 7 se arată că “Ungurii au
rechiziţionat de la români şi seminţele” necesare însământărilor. Se exemplifică, pe localităţi,
asemenea cazuri în care pământul a rămas neînsămânţat, iar românii au luat calea pribegiei.

7.2.4.5.2. Pauperizarea românilor din Transilvania de Nord

Un alt mijloc folosit de unguri pentru ca să schimbe structura etnică şi economică a


Transilvaniei de Nord este pauperizarea românilor. Guvernanţii unguri, prin aceasta, voiau să atingă
trei scopuri:
1. Supunerea economică a românilor şi aducerea lor în stare de sclavie;
2. O uşoară şi mai rapidă maghiarizare a românilor prin despuierea lor de orice drepturi şi
libertăţi, presupunând că nu vor emigra cu toţii în ţara liberă;
3. Îmbogăţirea fără muncă a claselor sociale ungureşti - aşa cum au făcut-o şi strămoşii lor în
cursul veacurilor - prin rapturi şi crime”.
Sunt redate la punctul 1 exemple din judeţele ardelene de sub ocupaţia ungara unde jafurile
asupra românilor au fost “săvârşite de soldaţi, jandarmi, grăniceri sau bande de civili” care lucrează
nestingherite.
La punctul 2 sunt expuse exemple de “Izgoniri din case şi averi. Deportări peste graniţă.
Colonizări de unguri prin izgonirea românilor”. Românilor li se spunea: “Mergeţi în ţara valahă, aici
nu aveţi nici un drept” (Cazul locuitorilor din Tolgheş, jud.Năsăud). Pentru că mai mulţi muncitori
care lucrau la liniile ferate în Măgheruş au protestat împotriva faptului că li s-a interzis să vorbească
româneşte, spunând că în România, ungurilor li se lasă libertatea să vorbească în limba lor”, 15
muncitori români au fost “legaţi şi deportaţi de jandarmi nu se ştie unde”.
La punctul 3 se dau exemple de confirmări de brevete, eliminări din lucru a românilor. Astfel,
sub pretext că “se schimbă în ungureşte”, românilor li s-au luat brevetele şi licenţele (meşteşugăreşti şi
negustoreşti) şi nu li s-au mai dat altele “numai dacă îşi maghiarizează numele şi trec la religia
reformată“.
La punctul 4 sunt enumerate exemple de “Confiscări şi rechiziţii de rufărie şi îmbrăcăminte şi
de vite pentru carne”. Astfel “Ţinuturi întregi au fost jefuite în felul acesta de ce e mai românesc:
produsele industriei casnice, de vite şi haine, scoarţe etc.
La punctul 5 se incriminează “Introducerea iobăgiei”, în sensul că ţăranii români sunt supuşi
la diferite “corvoade de cărăuşie pentru instituţii şi particulari” etc.

7.2.4.5.3. Hecatomba asupra românilor din Transilvania de Nord

După hecatombele de la Ip, Trăznea etc, săvârşite de armatele maghiare, distrugerea vieţilor
româneşti continuă cu o perseverenţă demnă de alte fapte. Dacă jandarmul, grănicerul sau soldatul
ungur nu mai asasinează în masă pe românii rămaşi în robie, ei ştiu să-i extermine în grupuri mici sau
individual cu o voluptate sadică. Ei îşi chinuiesc victimele, le maltratează, dansează şi chiuie în jurul
lor şi le silesc prin diferite torturi să rostească sentinţe umilitoare asupra poporului român şi a
conducătorilor lui, şi apoi, de cele mai multe ori victimele sunt asasinate prin spintecare şi apoi
împuşcate.
Un popor, în mijlocul Europei, şi în plin mijlocul veacului al 20-lea, este, trăieşte şi îşi afirmă
existenţa prin fapte de vitejie ale soldaţilor armatei lui, ca în acea noapte de 20 iunie 1942, săvârşită la
punctul de trecere “Bogdăneasa” din Valea Vişagului, unde grănicerii unguri au sărit cu strigătul
războinic de “Hurraaa....” asupra septuagenarului român Lungu Ioan din Vânători, jud.Cluj, îl spintecă
cu baionetele şi apoi îl împuşcă. Şi doar bietul bătrân era înarmat cu 7 kilograme de făină, pe care o
aducea către casă ca să-şi astâmpere foamea.
Sunt fapte vitejeşti, vrednice de cei ce le comit. Dar e bine să ştie toată lumea că acest popor
există şi îi sunt tolerate faptele lui civilizatoare”.
Urmează exemple concrete din judeţele ocupate. Urmarea acestor sălbăticii a fost că un
român, pe nume Grigore Vancea, din Cubleşul de Someş, a înnebunit, femei care au zăcut la pat cu
săptămânile din cauza bătăilor, asasinarea lui Ion Murgu din Vânători (jud.Cluj), băjenii ale românilor
din cauza terorii şi bătăilor, uciderea în bătaie a unui ţăran român din Maramureş de către ţărani unguri
în Nuşeni, jud.Someş, mort în spital la Dej, vătămări grave ale integrităţii corporale a românilor
maltrataţi, masacrul din Cosmiciu de Sus, din Tresnea etc.
La punctul 2 se dau exemple de “Români, tineri care erau prinşi în jug la plug şi grapă.
Barbarie pe care numai Evul Mediu al năvălirii barbarilor o mai cunosc, iar istoria aminteşte de ea cu
oroare”.
Astfel de cazuri au fost, potrivit declaraţiilor refugiaţilor, nu şi toate cele existente în Ardealul
ocupat, la Hida (jud.Cluj), Hideaga (jud.Sălaj), Dumbrăviţa (jud.Someş) Preluca Veche, Breveni,
Viile Sătmarului, Colţirea, Hideaga (jud.Satu Mare).

7.2.4.5.4. Schimbarea artificială a structurii etnice a Transilvaniei de Nord.


Maltratarea tinerilor premilitari români

Stăpânitorilor unguri din Transilvania de Nord nu le trebuie români. Ei vor o Ungarie a


Sfântului Ştefan, dar fără români. Dar pământul e locuit de români şi asta îi tulbură în visurile lor
imperialiste. Omorurile, bătăile, schingiurile, torturile, izgonirile, înfometarea şi închisorile nu au fost
în stare în 2 ani să cureţe “aerul sfânt unguresc” al Transilvaniei de Nord.
Urmează exemple de acţiuni criminale ungare de schimbare a structurii etnice din judeţele
ardelene aflate sub ocupaţia ungară. O fată româncă din comuna Sărăţel a înnebunit din cauză că
ungurii au tuns-o, în bătaie de joc. Românii sunt crunt bătuţi pentru diferite simboluri ale naţionalităţii
lor, pentru că nu ştiu limba maghiară, pentru simplul motiv că sunt români.
La punctul 2 se arată că “Intelectualii sunt persecutaţi iar cele sfinte pângărite”. Şi se enumeră
câteva cazuri cunoscute de refugiaţi, privind maltratarea preoţilor rămaşi în Ardealul ocupat şi
distrugerea însemnelor româneşti de pe cruci.
Maltratarea tinerilor premilitari români prin prinderea la grapă şi grăpat terenul mai multe ore
este relevată şi în sentinţa din 17 iulie 1947 a Curţii de Apel, fiind cunoscut cazul petrecut din ordinul
instructorului ungur Szabo Bela, din 1943, faptul petrecându-se în Ceuaşu de Câmpie, jud.Mureş.
Legea arbitrariului şi forţei brute domina şi în Clujul din anii Dictatului. În mai 1943,
studentul teolog român Eugen Căian a fost bătut crunt cu arma în cap de jandarmii de la pichetul din
Someşeni, de faţă cu mama sa, încât tânărul a suferit un grav dezechilibru mental în urma acestei
maltratări - aşa cum stabilea Curtea de Apel Cluj la 17 septembrie 1946.
În Clujul ocupat unul dintre cei care teroriza pe români şi pe evrei era secuiul Daniel Francisc,
membru al organizaţiei paramilitare “Wesselenyi Lövesz Egyesület” (Asociaţia de tir Wesslenyi),
“brutalitatea sa mai ales faţă de români neavând margini” - se spune în sentinţa Curţii de Apel Cluj din
14 august 1950. După ocuparea Clujului el şi banda sa au maltratat cu cruzime pe Ilie Iepure din Cluj,
str.Dragalina, care s-a refugiat la Turda şi a decedat după câteva luni de la această bătaie sadică. Pe
Iuliu Florian, arestat la Chestura Poliţiei l-a bătut şi victima a rămas infirm la un ochi. Pe Teodor Rusu
l-a ridicat de acasă, l-a bătut şi l-a ţinut în pivniţa Cercului de Recrutare Cluj patru zile făŕă mâncare şi
fără apă, după ce-i dădea să mânânce câte o lingură de sare. Era “duşmanul de moarte al evreilor şi
românilor rămaşi sub ocupaţia maghiară“. Criminalul de război Daniel Francisc se declara
“Dumnezeul românilor”. În septembrie 1944 i-a spart capul şi i-a scos un ochi, în bătaie, la un ţăŕan
român aflat în Cluj. De altfel şi pe mulţi evrei, chiar şi pe bătrâni i-a bătut cu cruzime în perioada
1940-1944, ca şi pe români, “jungla luând locul dreptului” - se spune în sentinţa sus-amintită.
Premilitarii români din Tăşnad erau maltrataţi fără milă de lt.maj. Iuhasz Alexandru, ofiţer de
contraspionaj ungar, insultându-i şi ţinându-i închişi câte trei zile fără mâncare şi fără apă, aşa cum
stabilea Curtea de Apel Cluj, prin sentinţa din 13 septembrie 1950.
În apropiere de Cluj, la Floreşti, Szekely Gheorghe Iozaivo, din Floreşti, “dintr-o ură de rasă,
în intervalul din 1941-1943, a practicat tratamente neomenoase faţă de populaţia românească din
comuna Floreşti, lovind, maltratând şi ameninţând cu moartea pe locuitorii Tăuţan Petru, Tăuţan
Florica, Vanea Nicolae, Topan Valer, Sălăjan Ioan şi Topan Ioan din comuna Floreşti, se spune în
sentinţa nr.1949 a Curţii de Apel Cluj.
Premilitarii români din Vâlcele (azi jud.Covasna) au fost puşi şi ei să grape o suprafaţă de
teren a Primăriei, dar acest învăţător maghiar, n. în Moacşa, jud.Trei Scaune, devenit inspector şcolar
judeţean în Sfântu Gheorghe în 1946, a fost achitat, deoarece, numai o dată a pus pe premilitarii
români la grăpat, “timp de una oră“, se spune în sentinţa Curţii de Apel Cluj din 11 septembrie 1946.
Aceasta se întâmpla după ce circa 40 de români din Vâlcele au fost expulzaţi din sat, în octombrie
1940, aşa cum este stabilit în aceeaşi sentinţă.
În 1943, instructorul premilitarilor români din Ceauaşul de Câmpie, pe nume Szabo Bela, de
35 de ani, “a persecutat pe premilitarii români, supunându-i la un tratament neomenos, fiind stăpânit
de o mare ură contra românilor”. Astfel “a prins la grapă 10 premilitari români din numita comună
[Ceauaşul de Câmpie], care au fost siliţi a trage grapa cu o funie timp de 1/2 zi”, grăpând o jumătate
de iugăr, “fără însă a le permite în cursul executării acestei munci vreo odihnă, cu toate că unii
premilitari abia trecuseră vârsta de 12 ani, iar acuzatul care mergea în urma lor şi văzând că vreunul
încetează mersul, sau nu mai voia să tragă de funie, il lovea cu un lemn peste spate şi când acuzatul era
obosit, a dat drumul premilitarului Szekely Denes, care îi lovea pe premilitarii români chiar mai r ău
decât acuzatul”. Tot pe premilitarii români, criminalul de război Szabo Bela “i-a pedepsit cu broasca”,
i-a înhămat la car, “fiind puşi să care pământ pe un teren destinat instrucţiei premilitare. Pe
premilitarul român Nicolae Bărdaş “l-a trântit la pământ şi urcându-se cu picioarele pe el, l-a bătut
până ce i-a curs [victimei] sânge pe gură şi nas” - se spune în sentinţa din 16 septembrie 1946 a Curţii
de Apel Cluj.
Pe motivul că România a “întors armele”, în septembrie 1944, criminalii de război Gherman
Mihai, Dozsa Francis, Czirek Carol şi Iacob Elek, la sfârşitul lunii august 1944, au bătut crunt pe Ion
Fabien, ţăran român din Râciu (jud.Mureş), “în aşa fel încât l-a umplut de sânge”, apoi au închis într-o
pivniţă 40-50 de români, printre care erau preoţii Gheorghe Nicolai din Crăieşti, Gheorghe Comes din
Nima (com. Râciu), Mihai Bardosiu din Sânmărtinu de Câmpie, Vasile Harşia din Bozed şi pe alţii,
ţinându-i 4 zile în acea pivniţă, “în mare murdărie”, din “ură împotriva românilor”, care au fost “trataţi
în mod barbar”, noaptea fiind bătuţi groaznic - se spune în sentinţa din 19 februarie 1946 a Curţii de
Apel Cluj.
Şi în jud. Satu Mare, românii concentraţi la Cercul de recrutare au fost “puşi să împingă carele
cu pietriş în locul vitelor pentru a-i umili în simţul lor de români” - se arată în sentinţa din 4 octombrie
1946.
La 13 ianuarie 1941 s-a ţinut la Cluj Conferinţa episcopească (greco-catolică) la care au
participat dr. Iuliu Hossu - episcop de Cluj-Gherla, dr. Alexandru Rusu - episcop de Baia Mare,
Valeriu Traian Frenţiu - episcop de Oradea şi Iosif Pop - protopopul Târgu-Mureşului. S-a discutat
printre altele şi despre soarta românilor din secuime. Protopopul Iosif Pop a arătat “situaţia dureroasă a
bisericii greco-catolice din secuime, de unde preoţii au fost expulzaţi, rămânând în două protopopiate
numai trei preoţi, unde poporul este silit să treacă la romano-catolici, unde biserica din Mărtiniş a fost
aprinsă, arzând din temelii, iar bisericile din Icland şi Crăciunel dărâmate cu desăvârşire”. Se
hotărăşţe: “În privinţa acestui dezastru, rod al violenţelor, se răspunde cu denunţarea faptelor şi cu
rugăciuni”.
Pap Dezideriu, de 53 de ani, notar în Dumbrava, jud.Cluj, “a persecutat din ură de rasă
populaţia românească, evreiască şi ţigănească“ din localitatea Dumbrava, nu le-a dat raţiile de
alimente la care aveeau drept, românilor şi evreilor, “a rechiziţionat vite care nu trebuiau rechiziţionate
şi a trimis pe români la munci în lagăre fără să fie îndreptăţiţi pentru aceasta”. Copilului lui Vasile
Murgoi “i-a refuzat bonul de încălţăminte, şi deşi era iarnă, copilul umbla desculţ“ - se spune în
sentinţa din 14 noiembrie 1951 a Curţii de Apel Cluj.
În perioada 1942-1943, criminalul de război Kardan Eugen, de 34 de ani, fiind instructor
premilitar în Mocod, jud.Năsăud, a maltratat “pe tinerii premilitari români într-un mod barbar, din ură
de rasă“. În primăvara anului 1942 i-a pus să grape, înhămaţi în loc de vite, lovindu-i, i-a pus să care
pământ, să are, înhămaţi, sistem general practicat, prin care ungurii şovini căutau să umilească
celelalte naţionalităţi conlocuitoare” - se spune în sentinţa din 16 iunie 1951 a Curţii de Apel Cluj”.
Criminalul sus-amintit a maltratat şi pe femei şi pe copii şi a provocat asurzirea unui tânăr, din cauza
bătăii, în 1944.
Şi învăţătorul Bako Bela din Caşna, jud.Mureş, a “pus pe premilitarii români la grapă“ - aflăm
din sentinţa Curţii de Apel cluj din 17 martie 1951. De asemenea, preotul reformat Bibo Ludovic din
Pericei, a pus pe premilitarii români la grăpat “pe motivul că boii nu puteau trece pe sub ramurile
pomilor”, şi astfel acest “ingenios” preot este achitat de Curtea de Apel Cluj prin sentinţa din 2 aprilie
1951. Bineînţeles, numai românii puteau trage grapa în locul boilor pe sub ramuri, deşi doar 30-40 de
tineri erau români din totalul de 150 de premilitari ce-i avea sub comanda sa.
Protopopul romano-catolic din oraşul Gheorgheni, Laszlo Ignatie, folosea “orice prilej pentru
a îndemna la ură pe locuitorii de naţionalitate maghiară“ din Gheorgheni şi judeţ, instigându-i contra
românilor, atât prin predici, cât şi prin discursuri ţinute în public. “Astfel, în iarna anului 1940-1941,
cu ocaziunea unei întruniri revizioniste, ca un notariu agitator, fiind invitat şi el să vorbească,
acceptând situaţia, în discursul ţinut a folosit astfel de cuvinte instigatoare, încât după această adunare,
populaţia maghiară care asistase la discurs, a atacat imediat populaţia românească, maltratând-o şi
batjocorind-o”, prin tăierea cămăşilor lungi ale portului naţional din Voşlobeni. Românii din
Voşlobeni au fost aduşi cu forţa de jandarm la acest miting revizionist, fiind “bătuţi până la sânge” de
populaţia maghiară, aţâţaţi de aceste discursuri şovine, protopopul criminal de război sus-amintit “a
făcut parte din comitetul Partidului Maghiar din Ardeal”, care era “coloana a 5-a a clicii şovinist-
hortiste din Ungaria, partid ce are la nelegiuitul său răboj de instigaţii nenumărate expulzări,
întemniţări, deportări, maltratări, schingiuri şi chiar exterminări în masă de români şi evrei, precum şi
jafuri de bunuri ale acestora şi alte fapte nelegiuite de asemenea natură“ - se spune în sentinţa din 13
septembrie 1950 a Curţii de Apel Cluj.
Farkas Man din Rediu a denunţat pe mulţi români din comună, în calitate de primar, astfel că
la 5 septembrie 1944, un număr de 33 de locuitori români din Rediu, ridicaţi de la casele lor, au fost
deportaţi în lagărele din Ungaria de unde, datorită condiţiilor de exterminare, nu s-au mai întors decât
7 dintre ei - conform sentinţei din 14 august 1950 a Curţii de Apel Cluj.
Ujvarossi Bela, de 47 de ani, prim notar în Topliţa, a persecutat pe români şi pe evrei,
internând în lagăr circa 200 de români şi evrei din Topliţa, în perioada 1940-1944 - se arată în sentinţa
din 13 septembrie 1950 a Curţii de Apel Cluj.
De un sadism rar întâlnit a dat dovadă şi slt. David Alexandru, fost comandant al pichetului de
grăniceri din comuna Bilbor, jud.Mureş, care comanda un şantier cu circa 200 de muncitori români şi
unguri. Pe români i-a retribuit numai cu jumătatea salariilor date muncitorilor maghiari. Pe muncitorul
Ioan Hanganu al lui Mihăilă, în primăvara anului 1941, David Alexandru l-a bătut şi maltratat
groaznic, l-a somat să-şi schimbe naţionalitatea română cu cea maghiară, însă acesta refuzând,
criminaul de război David, cu un “cleşte de potcoavar ce se găsea în apropiere, cu forţa i-a scos două
măsele din gură. Din nou l-a somat să-şi schimbe naţionalitatea, românul a refuzat încă o dată şi
criminalul de război sus-amintit i-a mai scos două măsele. A doua zi, românul astfel maltratat s-a dus
la Topliţa pentru a consulta un medic. L-a ajuns din urmă criminalul de război David Alexandru, care
l-a legat de căruţă şi l-a târât, “în tropul cailor până la Topliţa”, unde l-a predat pichetului de jandarmi,
unde a fost bătut din nou, iar Ioan Hanganu a fugit apoi în România. Criminalul de război David
Alexandru a bătut şi pe Petru Vâlcan al lui Petru din comuna Bilbor, până victimei i-au căzut două
măsele - se mai spune în sentinţa din 11 martie 1949 a Curţii de Apel Cluj.
În ziua de 7 iunie 1942, pentru că un număr de 22 de tineri români din Săŕmăşag, jud.Sălaj,
jucaseră dansuri naţionale româneşti la serbare, criminalul de război Rosza Iosif, de 41 de ani,
reformat, născut în Cheuşd, jud.Sălaj, i-a “pus la grăpat un teren, cu două grape trase de dânşii, în
timp ce premilitarii unguri jucau fotbal, iar în timpul executării orelor de corvezi istovitoare, românii
premilitari erau batjocoriţi cu diferite expresiuni, ca <<Valahi puturoşi care mănâncă pâine
ungurească>> - se arată în sentinţa din 15 ianuarie 1948 a Curţii de Apel Cluj.
Ştefan Gabor din Vlaha, jud.Cluj, reformat, “odată stabilit în Cluj [după 30 august 1940] şi-a
făcut o ocupaţie din a teroriza pe românii din cartierul Mănăştur, înjurându-i şi lovindu-i pe motivul că
vorbesc româneşte”. A lovit cu cărămidă, cu pumnii şi picioarele, cu lopata peste cap mai mulţi tineri
români, pe unii până la sânge, spunându-le că toţi românii trebuie să plece în România”, iar pe Ioan
Irimieş, pentru că a cântat româneşte l-a lovit cu pietre şi cu palmele. Această teroare a instituit-o din
1940 până în 1944. Curtea de Apel Cluj, prin sentinţa din 11 iunie 1948, l-a achitat “Considerând că în
speţă din faptele astfel reţinute şi expuse mai sus nu rezultă că inculpatul a săvârşit acele fapte în
temeiul unor convingeri politice netolerate sau că era stăpânit de ură sau resentimente rasiale (!), ci se
stabileşte numai faptul că fiind de un naţionalism excesiv şi un temperament agresiv a provocat, în
stare de ebrietate, scandaluri cu care ocazie lovea pe concetăţenii săi români. Că, deci, nestabilindu-se
că inculpatul Ştefan Gabor ar fi avut convingeri politice netolerate sau sentimente rasiale şi că
loviturile aplicate unora din consătenii săi nu pot constitui în sensul legii tratamente neomenoase, ci
simple acte de agresiune cu caracter particular aplicate dintr-un spirit de agresivitate şi dintr-un exces
de naţionalism” (Această judecată poate figura într-o antologie, prin logica argumentelor expuse).
Szabo Carol, a fost condamnat de Curtea de Apel Cluj la 13 septembrie 1946, pentru că “a
ordonat înjugarea premilitarilor români în ziua de 10 mai 1942 [în Satulung] şi constrângerea lor, prin
lovituri brutale, ca să tragă jugul, tăvălugul şi carul încărcat cu pământ pe un teren mlăştinos”, timp în
care i-a bătut pe premilitari.
În primăvara anului 1944, Mateffy Andres, notar în Gădălin, jud.Cluj, Karonczi Alodar,
învăţător în aceeaşi localitate şi Toth Carol din Suatu jud.Cluj, au obligat premilitarii români şi copiii
de şcoală români să care materiale pentru ridicarea şcolii reformate din Gădălin, la “muncă de robi”,
supuşi loviturilor, deşi în sat erau doar cinci familii de unguri (conform sentinţei din 5 octombrie 1946
a Curţii de Apel Cluj).
7.2.4.5.5. Deportarea românilor în lagărele de muncă din Ungaria

Suferinţele şi durerea celor deportaţi şi internaţi în lagărele de muncă forţată, a celor închişi în
închisorile ungare sub diferite acuzaţii, suferinţe datorate umilinţelor, foametei, muncilor excesiv de
grele şi periculoase, maltratărilor cu orice prilej, erau dublate acasă de suferinţele celor dragi, a
soţiilor rămase cu grija celor mici supuşi lipsurilor de tot felul, a copiilor care purtau dorul şi temerea
faţă de soarta tatălui lor, fratelui lor mai mare, deportaţi. De un zguduitor dramatism este şi scrisoarea
a două fetiţe din Bicazul Ardelean (Bekasch) Livia şi Maria Butnariu, din clasa a IV şi respectiv a II-a,
adresată la 9 august 1942 episcopului Iuliu Hossu la Cluj, cu speranţa că înaltul ierarh va interveni
pentru salvarea celor dragi lor. “Gândul şi dorul tatii - scriau ele - ne nelinişteşte ziua şi noaptea (...)
Pentru noi nici păsările nu mai cântă aşa [de] frumos cum cântau altădată. Şi ele parcă sunt triste. La
noi totul e pustiu şi noi singure şi mai pustii”. Tatăl şi fraţii lor erau duşi în loc necunoscut de către
ocupanţi. “Dacă am putea - scriau în continuare cele două fetiţe - şi dacă am şti unde să umblăm, ne-
am duce noi; am umbla de la poartă la poartă, de la uşă la uşă, am cere să ni se facă dreptate, am cere
să ni-l dea acasă pe tatăl nostru scump. Ziua-noaptea îl rugăm pe Isus să aibă milă de noi şi să-l aducă
acasă (...) Vrem să-i aducem o mângâiere şi mamei”. Disperate, cele două fetiţe notează apoi cu
amărăciune şi durere: “Parcă şi Isus e supărat pe noi” Îi cere episcopului să intervină: “Scăpaţi-i de
unde sînt”. (Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, Episcopia greco-catolică de Cluj-Gherla, dos
5752/1942). Foarte probabil că tatăl şi fratele lor să fie învăţătorul Nicolae Butnariu şi respectiv Ion
Butnariu din Bicaz, menţionaţi într-un raport din februarie 1943 al Serviciului Special de Informaţii
Român înaintat Marelui Stat Major al Armatei Române, ca fiind judecate în 12 februarie 1943 de
Tribunalul Militar din Budapesta şi condamnaţi, primul la 8 ani închisoare şi al doilea la muncă silnică
pe viaţă. Alt document al Marelui Stat Major al Armatei Române aminteşte şi de un Ion Butnariu,
alături de Nicolae şi Alexandru Butnariu închişi la închisoarea Margit din Budapesta încă din 21
decembrie 1941. Celor trei Butnariu şi altor locuitori români li s-a înscenat un simulacru de proces, aşa
cum rezultă din următorul act de acuzare al Parchetului Tribunalului Budapesta, din 18 aprilie 1943:
“În contra următorilor:
Despre soarta crudă a celor internaţi în tabere de muncă forţată scria Episcopului dr. Iuliu
Hossu şi preotul din Petreşti de lângă Gherla, la 16 septembrie 1942: “I-au trimis dincolo de
Budapesta, la minele de cărbuni din Ajka, unde sunt trataţi ca robii în închisoare, cu hainele zdrenţuite
şi flămânzi, tăind cărbune în măruntaiele pământului, trăind mai mult cu pachetul de acasă, pe care
soţiile acestora le trimit regulat în fiecare săptămână, trăgând de la gura copiilor”. Cere ca episcopului
Iuliu Hossu să intervină pentru schimbarea cumplitei stări de lucruri descrise (Idem, dos 6502/1942).
Destinul crud al celor internaţi în lagăre de muncă forţată este descris de declaraţiile celor ce
au reuşit să fugă din acest infern.
Alexandru Oltean, refugiat din Cluj, str.Ciprian Porumbescu nr.28, declara următoarele, în
Turda, la 29 aprilie 1943:
“Subsemnatul am prestat muncă de folos obştesc începând din 1 iunie 1942 până în 24 aprilie
1943 împreună cu întreaga Comp. de lucru Nr.1017, compusă din 220 persoane toţi români, în
localităţile din Ungaria: Fógkó, Dioszeg, Kecskemet unde am avut ocazia să cunosc adevărata barbarie
maghiară, care este de neînchipuit.
În localitatea Fogkő - Pest megye, unde am început lucrul de la 1 iunie 1942 - 18 februarie
1943, s-au întâmplat lucruri cu adevărat extraordinare, bătându-şi joc de toţi românii în modul cel mai
sălbatic.
Aici lucram la scoaterea pietrişului dintr-un şant adânc de 8 metri, cu nişţe roabe speciale
ungureşti. Pe acei oameni cari lucrează cu asemenea roabe, ei îi numesc “cubicuşi” este una din cea
mai grea meserie, şi acesti cubicuşi sunt singuri cari au suplimente la raţiile de alimente.
Noi deasemenea eram forţaţi să lucrăm aşa ca acei cubicuşi cu toate acestea noi nici pe sfert
nu primeam raţiile de alimente în comparaţie cu ei, şi cu altfel de mâncare, raţia n-o pot preciza.
Lucrul ne era dat cu acordul şi trebuia să scoatem zilnic 3,1/2 metri cubi de pietriş, ceea ce
pentru noi era o imposibilitate. Datorită căldurii în care lucram, şi în special a alimentelor şi
alimentării mizerabile, zilnic eram transportaţi în spital 2-3 oameni, pe nume nu-i ştiu, numai pe
Vrăciun Vasile, pe care l-am dus eu la spitalul militar din Kalocsa, judeţul Pest.
De multe ori acei care cădeau la pământ în neştiinţă erau maltrataţi de honvezii maghiari, care
spuneau că oamenii numai se prefac bolnavi pentru a nu munci.
În ziua de 1 martie 1943, am fost transportaţi în localitatea Kecskemet unde am lucrat pe
moşia Klaber Telep unde trebuia să săpăm via de primăvară.
Aici au continuat ferocităţile grosolane în mai mare măsură, lucrul ne era dat tot cu acordul şi
măsură, iar acel lucrător care nu putea termina era bătut şi batjocorit. În cazul când un lucrător se
prezenta la infirmerie unde era consultat de un medic dentist evreu din Cluj, eram daţi afară din
infirmerie şi bătut măr de către Comandantul Comp. de lucru sublocot. Nyman Layos. Dar se întâmpla
ca lucrătorul să fie legat la stâlp pentru cea mai mică greşeală.
Când omul legat la stâlp leşina şi începea să se înnegrească era lăsat la pământ şi udat cu apă
până îşi revenea, apoi era legat din nou la stâlp până la completarea celor două ore de pedeapsă.
Următorii au fost legaţi la stâlp: Păcală Ioan, Roştaşiu Vasile şi alţii la cari le-am uitat numele.
Tot aici concentraşul la lucru Jurjuman Florea, român, din Feketetó lângă Ciucea, care avea o
rană deschisă în regiunea spatelui s-a prezentat la infirmerie, de unde a fost dat afară spunându-i că se
preface bolnav pentru a nu lucra.
Bietul om s-a reîntors la lucru, dar nu a mai putut continua şi în chinuri groasnice a leşinat,
apoi cu mare greutate a fost lăsat să-l ducă doi oameni în grajdul unde eram adăpostiţi. A doua zi
văzând că nu e glumă a fost transportat la Kecskemet în spital, datorită numai intervenţiei
proprietarului moşiei. Dar cu toate acestea bătăile continuau şi sălbăticiile ungurilor creşteau, oameni
până la vârsta de 54 de ani erau bătuţi în modul cel mai murdar, şi alte batjocoriri de necrezut.
Dispariţia pachetelor trimise de acasă a fost foarte frecventă, iar pentru aş bate joc şi în mai mare
măsură, chiar în zilele de repaos duminical, trebuia să facem instrucţie în hainele şi bocanci proprii cu
care şi lucram.
Subsemnatul am scăpat cu mare greutate din iadul Klaber Telep, dar ce e mai dureros, pentru
ceilalţi români, continuă şi pe mai departe. În deplină cunoştinţă de răspunderea mea, declar că datele
de mai sus le-am declarat conform realităţii şi pentru ele îmi iau toată răspunderea.”
La 18 iunie 1943, consulul general al României, Gr.Bilciurescu, se adresa astfel Comisiei de
ofiţeir italo-germani din Cluj:
“Pe lângă ocolul silvic “Isticeu” din Gurghiu (Görgényi szentimre) Komitat Maros-Torda, au
fost rechiziţionaţi ca lucrători de pădure, foarte numeroşi locuitori români din comunele învecinate
Hodac (Górgényhodak) şi Ibăneşti (Libanfalva).
Aceşti oameni sunt forţaţi să lucreze în hainele lor şi cu hrana adusă de ei de acasă, neprimind
decât preţuri derizorii pentru munca depusă.
Dacă vreunul dintre ei întârzie de la lucru sau absentează indiferent de motivul pentru care a
absentat, este sever sancţionat cu pedepse nemaipomenite de nici un cod sau regulament. “Vinovatul”
este forţat să şadă, i se leagă mâinile cu sfoară de un par introdus pe sub genunchi, apoi i se urcă pe
spinare doi soldaţi, cari îl chinuesc până ce ameţeşţe. Dacă îşi revine din leşin, este din nou chinuit
prin acelaş procedeu.
Acest procedeu s-a aplicat la circa 30-35 oameni din comunele mai sus citate, numai în cursul
lunei Mai 1943.
Printre cei chinuiţi, originari din comuna Ibăneşti, sunt următorii:
1. Gliga Andrei lui Vanea locuind la No. 712
2. Chirteş Dumitru Cosmiţi locuind la No. 899
3. Gliga Vasile Horgaş locuind la No. 896
4. Suceava Dumitru Samson locuind la No. 208
5. Dan Nicolae Papuc locuind la No. 1007
6. Haidu Alexandru locuind la No. 650
7. Dan Ion lui Ilie Florii locuind la No.403
8. Tinca Petru locuind la No. 948
9. Cişmaş Toader lui Nionca locuind la No.954
10. Chirteş Dumitru locuind la No. 437
11. Matei Flore lui Ioan Vlasu locuind la No.388
12. Gliga Izidor lui Dumitru Petri Gori locuind la No.253
13. Dan Irimie Creţoi locuind la No.1063
14. Gliga Toader lui Venea locuind la No.1063
Din comunele Hodac sunt şi mai numeroşi români, care au fost supuşi aceluiaşi tratament”
Tragică mai era soarta românilor rămaşi sub ocupaţie devreme ce - scrie preotul Sofronie
Badea de la Oficiul parohial Vad la 24 iulie 1942 episcopului Hossu - un credincios al său “atât de
lipsit de cele materiale încât de săptămâni întregi se nutreşte, atât el, cât şi cei 4 copilaşi pe care i-a dat
bunul Dumnezeu, cu scoarţă de pe copaci, uscată şi râşnită“ (Idem, dos.5394/1942).
Din Iclod ne scria aceliaşi episcop, la 2 august 1942, că “masa ţărănească prelucrătoare -
înţeleg românii - s-a transformat într-o gloată de cerşitori, cari zilnic, în număr tot mai mare, iau
drumul pribegiei” (Idem, nr.5789), refugiindu-se - bineînţeles - în România. Bisericile româneşti nu-i
puteau ajuta material pe enoriaşii lor pentru că au fost deposedate de pământ, total sau în cea mai mare
parte, de către statul ungar. Din puţinul cât le-a mai rămas bisericilor şi românilor s-au făcut colecte
dispuse de exemplu de episcopul ortodox Nicolae Colan, în august 1941 “pentru ajutorarea fiilor
sufleteşti din Treznea, năpăstuiţi de soartă“ (Idem, Protopopiatul Ortodox Dej, dos.178/1941).
Intelectualii - preoţi, învăţători, profesori, avocaţi etc- erau puşi pe drumuri. La fel şi muncitorii
români. O muncitoare de la “Dermata” Cluj fiind dată afară pe motiv că este româncă, solicita un
ajutor financiar episcopului Hossu în 1942, motivând că este “ajunsă în mizeria cea mai neagră,
îndurând cea mai mare suferinţă [bineînţeles, morală şi fizică] - foamea”. (Idem, Episcopia greco-
catolică Gherla, dos. nr.5916)/1942). Tot astfel solicita un ajutor şi altă femeie, fostă muncitoare la
Fabrica de tutun din Cluj, concediată pentru că era româncă şi nu putea fi angajată nici în alt loc, pe
acelaşi motiv (Idem, dos. 5917/1942).
Cumplită era şi soarta militarilor români din zona ocupată, care făceau serviciul în armata
ungară. Ioan Niţu a lui Ioan şi Ana (n.Vâlci), “plugar şi oier” din Covasna, jud.Trei Scaune, refugiat în
România, dădea următoarea declaraţie, în Braşov, la 5 mai 1943:
“Subsemnatul cu următoarele date personale:
Numele şi prenumele: NIŢU IOAN a lui Ioan şi Ana născ. Vâlci
Profesiunea: plugar şi oier
Vârsta: 27 ani, născ. 1916 Noiembrie 10.
Situaţia militară: Ctg. 1938, călăraş cu schimb.
Starea civilă: necăsătorit.
Domiciliul avut: Comuna Covasna, str. Gheorghe Lazăr nr.28
jud. Trei Scaune
Data refugierii: 3/4 mai 1943, prin punctul Podul Bărbatului
Motivele refugierii: Am primit din nou ordin de concentrare pe ziua de 9 aprilie 1943 după concediul
avut de la Compania 6 sanitară Div. VI din Komárom, cu care am fost şi pe front de la 10.IV.1942
până la 29 februarie 1943, venind cu piciorul drept degerat în spital la Kaposvár, de aici în concediu
medical de 4 săptămâni acasă, unde am sosit la 9 martie 1943.
La unitate am fost batjocorit chiar şi pe front pe malul Donului lângă oraşul Woroneş, înjurat
mereu ca “budós oláh” de către stegarul Dani Jenó şi un sublocotenent-medic, al cărui nume l-am
uitat. Aceştia şi în bătălii ne-au trimis numai pe noi românii cu targa după răniţi şi morţi. Am fost în
total 29 români la această companie, restul cehi, slovaci, şvabi, unguri mai puţini, tot în teritoriul
cedat.
Dintre români au fost cu mine 7 din Covasna, cu numele: Manole Gheorghe, Olteanu Nicolae,
Ştefan Ion, Furtună Gheorghe, Furtună Constantin şi Bârla Constantin, dintre care s-au refugiat în
România Olteanu Nicolae şi Manole Gheorghe. A mai fost cu mine Varză Alexandru din Vâlcele,
rămas acolo, fraţii Manu Ioan şi Gheorghe din Ozun, Arăuţ Vasile din Lisneu, Buţu Dumitru din
Păpăuţi, Florian Alexe din Zagon a murit şi Cristea Ion din Zagon, de care nu ştiu dacă mai trăeşte sau
a dispărut. Din judeţul Satu Mare Săracu Pavel şi Chiar Traian, Dan Gavrrilă, din judeţul Bihor unul
cu numele Oniţa şi alţii.
Din comuna Covasna sunt concentraţi în armata maghiară cca 60 români, dintre care a murit
pe front Sorescu Ioan, care are 7 copii, unguri nu sunt concentraţi nici unul, numai recruţii înrolaţi.
Primarul comunal este Deák Tamás, ajutor de primar Veres Iosif, cari se poartă unul mai rău ca
celălalt cu românii.
La şcoală se învaţă numai în limba maghiară.
Recent au început rechiziţiile de lână, obligând toţi oierii să predea primăriei câte un kg lână
de oaie, făgăduind că se va plăti preţul de 5. Pengö Kg- şi din cauza aceasta este oprit a se mâna oile la
păşunea de pădure, ţinându-le în sat.
Comercianţi români nu mai sunt deloc, mai înainte au fost 4.
Meseriaşi români la fel nu mai sunt, mai înainte erau mulţi.
În anul 1941, luna Septembrie am fost ameninţat cu bătaie de către ungurul Egyed Pali şi
argaţii preotului maghiar din Tamáslău, dar am fugit. Am reclamat acest caz primăriei, aceasta însă nu
a luat nici o măsură - în contră subsemnatul am fost amendat cu lei 6.000 - sub motivul că am fi făcut
pagube în timpul românesc, pe câmpurile ungurilor. Egyed, care a fost beat atunci, mi-a luat zălog un
clopot şi o oaie, ce mi s-a restituit după plata amenzii. Martor este fratele meu Niţu Gheorghe, rămas
în Covasna.
Biserica ortodoxă funcţionează, având preot român venit din jud.Sălaj, însă nu-i ştiu numele.
Mă stabilesc la Întorsura Buzăului jud. Braşov, la cumnatul meu Guiu Nicolae.
Totodată declar că mi s-a pus în vedere de către dl. Locotenent de la Comisia Germano-
Italiană, că declaraţia mea va fi cercetată de o comisie internaţională, că am spus purul adevăr şi ştiu
că în caz contrar voi fi pedepsit de autorităţile române.
Aceasta-mi este declaraţia pe care o dau, susţin şi semnez propriu.
s.s. Niţu Ioan
DELEGATUL MARELUI STAT MAJOR
pe lângă
COMISIA MIXTĂ ITALO-GERMANĂ
TURDA, str. Regina Maria 32
Telefon 280

T A B E L
asupra Companiilor de lucru din Ungaria, identificate până
la data de 1 septembrie 1943

Nr. Localitatea şi judeţul Nr. Data de când La ce lucrează


Companiei unde lucrează românilor e concentrată
de lucru
2 Dej /Dés/ jud. Someş 250 1.II.1942 Terasament de cale ferată
între Dej şi Satu Mare
3 Budapesta 25 - -
Râpa de sus
/Felsörépa/, jud.Mureş 200 18.XI.1941 Linie ferată
8 Monor /Monorfalva/ 270 3.V.1942 Linie de cale ferată
jud. Mureş
10 Baia Mare /N.Bánya/ 20 1.IV.1941 Aeroport
jud.Satu Mare
13 Cluj /Koloszvár/ 200 IV.1943 Ridicare de spital
112 Beclean /Bethlen/ 200 - Aducere lemne cu spatele
jud.Someş şi braţele din com.Măluţ
la distanţă 12 km de
Beclean
113 Idem 200 - Idem
118 Monor /Monorfalva/ 360 - Linie ferată
jud.Bistriţa Năsăud
156 Csepel 120 XII.1942 Fabrică de muniţii
216/24 Komarom - - -
220 Valea lui Mihai /Er - - Distrugerea fortificaţiilor
Mihályfalva/ , Bihor de pe vechea frontieră
300 Cseppel 260 - -
364 Sieu Mare /Nagy Sajó/, 300 3.IX.1942 Lucru la căile ferate
Sărăţel /Szenetfalva/, Monor
/Monorfalva/,
jud. Năsăud
473 Komaróm 60 15.X.1942 La scos nisip din Dunăre
918 Harghita /Hargita/ Cluj 200 IV.1943 Ridicarea unui spital
/Kolozsvar/
934 Szászfenes - - -
1001 Bácskertes /Bács-Bodrog/ 200 IX.1942 Construirea unui mare
aerodrom, la Bükszálás,
între Zombor şi
Bácsszentiván
1002 Idem 200 “ Idem
1003 Székesfehérvár - - Aerodrom
1004 Tasas /jud.Maramureş/ 200 - Fabrica de scânduri
Bacskertes /Bács-Bodrog/ Construirea unui mare
IX.1942 aerodrom, la Bükszálás,
între Zombor şi
Bácsszentivan
1005 Komárom 260 - -
Someşeni /Szemosfalva/ jud.
Cluj II.1942 Poligon de tragere
1006 Miercurea Ciucului Construirea unei cazărmi la
/CsikSzereda/,Dej (Des), Porţi 140 25.V.1942 Miercurea Ciucului, la deal.
(Porc/, Harghita /munţi/ Tolvajtatö
190 VIII.1942
Linie ferată
1007 Szent Király Szabadia, 208 - Aeroport
jud.Veszprém
Budapesta -
1008 Băbeni /Arany Mezö/ 240 - Lucrează la cale ferată şi
jud.Sălaj la o carieră din Băbeni
1009 Gledin, Monor /Monorfalva/, 200 - Cale ferată
jud.Năsăud
1010 Miercurea Ciuc /Csik- 140 27.V.1942 Construirea unei cazări la
Szereda/ şi Dej (Dés).. Miercurea Ciucului, la
Deda şi Sărăţel /Szeretfalva/ 270 II.1942 deal. Torvajtetö
Porţi /Porc/ Sălaj Linie ferată
200 VIII.1942
Linie ferată
1012 Rahó, jud.Maramureş (fosta 220 1.VII.1942 -
Cehoslovacie?
1013 Petfürdö şi Körösmezö 200 VI.1942 Fabrica de muniţie
/jud.Veszprem/
1014 Darog /Esztergom/ 100 19.VI.1942 Mine de cărbuni
Budapesta 100 “ “ Moară şi fabrici
1015 Mesztegnyö /jud. Somogy/ - VII.1942 Exploatare forestieră
1016 Budapesta - - Moară regală
1017 Diosig /Diószeg/ jud.Bihor 220 IV.1942 La scos de pietriş
Fogkö, Kecskemét /jud. Pest/
1018 Kiskunlaczháza /jud.Pest/
Keszthely /jud.Zala/
Királyhegye
Şimleul Silvaniei
Angheluş /Angyalos/ 250 V.1942 Canalizare
Sf.Gheorghe
/Sepsiszentgyörgy/ jud. Trei
Scaune
15.V.1943 Pe moşiile boierilor
1019 Petfurdö /jud.Vesprém/ - VIII.1942 -
1020 Ileanda Mare /Nagy Ilonda/, 260 XII.1942 Linie ferată Ilenda Mare -
Răstoci /Ormezö/, jud.Sălaj Răstoci
1021 Surduc /Magyar Szurdok/ 220 27.V.1942 Dublarea liniei ferate
jud.Sălj între Jibou şi Surduc
1022 Gherla /Szamosujvár/ jud. - - -
Someş
1023 Rus /Oroszmezö/, jud.Someş - 218 21.VI.1943 La încărcat vagoane cu
plasa Ileanda /Nagy Ilonda/ piatră pentru drumuri
1025 Gherla /Szamosujvár/
jud.Someş
Odoreu /Szatm xrudvary/, Canalizări
apa /Apa/ jud.Satu Mare
Csillaghegy /Budapesta/ 228 VII.1942 Cale ferată
1026 Szentendre, jud.Pest 228 27.III.1943 Lucrări de poduri şi
drumuri
1028 Budapesta 225 II.1942 Depozit de fier
Pesterzsébet
1031 Nyergesujfalu, jud.Esztergom - - Societatea “Magyar
Viscosa”
1032 Nuşfalău, Şimleul Silvaniei La linie de cale ferată de
/Szilagvsomlyó/, Marghita la Şimleul Silvaniei la
/Margitta/, judeţul Sălaj 218 1942 Marghita, jud.Sălaj
1033 Marghita /Margitta/ 430 - -
Abramuţ /Vedresabrány/,
jud.Bihor
1034 Nuşfalău /Szilagynagyfalu/, - - La cale ferată
jud. Sălaj
1037 Cuzdrioara /Kozárvár/ - - -
judeţul Someş
Dej (Dés), jud.Someş
1038 Nuşfalău /Szilágynagyfalu/ - VII.1942 -
jud. Sălaj
1045 Petfürdö, judeţul Veszprem - IX.1942 Într-o fabrică de muniţie,
la munci agricole şi la o
mină de cărbuni
1046 Budapesta în Strada Maglodi 208 IX.1942 La fabrica de bere
nr.17 “Polgari Sörgyar şi la o
Miskolcz 192 VI.1942 fabrică de ulei
Abruszfalva, jud.Csongrad 2500 VI.1942 Fabrică de cherestea
Diosgyör Canalizări
Marghita /Margitta/ 200 VII.1942
jud.Bihor 250 - Exploatare forestieră
Terasament de cale ferată
1047 Tatabánya, jud.Komárom 214 - Minele de cărbuni din
Csingér
1049 Deda /déda/, Bistra 225 22.VII.1942 Fabrica de mobile
/Petrovabisztra/ jud.Mureş Barăci de scânduri pentru
front
1050 Balatonfüred, Budapesta 440 VI.1942 Fabrică de vapoare
(Şantier naval)
Fabrică de ulei
1052 Budapesta - - Fabrică de bere
/Kobanya/
1056 Kalocsa, jud.Pest - VI.1942 Canalizare
Csornapuszta
Odorheiu (/Udvárhely/
jud.Sălaj
Marghită /Margitta/
jud.Bihor
1058 Ceanád Albert 218 V.1942 Canalizare
Almásfüzitö /jud.Komárom
Teocul de Jos /Alsótök/ - - M.A.V. (Căile ferate
jud.Someş maghiare)
200 III.1943 Şosele - Drumuri
1060 Oskut, jud.Csongrad 280 27.III.1942 Canalizări
1061 Tóth Komlos 250 - Canalizări
1063 Oroszláng, jud.Komárom 190 VII.1942 Mine de cărbuni
1064 Oskut şi Békésszámson, Canalizări pe moşiile
jud.Csongrad 200 27.VIII.1942 proprietarilor şi a conţilor
Gént, jud.Fejér Mine de bauxită
1068 Izsákszentgyörgy jud.Fejer - - Societatea “Aluminium”
1074 Ajka, jud.Vesprém - - Mine de cărbuni
1075 jud.Borsód, jud. Csongrad 400 VII.1942 Mine de cărbuni
Uzină electrică
1076 Budapesta - - Uzina “Manfred Weiss”
1077 Györ - - Fabrica de mobile
1078 Budapesta - - Uzina “Manfred Weiss”
1079 Cseppel 230 17.VIII.1942 Fabrica de muniţii
Budapesta Uzina “Manfred Weiss”
1080 Cseppel 230 17.VIII.1942 Fabrica de muniţii
Budapesta Uzina “Manfred Weiss”
1081 Lörincz, jud.Nograd - - -
1174 Ajka, jud.Veszprém 200 VII.1942 Minele de cărbuni
1134 Budapesta - - La fabrica “Cseppel”
1502 Várpalota - - La minele de cărbuni

7.2.4.6. Calvarul Bisericii Române sub ocupaţia horthystă

Cu precădere teroarea aparatului de stat şi poliţienesc horthyst s-a dezlănţuit împotriva


Bisericii Ortodoxe şi a Bisericii Greco-Catolice şi a slujitorilor lor. Şi nu întâmplător, întrucât Biserica
a constituit în Transilvania de-a lungul veacurilor, că şi şcoala - în mare măsură creată şi susţinută de
ea - o puternică forţă de menţinere a unităţii şi individualităţii spirituale a românilor autohtoni, cu
însemnate rosturi în lupta pentru înfăptuirea unităţii naţionale a poporului român. Nu poate deci să
surprindă faptul că ocupantul horthyst a văzut în Biserica Românească un important pilon de rezistenţă
antihorthystă, iar în confesiunile româneşti un liant spiritual care genera forţa de rezistenţă a acestora.
Distrugerea Bisericii Române (prin care înţelegem cele două confesiuni), însemna în concepţia
cotropitorului un punct forte în acţiunea de deznaţionalizare şi maghiarizare silnică a populaţiei
româneşti. Ca atare, din primele zile ale agresiunii în Transilvania de nord-est, o teroare cumplită s-a
abătut asupra instituţiilor religioase ale românilor, asupra slujitorilor altarului şi asupra mulţimilor de
credincioşi.
Sub protecţia şi la îndemnul autorităţilor, armatei şi jandarmeriei horthyste, şovini secui şi
maghiari au dărâmat 18 biserici româneşti în cele trei judeţe din secuime (Ciuc, Odorhei şi Trei
Scaune), două în judeţul Mureş (din localităţile Bistra şi Pănet) şi una în judeţul Bihor (cea din
comuna Sălard), alte multe biserici fiind devastate şi profanate, iar cele care au scăpat de furia
demolatorilor, lipsite de preoţii lor, alungaţi peste graniţă din ordinul lui Horthy, au fost trecute pe
seama confesiunilor maghiare sau au fost închise şi sigilate; unele dintre ele, nu puţine la număr, au
primit altă destinaţie, îndeobşte fiind transformate în magazii. Zeci de parohii din protopopiatele Carei
şi Satu Mare au fost desfiinţate, iar protopopiatul Sighet a fost desfiinţat complet.
În nici o altă parte a teritoriului cotropit nu s-au dezlănţuit cu atâta furie actele barbare
împotriva bisericilor româneşti ca în judeţele Arcului Carpatic. Explicaţia este simplă: prin unirea
Transilvaniei cu România, românii din judeţele Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune, eliberaţi de sub
asuprirea nobilimii maghiare, pentru a contribui la menţinerea credinţei strămoşeşti şi a limbii materne
- deci pentru a da un impuls de viaţă naţionalităţii lor - au solicitat mitropoliţilor din Sibiu şi Blaj
ajutorul necesar pentru a construi biserici, a înfiinţa parohii şi a le încadra cu preoţi. Au fost construite
în zonă următoarele biserici, multe dintre ele de o armonie şi frumuseţe arhitectonică remarcabile:
Miercurea Ciuc (1936) - devastată; Gheorgheni (1938) -devastată; Poiana Sărată (1930) - devastată;
Sita Buzăului (1936) - devastată; Zăbala (1939) - devastată; Păpăuţi (1939) - devastată; Aita Mare
(1938) - devastată; Arini (1935) - devastată; Baraolt (1937) - devastată; Belini (1936) - devastată;
Bicsad (1938) - devastată; Căpeni (1937) - dărâmată; Comolău (1937) - dărâmată; Chichiş (1937) -
devastată; Iarăşi (1934) - devastată; Lunca (1927) - devastată; Bodoş (1934) - devastată; Bicfalău
(1937) - devastată; Sântion Lunca (1928) - dărâmată; Biborţeni (1937) - dărâmată; Doboşeni (1935) -
dărâmată; Herculian (1937) - dărâmată; Cristur (1938) - devastată; Odorhei (1935) - devastată; Petecu
(1937) - devastată; Racoşul de Sus (1937) - dărâmată; Vârghiş (1938) - dărâmată; Boroşneul Mare
(1939) - dărâmată; Filia (1939) - dărâmată; Borsec (1939) - dărâmată. Cele 30 de lăcaşuri de cult, toate
noi, au costat nu mai puţin de 33.986.994 lei. Alte biserici au fost construite în aceeaşi perioadă în:
Aita Mare (1929) - devastată; Sfântu Gheorghe (1922) - devastată; Bicazul Ardelean (1928) -
devastată; Topliţa (1926) - devastată; Tulgheş (1923) - devastată; Miercurea Ciuc (1937) - devastată;
Baraolt (1939) - în construcţie; Mereşti (1938) - dărâmată; Ocland (1938) - darâmată; Mihăileni
(1937) - dărâmată; Ditrău (1936) - dăâmată; Aldea (1937) - dărâmată; Mărtiniş (1938) - dărâmată; a
mai fost dărâmată şi biserica din Sânmartin (Odorhei). Realitatea este că existenţa acestor biserici noi
a provocat o reacţie puternică în rândul şovinilor secui şi maghiari care, neputându-le împiedica
zidirea la timpul lor, au aşteptat momentul prielnic pentru a le face să dispară de pe faţa pământului, ca
unele ce stăteau în calea maghiarizării credincioşilor români.1
Alte zeci de biserici româneşti au fost devastate şi pângărite de şovini maghiari şi secui sau de
militarii horthyşti. Devastând biserica din Ozun (Trei Scaune), făptaşii au aprins băncile, praporii,
cărţile sfinte. În Micfalău, parohie cu peste 1100 de credincioşi, biserica românească a avut de suferit
în două rânduri: după retragerea armatei române în campania din 1916 soldaţii unguri au transformat-o
în grajd pentru cai, iar urmaşii lor din 1940 în depozit de muniţii. În oraşul Satu Mare "şi-au bătut joc
de biserica cea nouă din care au dispărut mai multe lucruri, forţând uşile, mai ales soldaţii. Au strigat
"Eljen Horthy" (Trăiască Horthy) şi s-au spurcat în ea. "Catedrala ortodoxă din Miercurea Ciuc - scria
"Telegraful Român" din sibiu, la 15 octombrie 1944 - a fost găsită într-o stare care este cartea de vizită
a civilizaţiei maghiare (...). Cel mai îngrozitor lucru a fost că ungurii făcuseră din altarul acestei
catedrale, closet...". Constatăm consternaţi că Direcţiunea Regională Regală din Satu-Mare, prin
ordinul nr.114/41 i-a pus în vedere preotului Ştefan Bărbos, locţiitor al protopopului din Baia Mare, ca
în termen de 5 zile să predea biserica ortodoxă, care urma să fie transformată în sală de gimnastică
pentru liceul din localitate.2
Din ordinul lui Horthy, majoritatea preoţilor români au fost alungaţi peste graniţa vremelnică,
mulţi fiind transportaţi în vagoane de vite plumbuite; până la 1 decembrie 1940, au fost alungaţi sau au
fost nevoiţi să se refugieze pentru a-şi salva viaţa lor şi a familiilor lor, un impresionant număr de
protopopi şi preoţi, astfel: din Eparhia Sibiului - preoţi izgoniţi 27; din Eparhia Clujului - 13 preoţi
izgoniţi; din Eparhia Oradiei - 20; din Eparhia Maramureşului - 34.3 Alungarea preoţilor a fost
precedată de ameninţări, maltratări şi schingiuiri, jefuirea avutului, cei mai mulţi plecând numai cu
ceea ce puteau transporta personal, ei şi familiile lor.
Deosebit de grav lovită a fost tânăra Episcopie misionară a Maramureşului: episcopului
ortodox Vasile Stan nu i s-a permis reîntoarcerea în Maramureş, astfel că prin adresa nr.97/1940 a fost
nevoit să-l roage pe episcopul Nicolae Colan al Clujului (şi acesta cu statut doar de tolerat - M.R.) să
preia temporar oblăduirea Episcopiei Maramureşului. Reşedinţa episcopală a fost ocupată de trupe
ungare, capela episcopală demontată, crucile doborâte cu foc de mitralieră, bunurile episcopiei
confiscate.
Guvernanţii horthyşti au urmărit supunerea credincioşilor români ortodocşi Episcopiei
ortodoxe maghiare de Munkacs, a cărei întemeiere a fost anunţată oficial după răpirea şi invazia
ungară a Transilvaniei de nord-est. Scopul urmărit era de a impune limba maghiară ca limbă de cult,
grăbind astfel maghiarizarea românilor şi rutenilor, precum şi acela de a rupe unitatea canonică a
românilor din teritoriul ocupat de cei din ţara-mamă. La 2 iunie 1941 i s-a făcut instalarea oficială de
către Horthy, ca şef al Bisericii ortodoxe maghiare, cu sediul la Munkacs, 4 unui anume Mihail Popoff,
cu încălcarea normelor canonice, întrucât acest Popoff, un emigrant rus, fost cleric militar în armata
ţaristă, fusese caterisit pentru acte canonice foarte grave. Afacerea Popoff a produs mult rău vreme de
mai mulţi ani, deoarece, profitând de persecuţiile, maltratările şi expulzările preoţilor români -
ordonate de Budapesta -, aşa-zisa Episcopie greco-orientală maghiară, condusă de el, a reuşit să-şi
subordoneze vreo 28 de parohii româneşti din judeţe ca Ciuc, Trei Scaune, Mureş. În final, diversiunea
Popoff a eşuat, datorită în principal acţiunilor energice ale mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, şi
ale Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române.
Pe de altă parte, în timpul ocupaţiei horthyste, Episcopia greco-catolică maghiară de
Hajdudorog a reînviat şi ea ca prin minune, încercând din nou să-şi supună credincioşii români greco-
catolici.
Episcopii români rămaşi în eparhiile lor - episcopul ortodox al Clujului, Nicolae Colan, şi
episcopul greco-catolic de Gherla-Cluj, Iuliu Hossu, au fost supuşi unor vexaţiuni, umiliri şi restricţii
dintre cele mai variate, au suferit moarte de martiri distinsul protopop al Huedinului, Aurel Munteanu, 5
cunoscut militant - ca şi viitorul cardinal-martie Iuliu Hossu - pentru unirea Transilvaniei cu România
şi preşedinte al despărţământului Hida-Huedin al ASTREI, omorât în chinuri inimaginabile de o bandă
de şovini maghiari din localitate, sub privirile absente ale autorităţilor militare, preotul Traian Costea
din Treznea, iar preotul Andrei Bujor din Mureşenii de Câmpie a fost omorât împreună cu întreaga
familie (soţia şi trei copii), cadavrele lor au fost mutilate şi s-a încercat să li se dea foc. Nu sunt
singurii părinţi spirituali ai românilor care au fost asasinaţi în chip bestial, mulţi alţii suferind
maltratări şi schingiuiri pe care mintea omenească nu le poate cuprinde, cum a fost cazul preotului
(actualmente monsenior, canonic de Roman, trăieşte în Sibiu) Onofrei Pompei, secretarul episcopului
Iuliu Hossu, fiind apoi aruncaţi peste hotarele vremelnice, sau trebuind să fugă spre a-şi salva viaţa lor
şi a familiilor. Printre primii slujitori români ai altarului expulzaţi a fost episcopul ortodox al Oradei,
Nicolae Popovici, viitor preşedinte al ASTREI, ajuns în România după peripeţii dramatice, într-un
vagon de marfă plumbuit.6
Fenomenelor de mai sus li se adaugă deposedarea preoţilor români de casele parohiale. Din
datele incomplete de care dispunem, rezultă că în anii 1940-1944 au fost distruse, avariate, luate de la
parohiile româneşti din teritoriul ocupat de horthyşti 109 case parohiale şi anume: 11 în judeţul Cluj,
17 în jud. Sălaj, 12 în jud.Satu Mare, 13 în jud.Mureş, 29 în jud.Someş, 12 în jud.Năsăud, 10 în
jud.Trei Scaune şi una în jud.Bihor.7 Iar prin anularea legii româneşti de reformă agrară în
Transilvania şi redarea pământurilor expropriate foştilor proprietari aristocraţi maghiari, numeroase
terenuri atribuite prin reforma agrară din 1921-1922 ca sesii parohiilor româneşti - punându-se astfel
pe picior de egalitate parohiile româneşti cu cele ale confesiunilor maghiare şi germane au fost
pierdute în anii ocupaţiei horthyste, reintrând în stăpânirea foştilor proprietari. Această măsură a lovit
grav Biserica Românească, lipsită de baza materială necesară întreţinerii ei, a preoţilor săi. În judeţele
Mureş şi Turda au fost luate sesiile parohiale ale bisericilor româneşti în 45 comune, în judeţul Cluj în
12 comune, în jud.Năsăud la 6 comune, în jud.Someş la 7 comune, în jud.Solnoc-Dobâca la 5 comune,
în jud.Odorhei la 2 comune, în jud.Trei Scaune la 15 comune şi în judeţul Satu Mare la 21 comune. În
total au fost deposedate de loturile lor parohiile din 133 comune aparţinând la zece judeţe ale
Transilvaniei de nord-vest.8
S-au aplicat discriminări şi în ce priveşte salarizare preoţilor români, urmărindu-se secătuirea
posibilităţilor de trai ale slujitorilor Bisericii Române. Parohiile înfiinţate după Unirea din 1918 n-au
fost recunoscute, după cum nu a fost recunoscută - fiind doar tolerată - Episcopia Clujului, condusă de
episcopul Nicolae Colan, cu care ministrul cultelor coresponda prin intermediul prefectului. Până în
primăvara anului 1941 statul ungar n-a acordat clerului român nici un fel de salariu, iar de atunci au
primit congrua numai preoţii din parohiile existente înainte de 1918. Episcopul Nicolae Colan a fost
salarizat abia de la 1 august 1941, în timp ce episcopul greco-catolic Iuliu Hossu a rămas în continuare
fără nici un fel de salariu, ajutor sau avans. Dintre profesorii Academiilor teologice, doar unii au
primit un salariu derizoriu de la data de 1 august 1941, la fel şi cadrele de la şcolile confesionale
aparţinând Episcopiilor de Cluj şi Oradea.
În ceea ce priveşte presa şi literatura, ocupanţii au fost extrem de drastici, românilor
permiţându-li-se să editeze doar cinci publicaţii în limba română, între care revista religioasă "Viaţa
ilustrată", care era editată lunar la Cluj de episcopul N.Colan, precum şi periodicile religioase
"Cuvântul Ardealului" şi "Cuvântul Creştin" - toate urmărite sever de cenzura de război, uneori fiind
suspendate.
Fiind lipsiţi de locaşurile de închinăciune, preoţii lor expulzaţi, învăţătorii, profesorii -
intelectualii în general - alungaţi şi ei, şcolile desfiinţate, trecându-se la maghiarizarea numelor de
persoane şi de localităţi, numeroşi credincioşi români au fost soliţi prin teroare să îmbrăţişeze unul sau
altul din cultele maghiare. N-au fost lăsaţi în pace nici morţii din morminte. În urma unei ordonanţe a
guvernului ungar, din primăvara anului 1942, inscripţiile de pe teritoriile comunelor (inclusiv de pe
troiţe) au fost maghiarizate. S-a declanşat astfel un adevărat "război al crucilor", guvernul ungar
ordonând tuturor organelor administrative din teritoriul răpit să înlocuiască cât mai curând inscripţiile
româneşti cu inscripţii în limba maghiară, de pe toate crucile de lemn şi de piatră aflătoare pe
teritoriile comunelor. În comunele din Secuime din care preoţii români au fost expulzaţi, autorităţile
comunale secuieşti au şters ele inscripţiile româneşti de pe cruci şi de pe bisericile rămase. Bunăoară,
primarul din Bicsad a ras, uneltele fiindu-i un ciocan şi o daltă, pisania din pridvorul bisericii
româneşti din comună. N-au fost uitate nici troiţele şi crucile comemorative ridicate în memoria
eroilor români căzuţi în bătălii pentru apărarea patriei române - ele au fost distruse.
Atrocităţile şi împilările menţionate constituie doar o părticică din golgota urcată de slujitorii
altarului, de credincioşii români în anii stăpânirii Ungariei horthyste. Un alt mod de reprimare, fizică şi
morală, a preoţilor, ca şi a întregii populaţii româneşti a constat în condamnarea lor la închisoare,
deţinerea în case de corecţie, alături de deţinuţi de drept comun şi prostituate sau în stabilirea de
domiciliu forţat. În judeţul Bihor, aproape toţi preoţii care au rămas în posturile lor după data de 1
septembrie 1940 au fost ridicaţi (cu excepţia celor care au reuşit să se ascundă), stabilindu-se
domiciliu obligatoriu în Oradea, iar după eliberarea lor în localităţile de domiciliu. Printre ei îi
amintim pe arhimandritul Ioan Dinu, vicarul Consistoriului ortodox din Oradea, consilierul eparhial
Ioan Evuţian, preotul Valeriu Ioja ş.a.9
Realizând o succintă prezentare a calvarului îndurat de românii din teritoriul cotropit în 1940
din partea regimului horthyst, nu a stat deloc în intenţia noastră - nici nu ar fi drept - de a arunca
răspunderea pentru ororile săvârşite în partea de nord-vest a României asupra poporului ungar. Cei
care le-au comis nu au nimic comun cu poporul ungar care, în pofida inoculării de către horthyşti a
veninului urii, a fost animat de aceleaşi sentimente democratice şi umanitare, proprii oamenilor de
pretutindeni, dornici de pace, de colaborare, de progres. În ceea ce priveşte populaţia maghiară din
Transilvania, ea a trăit, a muncit şi a luptat timp de secole împreună cu poporul român pentru o viaţă
mai bună. După actul de justiţie istorică al Unirii din 1918 s-a încadrat în noua realitate şi în pofida
uneltirilor şi provocărilor puse la cale de naţionaliştii şovini, a continuat să trăiască în bună înţelegere
cu românii. Chiar şi după Dictatul de la Viena, maghiarul obişnuit a făcut cauză comună cu românii
oprimaţi de regimul horthyst, putându-se relata nenumărate scene impresionante de solidaritate umană.
Note

1. În amănunt despre dărâmarea bisericilor româneşti şi despre alte acte de vandalism şi teroare împotriva lăcaşurilor de cult
şi a slujitorilor altarului, la I.N.Ciolan, Transilvania - ultima prigoană maghiară.
2. Faptele relatate sunt extrase din Arhiva Ioan N.Ciolan (Tablou despre pagubele cauzate de autorităţile statului maghiar
parohiilor ortodoxe române din Eparhia Cluj şi Maramureş şi din Secuime după arbitrajul de la Viena din 30 august 1940).
3. Actul nr.12404 din 13 decembrie 1940 al Mitropoliei ortodoxe din Sibiu.
4. Arhiva Concalariei Sfântului Sinod, Bucureşti, dos.nr.492/1940, f.294.
5. Despre asasinarea protopopului Aurel Munteanu au circulat mai multe versiuni, cea oficială fiind consemnată în hotărârea
nr.1/1946 a Tribunalului poporului din Cluj, din 13 martie 1946.
6. "Telegraful Român", nr.42 din 13 octombrie 1940.
7. Informaţiile le deţinem din Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond Transilvania 1940-1944, vol.200, f.328-329,
vol.201, f.577-580.
8. Raportul către Adunarea Eparhială a Episcopiei ortodoxe din Cluj, din 27 octombrie 1941, aflat în arhiva acesteia.
9
9. Pătimiri ale românilor din Bihor în timpul ocupaţiei horthyste, raport întocmit de preotul Andrei Lup şa şi arhid.dr.Teodor
Savu, nr.90, 23 p.
7.2.4.7. Politica guvernului ungar în domeniul învăţământului în nord-vestul
şi estul Transilvaniei 5 septembrie 1940 - 25 octombrie 1944

7.2.4.7.1. Obiectivele politice strategice

Problemele fundamentale ale învăţământului şi ale educaţiei în teritoriul ocupat au fost


subordonate politicii generale strategice a Ungariei, faţă de Transilvania în ansamblul ei şi faţă de
România, ca stat.
Istoricul maghiar Tilkovsky Lóránt, înfăţişează această linie politică generală elaborată în
două variante, precum şi metodele de aplicare a ei.
O variantă a fost elaborată de către Teleki Pál, prim-ministru al guvernului ungar, sub forma
unei doctrine al cărui obiectiv strategic era instaurarea şi menţinerea "Ungariei Mari" şi asigurarea
hegemoniei acesteia în rândul statelor din bazinul dunărean. "Ideea de stat a lui "Szent Istvan" -
subliniază istoricul Tilkovszky- a constituit baza concepţiei noi a politicii naţionalităţilor (a
minorităţilor), după care Ungaria nu poate fi redusă numai la teritoriile locuite de populaţia maghiară,
ci trebuie să cuprindă în ea toate popoarele din bazinul carpatic, pentru conducerea cărora este
chemată naţiunea maghiară1.
Pe baza acestei concepţii a fost formulată apoi politica amplă de maghiarizare, care să
cuprindă toate domeniile fundamentale ale vieţii economice-sociale, între care se regăsesc şi măsurile
de acest fel în domeniul vieţii spirituale, şi cu prioritate a învăţământului şi a instrucţiei şcolare.
Aplicată în practică, această doctrină politică a însemnat împletirea metodelor de
constrângere, de maghiarizare forţată, cu cele deghizate, vizând acelaşi scop. Latura deghizată a fost
concepută atât datorită reacţiei de împotrivire a populaţiei româneşti în primul rând din teritoriul
ocupat, cât şi a poziţiei adoptate de România ca stat, de opinia publică internă şi externă precum şi din
unele considerente internaţionale.
Dezvăluind sensul şi scopul variantei politicii deghizate de maghiarizare, precum şi mobilul şi
tactica ei în domeniul învăţământului naţionalităţilor, acelaşi istoric maghiar redă o intervenţie la o
dezbatere politică a lui Teleki Pál, prim-ministru, exprimată astfel: "De exemplu, pe linia politicii
şcolare - spunea vorbitorul - aceasta înseamnă că nu jandarmul cu pene de cocoş, să intre în şcoală
pretinzând limba de predare maghiară, - ci în cadrul şcolii - prin modificări progresive a planului de
învăţământ, a planificării orarului cu dirijarea spre ciclul maghiar si prin desfiinţarea lentă a ciclului
naţionalităţilor pornite spre veştejire, trebuie realizată maghiarizarea, deoarece în caz contrar se poate
ivi o aşa reacţie, care ar putea să anihileze rezultatele obţinute2.
Pentru a ascunde, faţă de opinia publică şi mai ales faţă de minorităţile ameninţate, mobilul
politicii de maghiarizare în toate variantele, autorii ei au avut grijă să le mascheze, iar reprezentanţi ai
guvernului ungar făceau declaraţii, duplicitare dar colorate de "bune intenţii" faţă de nevoile şi
cerinţele minorităţilor. La data de 22 noiembrie 1940, în şedinţa parlamentului Ungariei, după
revizuirea graniţelor cu ţările vecine, acelaşi Teleki Pál a declarat: "Fiecărei naţionalităţi i se
garantează: libera întrebuinţare a limbii materne, educaţia în limba maternă, educarea şi libera
dezvoltare a caracterului etnic, dreptul naţionalităţilor la presa scrisă în limba maternă, dreptul la
asociere3. Astfel de declaraţii nu au fost singulare şi aveau menirea de a masca atât politica deghizată,
cât şi a acelei de maghiarizare forţată proprii a naţionalităţilor nemaghiare căzută victimă ocupaţiei
ungare de lichidare a culturii.
Cea de a doua variantă a politicii de maghiarizare reprezenta - linia de forţă promovată de
factorii militari de conducere, care aveau preponderenţă în viaţa politică generală a Ungariei. "în timp
ce Teleki Pál avea mereu în faţă viziunea unei "Ungarii Mari" multinaţionale, a cărei menţinere poate
fi asigurată cu o politică "tolerantă şi îngăduitoare", idealul cercurilor conducătoare militare era o
împărăţie maghiară ca stat naţional, care va scăpa repede de naţionalităţile ce-i periclitează unitatea,
prin maghiarizare, dar dacă se iveşte posibilitatea, şi prin expulzări, evacuări"4, precizează istoricul
Tilkovszky Lσránt.
Între cele două concepţii şi variante politice ale guvernului Ungariei nu au existat deosebiri de
fond. Scopul fundamental urmărit de ambele concepţii şi forţele care le-au promovat, era acela a
restaurării si menţinerii "Ungariei Mari". Erau parţial diferite numai metodele prin care să se asigure
realizarea scopului strategic fundamental.
În legătură cu aplicarea primei variante a politicii doctrinare a lui Teleki, istoricul Tilkovszky
Lóránt, mai reliefează şi alte metode concepute. Astfel: "Köszöny Ferenz, un funcţionar superior din
direcţia naţionalităţilor de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri a prelucrat "ştiinţific" şi în
privinţa "valahilor" teza că aceştia "în parte au sânge de origine maghiară sau măcar în parte sunt
amestecaţi cu sânge maghiar", încât remaghiarizarea, respectiv maghiarizarea este condiţionată de
măsura în care se vor trezi la conştiinţa lor proprie de neam "valaho-maghiar". Potrivit acestei
concepţii, numărul mai mare al "valahilor" în Ardeal este numai o aparenţă, care, fără aplicarea
metodelor de constrângere, ci numai printr-o activitate temeinică lămuritoare şi informativă, ar duce la
rezultatul că în centrul Ardealului şi în teritoriile nord-vestice aproape ar dispărea de pe harta
naţionalităţilor"5.
În practică, această "teorie a remaghiarizării" a fost utilizată de către ambele forţe politice
menţionate şi fiecare şi-a motivat şi justificat acţiunile sub această mască. Este edificator în acest sens
conţinutul unui ordin al Comandantului grupului administrativ al armatei I maghiare, care, după
ocuparea teritoriului, şi-a stabilit sediul la Cluj. Acesta a dat un ordin de zi nr.6422 din 18 noiembrie
1940, către toţi comandanţii militari de judeţe, oraşe şi plăşi cu obiectivul "Remaghiarizarea satelor
româneşti"6. în acel document era exprimată fără echivoc acea concepţie şi doctrină falsă, după care
"... unele comune cândva curat maghiare s-au românizat complet, mai ales prin căsătorii, încât copiii
părinţilor unguri, nepoţii nu ştiu nici un cuvânt ungureşte"7. în mod straniu, autorul ordinului afirmă că
în perioada regimului austro-ungar, a avut loc un proces nu de maghiarizare forţată a naţionalităţilor,
inclusiv a românilor, unde a fost posibil, ci invers, de românizare a maghiarilor. Pe această linie,
autorul afirmă: "Acest proces (de românizare n.n.) s-a petrecut nu numai în cei 22 de ani, (1918-1940
n.n.), ci şi mai înainte8. Toţi v-aţi convins despre aceasta în timpul administraţiei militare, dându-vă
seama ce probleme mari are de rezolvat administraţia civilă prin toate instituţiile sale. Aceasta poate fi
rezolvată numai prin muncă îndelungată şi conştientă.
Sunt convins - sublinia autorul - că organele militare administrative au făcut totul, în timp
scurt, din iniţiativă proprie, pentru întărirea neamului maghiar în interesul maghiarizării9.
În încheierea ordinului se indica tuturor comandanţilor militari ca să aducă la cunoştiinţa
administraţiei civile obligaţiile ce le revin din acel ordin "... atrăgându-le atenţia că rezolvarea lor este
o obligaţie morală în interesul viitor al patriei"10.
Avem aici atestate atât concepţia doctrinară de maghiarizare forţată, cât şi acţiunile întreprinse
pe acest tărâm din primele zile ale regimului administraţiei militare ungare de ocupaţie, 5-25
septembrie 1940, continuate apoi de către administraţia civilă a aceluiaşi regim politic.
Merită a fi precizat şi clarificat în acest context şi mobilul politic al măsurii luate de guvernul
maghiar de a se introduce ca obiect de studiu limba română în liceele şi şcolile secundare cu limba de
predare maghiară din nord-vestul ţării după Dictatul de la Viena.
Istoricul Tilkovszky Lóránt clarifică în mod veridic şi acest mobil ascuns şi caracterul lui
politic. "în şcolile medii maghiare ardeleneşti - precizează autorul - s-a predat, ca studiu obligatoriu,
limba română, cu toată opunerea unora care vedeau în aceasta o slăbiciune ce dezminte "superioritatea
culturii ungare" şi o nejustificată coborâre la o cultură de nivel scăzut, în locul ascensiunii la o cultură
mai înaltă prin studiul limbilor de mare circulaţie pe scară mondială. Bethlen Gábor politician maghiar
însă a precizat că „fără cunoaşterea limbii române nu putem administra Ardealul” - Teleki a fost de
acord întru totul cu părerea lui Bethlen, adăugând că, începând chiar din clasele superioare ale şcolii
elementare, ar obliga pe elevii unguri să înveţe limba română. Dar chiar cuvintele lui Teleki clarifică,
mai precis, la ce pretenţii reduse se limitau în cunoaşterea limbii române, ce minimum de cunoştinţe
lingvistice considerau a fi suficiente pentru realizarea puterii de conducere maghiară în Ardeal.
Aceasta înseamnă o zestre de 300-400 cuvinte care nici nu reclamă necondiţionat ca să nu se amestece
- pe ici pe colo - câte un cuvânt din limba mea proprie 11 a spus Teleki.
Politica generală oficială a Ungariei, aplicarea ei în practică din primele zile ale ocupaţiei
teritoriului românesc, amplificată apoi de urmările generale şi imediate ale Dictatului de la Viena, au
avut consecinţe greu de cuantificat asupra întregii spiritualităţii româneşti, mai cu seamă asupra
învăţământului în limba română de toate gradele.

7.2.4.7.2. Dezintegrarea învăţământului românesc în teritoriul ocupat

O primă consecinţă imediată a gravelor evenimente a fost evacuarea forţată în România a


Universităţii româneşti din Cluj, a Academiei comerciale, a altor instituţii de învăţământ superior,
precum şi de cultură, între care Teatrul Naţional, Filarmonica, Conducerea Muzeului Etnografic al
Transilvaniei, editurile, ziarele, periodicele, în limba română şi altele.
Pentru învăţământul de toate gradele o grea lovitură au constituit-o refugierile însoţite de
expulzări masive de cadre didactice şi alţi intelectuali din teritoriul ocupat.
Despre întreprinderea unor astfel de acţiuni militare, redăm spre exemplificare ordinul
comandantului administraţiei militare ungare al judeţului Maramureş, din 17 octombrie 1940, transmis
comandamentelor militare de plasă şi orăşeneşti din subordine. "Vă comunic mai jos ordinul
nr.18.781/1940 a grupării administrative a armatei I-a.
Pentru lămuriri pregătitoare privind retorsiunea pentru expulzarea funcţionarilor maghiari din
România, vă aducem la cunoştinţă că pentru expulzarea de pe teritoriul Ardealului de Nord, se vor
pregăti deocamdată 2.000 de persoane cu limba română din următoarele categorii:
1. cu limba maternă română având o situaţie materială bună.
2. preoţi, învăţători, avocaţi dătători de ton.
3. cei încadraţi în mod provizoriu în funcţii de către administraţia militară, având limba
maternă română, aceştia deocamdată vor fi trecuţi numai în evidenţă ca în caz de nevoie să poată fi
executată expulzarea lor imediată, pentru cei prenotaţi pentru expulzare, deocamdată nu este voie să
fie trecute notabilităţile şi preoţii de căpetenie. Dispoziţii detaliate ulterioare în curs de emitere
telegrafic cât mai curând, că din fiecare categorie câte persoane aţi luat în prenotare. Comandantul
militar al administraţiei militare al Judeţului Maramureş. ss. Indescifrabil-general"12. Ordinul nu a fost
singular numai pentru judeţul Maramureş, ci valabil la nivelul întregului teritoriu ocupat.
Consecinţele imediate şi cele de durată s-au transformat în fapte deosebit de grave şi în
domeniul învăţământului. Astfel că în perioada de la 1 septembrie 1940 până la 1 martie 1944, s-au
refugiat ori au fost expulzaţi în România, 5.440 de profesori şi învăţători români13. La aceştia s-au mai
adăugat, şi alţi intelectuali având aceeaşi soartă, 550 de ingineri, 953 de avocaţi, 744 medici14, care, în
forme diferite, erau şi ei implicaţi în viaţa spirituală a populaţiei din teritoriul cedat.
Sub impactul consecinţelor generale ale Dictatului au avut loc şi refugieri ori expulzări din
România în Ungaria a unor categorii similare de intelectuali, dar nu de proporţia celor din teritoriul
ocupat. Chiar dacă toţi aceştia s-ar fi stabilit în această zonă a ţării n-ar fi dorit ca să servească cu bună
credinţă nevoile învăţământului de aici şi totuşi nu putea fi acoperit marele gol care s-a creat, deoarece
disproporţia dintre numărul celor care au părăsit teritoriul şi cei care au venit în el era foarte mare. în
aceeaşi perioadă, septembrie 1940 - 1 martie 1944, din România au venit refugiaţi, ori unii dintre ei
expulzaţi, 335 de profesori şi învăţători de naţionalitate maghiară, 203 de ingineri, 183 de avocaţi, 83
medici15.
Dictatul a produs dislocări şi în rândul populaţiei de vârstă şcolară. în aceeaşi perioadă de timp
pe care am analizat-o s-au refugiat în România un număr de 24.336 de elevi şi studenţi români16. Din
România în Ungaria s-au refugiat 2.862 de elevi şi studenţi de naţionalitate maghiară17.
Cu privire la numărul elevilor şcolilor primare, medii şi secundare şi de alt profil, existenţi în
cele 11 judeţe afectate prin Dictat, putem face numai unele evaluări aproximative referitoare la cei
rămaşi sub ocupaţie, precum şi a celor care erau în localităţile ce nu au fost cedate, şi au rămas în
continuare în România din judeţele Bihor, Cluj, Maramureş, Odorhei, Trei Scaune, afectate parţial.
Ţinând seama de efectivul elevilor existenţi în anul şcolar 1938-1939, raportat la totalul
populaţiei a celor 11 judeţe, de măsurile şi mutaţiile ce s-au produs sub impactul evenimentelor,
apreciem că în teritoriul ocupat de Ungaria au rămas aproximativ 285.000-290.000 de elevi în
învăţământul primar, mediu şi secundar, de toate naţionalităţilor.
Despre compoziţia naţională a elevilor rămaşi sub ocupaţie nu posedăm date oficiale certe la
scara întregului teritoriu. Suntem însă în posesia unor informaţii care pot fi luate în analiză, privite în
contextul situaţiei demografice a judeţelor la care ele se referă. Surse informative de la organele de stat
româneşti de specialitate, întocmite pe baza datelor şi furnizate de consulatele româneşti si alte surse,
consemnau faptul că în anul şcolar 1942-1943 în judeţele Bihor, Maramureş, Satu-Mare şi Sălaj, au
fost înscrişi în şcolile primare de stat un număr de 83.516 de elevi, din care 65.720, respectiv 79% erau
de naţionalitate română18. Din aceleaşi surse mai reieşea că în judeţele Cluj, Năsăud, Someş şi Mureş,
în anul de învăţământ 1941-1942 în şcolile primare au fost înscrişi 77.117 elevi de naţionalitate
română19. în municipiul Cluj erau 1.500 elevi de naţionalitate română înscrişi la şcolile elementare de
stat20. în plus aproximativ 7000 de elevi români în judeţele Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune, total general
circa 151.000-152.000 de elevi români.
Alte surse arhivistice, chiar dacă nu sunt strict oficiale de stat, respectiv statisticile cu caracter
şcolar, întocmite anual în cadrul dărilor de seamă de către conducerile celor două episcopii româneşti
cu reşedinţa la Cluj, ne furnizează următoarele informaţii. Din dările de seamă statistice pe anii 1941,
1942-1943, care aveau la bază date raportate de către fiecare parohie subordonată acestora, rezultau
următoarele: în ce priveşte Episcopia ortodoxă română a Vadului şi Feleacului, Cluj, avea o populaţie
de vârstă şcolară până la 15 ani de 20.548 în anul 1941 şi de 36.622 în anul 194321. Episcopia greco-
catolică, Cluj-Gherla, în localităţile cu parohii greco-catolice cu populaţia şcolară din şcolile primare
de stat până la vârsta de 15 ani în anul 1943 numărul elevilor era de 136.519. La aceştia s-au mai
adăugat aproximativ 1.800-1.900 de elevi de liceu, şcoli secundare etc.22 în total, pe ambele instituţii
existau circa 173.000-175.000 elevi în 1943. Aceste date le apreciem ca veridice întrucât cei care le-au
raportat din parohiile unde funcţionau şi nu aveau interes să le denatureze.
În datele episcopiilor româneşti referitoare la totalul elevilor era cuprins fără îndoială şi un
anumit număr mic de elevi de altă naţionalitate decât cea română, ai căror părinţi făceau parte din
aceste două culte, între care ruteni, ucraineni. La populaţia acestor etnii de 32.000 de locuitori aflată în
teritoriu, aplicându-i un coeficient de 15 % rezultă o populaţie şcolară de circa 5000 elevi. Diferenţa
de 168.000-170.000 de elevi, apreciem că au fost români conform statisticii din 1943. Confruntând
toate informaţiile şi ţinând seama de populaţia de naţionalitate română care a rămas sub ocupaţie şi
după evaluările noastre, în nici o perioadă, cu toate refugierile şi expulzările masive, nu a scăzut la mai
puţin de circa 1.100.000 de locuitori, apreciem că numărul elevilor de naţionalitate română din
învăţământul primar şi cel mediu, s-a cifrat la aproximativ 168.000-170.000, ceea ce reprezenta
aproximativ 58-59% din numărul total estimat al elevilor. Această situaţie o apreciem că era şi în
raport cu structura demografică după naţionalitate a populaţiei din teritoriu şi, în deosebi a celei din
mediul rural, unde cea românească avea o majoritate absolută şi la un indice ridicat.
Din aceste date şi evaluări, putem aprecia realist importanţa şi complexitatea problemelor
învăţământului de toate gradele, în ansamblul lui, şi a celui care se cerea să se realizeze în limba
română pentru tineretul şcolar românesc, problemă pe care o tratăm în lucrare.
Pentru populaţia românească de vârstă şcolară, asigurarea învăţământului în limba maternă era
condiţionată de numărul şi calitatea cadrelor didactice de naţionalitate română sau de altă
naţionalitate, dar cunoscători în mod real ai limbii române, de numărul şcolilor ori a secţiilor cu limba
de predare română, de existenţa manualelor şcolare în limba maternă, de conţinutul acestora, de
programele analitice şcolare şi peste toate acestea, de politica generală şi atitudinea guvernului
Ungariei faţă de învăţământul în limba română dar şi al celorlalte minorităţi.
Pentru învăţământ în general şi în limba română în mod special odată cu consecinţele
Dictatului, a mai avut încă o neşansă în plus, că deschiderea lui, care trebuia să aibă loc în luna
septembrie 1940, a coincis cu momentul dramatic al ocupării teritoriului din nord-vestul şi estul
Transilvaniei de către trupele ungare şi instaurarea ocupaţiei ungare de la 5 septembrie până la 26
noiembrie 1940.
În acest context toate acţiunile pentru dezintegrarea învăţământului naţional românesc afectate
de sentinţa Dictatului de la Viena, apoi de evacuarea teritoriului naţional afectat, au fost însoţite
imediat şi multiplicate prin măsurile de forţă întreprinse pe întregul teritoriu de către comandamentele
militare ungare de ocupaţie. Din primele zile, situaţia politică a fost marcată puternic de acţiunile
represive şi de crimele săvârşite împotriva populaţiei civile paşnice şi nevinovată de către trupele
ungare, de arestarea, internarea în lagăr şi expulzarea forţată a unui număr mare de intelectuali români,
dintre care majoritatea au fost cadre didactice.
Cu referire la domeniul învăţământului românesc, aceste măsuri au urmărit un scop politic
bine definit, să amplifice exodul refugierilor din teritoriu al cadrelor didactice, să reducă la minim
numărul lor, ca să nu mai poată servi nevoilor învăţământului în limba română în teritoriul ocupat. în
lumina situaţiei creată, reliefăm pierderea covârşitoarei majorităţi a cadrelor didactice din teritoriul
ocupat. Din cele 5.440 de cadre refugiate şi expulzate circa 4.800 erau din învăţământul primar şi
profesional23. Au mai rămas sub ocupaţie ungară numai aproximativ 718 cadre didactice, din care
foarte multe nu au fost integrate în învăţământ pentru diferite motive şi interese politice.
Referindu-ne la pierderile de cadre din învăţământ, nu generalizăm ideea că toţi cei plecaţi au
fost arestaţi şi forţaţi personal să se refugieze, ci precedentul creat în acest scop, de sentinţa Dictatului
de la Viena, a amplificat prin măsurile de forţă şi represiune generalizate prin arestări, internări în
lagăre şi expulzarea unui număr mare de cadre didactice care au rămas în teritoriu, până când au fost
puşi şi ei în situaţie de forţă majoră să se refugieze.
Alte măsuri de amploare pentru dezintegrarea învăţământului naţional românesc existent au
fost acelea de adunare şi distrugere prin ardere a tuturor manualelor şcolare în limba română existente
la populaţie, a întregului material didactic precum şi a cărţilor de orice fel scrise în limba română din
bibliotecile şcolare, a căminelor culturale, ale altor aşezăminte de cultură între care cele ale asociaţiilor
„Astrei” şi, în parte, de la populaţie care le-a predat sub ameninţare.
Aceste măsuri s-au aplicat în primele 3-4 săptămâni de la ocuparea teritoriului sub
coordonarea comandamentelor militare prin oameni expres trimişi în teren în acest scop24.
Prin urmare, toate cele ce s-au creat pozitiv şi s-au acumulat în acest domeniu timp de 22 de
ani, au dispărut în câteva săptămâni după Dictat şi ocupaţie, creându-se un adevărat gol spiritual în
cadrul acestui sistem de instrucţie şi educaţie a populaţiei şcolare.
Acestea au fost primele măsuri din planurile guvernului Ungariei, transmise şi aplicate în
practică în teritoriu prin organele administrative militare ungare.
În astfel de situaţii, politica şi politicul în general îşi asigură o susţinere şi prin acţiuni de
propagandă liniştitoare, chiar seducătoare, pentru cei mai puţin informaţi sau avizaţi din punct de
vedere politic şi în rândul populaţiei în general din teritoriul ocupat. Ele s-au făcut auzite prin glasul
conducătorului statului şi al guvernului ungar, care au însoţit trupele militare ungare de ocupaţie.
În acest context se înscrie prezenţa la Cluj a regentului ungar amiral Horthy Miklos, la 14
septembrie 1940, însoţit printre alţii de primul ministru al guvernului ungar grof Teleki Pál, unde şi-au
expus concepţiile politice referitor la Transilvania şi teritoriul pe care l-au cucerit.
Din alocuţiunea lui Teleki Pál, care primul a luat cuvântul, redăm câteva pasaje semnificative:
(...) Maghiarimea strânge la pieptul ei pe maghiarii reîntorşi şi îmbrăţişează şi acele popoare
(minorităţi n.n) care împreună cu maghiarii, au trăit pe acest pământ, aceia ai căror părinţi şi strămoşi
au trăit deja aici (...)"25.
Din cuvântarea regentului Horthy Miklos, rostită cu acel prilej redăm următoarele:
„Pe noi (adică pe unguri) soarta ne-a aşezat aici la răspântia dintre Apus şi Răsărit, patria
noastră a fost secole de-a rândul pe drumul distrugător al istoriei monahale, teatrul unor lupte
permanente şi, în timp ce alte popoare ale Europei au putut să se întărească în munca paşnică,
maghiarimea în lupte neîntrerupte a sângerat, a pierit şi s-a împuţinat.
Între timp s-au infiltrat naţionalităţile străine fie că trebuia să fugă din calea duşmanului,
fie că sperau să se fericească aici.
Strămoşii noştri nu numai că i-au primit dar le-au acordat toate libertăţile pe care le-au
consfinţit prin lege.
Despre oprimare în această ţară nu s-a putut plânge pe drept cuvânt nimeni - totuşi
aceasta a servit ca pretext ruşinos pentru patria noastră milenară să fie împărţită, să fie ciuntită şi
umilită. Nu armele ne-au rupt teritoriile, ci aşa numitele tratate de pace26.
Rămân apoi semnificative şi aprecierile despre modul în care Ungaria, „neîndreptăţită” şi-a
putut redobândi ceva din ceea ce dorea şi acesta era teritoriul ce i s-a oferit prin Dictatul de la Viena.
Astfel, declara el: (...) că această reîntoarcere s-a putut face în mijlocul unei Europe cuprinse de
flăcările războiului, fără vărsare de sânge - ţin să mulţumesc din nou şi din toată inima, celor două
puternice puteri prietene ale noastre: Germania şi Italia27 a spus vorbitorul. Acestor serbări să le
urmeze zile de muncă. Toţi să-şi ia partea lor din această muncă, cei care nu sunt de limbă maghiară
de asemenea, căci cine nu oferă motiv de excepţionare, se pot ferici şi aici la noi. Faţă de ei vom
manifesta spiritul împăciuitor şi al bunului tratament, pentru că aceeaşi soartă o aşteptăm şi pentru
fraţii noştri rămaşi peste hotare. Ceea ce am promis vom respecta - declara în mod asigurator - pentru
că concepţia nobilă a neamului nostru nu ne permite să ne abatem vreodată da la drumul drept al
justiţiei28.
Din păcate în acele zile au avut loc evenimentele grave de la 9 septembrie la Trăsnea şi la 12-
13 septembrie la Ip judeţul Sălaj. Rămâne îndoielnică ipoteza că regentul Horthy nu ar fi fost informat
despre ele.
Acestea sunt dintre primele declaraţii oficiale la nivel de şef de stat şi de guvern ale Ungariei
în zilele când se încheia ocuparea teritoriului românesc atribuit Ungariei prin Dictatul de la Viena.
Cu acea ocazie, din motive oficiale protocolare au fost prezenţi şi reprezentanţii celor două
biserici a românilor din teritoriul ocupat, dr. Iuliu Hossu, episcopul confesiunii greco catolice şi dr.
Nicolae Colan, episcopul confesiunii ortodoxe române şi care, în context, au adresat fiecare regentului
un scurt cuvânt de salut. Episcopul dr. Iuliu Hossu, a subliniat că membrii confesiunii sale al cărui
număr trece de 1 milion, ajunşi în cadrul statului ungar în urma sentinţei arbitrajului de la Viena
înţeleg cu loialitate civică să-şi îndeplinească obligaţiile ce le vor reveni, dar cu sublinierea că pe
„pământul unde ne este scump deopotrivă al Ardealului, unde strămoşii noştri îşi dorm somnul de
veci, ca să ne fie nouă izvor de pace şi punte de prietenie între cele două naţiuni (româno-maghiare
n.n) avizate reciproc la înţelegere, în mijlocul cataclismului mondial în această parte a Europei.
Din dragostea comună a celor două naţiuni pentru Ardeal să izvorască înţelegerea reciprocă,
colaborarea paşnică, statornicia fericirea şi pacea sufletelor. Episcopul dr. Nicolae Colan, vorbind în
numele bisericii române ortodoxe, ajunsă sub stăpânirea Ungariei, dar a subliniat că membrii
confesiunii sale, oriunde ar trăi sunt propagatori ai păcii şi a înţelegerii între oameni. Că biserica
ortodoxă nu a persecutat pe nimeni şi nu a pricinuit niciodată vreun motiv pentru care fii săi, având
această conştiinţă curată, stau pretutindeni, deci şi aici, cu fruntea ridicată în faţa oamenilor. Cu
această conştiinţă ei mărturisesc, şi cu acest prilej, credinţa lor că se vor bucura de plinătatea
drepturilor lor cetăţeneşti şi libertatea lor de a-şi păstra şi de a progresa bunurile lor religioase, şcolare,
naţionale, culturale şi economice29 în noua lor ţară Ungaria. Au fost astfel exprimate cu toată claritatea
şi francheţea gândurile românilor de către conducătorii celor două biserici române surori ortodoxe şi
greco-catolice, apărătoare, din acest moment, al postulatelor fundamentale ale celor căzuţi sub
ocupaţie străină.
La numai alte patru zile de la evenimentul menţionat, un alt demnitar al guvernului ungar, de
astădată chiar în persoana ministrului cultelor şi a instrucţiunii publice, dr.Hóman Bálint, după o vizită
la Cluj în perioada 14-17 septembrie 1940, a făcut declaraţii referitoare la politica şcolară şi
bisericească a guvernului, despre care, în cotidianul „Tribuna Ardealului” din 18 septembrie 1940 s-au
publicat următoarele informaţii: „D-l ministru Hómán Bálint, vorbeşte despre politica şcolară şi
bisericească a guvernului, faţă de naţionalităţi. Declaraţie dată după o şedere de patru zile la Cluj.
1. Universitatea din Cluj se va deschide în cursul lunii octombrie.
Prin mijlocul lunii se vor face înscrierile, iar de la 1 noiembrie Universitatea îşi va putea
începe cursurile.
2. Problema şcolilor secundare
În ce priveşte problema şcolilor secundare şi populare de pe întreg cuprinsul Ardealului, s-a
început inventarierea edificiilor şi aranjamentelor şcolare, precum şi a personalului didactic. Din
rapoartele primite până acum am constatat că teritoriul realipit acum Ungariei este destul de bine
înzestrat, ba în unele locuri ne stau la dispoziţie edificii şcolare de prisos. La aceste edificii vom putea
plasa diferite şcoli practice de specialitate cum ar fi de exemplu şcolile agricole, industriale,
comerciale etc.
Care va fi regimul şcolilor confesionale româneşti?
După ce s-a ocupat de problema manualelor şcolare, arătând că pentru clasele I-III ale şcolilor
primare româneşti au şi fost tipărite cărţile necesare, D-l ministru Hóman Bálint s-a ocupat şi de
problema şcolilor confesionale, spunând printre altele:
„în privinţa şcolilor confesionale, punctul meu de vedere este că fiecărei confesiuni să i se
restituie - dacă acceptă - şcolile secundare pe care le-a susţinut sub imperiul maghiar, de la sine înţeles
în fiecare caz cu aprecierea necesităţilor locale şi în multe locuri în loc de gimnaziu să primească şcoli
civile şi şcoli secundare economice 30. După aceasta el a declarat:
Nu vreau să schimb sistemul inaugurat de guvernul român care a sprijinit confesiunea greco-
catolică şi cea ortodoxă, prin susţinerea şcolilor cu predare românească. Aceste culte vor beneficia şi
mai departe de sprijinul statului şi astfel credincioşii lor nu vor fi grevaţi cu cheltuielile susţinerii
şcolilor31. Dar şi în alte privinţe doresc să tratez problemele şcolare ale naţionalităţilor cu cea mai
deplină cordialitate32.
A mai vorbit şi despre înfiinţarea inspectoratelor regionale şcolare la Cluj şi Tg.Mureş şi într-
un alt oraş care încă nu a fost desemnat.
Din aceste prime declaraţii oficiale referitoare la soarta şi organizarea învăţământului, a celui
românesc îndeosebi, s-au făcut aprecieri numai de natură organizatorică la adresa Universităţii clujene,
fără nici o referire la cadru, limba de predare şi la minorităţi. Au urmat apoi asigurările referitoare la
dreptul celor două confesiuni româneşti de a avea şi a organiza în mod nestingherit toate şcolile de
grad mediu avute înainte de 1918 şi chiar amplificarea profilului lor spre cel economic, idee ce apărea
ca având o notă de onestitate. Despre soarta şcolilor confesionale primare româneşti existente până la
1918 a fost omise din declaraţie.
Nu au lipsit din declaraţiile D-lui ministru nici acele asigurări „cavalereşti şi nobile maghiare”
despre cea mai deplină înţelegere şi loialitate personală faţă problemele de ansamblu ale şcolilor
româneşti. Timpul şi faptele vor arăta valoarea tuturor acestor declaraţii de intenţii.
Alte declaraţii şi luări de poziţii la nivel guvernamental în problemele învăţământului din
teritoriul ocupat au urmat în continuare. Astfel, în cotidianul „Tribuna Ardealului”, la data de 24
septembrie 1940, s-a publicat declaraţia primului ministru Teleki Pál făcută la Tg.Mureş în care arăta:
"Şcolile se vor deschide pretutindeni la 15 octombrie. în locul liceelor de stat româneşti vor funcţiona
licee maghiare.
Naţionalităţile îşi vor avea şcolile lor (s.n.) în care se va preda obligatoriu in limba maghiară.
Se vor lua măsuri ca nimeni să nu piardă anul, mai ales elevii care au rămas corigenţi sau repetenţi
dintr-o materie românească. Cei căzuţi la bacalaureat se vor putea înscrie la universitate, depunând
într-o sesiune extraordinară în timpul anului examenul de maturitate 33.
Declaraţiile guvernului ungar sunt de astă dată foarte seci, reci şi ambigue în privinţa
conţinutului şi caracterului şcolilor româneşti, ci numai a celor maghiare despre care nu a lăsat vreo
îndoială. Despre minorităţi, în afara de precizarea că vor „avea şcolile lor” nu s-a spus nimic despre
limba lor maternă ci doar obligativitatea predării limbii maghiare.
La numai câteva zile, respectiv la 30 octombrie 1940, premierul ungar, Teleki Pál a făcut o
nouă declaraţie la Budapesta, asupra problemelor şcolare din Ardeal (partea ocupată n.n) prin care s-au
întregit precizările şi opţiunile. Prin urmare este o imposibilitate fizică să se aducă hotărâri definitive
pentru rezolvarea problemelor şcolare. Ceea ce se face acum are numai un caracter provizoriu, valabil
pentru anul şcolar curent.
În anul şcolar care începe, în şcolile primare educaţia se va face ca în anul trecut. Şcolile
primare de stat vor rămâne pe mai departe şcoli de stat, iar şcolile confesionale îşi menţin caracterul
lor confesional.
Natural, şcolile primare de stat româneşti vor deveni şcoli primare de stat ungureşti şi, în
localităţile locuite de unguri, instrucţia se va face în limba maghiară, iar ceea ce este tot atât de natural,
în comunele româneşti - în limba română. în aceste şcoli româneşti limba maghiară va fi predată în
cadrul orelor de limba maghiară care vor fi fixate potrivit împrejurărilor”34.
În comunele cu populaţie mixtă, şcolile vor avea două secţii: una maghiară şi una românească.
În comunele şi oraşele unde sunt şcoli primare confesionale şi de stat, elevii, care au
frecventat anul trecut cursurile şcolilor confesionale, trebuie să continue studiile la aceste şcoli. Elevii
de clasa I-a, vor fi înscrişi fără excepţie în şcolile confesionale, plusul va fi înscris în şcolile de stat. în
şcolile confesionale germane limba de predare va fi pe mai departe limba germană, dar se va introduce
şi ore de limba maghiară35.
Apoi, premierul a asigurat din nou că „toate dispoziţiile în privinţa şcolilor au numai un
caracter provizoriu; tot aşa ca şi dispoziţiile date în privinţa edificiilor şcolare nu au decât un caracter
provizoriu şi ele nu au nici o influenţă asupra măsurilor ce se vor lua în viitor.
În încheiere, în mod liniştitor premierul a făcut următoarele sugestii: Recomand celor
interesaţi să nu facă propuneri premature în privinţa întrebuinţării edificiilor şcolare şi să nu pretindă
rezolvarea pripită a problemelor care necesită un studiu îndelungat. De altfel aceste probleme, ca şi
altele, vor fi puse în discuţie cu prilejul consfătuirii pe care o vom avea cu factorii de competenţă din
Ardeal spre mijlocul lunii octombrie la Cluj 36, preciza el.
După câteva zile de la data respectivă, ministrul de resort ungar, fiind din nou în vizită la Cluj,
a făcut următoarea declaraţie reprodusă de Tribuna Ardealului la 10 octombrie 1940: „Declaraţia D-lui
Hóman Bálint la Cluj. Un an de tranziţie între legile româneşti şi cele maghiare.
- Importanţa învăţământului practic
- Limba română în şcolile secundare.
D-l Hóman Bálint, ministru cultelor şi învăţământului a sosit la Cluj. A prezidat şedinţa
Comitetului şcolar Ardelean (aflăm deci despre crearea deja a unui organ de stat maghiar în teritoriul
ocupat n.n.), la care au participat reprezentanţii tuturor confesiunilor, delegatul comandamentului
militar şi referenţii şcolari.
Ce este bun vom păstra (...)
A subliniat care sunt măsurile ce trebuiesc luate de urgenţă. A insistat asupra dispoziţiilor
apărute în Gazeta oficială, menite să facă tranziţia între legile româneşti şi cele maghiare. „Nu vreau să
transformăm radical instituţiile”; de aceea a spus: că „ceea ce este bun vom păstra. Trebuie să arăt însă
că în cei 22 de ani noi am făcut progrese pe care, la rândul lor, să le introducem în Ardeal (...)
Fiecare comună va avea şcoală...
A vorbit de problemele şcolare propriu-zise, arătând că, principiul guvernului este ca fiecare
comună să aibă şcoală proprie. în comunele cu populaţie mixtă vor fi create secţii româneşti sau
germane. Unde nu sunt decât doi sau trei maghiari şi acolo va trebui să fie şcoală ungurească, această
problemă va fi rezolvată cu ajutorul persoanelor care nu dispun de calificare corespunzătoare, vor
putea însă îndeplini funcţia de dascăli37.
A subliniat apoi importanţa învăţământului practic, adică profesional, economic, agricol etc.
În final a făcut o adevărată pledoarie pentru predarea limbii române în şcoli „Predarea limbii
române în şcolile secundare”.
A vorbit apoi de obligativitatea predării limbii române în şcolile secundare şi a arătat că
aceasta se va face în mod obligatoriu, sau facultativ după cum o vor cere necesităţile din domeniul
administraţiei sau a instrucţiei publice.
Elevii de naţionalitate română vor fi instruiţi în limba lor maternă în şcoli independente sau in
secţii paralele ale şcolilor de stat. Vor fi obligaţi însă să înveţe limba maghiară. în aceste şcoli chiar şi
istoria Ungariei se va preda în limba română38.
Din examinarea acestor câteva declaraţii şi precizări cu caracter de directive oficiale
guvernamentale şi ministerele de specialitate, făcute public, nu se întrevedea existenţa unor probleme
cu un caracter deosebit, care să aibă imediat urmări şi consecinţe de fond din punct de vedere al
dreptului inalienabil al populaţiei de vârstă şcolară al celei româneşti, de a se instrui în limba maternă,
dreptul de a-şi alege în final şcoala în care să se pregătească. Românii credeau şi sperau în faptul că li
se vor redeschide şcolile confesionale ce le-au avut înainte de 1918, întrucât şi-au păstrat în proprietate
clădirile şi alte bunuri pe care statul român nu le-a etatizat.
Măsura de etatizare maghiară a învăţământului primar românesc până aproape de 100%, fără
nici o excepţie a fost acea condiţie fundamentală a declanşării şi realizării procesului de maghiarizare
efectivă a învăţământului pe toate treptele lui.
De altfel şi ministrul Hóman Bálint, în ultima lui declaraţie făcută la Cluj pe care am redat-o
în problema şcolilor primare, a evitat orice referire la şcolile confesionale existente până în anul 1918
sau la dreptul şi atribuţiile cultelor româneşti în aceste probleme, pedalând însă pe principiul dreptului
de instruire în limba română în şcoli independente de stat sau secţii de sine stătătoare unde limba
română va fi predată, cum afirma el în toate detaliile, inclusiv la învăţarea istoriei Ungariei.

7.2.4.7.3. Măsurile de organizare a învăţământului primar, profesional şi secundar de


către administraţia militară şi cea civilă ungară

Analiza celei de a doua laturi a problemei învăţământului primar, profesional, cel de grad
mediu şi secundar, în limba română şi al celorlalte minorităţi, pe care o tratăm în mod expres în
lucrare, partea de început are la bază documente oficiale ale autorităţilor militare ungare, privind
învăţământul în ansamblul lui şi etapele aplicării directivelor organelor de stat centrale ungare.
La data de 14 septembrie 1940, ziua în care s-a încheiat ocuparea întregului teritoriu românesc
pierdut prin sentinţa Dictatului de la Viena, şeful Marelui Stat Major al armatei regale ungare, a emis
ordinul nr.1126 al administraţiei militare centrale maghiare, către comandamentele militare judeţene şi
care avea următoarele prevederi principale:
1. „Dispuneţi înscrierea la toate şcolile aflate pe teritoriul dv., cel mai târziu până la data de 25
septembrie39.
În ordin se mai arăta că în privinţa limbii de predare în şcoli, problema a fost stabilită printr-o
altă ordonanţă cu nr.60, a aceluiaşi comandament militar central, "Conform acesteia, părinţii pot
alege liber şcoala (s.n.)40, (adică limba de predare). "Data începerii învăţământului în toate şcolile este
15 octombrie"41.
O precizare extrem de importantă, atât pentru cunoaşterea, cât mai ales pentru consecinţele ei
imediat şi ulterioare, s-a făcut în legătură cu şcolile confesionale, în sensul că: "Şcoli noi
subordonate unor autorităţi bisericeşti nu se vor putea înfiinţa decât cu aprobarea
Comandamentului general" (s.n.)42.
După cum se va vedea, această precizare a vizat în mod expres soarta învăţământului în limba
română, atât pentru situaţia de moment, cât mai ales, pentru perioada ce a urmat.
Altă precizare importantă cuprinsă în ordin se referea la manualele şcolare sub două laturi: "în
toate şcolile cu limba de predare maghiară se vor utiliza numai manuale autorizate de ministrul regal al
cultelor şi instrucţiunii publice"43.
Cu referire la manualele şcolare pentru şcolile în care limba de predare era alta decât cea
maghiară, în acelaşi ordin se precizează că: "în şcolile primare cu limba de predare germană şi română
se pot utiliza numai manuale de limba germană şi română pentru şcolile primare, autorizate de
ministrul regal al cultelor şi instrucţiunii publice (editate de Tipografia Regală a Universităţii).
Dispoziţii ulterioare vor preciza utilizarea altor manuale în limba germană şi română"44.
Această a doua precizare ne arată că asemenea manuale au fost redactate şi tipărite în mod special şi
difuzate apoi în teritoriul ocupat.
În legătură cu încadrarea personalului didactic erau de asemenea făcute importante precizări în
sensul că: "Lipsurile de cadre didactice vor fi suplinite conform dispoziţiilor ordonanţei nr.60
(Administraţia militară a Comandamentului General) (s.n.)45. Precizăm că noi nu suntem în posesia
conţinutului acestei ordonanţe şi nu cunoaştem direct întregul ei conţinut mai ales cel de ordin politic.
În ordinul de care ne ocupăm erau făcute numai unele precizări suplimentare în această
problemă de importanţă hotărâtoare, "În şcolile primare cu limba de predare germană şi română,
în şcoli de meserii în mod provizoriu vor putea fi încadrate ca învăţători şi persoane maghiare
de încredere cu examen de absolvire a liceului care vorbesc la perfecţie limba de predare"
(s.n.)46.
În ce priveşte situaţia şcolilor cu limba de predare maghiară, lipsurile de personal didactic se
cereau a fi completate prin propuneri de numiri pe funcţie prin Comandamentul militar central47. După
modul în care este formulată precizarea la această categorie de şcoli era exclusă încadrarea, şi numai
provizoriu, de cadre didactice necalificate, absolvenţi de liceu, chiar dacă şi acestea puteau fi
persoane maghiare de încredere, după criteriul fixat de la prima categorie de şcoli menţionate. Se
avea în vedere detaşarea de cadre didactice de naţionalitate şi limbă maghiară din Ungaria în teritoriul
ocupat, aşa cum de fapt s-a şi întâmplat.
Despre modul în care s-au transpus în practică prevederile ordinului, aflăm că la data de 19
septembrie 1940, Comandamentul militar maghiar al judeţului Cluj, a dispus tuturor comandamentelor
militare de plasă următoarele dispoziţii: "Vă solicit ca în toate comunele aparţinând plasei dv. să
publicaţi următorul meu ordin:
Toţi părinţii sau tutorii care au copii de vârstă şcolară sunt obligaţi a-i prezenta la înscriere la o
şcoală elementară cu drept de funcţionare publică.
Sunt obligaţi la învăţătură toţi copiii care au împlinit vârsta de 6 ani înainte de 15 septembrie.
Înscrierile pentru şcolile primare se fac la toate şcolile confesionale.
Părinţii copiilor cu limba maternă română, de religie greco-catolică sau ortodoxă, vor putea
declara cu ocazia înscrierii dacă să-şi dea copiii la învăţătură în limba maghiară sau în limba română.
Prezentările se vor face la toate şcolile în zilele de 25, 26, 27 şi 28 septembrie şi în orele de
serviciu.
Neexecutarea obligaţiei de prezentare aduce după sine anulare (s.n.), adică anularea
opţiunii părinţilor privitor la limba maternă de predare.
Ucenicii din domeniul comerţului, respectiv al meseriilor se vor prezenta în aceeaşi perioadă
la şcolile comerciale sau de meserii.
La toate şcolile, învăţământul începe la 15 octombrie.
Dacă învăţătorul de la şcoala statală a plecat din comună, raportaţi-ne de urgenţă, câţi
învăţători trebuie trimişi pentru a putea începe activitatea.
Comuna este datoare să se îngrijească de curăţenia în şcoală.
Dispoziţiuni ulterioare vor reglementa problema manualelor şi rechizitelor şcolare.
Acolo unde există mai mulţi învăţători, conducerea va fi încredinţată celui maghiar sau bun
cunoscător al limbii maghiare, pentru a înţelege dispoziţiunile.
Cluj, 19 septembrie 1940. Comandamentul militar al judeţului Cluj"48.
La data de 5 octombrie 1940 Hóman Bálint, ministrul regal ungar al cultelor şi instrucţiunii
publice a emis decretul nr.24024/1940 V.K.M. cu privire la reglementarea învăţământului primar şi
mediu în teritoriul românesc ocupat.
Din examinarea conţinutului acestui decret se pot formula următoarele concluzii şi aprecieri:
A fost emis cu o întârziere de circa 21 de zile după data la care şeful statului major al armatei
maghiare a dat primul ordin de înscriere a elevilor în şcoli, cu termen final - data de 25 octombrie - şi,
foarte important de reţinut, după ce a expirat şi termenul de 25-28, care la Cluj a fost prelungit până la
10 septembrie 1940, în cadrul căruia părinţii copiilor români puteau opta pentru limba în care doreau
să le fie instruiţi copiii, problemă pe care a rezolvat-o, în felul lui, organul militar. De aceea, decretul
ministerial ce a fost emis, în fapt a legalizat situaţia de fapt deja creată în acest sens până la data
respectivă.
De aceea, o astfel de problemă de interes vital pentru populaţia românească, în decret a fost
numai tangenţial atinsă în articolul 7 paragraful 1, unde, după ce a fost înscrisă mai întâi prevederea
că: "în şcoala de stat elementară limba de predare este de regulă limba maghiară", în continuare se fac
menţiunile respective cu privire la predarea în limba maternă a locuitorilor în comunele în care aceştia
nu sunt de limbă maternă maghiară, sau în comune cu populaţie mixtă, organizarea, după caz, de clase
paralele sau secţii paralele sau şcoli separate în limba maghiară şi în limba nemaghiară a locuitorilor
respectivi.
Înscrisul acestui drept în cuprinsul decretului a avut însă totuşi valoarea recunoaşterii oficiale
de către guvernul ungar, prin ministrul de resort, a dreptului, în cazul nostru al românilor, de a avea şi
de a beneficia de învăţământ în limba română în cadrul sistemului şcolilor de stat maghiare. Despre
valoarea practică efectivă a acestei prevederi vom aduce argumente, date şi aspecte în consens cu
realităţile în cuprinsul de ansamblu al lucrării noastre.
Prin articolul 1 al decretului şi prevederile lui s-a etatizat întregul învăţământ românesc de stat
şi s-a legiferat ca învăţământ de stat ungar în toate şcolile româneşti, care au avut în anul şcolar
precedent un astfel de statut. Subtilitatea dispoziţiilor art.1 privind etatizarea învăţământului românesc,
nu trebuie explicată aici, ea se subînţelege de la sine şi ne vom referi pe larg în cuprinsul lucrării ca
problemă fundamentală. în acelaşi timp au rămas neafectate cele câteva sute de şcoli confesionale
aflate în funcţiune în anul şcolar precedent, care în majoritate erau maghiare şi germane. În acelaşi
decret nu se reia problema înfiinţării de şcoli confesionale noi, precizată în ordinul din 14 septembrie
1940, al Marelui Stat Major al armatei ungare, în care se arăta că: "Şcoli noi subordonate unor
autorităţi bisericeşti nu se vor înfiinţa decât cu aprobarea comandamentului general central", prin care
se lăsa totuşi deschisă o astfel de posibilitate.
În articolul 2, aliniatul 1, se face, de asemenea, o precizare importantă şi anume că numai
ministrul de resort este singurul în drept să dispună mutarea definitivă a cadrelor didactice care
funcţionau în sistemul şcolilor confesionale, de unde rezultă autonomia largă a confesiunii respective
în acest domeniu, problemă asupra căreia vom mai reveni date fiind multiplele ei implicaţii.
În articolul 7, aliniatul 4 s-a mai înscris o prevedere importantă pentru problemele de care ne
ocupăm în sensul că limba de predare în şcoala elementară cu caracter confesional este stabilită de
autoritatea bisericească susţinătoare şi nu de organele statului de resort. Şi asupra acestei probleme
vom mai reveni.
Prevederea din cadrul aceluiaşi articol, aliniatul 2, cu privire la şcolarizarea elevilor de limba
maternă maghiară în comunele cu populaţie majoritară nemaghiară, trebuieşte reţinută nu pentru
sarcina de a se asigura instrucţia lor şcolară în limba maternă, ci mai ales, pentru caracterul general şi
ambiguu al ei, modul în care a fost interpretată şi aplicată în practică, asupra căreia vom stărui pe
parcurs, în raport de implicaţiile ei.
În articolul 2, aliniatul 2, a mai fost statuată situaţia de provizorat a numirii învăţătorilor şi
profesorilor, reglementare care, pentru cei de naţionalitate română, a fost apoi transformată într-o suită
de măsuri discriminatorii, fie de neîncredere, fie de concediere, de arestări, de expulzări etc. etc.
Articolele 8 şi 9 conţin prevederi la reglementarea organizării învăţământului profesional,
mediu şi pedagogic. Şi în aceste domenii foarte importante reglementările sunt generale, apar
inofensive, lăsând impresia, la suprafaţă desigur, că totul este şi va rămâne normal şi sunt asigurate
satisfacerile tuturor cerinţelor reale. Practica însă va demonstra şi în domeniul respectiv, valoarea
prevederilor, măsura în care au fost respectate şi asigurate condiţiile stipulate în decret.
Importante sunt şi prevederile din art.6, privind învăţământul elementar şi mediu al elevilor
evrei, mai ales pentru mediul rural, unde înfiinţarea de şcoli generale confesionale erau greu de creat
pentru a cuprinde pe toţi elevii unde beneficiau şi de predarea limbii materne idiş. Pentru cei încadraţi
în şcolile de stat nu se preciza limba de predare în nici un fel, problema fiind lăsată la latitudinea
autorităţilor organizatoare şi la intenţiile şi scopurile urmărite pe un plan mai general în care era
integrată.
La data de 9 octombrie 1940, în baza acestui decret, şi cu precizarea că aplicarea lui cădea în
sarcina Şefului marelui Stat Major al Armatei ungare, Comandamentul militar al Armatei I Maghiare
regale, cu sediul stabilit în Cluj, a transmis pe întregul teritoriu din subordine următoarea dispoziţie:
"Până la stabilirea definitivă a genurilor de şcoală, a caracterului şi localizării şcolilor, dispun ca
şcolile, care au activat în anul şcolar 1939/1940 pe teritoriul reanexat ca şcoli de stat, să-şi continue
activitatea în anul şcolar 1940-1941 ca şcoli de stat regal maghiare. Pe de altă parte, şcolile care, în
anul şcolar 1939-1940 s-au aflat sub conducerea unor foruri bisericeşti, fiind de altfel, de caracter
confesional, îşi vor continua activitatea în anul şcolar 1940-1941 ca şcoli cu caracter confesional"49.
În ordin se mai făcea o precizare importantă în sensul că: "Reprezentanţii cultelor religioase
vor fi consultaţi în problema angajării de învăţători pentru şcolile statului"50.
Un alt document oficial militar maghiar care aduce valoroase informaţii şi precizări cu referire
la învăţământul în limba română provine de la comandamentul militar ungar al judeţului Mureş
(Mureş-Turda după Dictat n.n.), din 5 noiembrie 1940 în care se fac în plus precizări pe baza
decretului, cu toate că în ordin nu este menţionat, ci se deduce din conţinutul lui.
"I. Stabilirea limbii materne a şcolilor.
1. Limba de predare în şcolile confesionale este stabilită de forurile supreme bisericeşti.
2. În şcolile de stat aflate în comune cu populaţie mixtă se vor institui secţii româneşti de
sine stătătoare la cererea părinţilor unor elevi formând cel puţin efectivul unei clase şcolare
(s.n.). în cadrul acestor secţii se va preda ca materie de învăţământ limba maghiară (citire, scris,
exegeză de limbă, exerciţii de vorbire, inteligenţă, compunere), cel puţin 6 ore pe săptămână. Dacă în
comună cu populaţie mixtă părinţii nu cer (s.n.) înfiinţarea de secţii româneşti, deci limba de predare
a şcolii de stat este cea maghiară, dar cel puţin o treime din elevii care frecventează şcoala sunt de
limba maternă română, se va menţine ca materie de învăţământ predarea limbii române, 2 ore pe
săptămână.
În comunele cu populaţie pur românească, învăţământul se va desfăşura conform prevederilor
referitoare la secţiile româneşti menţionate la pct.2 (s.n.).
Invit pe directorii şi învăţătorii coordonatori de la toate şcolile statale să anunţe neîntârziat la
inspectoratul şcolar regal judeţean limba de predare a şcolii. Să specifice persoana celor care predau la
secţia românească eventual existentă. în cazul în care există în comună numai şcoală cu limba de
predare română, să raporteze şi numărul copiilor de limbă maternă maghiară care frecventează şcoala,
spre a se putea prevedea predarea în limba maternă pentru ei”.
Precizări în plus se mai fac cu privire la predarea limbii maghiare: „În şcolile în care există
secţie română separată şi învăţătorul respectiv nu ar putea deservi satisfăcător predarea limbii
maghiare, trebuie să se prevadă separat predarea corespunzătoare a limbii maghiare. Dacă acest lucru
nu s-ar putea asigura printr-un schimb reciproc de ore, organul de învăţământ va rezolva în alt mod
predarea limbii maghiare”51.
Referitor la manualele şcolare pentru şcolile cu limba de predare română s-au adus în plus
următoarele informaţii şi precizări: „Pentru şcolile cu limba de predare română, au fost editate
manuale ordonate de ministrul cultelor şi instrucţiunii publice apărute la Tipografia Universităţii.
Pentru predarea limbii maghiare în aceste şcoli s-au editat manualele de către Editura Franklin
(Budapesta) (Dezsö Lipát: Prima mea carte maghiară, abecedar al limbii maghiare, şi Carte de citire,
apoi Carte de exerciţii în limba maghiară şi citire pentru cls. a II-a şi a III-a precum şi de acelaşi autor,
„îndrumar pentru predarea vorbirii maghiare în şcolile cu limbi de predare străine”)52. Din ordin
lipseşte orice referire la învăţământul elevilor evrei.
Conform unui alt ordin al comandamentului militar ungar al judeţului Maramureş, din 20
noiembrie 1940, s-a dispus, obligatoriu, ca toţi elevii înscrişi în clasa I din şcolile generale, fără
deosebire de naţionalitate şi limbă de predare în şcolile respective, să fie înscrişi la ciclul cu limba de
predare maghiară exclusiv. Ca pretext pentru motivarea ordinului a fost că dispoziţiile în acest sens
sunt date la „cererea părinţilor”. în acest scop au fost concepute şi multiplicate cereri „tip”, difuzate la
primării, unde, fie sub presiune, fie sub şantaj, sau prin inducerea în eroare a părinţilor, au fost
semnate de câteva persoane din unele localităţi cu cetăţeni români sau de altă etnie. Ele au fost apoi
utilizate drept pretext al dispoziţiilor date de către autorităţile militare în scopurile politice care se
urmăreau53.
Din cercetările noastre rezultă că ordinul respectiv nu a fost o iniţiativă proprie a celor de la
comandamentul militar respectiv, ci a fost o măsură generală introdusă pe întregul teritoriu ocupat, sub
formula „planului unitar” de predare şi însuşire a limbii maghiare în toate şcolile. Prin această măsură
s-a statuat baza de pornire a procesului generalizat de maghiarizare, întrucât aceşti elevi care au învăţat
numai alfabetul limbii maghiare, nu şi cel al limbii române, au continuat învăţământul în limba
maghiară şi în clasele următoare.
În scopul asigurării cadrelor didactice de limbă maghiară, în şcolile din teritoriul românesc
ocupat, măsura în acest sens a fost stipulată şi prin „Legea XXVI-1940, a parlamentului Ungariei
privind realipirea la Sacra Coroană a Ungariei a părţilor răsăritene ardelene ocupate n.n.), din care
redăm numai prevederile cuprinse în aliniatul 2 din art.6. „Până la noi dispoziţii legislative, ministerul
cultelor şi al instrucţiunii publice va putea repartiza, respectiv muta, pe învăţătorii sau profesorii
angajaţi ai şcolilor elementare de orice fel ai şcolilor de grad mediu şi profesional, ai şcolilor medii sau
ai instituţiilor pedagogice, la instituţiile de învăţământ de orice natură de pe teritoriul realipit prin
prezenta lege, iar pe învăţătorii sau profesorii de la instituţiile de învăţământ de orice natură de pe
acest teritoriu, la instituţiile de învăţământ aflate pe teritoriul ţării"54. Efectele prevederilor şi măsurile
ce au fost luate de ministerul de resort şi autorităţile din teritoriu le vom reda în cuprinsul lucrării. Să
reţinem însă, cu anticipaţie, că alături de nevoile reale de învăţământ aceste măsuri au avut şi un
caracter politic de durată pe termen lung.
Toate reglementările de natură juridică şi de organizare au fost elaborate transpuse în practică
în consens cu politica generală a guvernului Ungariei, dar prin maniera în care autorii le-au formulat,
au putut atunci, s-au ar mai putea aparent şi astăzi să creeze impresia că s-a urmărit un singur scop,
deschiderea anului şcolar 1940-1941 şi funcţionarea lui cât mai normal posibil, fără a se aduce
prejudicii de ordin moral, cultural şi politic populaţiei de naţionalitate română sau de altă etnie rămasă
sub ocupaţie ungară.
În realitate, sub influenţa unei politici exclusiviste de dominaţie şi de hegemonie maghiară, de
modul în care hotărârile au fost concepute în realitate şi aplicate în practică, prin efectele lor, nocive,
au lezat grav învăţământul în limba română şi al celorlalte minorităţi. Reglementările de principiu au
fost utilizate ca instrumente de promovare, şi legalizare în fapt a maghiarizării forţată şi deghizată a
învăţământului românesc, care a fost aplicată pe un plan generalizat, cu o intensitate şi duritate
extremă.
Ne referim şi numai la ordonanţa citată în lucrare, privind înscrierea elevilor în anul şcolar
1940-1941, la maniera în care a fost elaborată, mai ales prevederea în mod formal după care, părinţii
copiilor de naţionalitate română pot decide liber asupra alegerii şcolii, adică fie în limba maghiară care
era prima ofertă, fie în limba română, cea de a doua ofertă apoi termenii de aplicare a măsurii ce aveau
loc la 10-14 zile după încheierea operaţiunilor militare de ocupare a întregului teritoriu pierdut de
România. în situaţia dată, în ce mod s-a putut exercita real, fără obstrucţii politice acel drept numai în
4 zile, o operaţiune de amploare, ce se desfăşura în 1800-1900 de scoli în care erau antrenaţi peste
280.000 de elevi şi alte sute de mii de părinţi Totuşi termenul limită pentru exprimarea opţiunii era
imposibil de a fi respectat, iar în ordinul dat nu se prevedea nici o excepţie fie şi motivată. Apoi mai
evocăm în contextul respectiv şi evenimentele deosebite ce aveau loc în acele zile sub noua stăpânire
de stat. Era oare pace, linişte, legalitate, libertate de gândire, de opţiune, sau o stare de tensiune
politică care atinsese apogeul? Desigur nu, deoarece în fapt erau acele zile dramatice pe care le-a trăit
în continuare populaţia românească, când măsurile de forţă militară, poliţienească şi a bandelor
teroriste maghiare înarmate erau aplicate din plin pe întreg cuprinsul teritoriului. Aveau loc în
continuare mişcări şi deplasări de trupe de ocupaţie în lungul şi latul teritoriului însoţite de operaţiuni
de amploare de percheziţii în toate statele româneşti, cu scopul mărturisit de ocupanţi de a "descoperi
arme şi muniţii" presupuse a fi ascunse, ca prin astfel de pretexte să-şi poată justifica masacrele şi
crimele săvârşite împotriva populaţiei civile paşnice şi neînarmate. La ele se mai adăugau măsurile de
amploare de arestări, internări în lagăre şi de expulzări mai ales de intelectuali români şi alte forme de
teroare în masă împotriva populaţiei româneşti.
În plus mai trebuie remarcat vidul administraţiei civile din localităţi, autorităţile româneşti s-
au evacuat, iar cele maghiare civile nu erau instalate. Populaţia românească nu mai avea la cine apela
pentru informare, deoarece ordinele militare au fost transmise şi afişate în limba maghiară, exclusiv în
satele româneşti, fără nici o explicaţie în legătură cu conţinutul şi scopul lor.
Ansamblul situaţiilor de forţă majoră şi de împrejurări, au înlesnit administraţiei militare
ungare posibilitatea aplicării după bunul plac al oricăror măsuri abuzive în organizarea reţelei şcolare,
în consens cu politica oficială şi planurile elaborate cu care au fost îndoctrinate şi instruite.
Avem astfel imaginea veridică a condiţiilor în care s-au aplicat ordinele mai ales în mediul
rural şi dacă s-au înregistrat sau nu, în zilele de 25-28 septembrie 1940, opţiunile populaţiei româneşti
privind limba în care să-i fie şcolarizaţi şi instruiţi copiii. Câţi dintre cei interesaţi au cunoscut
precizarea categorică cuprinsă în ordin. "Neexecutarea obligaţiei de prezentare aduce după sine
anularea" - dreptului de opţiune în viitor? în realitate dispoziţia de executare dată în termeni şi în
timpul fixat, indiferent de cauzele neprezentării avea menirea să anuleze aproape din oficiu acest drept
prin imposibilitatea exercitării lui. Deosebit de periculos a rămas apoi faptul împlinit, întrucât toate
măsurile statuate de administraţia militară ungară până la 26 noiembrie 1940, şi în domeniul
învăţământului, au rămas definitive până la eliberare, în anul 1944. Nimic în problemele de fond nu a
fost modificat, dimpotrivă, ele s-au amplificat şi agravat, de la un an la altul. Rolul administraţiei a
fost tocmai acela de a "curăţa şi pregăti terenul" pentru "remaghiarizarea maghiarilor românizaţi".
Despre rolul administraţiei civile ungare şi a factorului militar rămas în continuare în acţiune,
istoricul maghiar Tilkovszky Lóránt arată: „Pe timpul administraţiei militare de început, introdusă în
teritoriile luate sub stăpânire, cercurile militare trecând peste relaţiile secrete anterioare şi-au extins şi
adâncit legăturile cu cercurile nobile ale maghiarimei din aceste teritorii, ale căror relaţii cu
naţionalităţile nemaghiare erau statornicite şi străbătute de spiritul revanşard...
Trecerea la administraţia civilă n-a redus influenţa militară exercitată în aceste teritorii, în aşa
măsură ca, prin aceasta împrejurările stânjenitoare a realizării politicii naţionalităţilor în această
direcţie să fie schimbată în mod simţitor. în teritoriile luate în stăpânire a rămas, şi pe mai departe, o
importantă forţă militară, iar relaţiile existente ale comandamentelor militare de diferite nivele şi ale
organelor militare de siguranţă cu organele administrative locale s-au dovedit peste tot mai strânse şi
mai vii, decât acele relaţii oficiale normale pe care legau pe acestea cu organele superioare
ministeriale. Organele exterioare ale jandarmeriei şi poliţiei erau, în realitate în contact mai strâns cu
organele militare, decât cu ministru de interne. Aceeaşi era situaţia şi cu organele locale ale
administraţiei de stat. Funcţionarii localnici ca şi ceilalţi din „patria mamă” - cu toate contradicţiile
dintre ei - au ajuns foarte uşor la numitor comun în problema minorităţilor. Ofiţerii comandanţi de
jandarmi şi poliţie, pretorii, notarii, instructorii levenţi, erau organele executive ale adevăratei politici
a naţionalităţilor, şi ceea ce au făcut ei nu a fost altceva decât aplicarea metodelor vechi de
maghiarizare forţată (...)”55.

Note

1. Tilkovsky Lóránt, Revizio és nemzetisegpolitika Magyarországon (1938-1941), Budapesta, 1967, p.332.


2. Ibidem.
3. Tribuna Ardealului din 24 noiembrie 1940 - ianuarie 1941.
4. Tilkovsky Lóránt, op.cit., p.332.
5. Idem, p.305.
6. Arh. Consiliului Municipal Dej, fond Prefectura judeţului Someş 1940-1944, dos. 48-989/1940, doc. 6422 din 18 nov.
1940.
7. Ibidem.
8. Ibidem.
9. Ibidem.
10. Ibidem.
11. Tilkovsky Lóránt, op.cit., p.303.
12. Arh. Naţ. Maramures, Fond Colecţia de documente, doc. nr.51.
13. D.C.A.N., fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dos. 677/1943-1944, f.72.
14. Idem, f.76.
15. Ibidem.
16. Idem, f.72.
17. Idem, f.76.
18. Idem, dosar 144/1942, f.131-132.
19. Idem, f.122-135.
20. Idem, f.133.
21. Arh. Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului, dos. 2050/(E), 1944, nenumerotat.
22. Arh. Naţ. Mureş, fond nr.10, dos. 357/1944, nenumerotat şi 118, 1942, nenumerotat.
23. D.G.A.N., fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dos. nr.677/1943-1945, f.72
24. Arh. Stat Sibiu, fond „Astra”, pachetul pe anul 1941, documentul nr.2401 din 2 august 1941. Unul dintre autorii lucr ării a
trăit acest eveniment tragic în satul lui natal Căprioara, judeţul Cluj, rămas sub ocupaţia ungară. Îşi reaminteşte precis că în
jurul datei de 15 septembrie 1940 s-a prezentat în localitate un civil maghiar absolvent de liceu (cunoscător al limbii române),
care a comunicat cetăţenilor, care toţi erau români, că va fi viitorul învăţător al şcolii. Apoi a dat ordin ca toţi cetăţenii, elevii
în primul rând, care posedă cărţi şcolare, sau orice alte cărţi în limba română să le prezinte la şcoală pentru verificare, de către
noul venit. Sub psihoza atmosferei politice de ocupaţie de circa două săptămâni deja, şi oameni de bună credinţă au crezut că
după verificare, cărţile le vor fi restituite înapoi. Astfel s-au prezentat în masă, între care şi autorul, şi le-au aşezat în sala
mare de clasă a şcolii în prezenţa trimisului oficial, permiţându-li-se, şi chiar indicându-le să lase câte un bileţel cu numele,
prenumele posesorului pe stocul de cărţi aduse.
După ce operaţia de adunare s-a încheiat, persoana nu s-a mai arătat printre cetăţeni, dar în dosul şcolii s-a deschis
un foc care ardea şi fumega continuu timp de câteva zile. În fapt a ars toate cărţile ce au fost adunate şi toate materialele
didactice aflate în inventarul şcolii. După ce această operaţie „culturală” a fost realizată integral, cetăţeanul a dispărut pentru
totdeauna şi nimeni nu l-a mai văzut în cei patru ani de ocupaţie. După alte 2-3 săptămâni s-a prezentat la post în localitate o
învăţătoare maghiară, Váncsa Iduska, numită oficial, care a funcţionat la această şcoală timp de patru ani.
25. Tribuna Ardealului, din 17 septembrie 1940.
26. Ibidem.
27. Ibidem.
28. Vezi, în legătură cu represiunile, lucrarea Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş, Administraţia militară
horthystă în nord-vestul României, Cluj-Napoca, 1988, p.126-513.
29. Ibidem.
30. Tribuna Ardealului din 18 septembrie 1940.
31. Ibidem.
32. Ibidem.
33. Tribuna Ardealului din 24 septembrie 1940.
34. Tribuna Ardealului din 1 octombrie 1940.
35. Ibidem.
36. Ibidem.
37. Tribuna Ardealului din 10 octombrie 1940.
38. Ibidem.
39. Arh. Naţ. Cluj, fond Prefectura judeţului Cluj, dosar nr.1062/1940, doc. nr.1126 din 14 septembrie 1940.
40. Ibidem.
41. Ibidem.
42. Ibidem.
43. Ibidem.
44. Ibidem.
45. Ibidem.
46. Ibidem.
47. Ibidem.
48. Idem, doc. nr.48 din 19 septembrie 1940.
49. Arh. Naţ. Mureş, fond Prefectura judeţului Mureş (1940-1944), a comandamentului militar ungar al judeţului Mureş,
dosar nr.88-3854, f.36.
50. Ibidem.
51. Idem, pachetul I, 1940, documentul nr. 2703 din 5 noiembrie 1940.
52. Ibidem.
53. Arh. Naţ. Maramureş, Fond Episcopia Greco-Catolică a Maramureşului, dosar nr.17/1941, f.18.
54. XXVI Törvénycikk. A roman uralom alòl felszabadult keleti ès erdelyi orszàgrèsznek a Magyar Szent Koronához
viszaksatolásárál es orszàggal egyesitèsèröl /Legea XXVI privind realipirea la Sacra Coroană a Ungariei a părţii de răsărit şi
ardelene a ţării, eliberată de sub dominaţia românească şi unirea ei cu ţara, în Magyar Törvènytar - Corpus Juris Hungarici,
1940, èvi törvènycikkek Budapest, f.a., 1940, p.200-203.
55. Tilkovszky Lóránt, op.cit., p.331.
7.2.4.8. Marile atrocităţi asupra evreilor din Transilvania de Nord

Alături de tragedia românilor din Transilvania ocupată se petrecea şi tragedia evreilor, şi


aceştia, victime ale monstruoasei politici de exterminare etnică şi rasială dusă de guvernele de la
Budapesta în anii Dictatului de la Viena, jertfe ale şovinismului ungar, de o ferocitate rar întâlnită în
Europa acelei epoci.
Tragedia evreilor are în principal cinci aspecte mari, pe lângă măsurile antisemite şi rasiale pe
plan politic, juridic, economic şi cultural luate în Ungaria, şi anume: 1) expulzarea evreilor (cca 1941-
1943); 2) concentrarea lor în detaşamente de muncă forţată (cca. 1942-1945); 3) internarea lor în
lagăre sau ghetouri; 4) deportarea pentru exterminare în lagărele din Germania şi Polonia; 5) masacrul
de la Sărmăşel, jud.Mureş (9-10 septembrie 1944).

7.2.4.8.1. Expulzarea evreilor

Fenomenul expulzării, uneori în masă a evreilor în anii 1941-1942 apare mai mult ca iniţiativă
locală, a unor zeloşi unguri şovini şi antisemiţi şi nu ca un program dirijat de la centru. Printre primele
expulzări consemnate de documente este şi cea din 28 noiembrie 1940, făcută de dr. Dénes Desideriu,
notarul comunei Crasna, care a interzis la 23 de familii evreieşti să mai locuiască în comună,
dispunând expulzarea lor în termen de 5 zile. (Cf. sentinţei din 31 mai 1946 a Tribunalului Poporului
din Cluj).
Dr. Jurca Flaviu, român renegat, prefect al judeţului Maramureş din decembrie 1940 până în
decembrie 1942, împreună cu Ajtai Gavril - subprefectul judeţului, cu dr.Kadicsfalvi Iosif - primpretor
al plăşii Vişeu de Sus şi cu Ratki Béla - fost primar al oraşului Sighet, au colaborat perfect - spune
Tribunalul Poporului din Cluj, în sentinţa din 20 mai 1946 - pentru maltratarea, expulzarea şi
exterminarea populaţiei evreieşti din judeţ.
Dr.Flavius Jurca, în declaraţia făcută ziarului “Ujmáramoros” (Maramureşul Nou) din 11
decembrie 1941 “a dojenit populaţia românească pentru că nu-şi dă tot sprijinul pentru regimul lui
Horti” şi, mai mult, “s-a apropiat şi s-a aliat unora care luptă împotriva întregii lumi creştine şi
împotriva Ungariei, referindu-se prin aceasta la evrei”.
O primă măsură contra evreilor a fost deportarea unora în Galiţia, în 1941. S-au făcut
deportări din oraşul Sighet. De asemenea, din Crăciuneşti (Maramureş) au fost deportaţi aproximativ
450 de evrei, care au fost trecuţi în Galiţia “şi duşi până la Camensk-Podolsk”. Dintre “cei trecuţi
astfel peste graniţă s-au întors numai 4-5 persoane”, ceilalţi evrei “pierind probabil în acele locuri”. În
total, au fost deportaţi în Galiţia “vreo 2000 de evrei, foşti locuitori în comunele Crăciuneşti,
Viristmort şi Bocicoiul Mare, având în vedere că deportarea evreilor din Maramureş în Galiţia ar fi
continuat, însă armatele germane, având alte planuri în Galiţia şi guvernul ungar negăsind momentul
deportării oportun, au oprit continuarea deportării”. Aceste deportări s-au făcut într-un moment în care
în restul teritoriilor Ungariei nu erau dispoziţii de deportare.
Dr.Sarközi Bela - directorul politic al Chesturii de Poliţie Satu Mare şi Öri Zoltan - secretarul
Chesturii de Poliţie Satu Mare au expulzat în Polonia 40 de evrei, prin punctul Körösmezö, care au
fost exterminaţi de armatele hitleriste.
Ridicarea evreilor din Borşa (Maramureş) s-a început la 30 aprilie 1941, din ordinul lui
Kadicsfalvi Iosif. Chiar şi bătrâni, femei şi copii de 4-5 ani au fost adunaţi seara în curtea Primăriei, de
unde se auzeau “strigăte şi ţipăte sfâşietoare”. A doua zi “convoiul de evrei a plecat în direcţia
munţilor, excortat de jandarmii aflaţi sub comanda lui Taár [Albert] şi de soldaţi grăniceri din
compania cu sediul la Borşa, comandată de căpitanul, iar mai târziu de maiorul Iosif Somogyi”.
Femeile şi copiii au fost duşi la gară în trei căruţe şi cei rămaşi în număr de 34 de evrei, au fost duşi în
munţii Bălăcina, sub escortă, “pe o zăpadă care ajungea până la brâu”. Primul care a pierit a fost un
tânăr de 14 ani, încercând să se reîntoarcă în Borşa pe o altă cale. Trei s-au reîntors, fiind mai
rezistenţi, ceilalţi 24 “au pierit în chipul cel mai groaznic pe muntele Bălăcina, de frig, oboseală şi
foame, şi unii poate chiar sfâşiaţi de fiare sălbatice. După ce s-a consumat această dramă sfâşietoare,
de natură a îngrozi şi cele mai împietrite inimi, pe înălţimile muntelui Bălăşina s-a dat de resturi din
cadavrele celor ce au pierit acolo. Astfel, din corpul soţiei lui Stein Fischer s-a găsit o jumătate parte”.
Glück Iţig, unul dintre supravieţuitori, “şi-a lăsat pe muntele Bălăşina... pe mama sa, în vârstă de 55 de
ani, două surori şi un frate de 18 ani”.
Deşi a doua zi după deportare preşedintele comunităţii din Borşa, Roth Abraham, a făcut
demersuri telefonice la Budapesta, dispoziţiile de la centru nu au fost executate de călăii ce stăpâneau
atunci acea parte de ţară a Maramureşului. Ulterior, guvernanţii de la Budapesta au luat unele măsuri
pur formale, fiind trimişi în judecată Kadicsfalvi Iosif, Pavel Rozsi, Iosif Farkas, Stefan Coman şi
Ioan Mărginean (ultimul era primarul Borşei), fiind arestaţi doar ultimii trei. Procesul s-a tot amânat şi
când la conducerea Ungariei a ajuns guvernul Stojai Döme, toţi au fost achitaţi. Tribunalul Poporului
din Cluj a stabilit, la 31 mai 1946, că Ştefan Coman nu a fost vinovat.
Expulzări de evrei s-au făcut în 1942 şi în zona Topliţa, jud.Mureş. Primpretorul plăşii Toplia
era dr.Lajos Kálman, care “a ordonat deplasări şi transporturi de persoane în scopul exterminării lor, şi
anume, împreună cu notarul Ujvárosi şi cu Utasi a constituit o comisie, din proprie iniţiativă, în anul
1942, şi a ordonat expulzarea a 37 evrei băştinaşi din Topliţa, trecându-i forţat frontiera în România.
În timpul expulzării acestor familii, ele au fost jefuite de valori şi maltratate, în special de poliţistul
Szász Ludovic din Topliţa, care a însoţit până la graniţă pe cei expulzaţi, îmbrăcat în haine civile, iar
acolo s-a îmbrăcat în haine militare, după care a lovit cu patul armei pe o parte din expulzaţi. Din
păcate, calvarul lor nu a luat sfârşit, în România, după ce au fost trataţi omeneşte, cu mâncare şi
găzduire de primarul localităţii, jandarmii români, “cu acte, i-au trecut frontiera din nou în Ungaria,
“fiind în vigoare convenţia de a nu permite nimănui să treacă frontiera în România. Jandarmii unguri i-
au expulzat din nou peste frontieră, “profitând de întunericul nopţii, repetându-se acest du-te-vino de 3
ori”. Evreii reuşesc abia să scape neobservaţi şi să ajungă la Topliţa, prin Târgu Mureş, unde au fost
puşi sub supraveghere şi după trei zile li s-a pus în vedere “că sunt obligaţi să se mute cu domiciliul în
comuna Ediciul [Ideciu] de Pădure, jud. Mureş, o comună mică şi săracă”.
Obsesia expulzării evreilor, ca mijloc de purificare etnică, era exacerbată până la limitele celui
mai sălbatic şovinism, rasism şi antisemitism în mediile politice ungare. Teleki Béla, preşedintele
Partidului Maghiar Ardelean spunea următoarele în Parlamentul de la Budapesta, la 8 noiembrie 1941:
“Este inevitabil să amintim problema evreiască. Rezolvarea ei este necesară şi aceasta trebuie
făcută cu maximum de energie. Vă rog să nu vă gândiţi acum că noi vrem ca aceşti evrei buni şi dragi
să fie ţinuţi în comerţ şi industrie. Despre aşa ceva nu e vorba. Nu spun că e just ca averea mobilă să
fie numai a evreilor, dar spun că până la rezolvarea acesteia, imobilul de casă este cel mai
corespunzător averii ce poate rămânea în mâinile lor. Sperăm că va veni timpul când problema va fi
reglementată în toată Europa; numai aşa suntem capabili să ne închipuim rezolvarea şi expulzarea lor,
în care caz vor putea ascunde averile mobile iar casa va rămâne la dispoziţia noastră”.
La 15 martie 1942, în discursul ţinut în parlament, Teleki Bela mai spunea că “Economia de
război dă largi posibilităţi statului pentru dirijarea economiei. Aceste posibilităţi trebuie întrebuinţate
pentru expulzarea evreilor din viaţa economică, până când, cu terminarea războiului problema va fi
rezolvată prin expulzarea lor”.
Revine cu obsesia expulzării şi în discursul din 25 noiembrie 1942. Vorbeşte despre
“înfiltrarea” evreilor ortodocşi din Galiţia în judeţele Maramureş, Satu Mare, Sălaj, Someş, “în
ultimele decenii”, şi “o mare parte a lor nici nu vorbesc ungureşte. Aceste elemente trebuie în modul
cel mai urgent expulzate din ţară. E inutil să accentuez că consider evreimea, înmulţirea ei şi ocuparea
comerţului şi industriei din partea lor ca un fapt adânc dăunător. Aceşti evrei, care sunt capabili la
marele sforţări războinice ale ţării numai cu munca lor fizică, trebuiau să fie strânşi fără excepţie în
lagăre”.
Dr.Albrech Desideriu, membru marcant al Partidului Ardelean, deputat în Parlament, şi
apropiat al lui Teleki Bela, scria astfel la 20 mai 1941 în ziarul “Keleti Ujság” (Ziarul de Est) de la
Cluj: “Problema evreiască este problema Europei. Pretindem expulzarea totală a evreilor din educaţie,
din formarea opiniei publice şi de pe terenul justiţiei, restrângerea lor din viaţa economică şi aşa mai
departe”. În discursul din 2 decembrie 1941, ţinut în Camera Deputaţilor, el a salutat recentele măsuri
antievreieşti ale guvernului ungar, încheind categoric astfel: “Eu aş vrea cu plăcere un decret care ar
decide ca pe unele teritorii să nu poată fi prăvălii evreieşti”.
Incitarea la ură contra evreilor şi la eliminarea lor din viaţa economico-socială o făcea şi dr.
Bria Ştefan, deputat de Târgu Mureş şi secretarul Camerei de Comerţ şi Industrie, care, în discursul
din 19 noiembrie 1941 din Parlamentul ungar, afirma că “evreii s-au năpustit asupra comerţului,
depăşind cu mult naţiunile comerţului cinstit şi că au demoralizat comerţul maghiar şi datorită acestei
activităţi a evreilor Ungaria a pierdut războiul în 1918”. La 13 noiembrie 1942 reia ideea în parlament
privind “necesitatea luării comerţului de la evrei, să nu mai fie în mâinile paraziţilor”.
Consecinţă a unor astfel de discursuri, la care s-a raliat şi Gaál Alois, medicul oraşului
Gheorgheni, deputat în Parlamentul ungar şi membru al Partidului Ardelean, în anii 1941-1942, toţi
comercianţii evrei din Valea Ghimeşului au fost ridicaţi şi expulzaţi de pe teritoriul judeţului Ciuc.

7.2.4.8.2. Detaşamentele de muncă evreieşti

Instanţa de judecată a Tribunalul Poporului din Cluj, stabileşte, prin Hotărârea nr. 2 din 27
martie 1946, următoarele atrocităţi comise de administraţia militară ungară în detaşamentele evreieşti:
1) Detaşamentul de lucru nr.13/3 din zona Topliţa, jud.Mureş (azi jud.Harghita), respectiv din
Ucraina Subcarpatică.
Comandant al acestui detaşament era sublocotenentul Kántor Ioan, având ca ajutor pe stegarul
Takács Ştefan şi pe sergentul Máslo Francisc şi caporalul Szabo Francisc.
“În sarcina acuzatului sublocot. Kántor Ioan - se spune în Sentinţa Tribunalului Poporului din
Cluj - s-au dovedit fapte dintre cele mai grave, şi anume la ordinul lui au fost exterminaţi 23
detaşamentişti, printre cari unul cu numele Vidor, altul cu numele Pragor, apoi Schwartaberger Hugo,
Schimmer Arthur, Szabo Ladislau, Polgár Mátyás Gedeön, Török Francisc şi alţii. Acuzatul însuşi a
declarat în Ucraina Subcarpatică, în timpul muncilor extenuante astfel: <<Veţi lucra până veţi putea,
însă în viaţă nu vă veţi mai reîntoarce acasă>>. Tot acest acuzat înfometează detaşamentiştii, furându-
le alimentele, îi spânzură la stâlp /kitötes/, pentru cea mai mică vină şi ordonă subalternilor săi că
oricare detaşamentist ar rămâne în timpul marşului extenuant al retragerii, în urmă, să fie împuşcat
imediat, ceea ce subalternii săi cei mai cruzi, Maslo Francisc şi Stabi Francisc şi executau.
Toate faptele puse în sarcina sa se desprind din depoziţiunile martorului Pogány Alex, Adám
Tiberiu şi Grün Francisc.
Acuzatul Takács Ştefan(...), în cursul retragerii, fiind cu un grup de detaşamentişti în mod
independent la lucru în pădurea Viscov de lângă Stanislau, a dat ordin soldaţilor din codru ca să
împuşte pe orice detaşamentişti evrei, care ar rămâne în urmă de coloană. Acest ordin a şi fost executat
de subalternul său, acuzatul sergent Maslo Francisc, iar acuzatul Takács Stefan, când a fost întrebat
dacă a făcut apelul detaşamentiştilor în cursul retragerii la diferite halte, nu a ştiut să dea răspuns, de
unde rezultă că nu a făcut acest apel, pentru că ştia că ce s-a întâmplat cu detaşamentiştii rămaşi în
urmă (...).
Tot cu ocazia retragerii, când a dat ordin ca evreii detaşamentişti bolnavi care rămâneau de
coloană să fie împuşcaţi, a justificat acest ordin cu acela că oricât de debil [ar fi fost un] evreu nu
trebuie să rămână în urmă, pentru că se va reface şi va lupta ca partizan împotriva armatei maghiare,
iar altădată, înainte de retragere, afirmase că evreii trebuiesc întrebuinţaţi la muncă chiar şi în cazul
când munca nu duce la nici un folos, căci acesta este scopul încadrărilor în detaşament, ca să fie
exploataţi până la exterminare, întrucât ţinta finală este că aceşti evrei să nu mai ajungă acasă.
(Depoziţia martorului Kelemen Andrei).
Având în vedere că în ceea ce priveşte [pe] acuzaţii Maslo Francisc şi Szabo Francisc s-a
dovedit, cu aceiaşi martori, că aceştia au fost călăii acuzaţilor Kántor Ioan şi Takács Ştefan, executând
prin împuşcare pe evreii detaşamentişti care rămâneau în urmă de coloană în timpul retragerii.
Având în vedere că tot în detaşamentul de lucru nr.13/3 o altă unealtă oarbă a acuzaţilor
Kántor Ioan şi Takács Ştefan era acuzatul soldat Görbe Ioan, faţă de care deşi nu s-a putut dovedi cu
preciziune şi în mod concret crimele de omor săvârşite, împotriva evreilor Antal şi Kain, bucătarii
detaşamentului, totuşi, din raportul dat comandanţilor după reîntoarcerea lui din misiunea încredinţată
pentru căutarea evreilor de mai sus, şi anume din cuvintele pronunţate de acuzat: “bucătarii au fost
aranjaţi” - se deduce că el ar fi autorul omorurilor acestor doi detaşamentişti.
S-a dovedit însă cu preciziune în sarcina acuzatului: maltratări, bătăi şi schingiuiri asupra
detaşamentiştilor, organizate sistematic într-o cameră amenajată în corpul de gardă, lucrând cu mult
sadism”.
Curtea de Apel Cluj mai stabilea următoarele, referitor la criminalul de război Takacs Ştefan:
Detaşamentul de muncă evreiesc 13/3 care se retrăgea (în 1944) dinspre “pădurea Viscou”,
comandant de Takacs Ştefan, care i-a incitat pe honvezi astfel: “Băieţi, pe voi vă trag la răspundere
dacă vreunul dintre aceştia (arătând spre evreii din detaşament) se va mai întoarce în ţară. Acum este
ultima şansă de a scăpa de evrei”, ceea ce “denotă - se arată în sentinţa Curţii de Apel din 11
noiembrie 1950 - până la evidenţă de ce stranie umanitate de junglă şi de ce sentimente, repugnatoare
minţii omeneşti de la a concepe, a fost animat revizuientul” (Takacs Ştefan), din ale căror ordine au
fost exterminaţi 23 de detaşamentişti.
2) Detaşamentul de lucru nr.110/24 (Ucraina Subcarpatică).
Comandant al acestui detaşament era lt.rez.Friederich Carol, de origine etnică germană. El a
dovedit o comportare “neomenoasă faţă de detaşamentiştii de sub comanda sa”. Şi-a însuşit în mare
parte alimentele care reveneau pentru pregătirea mesei detaşamentiştilor . “Prin acest procedeu a reuşit
să subalimenteze pe detaşamentişti, astfel încât mulţi n-au mai putut să reziste la frigul năprasnic pe
care trebuiau să lucreze şi au primit aşa numita “oedema”, constând în umflarea picioarelor, iar la cca
3-4 săptămâni după ce a predat el compania, când apoi s-a întâmplat retragerea, oamenii nu au mai
putut să reziste şi cea mai mare parte a lor s-a prăpădit în cursul acestei retrageri (...).
Un alt element rău al detaşamentului de lucru nr.110/24, subaltern al acuzatului Friederich
Carol, a fost acuzatul sergent Steinbach Josif, om beţiv şi brutal, care nu scăpa nici o ocazie ca să nu
schingiuiască pe detaşamentiştii de sub comanda sa. Astfel, în drumul de la Gomel la Starioscol, când
detaşamentiştii erau înhămaţi la căruţele coloanei lui Magyar Balázs, acest acuzat, urcându-se în
căruţă, lovea cu biciul pe detaşamentişti, ca aceştia să tragă căruţele la trap.
Acest acuzat bătea în mod neomenos pe detaşamentişti, era beţiv, era agresiv, şi bătea cu
bastonul unde nimerea. Tot acest acuzat a fracturat mâna unui detaşamentist cu numele Tischler şi nu
a dat voie în cursul retragerei detaşamentiştilor bolnavi să se urce în căruţe, astfel că mulţi dintre ei au
murit din această cauză.
În fine, un al treilea zbir al acestei companii de lucru a fost acuzatul Frisch Béla, care pentru a
intra în graţiile comandantului său şi-a trădat neamul din care făcea parte, devenind un fel de spion al
comandatului, iar mai târziu comandantul plutonului 4 din această companie, considerat ca un pluton
de pedeapsă, pe care acest acuzat avea misiunea să-l disciplineze. Cu martorii audiaţi s-a dovedit că
acest acuzat se oferea, de câteori avea ocazia, cu plutonul său la muncile cele mai grele, lucra chiar în
afara orelor de servici, numai pentru a-şi atrage merite. Şi-a însuşit din lucrurile trimise de familia
detaşamentiştilor”.
3) Detaşamentul de muncă obligatorie evreiasc 110/51 Baia Mare, respectiv zona munţilor
Carpaţi.
Comandant al acestui detaşament a fost lt.rez. Kiss Pavel. “Acest acuzat, de asemenea, s-a
purtat în mod brutal şi neomenos cu detaşamentiştii evrei, cantonându-i afară din comună, în ploaie,
numai în colibe de creangă improvizată, deşi la 2 km aveau o comună şi putea să-i cantoneze prin case
sau şuri. Tot acest acuzat a bătut în mod neomenos pe mai mulţi detaşamentişti, cum a fost cazul
detaşamentistului dr.Strul Aron şi alţii”.
4) Detaşamentul de muncă obligatorie evreiesc nr.110/37, respectiv 101/37 (Ucraina
Subcarpatică, zona Bondorovca).
“Spiritul rău” al acestui detaşament a fost Mark Ştefan, responsabil cu aprovizionarea şi
alimentarea detaşamentiştilor. A maltratat prin bătaie pe evrei, “a avut o purtare neomenească şi
brutală faţă de detaşamentişti. Astfel acuzatul bate pe detaşamentistul Weisz Ernest cu pumnii peste
cap, iar în gură îi introduce o flanelă plină cu păduchi.
Bate cu patul armei până la sânge şi calcă cu picioarele pe Grünfeld şi Fux Nandor, Glück
Martin şi Masler Iuliu (...).
La detaşamentul unde era acuzatul Mark Ştefan, era comandant acuzatul Locot. Kovacs
Ştefan, care de asemenea s-a dovedit că ar fi fost un om crud şi brutal, supunând pe detaşamentişti la
maltratări, după cum rezultă din depoziţia martorilor Binder Josif, Maszlar Iuliu, Glück Martin şi alţii
(...).
În fine tot în acest detaşament a mai fost soldatul Papp Iosif, care fiind concentrat soldat,
supraveghetor la acest detaşament s-a purtat în mod brutal cu detaşamentiştii şi în plus a masacrat cca
100 de persoane tot dintre detaşamentiştii răzleţi, cât şi în special din populaţia civilă sovietică”.
Curtea de Apel Cluj mai stabilea la 23 decembrie 1948 următoarele atrocităţi întâmplate în
acest detaşament, evreii au fost supuşi unui tratament inuman, la munci grele pe frig de 40° C, cu raţia
de mâncare furată, la torturi morale, maltratări, puşi înaintea armatelor ungare petru curăţarea terenului
de mine (1942-1943).
5) Detaşamentul de muncă obligatorie evreiască 10/4 Baia Mare (respectiv frontul
antisovietic).
La acest detaşament “era concentrat ca soldat supraveghetor” şi Kovács Ştefan, care a
maltratat pe detaşamentişti “într-un mod barbar, bătându-i cu bastonul până la sânge. Pe
detaşamentiştii bolnavi, care rămâneau de coloană chiar pentru necesităţi, îi bătea într-un mod
îngrozitor, iar pe detaşamentistul Schwartz Petru, care rămase să-şi facă necesităţile lângă un gard,
suferind de diaree, l-a împuşcat cu revolverul în creer (...). Venind medicul Dr.Erdelyi Elemér la auzul
detunăturei, acest acuzat i-a răspuns într-un mod cinic: <<i-am dat injecţie lui Schwartz mai bine cum
dai dumneata>>“.
6) Detaşamentul de muncă obligatorie evreiesc nr.108/61 din Sighet (respectiv frontul
antisovietic).
Unul dintre supraveghetorii cei mai cruzi şi brutali ai acestui detaşament era soldatul Parak
Iosif. În ziua de 27 decembrie 1942, un grup de detaşamentişti lucrau în localitatea Nismanca, pe un
ger năprasnic, la adunarea zăpezii în movile, care urmau să fie folosite ca parapete de apărare pentru
armata germană. “La un moment dat a venit un căpitan de jandarmi maghiar, cu numele Szirmai, şi
sub motiv că un detaşamentist nu lucrează cu destulă râvnă, l-a pălmuit şi a ameninţat pe ceilalţi
detaşamentişti evrei că se va reîntoarce şi-i va împuşca pe toţi, şi a dat ordin unui sergent de jandarmi
ce s-a reîntors la plutonul de unde plecase, să împuşte pe detaşamentistul pe care-l găsise că nu lucra.
Sergentul a şi executat ordinul. Apoi a dat ordin acuzatului Parak Iosif să ucidă cu arma pe un alt
detaşamentist din cei 3 aleşi de căpitanul Szirmai, ceea ce acesta a şi făcut. Apoi căpitanul Szirmai a
dat ordin lui Tămaş Gavrilă să ucidă un alt detaşamentist, dar acesta a refuzat, susţinând, că
detaşamentistul nu are nici o vină. Acuzatul Parak Iosif, din propria iniţiativă, s-a obligat benevol să
împuşte el pe acest al treilea detaşamentist, iar după plecarea căpitanului Szirmai, înfierbântat de
<<bravura>> făcută, s-a repezit la un al patrulea detaşamentist şi l-a lovit până la sânge cu patul
armei”.
7) Detaşamentul de muncă obligatorie nr.110/59 din Baia Mare (respectiv Ucraina
Subcarpatică, zona Cervenca).
Printre supraveghetorii care au dat dovadă de cruzime faţă de evreii concentraţi în acest
detaşament era şi soldatul Patka Ioan. “Însuşirile lui rele rezultă mai ales din cele întâmplate în
localitatea Cervenca, unde a luat şi el parte ca surpaveghetor la masacrarea celor 800 de
detaşamentişti, făcută în primul rând de soldaţi aparţinând armatei germane, dar la care a luat şi acest
acuzat parte, prin faptul că a păzit pe cei condamnaţi masacrului, ca nu cumva să scape vreunul prin
fugă.
De asemenea, în localitatea Magyararóvar, în timp ce ţăranii maghiari aruncau sfecle
detaşamentiştilor înfometaţi, acuzatul Patka Ioan, furios, s-a repezit la detaşamentişti şi a început să-i
lovească atât de puternic peste cap încât şi-a rupt arma în două, provocând prin aceste lovituri moartea
altor 3 detaşamentişti”.
Sentinţa nr.9/1946 a Tribunalului Poporului din Cluj mai stabileşte că la acest detaşament a
fost soldat de pază şi Horváth Iosif “începând din toamna anului 1943 şi până la terminarea războiului,
în comuna Bor, din Jugoslavia”. Acest soldat s-a comportat cu cruzime şi în mod inuman faţă de cei
internaţi. “Astfel, în timp ce executa ordinele de legare la stâlp, în loc să readucă la cunoştinţă pe cei
care leşinau, îi lovea cu bocancii, cu patul armei şi cu alte obiecte. În drum spre Belgrad, în luna
septembrie 1944, a bătut în mod neomenos pe detaşamentiştii înfometaţi şi istoviţi de drum, care
încercau să-şi cumpere alimente de la populaţie sau să bea apă. În iarna anului 1944-45, în comuna
Seini de lângă Szombathaly a forţat pe detaşamentişti să lucreze la tranşee pe ger, desculţi şi
neîmbrăcaţi. A forţat să iasă la munci şi pe detaşamentiştii scutiţi medical, astfel a fost detaşamentistul
Solomon din Beclean, Sonnenwiert Alexandru din Oradea, care au şi murit din această cauză”.
8) Detaşamentul de muncă obligatorie nr.110/4 din Marghita (respectiv munţii Carpaţi, jud.
Ciuc, respectiv frontul sovietic).
Comandant al acestui detaşament a fost lt.rez. Turner Adalbert. Acesta, “de asemenea s-a
dovedit a fi fost un om foarte crud, care a maltratat şi schingiuit sistematic pe detaşamentiştii de sub
paza sa.
Acest acuzat scrisese înainte de Crăciunul din 1943 mamei sale, comunicându-i că până atunci
din detaşamentul său nu au murit decât trei evrei, dar speră, că până la Crăciun vor muri cel puţin 50.
Din depoziţiile martorilor audiaţi la instrucţie a rezultat că atât el, cât şi subalternul său,
acuzatul Gulacsi Mihai, s-au purtat atât de crud şi neomenos cu detaşamentiştii, încât chiar Tribunalele
militare fasciste de atunci i-au găsit vinovaţi, însă fiind uneltele oarbe ale regimului, au fost
condamnaţi numai cu pedepse minime şi anume acuzatul Turner Adalbert cu 10 zile arest la domiciliu,
iar acuzatul Gulácsi Mihai cu 6 zile carceră (...).
Acuzatul Gulácsi Mihai a întrecut în cruzime chiar pe comandantul său. Astfel (...) acest
acuzat, pe lângă schingiuirile şi maltratările sistematice săvârşite zi de zi, a lovit cu toporul până ce au
căzut în nesimţire în drum pe detaşamentistul Szencski şi Weiss, care au murit nu mult după aceste
bătăi. De asemenea a mai lovit mortal pe un al treilea detaşamentist, care în timp ce era transportat
spre spitalul din Tg.Mureş, a încetat din viaţă.
Detaşamentul de muncă obligatorie nr.110/4 a lucrat, tot timpul cât a fost comandat de
acuzatul Turner Adalbert şi Gulácsi Mihai, la fortificaţiile din Carpaţi, din juc.Ciuc. Prin anul 1944,
acest detaşament, sub conducerea locot.Kolozsvári Ştefan, este trimis pe frontul antisovietic, cu care
ocazie este concentrat ca om de pază şi acuzatul sergent Bolyái Iosif (...)
Acest acuzat, deşi era întrebuinţat la început numai cu lucrări în cancelarie iar mai târziu cu
aprovizionarea detaşamentului, se poartă totuşi în mod neomenos cu detaşamentiştii, deşi ar fi putut să
nu se amestece în chestiuni care nu cădeau în atribuţiunile lui”.
9) Detaşamentul de muncă obligatorie evreiesc nr.110/15 din Seini (respectiv frontul sovietic).
A fost întrebuinţat la munci forţate pe frontul antisovietic, în perioada 20 iunie 1942 -
octombrie 1945. La supravegherea detaşamentiştilor au fost şi sergenţii Kaposi Ştefan şi Gombos
Iosif. “Amândoi s-au dovedit a fi tratat în mod foarte crud pe detaşamentiştii pe care i-au avut în pază,
astfel că în urma tratamentului neomenos aplicat de aceştia în scop de exterminare, din toată
compania, în număr de 214 detaşamentişti, nu s-au mai reîntors decât 60.
Acuzatul Kaposi Ştefan s-a dovedit în special crud cu ocazia muncilor excesive din pădurea
Cernisnea, unde punea ca tot câte doi detaşamentişti să ducă pe umerii lor câte doi buşteni grei, adică
pe ambii umeri să aibă greutate. Cei care nu puteau să mai suporte această muncă de sclav, erau bătuţi
de acest acuzat fără cruţare.
Specialitatea acuzatului Gombos Iosif [un om “foarte crud” - cum este caracterizat şi într-o
sentinţă a Curţii de Apel Cluj], pe lângă maltratările şi schingiuirile făcute în mod sistematic, dădea
alarma de noapte cu detaşamentiştii care erau obosiţi în urma muncilor din timpul zilei, alarme care nu
aveau nici un scop util, iar în cursul acestor alarme bătea pe detaşamentişti şi îi momea cu o lanternă
ca să fugă înspre el, având în faţa lui un şanţ camuflat, în care căzând mulţi detaşamentişti şi-au
fracturat picioarele”. De asemenea scotea pe detaşamentişti în cămaşe şi izmene pe ger de 40° C pe
zăpadă de 0,5 m.
Prin sentinţa din 27 mai 1946 a Tribunalului Poporului din Cluj se stabilesc următoarele
atrocităţi comise în alte detaşamente evreieşti:
10) Detaşamentul 110/16 din Gherla
La conducerea acestui detaşament era stegar în rezervă dr.Anyos Ladislau, un ins dominat de
sentimente antisemite, care “s-a purtat în mod foarte crud cu detaşmentiştii - se spune în sentinţa din
27 mai 1946 a Tribunalului Poporului din Cluj, aplicându-le un tratament neomenos, astfel i-a forţat să
care în spinare stâlpi de telefoane în greutate de peste 500 kg şi roate de sârmă în greutate de 60 kg, în
pas alergător, până la istovirea acestora. A forţat să lucreze evreii bolnavi, formând echipe speciale,
astfel încât, agravându-li-se boala din cauza efortului la care au fost supuşi unii dintre ei, au decedat,
cum este cazul evreului Klein Hugo, care, căzând pe drum în cursul marşului spre şantier, a şi murit. A
maltratat şi schingiuit personal pe detaşamentişti, lovindu-i cu pumnul şi picioarele şi cu bâtele peste
fesele goale, aplicându-le câte 25-70 lovituri, până le ţâşnea sângele. I-a pedepsit cu spânzurătoarea la
stâlp, “kikötés” [legaţi de mâini la spate], şi cu legarea burduf, “guszbakötés”, pentru cele mai mici
abateri (...). A trimis la lucru pe detaşamentişti desculţi, în timp de iarnă, degerându-le picioarele din
cauza gerului. A forţat pe detaşamentişti ca din vârful unui munte să se dea jos peste cap, făcând salto-
mortal o dată în fiecare zi, cu care ocazie evreul Hallo Andrei şi-a rupt piciorul”.
11)Detaşamentul de muncă evreiesc nr.110/11 din Tăşnad, respectiv Voroneji (Ucraina
Subcarpatică) şi detaşamentul 101/38 (zona Voroneji)
Un rol criminal în operaţiunea de transportare a evreilor din detaşamentul de la Tăşnad spre
Ucraina Sucarpatică şi l-a asumat locotenentul în rezervă Szánto Geza, ajutor de comandant al
detaşamentului, care i-a înghesuit pe evrei în vagoane de la Tăşnad la Gomol, “ţinându-i închişi zile
întregi, oprindu-i să se dea jos pentru apă şi necesităţi”. De la Gomol spre Voroneji, mergându-se pe
jos, lt. Szánto Geza “a deshămat caii de la căruţă şi i-a înhămat pe detaşamentiştii evrei, forţându-i să
tragă căruţele în locul cailor, iar în cursul marşului, la ordinul acuzatului - se spune în sentinţa din 27
mai 1946 a Tribunalului Poporului din Cluj -, soldaţii honvezi i-au lovit pe detaşamentişti cu
bastoanele şi cu biciul, spunându-le, acuzatul, că nu-i nimic dacă aceştia vor muri, fiindcă vor aduce
alţi jidani din ţară (...). A înfometat sistematic pe detaşamentişti prin suprimarea raţiilor alimentare
(...), iar când vreun detaşamentist cerea mâncare de la populaţie, îl pedepsea crunt cu spânzurătoarea la
stâlp şi cu bătaie. Astfel a spânzurat 20 de detaşamentişti”. A mai torturat pe evreii detaşamentişti cu
bătăi, alergări până la epuizare, a introdus pe un evreu “până la brâu în latrină”, după ce l-a bătut crunt
etc.
Szánto Geza a fost ajutor de comandant al acestui detaşament din iunie 1942 până în martie
1943, apoi a avansat în calitatea de comandant al detaşamentului 101/38 ce lucra pe frontul
antisovietic, în zona Voroneji. Cu “o crudă bestialitate supune pe detaşamentiştii evrei unui tratament
neomenos, prin munci istovitoare, prin cazarea într-un grajd fără uşi, fără fereşti, pe timp de iarnă, la
minus 40 grade frig, fără asistenţă medicală, unde detaşamentiştii s-au îmbolnăvit de tifos exantematic,
murind peste 40 de evrei, apoi prin suprimarea alimentaţiei şi prin maltratări şi schingiuiri”.
12) Detaşamentul de muncă obligatorie evreiesc nr.10/2 din Baia Mare (respectiv zona
Solotoine, Polonia)
Comandant de pluton la acest detaşament era caporalul rez. Somju Paul, un ins dominat de
sentimente antisemite şi de “ură rasială contra detaşamentiştilor, supunându-i în mod sistematic şi
persistent unui tratament neomenos, prin maltratări şi schingiuiri, prin supunerea lor la munci
istovitoare şi excesiv de grele şi prin înfometarea lor, vizând exterminarea”. Evreii erau puşi la săparea
tranşeelor şi adăposturilor, “forţându-i să lucreze timp de 15 ore pe zi până la extenuare”. Bătea pe
detaşamentişti până la sânge.
“Pe când detaşamentul de muncă lucra la trecătoarea Toronya - se spune în sentinţa din 27 mai
1946 a Tribunalului Poporului din Cluj - acuzatul a organizat odioasele “nopţi de groază”, cari constau
în aceia că după ce acuzatul făcea chefuri cu băutură, petrecând cu ceilalţi honvezi unguri, pentru a se
distra, aducea câte 3-4 detaşamentişti în cortul lui, unde îi supunea unor torturi şi schingiuiri până ce
aceştia leşinau de durere. Din cauza maltratărilor, 3 dintre aceşti detaşamentişti au înnebunit. A forţat
30 de detaşamentişti să execute de-a berbeleacul din vârful unui deal, până jos în vale, iar de acolo în
fuga marş sus până la extenuare”. A bătut cu cruzime pe detaşamentiştii evrei bolnavi, a spânzurat la
stâlp pe alţii “într-un mod atât de crud, încât corpul lor atârna în aer, şi astfel, balansându-se, acuzatul
îi lovea cu ciomagul până ce [spânzuraţii] leşinau de durere. În localitatea Solotoine, Polonia, acuzatul,
pentru a se distra, făcea exerciţii de tragere la ţintă cu pietre în corpul detaşmentiştilor.
13) Detaşamentul de muncă obligatorie evreiesc nr.101/33 din Aszod, Ungaria, respectiv
frontul sovietic
Comandant al detaşamentului era din august până în noiembrie 1944 slt.rez. Geszit Zoltan,
care a supus “pe detaşamentişti unui tratament extrem de crud şi neomenos, prin munci istovitoare,
înfometare, maltratări, schingiuiri şi execuţii, iar în cursul retragerii [în munţii Carpaţi] predă pe
detaşamentişti trupelor nemţeşti pentru a-i extermina, scop ce şi-l atinge, deoarece 216 detaşamentişti
nu s-au mai reîntors în ţară decât un procent de 20 %“, scăpând vreo 15 evrei - se spune în sentinţa din
27 mai 1946 a Tribunalului Poporului din Cluj. Zilnic supunea la munci pe evreii concentraţi, “de la
orele 3 la 21, scoţând pietre din râu şi punându-i să le care în spate pe tărgi improvizate, neţinând
seamă de intemperii”. Pe cei ce i se părea că nu lucrează destul de repede îi pedepsea cu culcarea în
apă rece de munte”.
În timpul “când detaşamentul lucra în localitatea Serenye, a reţinut un evreu ce-l escortau 2
jandarmi, sub pretextul că este din detaşamentul său, bătându-l o zi întreagă cu concursul soldaţilor
honvezi, până ce evreul, plin de sânge, a căzut în leşin. Seara a dat ordin [ca prizonierul] să fie omorât
prin spânzurătoare, însă la stăruinţa detaşamentistului Gidaly Mihai (medic), soldatul care a primit
ordinul de execuţie a schimbat pedeapsa prin împuşcarea evreului în cap”.
14) Detaşamentul de muncă obligatorie nr.12/1 Tăşnad
Comandat al acestui detaşament, în perioada octombrie 1943 - noiembrie 1944 a fost lt.rez.
Nagy Alexandru, care a supus şi el la munci istovitoare, maltratându-i şi înfometându-i pe evrei,
“vizând exterminarea lor” - se spune în sentinţa din 27 mai 1946 a Tribunalului Poporului din Cluj,
fiind auzit spunând celor concentraţi: “Până la sfârşitul războiului trebuie să fiţi distruşi”. A forţat să
lucreze câte 18-20 de ore pe zi, i-a scos “iarna, pe ger, desculţi până le degerau picioarele, astfel încât
unii trebuiau să fie internaţi în spital. În timpul cât detaşamentul lucra la fabrica Canabe, acuzatul i-a
cazat în podul fabricii, care nu avea capacitatea decât [pentru] cel mult 40 de persoane, iar el a
înghesuit 100 de persoane (...). A înfometat sistematic pe detaşamentişti prin sustragerea alocaţiei de
alimente, dându-le să mănânce cartofi stricaţi. În cursul retragerii, în comuna Seini, jud.Satu Mare, a
împuşcat 7 detaşamentişti sub pretextul că ar fi încercat să dezerteze”. A supus pe evrei la bătăi până
la sânge şi spânzurări la stâlp câte două ore.
15) Detaşamentul de muncă obligatorie evreiesc nr.110/66 din Baia Mare
Comandat adjunct al acestui detaşament a fost plut.rez.Müller Mihai (de origine etnică
germană), care şi el “a supus pe detaşamentişti unui tratament neomenos, prin forţarea lor la munci
istovitoare, fără nici un repaus, pe timp de ploaie, zăpadă şi frig, prin maltratări, fără nici un motiv, cu
bătăi şi schingiuiri”. Lovea pe evreii concentraţi “cu pumnul, piciorul, cu centura, lopata, cu puşca şi
orice obiect îi cădea în mână”. Îi forţa să lucreze de la “7 dimineaţa la 21 seara, în scopul de a
extermina pe evreii aflaţi sub comandă, a predat detaşamentul organizaţiei Todt S.a., unde din 190
evrei au fost exterminaţi 150, rămânând în viaţă numai 40”.
16) Detaşamentul nr.74 din Tăşnad, detaşamentul nr.916 Budapesta, compania detaşamentului
de evrei nr.101/944
Lt.rez. Szika Ştefan, fiind concentrat în 1940 la Tăşnad, jud. Sălaj, “fără a avea vreo comandă
la detaşamentul de muncă evreiesc nr.74, totuşi, abuzând de gradul său, intră în cazarma în care erau
încantonaţi evreii, ordonă alarmă de noapte, îi scoate afară în frig, îi loveşte şi trece cu picioarele peste
ei, după ce aceştia, la comanda sa, au fost aşezaţi în poziţia culcaţi”. A mai lovit cu cruzime pe un
detaşamentist, producându-i leziuni la cap.
În anii 1944-1945, acelaşi lt.rez.Szika Ştefan, “fiind comandantul detaşamentului de muncă
obligatorie nr.916 din Budapesta şi având în subzistenţa companiei sale detaşamentul de evrei
nr.101/944, sub impulsiunea urei de rasă de care era stăpânit în cel mai înalt grad”, introduce “un
regim de teroare şi de cea mai cruntă sălbăticie. Astfel, în biroul său bate pe detaşamentişti până ce
aceştia cădeau la pământ şi apoi îi calcă în picioare (...). A aplicat apoi legarea la stâlp, ţinând în
această poziţie pe detaşamentişti până ce leşinau, şi pedeapsa cu carceră”, astfel că pe un concentrat l-a
ţinut 45 de zile în carceră, “încât acesta s-a îmbolnăvit grav de rinichi”.
Tribunalul Poporului din Cluj a stabilit, la 27 mai 1946, că “Tot atât de barbar se purta
acuzatul şi cu românii aflaţi în detaşamentele de muncă, pe care îi maltrata pentru motive neînsemnate
sau imaginare”. El comitea asemenea fapte “din convingere, fiind membru al mişcării fasciste
maghiare <<Tüzharczos>> (Societatea luptătorilor de pe front) şi al partidelor fasciste Erdélyi Magyar
Párt (Partidul Maghiar din Ardeal), <<Imredi>> şi <<Szálaşi>>“.
17) Detaşamentul de muncă obligatorie evreiesc 13/4 din Breţcu (respectiv Sf. Gheorghe,
respectiv Rutenia Subcarpatică)
Comandant al acestui detaşament a fost slt.rez. Boldizsár Vasile, care, “fiind un înfocat
hitlerist, în timpul când unitatea sa executa lucrări de fortificaţie în regiunea Sf.Gheorghe şi apoi în
Rutenia Subcarpatică [în anii 1942-1944], aplică un tratament de teroare şi de chinuirea
detaşamentiştilor prin spânzurare la stâlp, înfometare, jefuire de obiecte personale şi supunere la
munci istovitoare”, câte 18-20 de ore, pe frigul cel mai mare, când detaşamentiştii nu erau îmbrăcaţi,
iar în timpul retragerii a dat ordin “să fie împuşcaţi unii detaşamentişti care nu mai puteau mărşălui”.
De asemenea, “bătea în mod barbar pe detaşamentişti, călcându-i în picioare şi cauzându-le hemoragii
puternice şi leziuni corporale” - aşa cum a stabilit Tribunalul Poporului din Cluj, la 27 mai 1946.
18) Detaşamentul de muncă obligatorie nr.13/2 Breţcu, zona Sf.Gheorghe
La acest detaşament era concentrat, în calitate de comandant de pluton, serg.rez. Gal Francisc,
în perioada octombrie 1942 - octombrie 1944. Acest criminal de război “sub influenţa sentimentelor
sale antisemite şi a urei de rasă de care era stăpânit, întrucât făcea parte din partidul hitlerist al
<<Crucilor de foc>>, a supus la tratamente neomenoase pe evreii încadraţi în acel detaşament de
muncă. Astfel, în iarna anului 1942-43, pe când detaşamentul se afla la Breţcu, numai pentru a mări
suferinţele celor din detaşament, alarmează adeseori detaşamentul în cursul nopţii, scoţând pe
detaşamentişti în zăpadă şi frig, desculţi şi dezbrăcaţi”, astfel că unora le-au degerat picioarele, iar alţii
s-au îmbolnăvit de plămâni. A mai supus pe concentraţi “la munci istovitoare, pe când detaşamentul se
afla în regiunea Sfântu Gheorghe. De asemenea, în repetate rânduri a bătut cu cruzime pe
detaşamentişti, invocând ca pretext diferite abateri din partea acestora”.
Tribunalul Poporului din Cluj, prin sentinţa nr.9/1946 a stabilit următoarele atrocităţi comise
şi în alte detaşamente evreieşti:
19) Detaşamentul de muncă evreiesc din seini, jud.Satu Mare, condus de slt.rez. Boksai
Ştefan. La început, acest detaşament a lucrat în “zona secuiască, iar mai târziu în Ucraina, la lucrări de
fortificaţii şi drumuri”. Comandatul acestui detaşament “a aplicat un tratament cu totul neomenos
evreilor, de sub comanda sa”, din punctul de vedere al cazării şi alimentaţiei, al programului de
muncă, nelipsind nici “bătăile sistematice şi legările la stâlp. Astfel că pe detaşamentistul Majdenek
Oscar l-a spânzurat de cumpăna unei fântâni pentru motivul că ar fi furat ceva alimente şi în timp ce
un sergent îl bătea cu un ciomag, la ordinul acuzatului victima a fost ridicată cu cumpăna fântânei în
sus, la o înălţime de 8 metri, până când a leşinat, [omul] rămânând bolnav din această cauză şi murind
după câteva zile”. Comandantul detaşamentului a lovit cu cruzime pe detaşamentişti, i-a ţinut fără
pâine mai multe zile, deşi avea pâine în magazie.
20) Detaşamentul de muncă obligatorie nr.110/41 din Topliţa a fost comandat de Szöcs
Zoltán, în perioada iunie 1942-1944. Detaşamentul a lucrat la început în zona Topliţa, jud.Mureş (azi
jud.Harghita), iar mai târziu pe frontul antisovietic, în regiunea Voronejului. Comandantul Szöcs
Zoltan s-a comportat în mod inuman cu detaşamentiştii “De la Gomol spre Movioscol a forţat pe
detaşamentişti să tragă singuri căruţele, a provocat alarmă de noapte şi pentru a-i înjosi i-a forţat să
culeagă murdării şi excremente cu mâinile”. A supus la munci istovitoare pe evrei, “peste orele
normale şi chiar pe ger năprasnic”, astfel că “în ziua de 27 noiembrie 1942 au degerat pe şantier 5
detaşamentişti” care au şi murit în seara acelei zile, comandatul refuzând ca aceşti oameni să fie
salvaţi. “Bătăile, maltratările şi închiderea detaşamentiştilor în coteţe de lemn, în timp de iarnă, era
ceva firesc şi la ordinea zilei pentru acuzat (...). Rezultatul tuturor acestor fapte săvârşite cu intenţie de
acuzat, a fost că din cei 214 detaşamentişti cu care acuzatul a plecat în regiunea Topliţa, abia s-au
reîntors în ţară vreo 30, restul [ceilalţi] au pierit pe câmpiile Rusiei, din cauza îmbolnăvirilor pricinuite
de tratamentul aplicat de acuzat”. Despre aceleaşi criminal de război vezi şi sentinţa din 5 decembrie
1949 a Curţii de Apel Cluj, care-l califică drept “un om crud”.
La acelaşi detaşament mai erau în conducere şi pază şi criminalii de război caporalul Syöne
Andrei şi Györgypál Francisc, fruntaşul Jánosi Francisc şi soldatul György Iosif. Primul caporal sus-
amintit s-a comportat cu mare cruzime, a ucis în bătaie pe evreul Steinetz şi i-a scos un ochi evreului
Markus Ladislau şi bătând cu cruzime şi pe alţi detaşamentişti. Györgypál Francisc a forţat “pe
detaşamentistul Léb Iszák să iasă la lucru pe ger, deşi era bolnav, din care cauză după câteva ore
detaşamentistul a murit”. Jánosi Francisc şi György Iosif s-au comportat, de asemenea cu cruzime faţă
de evreii internaţi pentru muncă forţată.
“György Iosif a bătut pe detaşamentistul Láx Ladislau aşa de crunt, încât a căzut la pământ şi
fiind lăsat acolo în frrig a degerat, lucru din care nu peste mult i s-a tras şi moartea. Acuzatul Jánosi
Francisc a bătut pe detaşamentistul Biderman pentru motivul că fiind răcit şi bolnav se rezemase pe
marginea unui şanţ de pe şantier. Din cauza acestei bătăi şi din cauză că a fost forţat de acuzat să
rămână în continuare pe şantier, victima Biederman a murit încă în după masa acelei zile”.
21) Detaşamentul de muncă evreiesc nr.110/34. La acest detaşament era plutonier Szirtes
Iosif, care a aplicat un tratament inuman evreilor internaţi de sub comanda sa. “A maltratat în drum
spre Bicone pe detaşamentişti, punându-i să tragă căruţele şi motivând că un cal costă o mie de pengö,
dar jidani sunt destui”. A bătut cu cruzime pe mai mulţi evrei, împreună cu subalternul său, Mathe
Ştefan, a forţat pe oameni “să iasă la lucru pe şantier, neechipaţi, pe timp de ger”.
Curtea de Apel Cluj mai menţionează următoarele detaşamente:
22) Detaşamentul de muncă evreiesc nr.110/303, format din circa 220 de oameni, care a lucrat
la construirea liniei ferate Deda-Sărăţel, din iunie până în decembrie 1944, comandant al acestui
detaşament fiind criminalul de război lt.Feher Antal, care a supus pe evrei la tratamente neomenoase
(tras căruţe ca şi vitele, în timp ce erau bătuţi cu cruzime), munci pe un frig insuportabil, din care
cauză au murit 26 de evrei, le-au fost sustrase pachete cu alimente etc. (Cf. sentinţei din 7 februarie
1949).
23) Detaşamentul de muncă evreiesc nr.110/5 din Cenger, Ököritöşi oraşul Sopron (Ungaria),
unde comandant era Toth Coloman, acuzat de uciderea mai multor evrei (Curtea de Apel Cluj, în
şedinţa din 2 septembrie 1949 îşi declină competenţa judecării lui Toth Coloman în favoarea Curţii de
Apel Bucureşti, deoarece faptele incriminate s-au întâmplat în afara teritoriului românesc).
24) Detaşamentul de muncă evreiesc din Baia Mare, al cărui ajutor de comandant era Kaszoni
Ludovic şi care a fost dus la graniţa slovacă pentru a fi predat germanilor. Criminalul de război
Kaszoni Ludovic, i-a îmbarcat în vagoane pe evrei şi a închis uşile pe dinafară timp de patru zile, în
ianuarie 1943, nepermiţându-le să iasă nici pentru elementarele necesităţi şi pe un frig cumplit, mulţi
au degerat iar unul a murit imediat după ce au ajuns la destinaţie (Cf. sentinţei din 7 septembrie 1949).
25) Detaşamentul de muncă evreiesc 110/7, care în iulie-septembrie 1944 lucra la fortificaţii
pe muntele “Copilaş“ din jud.Maramureş, comandant era Biro Denes. Evreii erau supuşi la maltratări
pline de cruzime, la tratamente inumane, munci excesive, torturi morale etc. (Cf. sentinţei din 19
aprilie 1950).
26) Detaşamentul de muncă evreiesc 110/21, unde era şi caporalul Major Alexandru, care a
supus unui tratament inuman pe evrei, în iarna anului 1942; i-a terorizat şi maltratat, îi bătea cu
picioarele cu cruzime, şi-a însuşit din alimentele detaşamentiştilor etc (Cf. sentinţei din 3 mai 1950).
27) Detaşamentul de muncă evreiesc 108/59, care lucra la fortificaţii în munţii Ghimeş,
companie “vestită în întreaga Ungarie” pentru cruzimile şi maltratările evreilor detaşamentişti,
comandant al lagărului fiind Ratonyi Eugen, care ordona munci forţate extenuante, bătăi, maltratări, îşi
însuşea din alimentele detaşamentiştilor etc. (Cf. sentinţei din 17 noiembrie 1951).
28) Detaşamentul de muncă evreiesc din Breţcu, jud. Trei Scaune, unde evreii erau supuşi la o
adevărată “exterminare latentă; comandant era Fekete Ştefan, care bătea cu ciomegele cu sadism şi
maltrata evreii.
29) Detaşamentul de muncă evreiesc 12/4 Tăşnad, unde era comandant de pluton, apoi
comandant secund Szabo Alexiu, care a supus pe evrei la maltratări şi schingiuiri (atârnarea în aer,
spânzuraţi de mâini şi de picioare, legarea burduf şi bătaia), la bătăi sălbatice (unui detaşamentist i-au
căzut doi dinţi din cauza acestor bătăi); în gara Rakpsrendesö din Budapesta a pus pe evrei să împingă
vagoanele, afirmând cu sadism că el nu are nevoie de locomotivă, bătea pe evrei până la sânge cu un
hârleţ, scotea la munci şi pe cei bolnavi, a forţat cu sadism, pe un detaşamentist să mănânce păduchi
etc.
30) Detaşamentul de muncă evreiesc 110/30 Baia Mare, format din 225 de evrei. Ei au fost
supuşi unui “tratament neomenos, la torturi morale, bătăi, muncă istovitoare până la 11 seara,
subalimentare, ameninţări cu împuşcarea etc. În aprilie 1944 era în Baia Mare, la începutul lunii mai în
Lăzarea, jud.Ciuc - timp de 6 săptămâni - apoi în Bicsad, jud.Trei Scaune, iar la 1 septembrie 1944 a
fost retras spre Szeged, Szolnok, Eszekrejvar şi Udvorod. (Datele şi faptele sunt stabilite prin sentinţa
din 27 septembrie 1946).
31) Detaşamentul de muncă evreiesc 160/132 din Ucraina; evreii erau supuşi la exterminare,
cu raţii de alimente furate, bătăi cu ciomegele în cap, fără milă şi la maltratări barbare. (Datele şi
faptele sunt stabilite prin sentinţa din 23 decembrie 1948).
Cercetările viitoare în arhivele militare ungare vor permite să cunoaştem numărul şi numele
evreilor internaţi în aceste detaşamente de muncă forţată şi destinul lor tragic ulterior.
Evident că Tribunalul Poporului din Cluj a stabilit doar unele crime de război din câteva
detaşamente de muncă forţată, în care au fost concentraţi evrei din Ardealul ocupat, lipsind însă o
situaţie completă privind funcţionarea acestor detaşamente, numărul total al evreilor concentraţi în
fiecare unitate în parte, numărul celor rămaşi în viaţă după condiţiile inumane de muncă, după
maltratările, cruzimile şi asasinatele comise aici, perioadele şi locul de funcţionare etc.

7.2.4.8.3. Ghetourile evreieşti din Transilvania ocupată

Împrejurările în care s-au organizat ghetourile evreieşti sunt stabilite de Tribunalul Poporului
din Cluj, prin Hotărârea nr.8 din 31 mai 1946. Cunoaştem astfel că “ministrul de Interne, Jaross Andor
a împuternicit pe Endre Laszlo - care la începutul lunei aprilie, avea calitatea de subprefect al judeţului
Pest-Pillis-Solt-Kiskun, delegat în Ministerul de Interne - să organizeze strângerea evreilor în ghetouri
pe întreg teritoriul ţării şi se să întocmească instrucţiunile necesare acestei operaţiuni.
Din hotărârea nr.B.X.4419/945, pronunţată la 7 ianuarie 1946 de către Tribunalul Poporului
din Budapesta în procesul celor trei criminali de războiu: Jaross Andor, Endre Laszlo şi Baky
Ladislau, rezultă că aceste instrucţiuni emise de Ministerul de Interne maghiar sub nr.6163/944 Kes. la
data de 7 aprilie 1944 şi având de obiect desemnarea teritoriului de locuit pentru evrei, au fost
întocmite de cei doi subsecretari de stat de la Ministerul de Interne, şi anume Endre Laszlo şi Baki
Laszlo, dar ca părinte spiritual al acestor instrucţiuni a fost Endre Laszlo, însă el neavând calitatea de
subsecretar de stat al acestui minister la data de 7 aprilie 1944, instrucţiunile au fost semnate de Baki
Ladislau, care atunci era unicul subsecretar de stat la Ministerul de Interne.
În spiritul acestor constatări ale Tribunalului Poporului din Budapesta vine şi faptul că la
conferinţele succesive de la Satu Mare, Tg.Mureş şi Muncacevo, având ca obiect instruirea verbală şi
explicarea conţinutului instrucţiunile scrise, tuturor capilor autorităţilor administrative şi poliţieneşti,
Endre Laszlo a fost acela care a apărut şi nu semnatarul instrucţiunilor, adică Baki Ladislau”.
Tribunalul Poporului din Cluj mai precizează că încă în preambulul instrucţiunilor se spune:
“Guvernul regal ungar în scurt timp va curăţi ţara de evrei. Curăţirea o ordon pe regiuni, iar în vederea
atingerii scopului, evreimea, fără deosebire de sex sau vârstă va fi transportată în lagăre de concentrare
anume desemnate”. Dar, mai târziu, în oraşe şi comune mai mari, o parte a evreimii a fost instalată în
ghetouri.
După ce în aliniatul II, din instrucţiuni se ocupa de exceptările de la această măsură a acelor
evrei care sunt necesari în economia de război, în aliniatul III se spune că se socotesc ca evrei
persoanele descrise în ordonanţa n.1240/944 M.F. - mai precizează în continuare Tribunalul clujean.
Adunarea evreilor urma să se facă de poliţie şi jandarmerie având competenţa teritorială
respectivă, iar în caz de nevoie se putea face apel la forţa armată, de asemenea se recomandă
conlucrare armonioasă cu serviciul de siguranţă german, care urma să se deplaseze ca organ sfătuitor
la faţa locului, de la caz la caz.
Instrucţiunile îndrumă mai departe autoritatea administrativă judeţeană ca să înfiinţeze lagăre
de concentrare în proporţie cu numărul evreilor care urmează să fie adunaţi în acel lagăr, iar locurile
alese să le raporteze subsecretariatului de stat al siguranţei publice.
După concepţia scrisă în aceste instrucţiuni prima măsură ce trebuia luată era adunarea
evreilor fără deosebire de sex şi vârstă în lagăre comune, iar a doua măsură era trierea evreilor,
urmând ca în lagăr să rămână numai evreii periculoşi din punct de vedere al siguranţei publice, pe
când ceilalţi trebuiau să fie aşezaţi în termen de 30 zile într-un cartier special desemnat al oraşului,
adică într-un ghetou. Întrucât evreii erau răspândiţi în diferite comune din ţară iar acele lagăre de
concentrare în vederea trierei urmau să se înfiinţeze numai în anumite centre, transportul de la
diferitele localităţi la centrul respectiv trebuia efectuat cu trenul după metoda transportării prizonierilor
de război, sau în cazul lipsei trenului, cu mijloace de locomoţiune puse la dispoziţie de autorităţile
administrative locale.
Evreii ce urmau să fie astfel centralizaţi, nu aveau dreptul să ia cu ei decât îmbrăcămintea ce
era pe corpul lor, un singur schimb de lingerie, apoi alimente de fiecare persoană pe cel puţin 14 zile,
şi pachet în greutate de 50 kgr, înţelegându-se în această greutate chiar şi hainele de pat, dar în nici un
caz evreii nu aveau dreptul de a duce cu ei banii, bijuterii sau alte obiecte de valoare.
Paralel cu acţiunea de strângere a evreilor, autorităţile administrative locale, erau îndrumate să
desemneze comisiuni care să însoţească organele poliţieneşti şi ale jandarmeriei pe la casele şi
prăvăliile evreieşti şi să închidă şi să sigileze aceste încăperi. Cheile prevăzute cu numele exact şi
domiciliul exact şi domiciliul evreului trebuiau să le predea în plic sigilat la comandantul ghetoului.
Obiectele supuse stricăciunei şi animalele cari nu servesc în scop de reproducţie, trebuiau preluate de
autorităţile administrative şi să le întrebuinţeze în primul rând pentru armată, pentru organele
siguranţei şi în fine pentru aprovizionarea locală.
Aceste instrucţiuni au fost comunicate tuturor subprefecţilor, primarilor, comandanţilor
legiunilor de jandarmi, prefecturilor şi şefilor de poliţii etc., cu menţiunea că aceste instrucţiuni sunt cu
totul confidenţiale şi autorităţile sau comandamentele sunt răspunzătoare de păstrarea secretului, până
la începerea acţiunei de curăţire (...).
La conferinţele de la Satu Mare, Tg.Mureş şi Muncacevo, Endre Laszlo le-a comunicat alte
ordine verbale, care modificau în multe privinţe aceste instrucţiuni şi cu care ocazie capilor
autorităţilor administrative li s-a spus că scopul adunării evreilor în ghettou este în ultimă instanţă
deportarea lor în Germania”.
Endre Laszlo a convocat în acest scop două “conferinţe de pregătire” pentru întreg Ardealul
ocupat, prima la 26 aprilie 1944 în Satu Mare şi a doua la 28 aprilie 1944 în Târgu Mureş, unde au fost
invitaţi şi au participat toţi subprefecţii, toşi primarii de oraşe, primpretorii, comandanţii legiunilor de
jandarmi şi chestorii poliţiei.
“La conferinţa ţinută de Endre Laszlo la Tg.Mureş în ziua de 28 aprilie 1944, subsecretarul de
stat le-a comunicat că după expirarea celor 14 zile, evreii vor fi internaţi în ghetou de primărie până
când vor fi deportaţi. Aşadar încă la 28 aprilie 1944, în conferinţa în care se explică de către
subsecretarul de stat detaliile în procedura de urmat la strângerea evreilor, acest subsecretar de stat a
mărturisit verbal lucruri care întreceau cele cuprinse în instrucţiunile nr.6163 din 7 aprilie 1944,
apărute sub semnătura lui Baki Ladislau.
Dar, fiindcă aceste instrucţiuni, cu conţinutul analizat mai sus, erau totuşi nişte instrucţiuni
strict confidenţiale, cuprinzând dispoziţii care nu trebuiau să fie date în vileag, guvernul maghiar încă
înainte de începerea înfiinţării ghetourilor s-a simţit obligat să concretizeze într-o ordonanţă a
preşedenţiei Consiliului de Miniştrii, măsurile antievreieşti, pentru ca aceste măsuri să apară a fi luate
în cadrul legal al unei ordonanţe dată de guvern în virtutea puterii provizorii acordată de parlamentul
ungar în materie de legiferare pe timp de război. Este vorba de ordonanţa nr.1610/944, publicată în
Monitorul Oficial ungar din 28 aprilie 1944 şi având titlul: <<Despre reglementarea unor chestiuni în
legătură cu desemnarea teritoriului de locuit şi a locuinţelor evreeşti>>“.
În conformitate cu art.8 al acestei ordonanţe, primul funcţionar administrativ al unei localităţi
cu o populaţie sub 10.000 de suflete are facultatea să dispună ca evreii să fie mutaţi într-un timp
anumit în altă localitate desemnată de acest funcţionar, iar în conformitate cu art.9 din această
ordonanţă, acelaş prim funcţionar administrativ al unei comune cu o populaţie de peste 10.000 de
suflete, sau al unui oraş, poate dispune în mod facultativ ca evreii să locuiască numai în anumite
cartiere sau în anumite străzi, eventual chiar în anumite oraşe. Atât în cazul prim cât şi în cazul al
doilea, primul funcţionar al muncipialităţii are datoria să se îngrijească de a pune la dispoziţie evreilor,
astfel mutaţi, locuinţele necesare”.
În sentinţa Tribunalului Poporului din Budapesta, dată în procesul Endre, Baki şi Jaross, la 7
ianuarie 1946, se precizează astfel rolul administraţiei ungare în strângerea evreilor în ghetouri:
“Nu poate să fie nici o îndoială că executarea concentrării şi deportării peste graniţă a unui
număr de 434.351 persoane, cu locuinţe răspândite în diferite părţi ale ţării, abia în termen de 2 luni, a
fost posibilă numai datorită colaborării active a autorităţilor maghiare, cunoscătoare a situaţiei locale.
La aceasta se referă depoziţia martorilor dr.Bolyai Mandel Martin şi Domokos Maximilian, foşti
funcţionari conducători ai sfatului evreesc din Budapesta, după care la timpul său mai multe
personalităţi conducătoare germane au declarat în faţa lor (Eichmann, Vislikeny) că situaţia în Ungaria
este specială pentru că Endre şi Baki dictează un tempo mai rapid în afacerile evreeşti decât singuri
nemţii. Iar după depoziţia lui Wessenmajer, la timpul său Eichmann Adolf, comisarul german pentru
Ungaria a afacerilor evreeşti, i-a comunicat că esenţa procedurii la deportări se bazează pe jandarmeria
şi administraţia maghiară, pentru că el nu are decât un mic comandament. În depoziţia lui următoare,
Wessenmaier declară, că fără contribuţia maghiară nu putea să lichideze nici atât de rapid şi nici aşa
fără piedică, ba mai mult a amintit că atunci când Horthy a declarat că nu mai face deportări, după
aceia nici nu au mai făcut nimic”.
Tribunalul Poporului din Cluj, comentând procesul de la Budapesta, mai arată că “în cursul
desbaterilor, din actele de la dosar, din interogatoriile acuzaţilor şi din depoziţiile martorilor, rezultă
evident că această administraţie avea rolurile împărţite între membrii ei cu atribuţiuni bine fixate,
pentru fiecare din membrii administraţiei de stat.
Astfel, atât după instrucţiunile nr.6563/44 emise de Baki Laszlo, cât şi după ordonanţa
nr.1610/944 M.E., cât şi în fine după chiar instrucţiunile verbale date în conferinţele succesive ţinute
în acest scop, executantul direct al măsurilor de strângere a evreilor în ghetou era primul funcţionar al
municipalităţii, care după legiuirile administrative maghiare era pentru oraşe, reşedinţe de judeţ şi
pentru municipii primarul, iar pentru teritoriul judeţului era subprefectul.
Toate celelalte organe ale poliţiei, jandarmeriei, care laolaltă se cuprind în legiuirile şi
instrucţiunile maghiare sub noţiunea de organe ale ordinei publice (Rendezzeti Hatosagok), precum şi
organele subalterne ale primilor funcţionari ale municipialităţii, ca de exemplu pretorii, notarii sau
medicii orăşeneşti şi de circumscripţii sanitare, nu au fost altceva decât organe auxiliare ale
funcţionarilor însărcinaţi cu executarea directă a strângerii evreilor, adică în cazul din speţă a primilor
funcţionari ai municipialităţii.
Acest adevăr rezultă din articolele 8-9 ale ordonanţei nr.1610 din 1944 M.E., în care articole
mutarea evreilor din localităţile cu o populaţie de sub 10.000 de suflete şi înfiinţarea de ghetouri în
oraşele cu populaţie ce depăşeşte această cifră este lăsată la facultatea şi libera apreciere a primului
funcţionar al municipialităţii.
De asemenea din instrucţiunile nr.6163/944, rezultă că numai operaţiunea comportând forţa
armată de ridicare a evreilor este dată în sarcina organelor de ordine publică, adică în sarcina poliţiei şi
jandarmeriei, dar conducerea acestor operaţiuni, desemnarea locurilor ghetourilor, desemnare care
trebuia făcută ţinând seama de numărul celor ce urmau să fie ridicaţi şi hotărârea în ultimă instanţă
asupra cazurilor de exceptare, o aveau primii funcţionari ai municipialităţii, cari erau preşedinţii
comisiunilor din ghetou cu atribuţiuni care vor fi descrise în continuare.
(...) Aceste instrucţiuni au fost comunicate în primul rând subprefecţilor şi primarilor adică
şefilor de administraţie respectivi.
În sfârşit, tot primii funcţionari ai municipialităţii au fost aceia care în preziua strângerii
evreilor în ghetou au emis, sub semnătura lor, publicaţiuni prin cari ordonau strângerea evreilor în
ghetou şi interdicţia de circulaţie pentru aceştia până la începerea operaţiunilor de strângere”.
Tribunalul Poporului din Cluj citează în continuare o astfel de ordonanţă publică emisă de Ghepai
Ladislau, primul funcţionar al municipialităţii Oradea, în calitate de subprimar şi locţiitor al
primarului, care era atunci demisionat:
“Interzic evreilor obligaţi la purtarea stelei galbene care de la data publicării prezentului afiş
să-şi părăsească locuinţa. Deocamdată, până la alte dispoziţiuni, evreii vor putea părăsi locuinţele în
intervalul de la ora 9-10 dimineaţa. Excepţia acestui interval toată lumea este obligată să stea în
locuinţă. La ordinul guvernului regal maghiar, în municipiul Oradea plasez pe evreii obligaţi la
purtarea stelei galbene în ghetou. Invit pe toţi acei cetăţeni neevrei, care păstrează valorile evreilor să
le notifice în termen de 3 zile de la prezenta publicaţie la oficiul primăriei. Voi avea grije de primirea
notificărilor. Fac atent pe locuitorii neevrei ai municipiului că faţă de toate acele persoane, care
păstrează averi evreeşti şi nu le vor anunţa în termenul de mai sus; voi proceda cu cea mai mare
stricteţe şi voi lua măsuri imediate pentru internarea lor în lagăr”.
La 8 mai 1944 a fost convocată de către Endre Laszlo “o nouă conferinţă la Muncacevo, unde
au luat parte aceleaşi persoane ca la Satu Mare şi Tîrgu Mureş şi unde li s-a adus la cunoştinţă
participanţilor condiţiunile în care evreii urmau să fie deportaţi la Auschwitz. De altcum, despre faptul
că evreii sunt strânşi în scop de deportare, participanţii luaseră cunoştinţă încă la primele conferinţe
administrative de la Satu Mare şi Târgu Mureş. Numai aşa se explică faptul că de la început aceste
organe administrative n-au fost de părere să facă o cazare mai bună a evreilor şi nici nu au mai fost
dispuşi în zilele următoare să ia măsuri pentru îndreptarea lucrurilor în ghetou deoarece în cunoştinţa
faptului că şi aşa evreii vor fi deportaţi, credeau de prisos să mai ia vreo măsură în folosul celor care
erau deja sortiţi deportării”. Criminalul de război Csoka Ladislau a declarat astfel la interogatorul său
de la instrucţie:
“Ştiu că conducătorii populaţiei evreieşti din ghetou mi-au înaintat o cerere prin care au
solicitat lărgirea teritoriului ghetoului, pentru motivul că încăperile erau insuficiente şi trăiau din punct
de vedere igienic prost. Eu însă nu am rezolvat această cerere a lor pentru că deja ştiam că urmează
transportarea”.
Tot el mai recunoaşte următoarele:
“Mai ştiu şi corespunde adevărului că eu am dispus ca toate vitele cu lapte pe care evreii le-au
dus la ghetou şi care au fost necesare pentru aprovizionarea copiilor şi bolnavilor le-am luat de la ei.
Desigur că le-am luat pentru că pentru [că la] cei sortiţi deportării era de prisos să se mai
acorde lapte, chiar şi de la vitele lor proprii”.
În perioada 2 mai - 7 iunie 1944 au fiinţat astfel cele mai odioase transpuneri în practică ale
ideilor rasiale criminale ale guvernului ungar în Transilvania ocupată: ghetourile evreieşti.

7.2.4.8.3.1. Ghetoul din Oradea


Tribunalul Poporului din Cluj a stabilit printre altele următoarele în legătură cu acest ghetou:
“În ghetoul Oradea au fost adunaţi toţi evreii din acest oraş, precum şi cei domiciliaţi în
judeţul Bihor. Primul act prin care vestea înfiinţării ghetoului a ajuns la cunoştinţa populaţiei evreieşti
a fost publicaţiunea emisă de acuzatul dr.Gyapai Ladislau ajutorul de primar, care înlocuia pe primarul
demisionat. Publicaţiune dată şi afişată în noaptea de 2-3 mai 1944 (...). Prin această publicaţiune
însuşi acuzatul Dr.Gyapai Ladislau (primarul Oradei) ordona mutarea tuturor evreilor locuitori ai
Oradiei într-un cartier anume determinat al oraşului, denumit “ghetou”, şi această ordonare (...) a
făcut-o cu referire la unele dispoziţiuni verbale primite în acest sens (...). O populaţie care reprezenta
peste 30 % din totalul populaţiei oraşului a fost plasată în încăperi cari nu erau suficiente decât pentru
cel mult 1/15 parte a locuitorilor oraşului, astfel că evreii s-au văzut nevoiţi a sta câte 14-15 persoane
într-o cameră (...) Consecinţa acestei înghesuieli a fost că nimeni nu s-a putut odihni şi situaţia sanitară
a devenit dezastruoasă pentru că nici apeductul, nici closetele nu au putut satisface nevoile celor din
ghetou. Dacă se mai adaugă - după cum relatează martorul dr.Jakab Ludovic - că autorităţile orăşeneşti
intenţionat au întrerupt curentul electric pe perimetrul ghetoului, iar apa au redus-o şi seara de la o
mică oră au suprimat-o, se poate închipui cât de deplorabilă era starea unei populaţii aşa de numeroasă
înghesuită pe un perimetru atât de restrâns.
În ziua de 3 mai 1944, acuzatul Gyapai Ladislau a convocat o consfătuire la primărie, la care
au luat parte şefii serviciilor, funcţionarii primăriei, precum şi şeful poliţiei din Oradea şi unde
acuzatul dr.Gyapai Ladislau a înmânat participanţilor instrucţiuni scrise, purtând data de 3 mai 1944 şi
intitulate <<instrucţiuni către comisiuni>>. În conformitate cu aceste instrucţiuni au fost creiate de
către acest acuzat comisiuni speciale însărcinate cu strângerea locuitorilor evrei de prin locuinţele lor.
Aceste comisiuni se compuneau dintr-un organ poliţienesc şi unul sau doi membrii delegaţi de
primărie. Organul poliţienesc avea menirea să ridice familiile evreieşti, iar delegaţii primăriei aveau
misiunea să preia banii şi valorile ce se găseau în locuinţă, să încuie această locuinţă să o sigileze şi să
ia cu sine cheile locuinţelor (...).
Conduse de aceleaşi intenţiuni, aceste comisiuni au făcut excese şi mai grave. De multe ori nu
au permis familiilor evreeşti ca să ia cu sine nici măcar o linguriţă, o furculiţă sau un cuţit şi nici un fel
de lenjerie. Altor familii nu li s-au permis să ia nici măcar bagajul de 50 kgr. admis prin instrucţiuni, ci
au fost scoase din casă fără nici un bagaj, numai cu lenjeria şi îmbrăcămintea ce o aveau asupra lor.
Transportul, de la locuinţă şi până ghetou, s-a făcut în modul cel mai înjositor, iar în timpul acestor
operaţiuni n-au lipsit strigătele, înjurăturile, ghionturile şi chiar bătăile din partea poliţiştilor şi
jandarmilor.
Internarea evreilor din Oradea în ghetou s-a făcut într-un timp record, adunându-se
aproximativ 30.000 persoane numai în 5 zile. Concentrarea lor s-a făcut în curtea sinagogii, iar de
acolo printr-o uşă au fost împinşi în interiorul perimetrului ghetoului. Cu ocazia aceasta au fost ridicaţi
şi duşi în ghetou şi copii sub 6 ani, femei şi chiar bolnavi, de acasă sau de la spital.
Astfel este cazul unui bolnav operat abia de 2 zile de apendicită la spitalul Sf.Iosif, care a fost
ridicat şi forţat să meargă pe jos până la ghetou şi numai la intervenţia unor surori de caritate a lăsat să
fie transportat într-un vehicol.
Punctul culminant al cruzimilor săvârşite faţă de populaţia evreiască din Oradea, ca şi de altfel
faţă de populaţia evreiească din toate părţile Ungariei, a fost căutarea şi percheziţionarea acestei
populaţii după valorile ascunse. Maltratările, torturile şi schingiuirile comise în acest scop în interiorul
ghetoului, întrec cele mai bestiale cruzimi săvârşite în evul mediu, în special în timpul inchiziţiei, iar
autorul acestor cruzimi şi torturi au întrecut în sălbătăcie Torquemada Evului Mediu. O specialitate
deosebită a ghetoului din Oradea, care-l deosebeşte de toate celelalte ghetouri din Ardeal, este
împrejurarea iniţiată de acuzatul Péterffi Eugen, că deşi conform instrucţiunilor generale evreii din
detaşamentele de muncă nu trebuiau internaţi în ghetouri, totuşi acuzatul Péterffi a executat prin
ofiţerii săi, asistând şi personal la aceasta, adunarea evreilor din detaşamentele de muncă ce erau
organizate în unele localităţi din judeţul Bihor şi oraşul Oradea.
Acestea fiind în linii generale faptele întâmplate între 3 mai şi 3 iunie 1944, faţă de populaţia
evreiască a Oradiei”.
Concomitent cu internarea evreilor din oraşul Oradea, “aceiaşi muncă nefastă a îndeplinit-o
pentru judeţul Bihor acuzatul dr.Nadányi Ioan, subprefectul judeţului Bihor, care în ziua de 3 mai
1944, fără vreun ordin legal, ci numai pe baza ordinelor verbale şi a sugestiilor primite de la Endre
Laszlo, a ordonat strângerea evrerilor din tot cuprinsul judeţului Bihor.
În urma acestui ordin au fost strânşi evreii din oraşul Salonta şi din comunele Aleşd, Marghita,
Valea lui Mihai şi Săcuieni, fiind ridicaţi din locuinţele lor după acelaşi procedeu ca şi cei din Oradea,
concentraţi în tabere locale şi apoi transportaţi într-un mod cu totul neomenos într-un ghetou separat
înfiinţat în Oradea, iar paza acestui ghetou şi ordinea publică în el a fost menţinută prin jandarmii
locot. colonel acuzat Péterffi Eugen.
În ce priveşte tratamentul în cele două ghetouri din Oradea şi mai cu seamă torturile aplicate
pentru a determina pe evrei să mărturisească unde au ascuns valorile şi banii, nu se poate face
distincţie între cele două ghetouri, pentru că atât paza acestora, cât şi operaţiunile de constrângere cu
scopul declarării valorilor, au fost îndeplinite în ambele ghetouri de subalternii aceluiaşi acuzat, adică
locot.colonel Péterffi Eugen.
În ghetoul propriu-zis al Oradiei, cei drept, ordinea publică a fost exercitată până la 10 mai
1944 de către organele poliţiei de stat din Oradea, sub conducerea ofiţerului de poliţie acuzat
dr.Németh Emeric (rendörszázados), fost cu domiciliul în Budapesta, str.Nador Nr.12, dar de la data
de 10 mai 1944, comanda forţelor publice însărcinată cu paza ambelor ghetouri a trecut în mâna
jandarmilor, având comandant suprem pe acuzatul locot.col. de jandarmi Péterffi Eugen.
Concomitent cu preluarea comenzii de către acest din urmă acuzat, s-a instituit şi o aşa numită
<<comisiunea de ghetou>>, compusă din acuzatul Péterffi, subprefectul Nadányi Ioan şi primarul
Gyapai Ladislau. Această comisiune avea misiunea să supravegheze toate măsurile luate împotriva
evreilor şi să-şi dea avizul asupra tuturor acestor măsuri, dar în special avea competenţa de a se
pronunţa asupra dispenselor de internare în ghetou a evreilor exceptaţi de la aceste măsuri. Acest trio
criminal a patronat prin felul cum au judecat exceptările, internările copiilor sub 6 ani, a femeilor în
ultimul stagiu de stare binecuvântată, a bătrânilor, a bolnavilor proaspăt operaţi şi deci
netransportabili, precum şi a zecilor de persoane, cari chiar şi după ordonanţele maghiare mai aveau
dreptul de a fi exceptaţi de sub aceste măsuri”.
Atmosfera de teroare şi condiţiile subumane din ghetoul Oradea sunt stabilite la Tribunalul
Poporului din Cluj cu numeroase mărturii, în care se spune printre altele următoarele:
“În cursul celor aproximativ 30 de zile cât a înfiinţat ghetoul în Oradea, fiecare din nefericiţii
pensionari ai ghetoului au putut constata, pe propria lor spinare, disciplina impusă de jandarmeria
acuzatului Péterffi Eugen. Mii de persoane au fost schingiuite, bătute şi torturate de o grupă bestială de
schingiuitori, compusă din ofiţeri şi plutonierii de jandarmi, instruiţi special în acest scop. În cursul
schingiuirilor şi drept consecinţa acestora s-au ucis 17 persoane, iar multe persoane au murit în urma
acestui tratament”.
Formându-se o comisie specială de anchetă asupra aşa-ziselor valori ascunse de evrei, a fost
încredinţat cu conducerea acesteia locotenentul de jandarmi Félegyhazi Agoston.
“Frater Ioan, fost locot. de jandarm activ, a fost încredinţat cu controlul anchetatorilor şi în
această calitate după cum rezultă din depoziţia martorilor, nu numai că a asistat la schingiuiri, dar
câteodată şi el personal a aplicat aceste măsuri.
Un rol similar a avut dr.Rektor Béla, locot. de jandarm activ al lui Péterffi”.
Activitatea acestor criminali se cunoaşte din depoziţia martorului Schwartz Ernest, care
declara la 8 august 1945 următoarele:
“Secţia de urmărire specială a fost compusă din cca. 40 de persoane îmbrăcate în civili, fiind
toţi subofiţeri de jandarmi. Procedeul lor era următor: Au citat dintre evrei pe mai mulţi cu situaţie şi
chiar şi oameni săraci pentru interogator. Când cel citat a intrat, a fost crunt bătut cu cauciucuri şi cu
pumnii. Pe urmă cu cuvintele <<desbracă(te jidanule)>> victima a fost constrânsă să se desbrace
complect. Din nou a fost bătut mai ales la talpă cu cauciuc. La bărbaţi testicolele au fost lovite şi
torturaţi cu curent electric. Era un mod de inchiziţie obişnuit la femei că un pol al curentului electric a
fost băgat în vagin iar celălalt în gura victimei. O altă procedură preferată era, ca victima stând într-un
lighean cu apă, apa a fost pompată printr-un cauciuc în gură până când victima a leşinat. O altă
obişnuită inchiziţie a fost că gura victimei a fost astupată cu burete de şters. Cunosc numele unor
victime cari de groaza schingiuirilor s-au sinucis cu otravă în toiul schingiuirilor, cum sunt medicul
dr.Osvath, medicul dr.Stolz şi mulţi alţii, al căror nume îmi scapă. Era un obicei ca în cazul când după
părerea lor nu au ajuns la rezultate prin chinuirea bărbatului, atunci au fost aduşi soţia şi copii chinuiţi
în faţa bărbatului, a tatălui, ca să scoată vreo declaraţie cu privire la afirmative valori ascunse. Cunosc
un caz când internatul, ca să scape de bătăi şi schingiuiri, a declarat de la început ce anume valori sau
bani a ars. Cu toate acestea a fost bătut până la sânge. Ştiu că au fost mulţi care au murit în urma
acestui tratament, între alţii unul cu numele Weiss Leopold, numărul acelor victime care astfel au fost
bătuţi, schingiuiţi şi batjocoriţi în această instituţie de inchiziţie se ridică la mai multe mii de persoane.
S-a întâmplat că anchetatorii nu mai aveau material de informaţie, atunci au stat lângă fereastră şi
dintre femeile care au venit să ridice raţia de pâine, au ochit câteva, le-au adus acolo, le-au desbrăcat şi
le-au bătut. Teroarea era aşa de puternică, încât oamenii mai bine au renunţat la singurul aliment, adică
pâinea, decât să fie expuşi acestor torturi”.
Alţi martori descriu în continuare scenele de infern din acest ghetou şi cruzimile inimaginabile
la care au fost supuşi sute de evrei internaţi: bătăi de “o ferocitate nemaipomenită”, electrocutări
sadice, strâns unghiile cu uşa, înfometări, torturi morale. De la Oradea, în ziua de 26 mai 1944 s-au
dus 75 de evrei la Auschwitz, doar câţiva dintre ei, au fost eliberaţi la 5 mai 1945 de armata
americană. “Din lagărul de muncă, din cca 7000 persoane, bărbaţi orădeni, după cât ştiu au rămas în
viaţă doar 4 persoane, ceilalţi au fost omorâţi prin bătăi, prin înfometare, boli şi nimiciţi în camera de
gaz” - mărturiseşte un supravieţuitor, pe nume Nusshaum Albert, la procesul criminalilor de război.
7.2.4.8.3.2. Ghetoul din Satu Mare
În fostul judeţ Satu Mare au fost înfiinţate două ghetouri: unul în Satu Mare şi al doilea în
Baia Mare, precum şi un lagăr de concentrare în Careii Mari, de unde evreii au fost duşi în ghetoul din
Satu Mare.
“La 27 aprilie 1944 a avut loc în Satu Mare conferinţa lui Endre Laszlo, la care au participat
subprefectul judeţului, dr.Bojér Endre, primarul oraşului dr.Csoka Ladislau, ajutorul de primar al
aceluiaşi oraş Satu Mare, dr.Rogozi Papp Zoltán, secretarul general al primăriei Satu Mare, dr.Pirkler
Ernest, precum şi şefii autorităţilor poliţieneşti şi ai jandarmeriei. S-a arătat mai sus modul cum au
decurs aceste consfătuiri şi cunoştinţele acumulate de participanţi (...)
Şi la Satu Mare, ca şi la Oradea, primarul împreună cu secretarul general şi ajutorul de primar
au convocat o conferinţă în sala primăriei, citând acolo întregul personal poliţienesc, al jandarmeriei,
percepţiei, al administraţiei financiare, al Primăriei şi al corpului didactic primar şi secundar.
Conferinţa a fost prezidată de acuzatul dr.Csoka Ladislau, care a dat instrucţiuni în legătură cu
strângerea şi internarea în ghetou a evreilor. La această conferinţă au luat parte ca asistenţi ai
primarului dr.Sarközi Béla ofiţer de poliţie, vitéz Zegenyi Carol, comandantul personalului de gardă
poliţienească dr.Pirkler Ernest, secretarul general al primăriei, dr.Nagy Eugen, şeful poliţiei, şi
Deményi N., comandantul legiunei de jandarmi. Cu această ocaziune s-a format şi comisiunile pentru
strângerea evreilor.
Nici la Satu Mare nu s-au respectat ordonanţele şi instrucţiunile referitoare la cei exceptaţi şi
astfel şi aici au fost internaţi toţi evreii fără deosebire, adică şi copii sub 6 ani, bătrânii, bolnavii şi în
general toţi cei exceptaţi de la purtarea stelei galbene (...).
Ghetoul din Satu Mare a fost înfiinţat, ca şi la Oradea, într-un cartier al oraşului, adică în case
de locuit, dar şi aci perimetrul ghetoului a fost stabilit în flagrantă disproporţie cu cei 18.000 de evrei
cari au fost internaţi acolo.
Aprovizionarea cu alimente a populaţiei din ghetou a fost făcută vădit cu intenţie de a
subalimenta pe cei internaţi acolo, fapt prin care cei însărcinaţi cu această operaţiune au contribuit la
cauzarea unei vieţi insuportabile pentru pensionarii ghetoului”. Din declaraţia martorului dr.Borgida
Iosif, această stare de lucruri este prezentată astfel:
“Până la mutarea evreilor din provincie, au fost aşezaţi astfel încât într-o odaie normală erau
plasate 10-15 persoane. Întrucât după acest aranjament au mai fost aduşi vreo 3.000 de evrei şi câteva
mii din satele judeţului, situaţia a devenit insuportabilă, foarte mulţi oameni au fost aşezaţi în pivniţe şi
păduri în condiţiuni mizerabile. Nu am intervenit personal pe lângă conducătorii de mai sus, dar nu au
onorat cererile pentru extinderea teritoriului ghetoului. (...)
În ce priveşte alimentarea, am primit de la primărie alimente atât de insuficiente, încât din
acestea nu s-a putut trăi. Astfel, noi, din banii adunaţi pentru scopuri comune, am plătit odată 200 mii
de pengö consilierului Pirkler pentru ca să fim aprovizionaţi, de dinafară. Notez că această sumă au
acceptat-o şi în preziua începerii deportării”.
Au urmat, în lanţ, schingiuiri şi torturi “cu scopul de a determina pe evrei să mărturisească
unde au ascuns banii şi bijuteriile. Patronii acestor torturi şi schingiuiri au fost în special dr.Sarközi
Béla, ofiţer de poliţie şi comandant al ghetoului, vitéz Zégényi Carol, inspector de poliţie şi vitéz
Deményi N., locot.colonel de jandarmi, dar nici şefii administraţiei nu erau străini de cele ce se
petreceau în ghetou, în privinţa cercetărilor după bunuri şi valori”.
Acelaşi martor, dr. Iosif Borgida, afirma că “Paza ghetoului era deosebit de strictă. Spre a ne
intimida, în timpul nopţii au circulat camioane cu farurile aprinse şi mitralierele montate”.
În ghetoul din Satu Mare schingiuirile au fost deosebit de mari “din partea unei grupe speciale
de torturare şi cercetare după averi ascunse, [astfel] încât cei internaţi în ghetou se îmbulzeau la
trenurile de deportare numai ca să scape de maltratările din ghetou”.
Sunt descrise apoi de către alţi martori cazurile concrete de tortură şi schingiuire a evreilor
internaţi: bătăi groaznice la tălpile picioarelor şi peste tot corpul, strâns testicolele, schingiuiri
insuportabile (de groaza cărora un evreu pe nume Gerö Alexandru s-a sinucis) etc.

7.2.4.8.3.3. Ghetoul din Baia Mare


Faptele privind organizarea acestui ghetou sunt stabilite, de asemenea, de Tribunalul
Poporului din Cluj, în sentinţa din 31 mai 1946, astfel:
“La vreo 2-3 zile după conferinţa de la Satu Mare, adică la sfârşitul lunii aprilie 1944, Endre
Laszlo s-a deplasat la Baia Mare pentru a da direcţiuni pe teren, referitor la internarea evreilor în
ghetou. La consfătuirea care a avut loc la sediul Partidului Crucilor cu Săgeţi a luat parte locţiitorul
primarului, dr. Tomas Carol, care, neprimind misiunea de a conlucra la înfiinţarea ghetoului, plecase
din localitate şi astfel fusese înlocuit cu dr.Rosner Ştefan, care avea calitatea de ajutor de primar al
oraşului Baia Mare. Au mai participat la consfătuire dr.Nagy Eugen, şeful poliţiei, Vajai Alexandru,
fost secretar general al primăriei, comandantul legiunii de jandarmi, căp.dr. Várheli Tiberiu, Gergely
Iuliu, preşedintele partidului Crucilor cu săgeţi pentru Ardeal, Harácsek Gheorghe, preşedintele
societăţii Baross.
Participanţii acestei conferinţe s-au deplasat apoi pe teren şi au ales locul ghetoului pentru
evreii din Baia Mare pe un teren viran, cu 3-4 şoproane, al fabricii de sticlă König, iar pentru evreii din
plasele Baia Mare, Şomcuta Mare şi Copalnic Mănăştur, la o fermă constând dintr-un grajd şi o şură
situată în comuna Valea Burcutului, la o distanţă de 23 km. de oraşul Baia Mare.
Şi aici, ca şi în celelalte ghetouri amintite până acum, s-au format echipele de strângerea
evreilor, de preluarea banilor şi valorilor etc., sub conducerea şefului poliţiei, dr.Nagy Eugen, şi a
preşedintelui partidului Nyilas, Gergely Iuliu. Strângerea evreilor s-a făcut într-un ritm extrem de scurt
şi cu brutalităţi nemaipomenite, nelăsând oamenilor decât cel mult 10 minute ca să părăsească casele,
oprindu-i să-şi ia alimente şi bagaje.
Ghetoul a fost astfel fixat încât pentru un perimetru unde abia ar fi încăput 250 persoane au
fost înghesuiţi aproximativ 3.500 de locuitori evrei. Echipele de cercetare au început percheziţiile
corporale încă de la intrarea oamenilor în ghetou şi aici percheziţiile vaginale şi brutalităţile
împreunate cu aceste percheziţii n-au lipsit.
Nu s-a luat nici o măsură ca nenorociţii oameni să fie cazaţi astfel ca să nu sufere de ploaie şi
vânt şi au fost lăsaţi să doarmă pe pământ umed şi sub cerul liber, astfel că, după câteva zile, copii
mici şi femeile s-au îmbolnăvit, încât a fost necesară improvizarea lor în spital, îngăduit de autorităţi în
sinagoga evreiască”.
Un supravieţuitor al acestor orori, dr.Gazda Ákos declară că “Primăria n-a luat nici o măsură
pentru asigurarea convieţuirii evreilor în ghetou, decât a săpat câteva gropi improvizate cu garduri
primitive, destinate pentru closet, şi a împrejmuit ghetoul cu şanţ.
N-a existat nici asigurarea apei de băut, timp de 3 săptămâni evreii în număr de 3500 persoane
au fost siliţi să consume apă murdară dintr-o fântână murdară. Din cauza apei murdare au avut mai
multe cazuri infecţioase”.
Tribunalul Poporului din Cluj mai stabilea că “Cercetările şi percheziţiile pentru descoperirea
valorilor ascunse a fost făcută în ghetourile din Baia Mare de către o echipă specială condusă de şeful
poliţiei, acuzatul Nagy Eugen. Metodele de schingiuire erau unele din cele mai ingenioase. Astfel,
după ce cel anchetat era desbrăcat la piele, era pus cu burta pe podea. Unii din anchetatori îi legau de
picioare, introducându-i drugi de lemn sub genunchi, apoi îl spânzurau cu capul în jos şi îi aplicau
lovituri cu vâna de bou şi bastonul de cauciuc peste tălpile picioarelor şi peste fese. N-a lipsit nici
strângerea testicolelor, introducerea sub unghii a acelor etc. Din cauza acestor torturi mai multe familii
s-au sinucis, aşa au fost familiile Benedek Lászlo şi Göttlieb Vasile”.
Şi alte mărturii dezvăluie grozăviile nemaipomenite, torturile sadice ale administratorilor
unguri ai ghetoului, aplicate victimelor, evrei internaţi: bătăi pline de cruzime, aplicate până şi
femeilor în vârstă de 70 de ani, în camera de tortură, de unde se auzeau ţipete de groază, de durere şi
de ajutor ale celui maltratat şi ale celor dragi şi apropiaţi, care-şi aşteptau rândul, introducerea de ace
sub unghii, înjurături şi torturi morale etc.
“Soarta evreilor adunaţi din plasa Baia Mare, Şomcuta Mare şi Copalnic Mănăştur şi internaţi
la şura din Valea Borcutului nu a fost mai puţin tristă. Şi aici au fost înghesuiţi într-un grajd şi o şură
cca. 200 de persoane, iar cei care n-au mai încăput în aceste locuri au fost lăsaţi sub cerul liber. Şi
aceşti internaţi au fost torturaţi de echipa lui Orgoványi Iosif şi a tovarăşilor lui. Din cauza
condiţiunilor neumane în care au fost ţinuţi, au murit zeci de persoane, precum şi toţi copiii noi
născuţi. Comandant al ghetoului a fost căpitan dr.Várhely Tiberiu (...).
În afară de subprefectul dr.Boer Endre, care a ordonat înfiinţarea ghetoului din Baia Mare au
mai participat la aceste operaţiuni şi următorii: acuzatul dr.Rosner Ştefan, care însă fiind decedat, la
cererea apărătorilor succesorilor lui a fost disjuns, urmând ca în ce priveşte consecinţele materiale cu
referire la bunurile sale să fie cercetate şi judecate ulterior.
Acuzatul dr.Vajai Alexandru, fost prim-notar al primăriei oraşului Baia Mare, a fost însărcinat
cu rezolvarea problemelor evreieşti în care calitate s-a purtat extrem de neomenos din toate punctele
de vedere şi anume a rezolvat nefavorabil orice cerere justă a celor internaţi în ghetou, lăsând astfel pe
evreii înfometaţi săptămâni de-a rândul, a depus un deosebit zel cu ocazia internării evreilor în ghetou,
a alcătuirii comisiilor de strângerea lor şi instruirea acestor comisii pentru facerea percheziţiilor.
Acuzatul dr.Nagy Eugen, şeful poliţiei Baia Mare, în calitatea lui de comandant al ghetoului a
supus pe evrei unui tratament foarte crunt. A condus echipele de cercetări şi percheziţionare,
patronând toate bătăile”.
Un supravieţuitor, Vilhelm Velemin, descrie astfel activitatea criminalului de război Nagy
Eugen: “Cum aveam internată soţia şi alţi membrii de familie, m-am dus împreună cu alţi prieteni să le
dăm mâncare. După ce am intrat, fost şef al poliţiei, Nagy Eugen, nu ne-a mai dat drumul să ieşim, din
contră, pentru a ne pedepsi, ne-a desbrăcat pe cei intraţi, în număr de vre-o 6, şi a poruncit unui evreu
puternic să ne dea 25 de lovituri în partea dorsală. A rămas nemulţumit pentru că loviturile au fost prea
mici şi a dat ordin unui Nyilas [membru al partidului Crucile cu Săgeţi], care ne-a dat 25 lovituri în aşa
hal încât am rămas în nesimţire”.
Nagy Eugen a fost acela care a urmărit şi pe evreii de la detaşamentele de lucru cari veniseră
la Baia Mare în permisie ca să-şi vadă rudeniile, acuzatul i-a prins şi i-a internat în ghetou, iar în urmă
i-a deportat împreună cu ceilalţi evrei, deşi evreii din detaşamentele de lucru erau exceptaţi de la
internare şi deportare (cazul evreului Rozenfeld Mauriţiu). Acuzatul a dispus ridicarea şi internarea în
ghetou chiar şi a bolnavilor netransportabili ce erau internaţi în spitale.
Acuzatul Balogh Cornel, fost funcţionar la fabrica Pfönix din Baia Mare, fără a avea calitatea
oficială, s-a angajat benevol să participe la cercetarea evreilor pentru descoperirea valorilor ascunse. În
acest scop mergea zilnic în ghetou când singur, când însoţit de soldaţi germani înarmaţi şi a maltratat
cu lovituri la fese pe evreii care nu stăteau în poziţie de drepţi în timpul cât trecea el pe lângă ei. Avea
de asemenea mania să ordone evreilor mai tari ca să bată pe cei mai slabi, din faptul că mergea în
ghetou însoţit de soldaţi germani înarmaţi se crede că avea legături şi cu gestapoul german, pe care îl
informa despre tot ce se petrece în ghetou.
O activitate similară, în ceea ce priveşte strângerea evreilor în ghetou şi cercetarea lor în
scopul descoperirii valorilor ascunse a avut acuzatul Horácsek Iosif, pe atunci preşedinte al Societăţii
Baross” (Asociaţia comercianţilor creştini), care fiind membru al partidului Crucilor cu Săgeţi, fără a
fi funcţionar public, s-a oferit cu serviciul benevol la această sinistră operaţiune. Este de presupus
modul în care a activat acest acuzat de vreme ce singur s-a prezentat la acest serviciu.
În calitatea lui de preşedinte al societăţii Baross, încă începând din anul 1942 întocmea lista
despre evreii din Baia Mare, pe care le trimitea Cercurilor de Recrutare, în scopul de a fi concentraţi
aceşti evrei la detaşamentul de muncă special, avea menirea să extermine evreii, iar prăvăliile,
birourile şi cabinetele acestor evrei, scoşi astfel din viaţa economică, le-a repartizat diferiţilor fascişti
unguri.
Una din figurile cele mai sinistre ale oraşului Baia Mare de sub ocupaţia hortistă a fost
acuzatul Orgoványi Iosif, detectiv la secţia de urmăriri politice a Poliţiei din Baia Mare, între data de
octombrie 1941 - octombrie 1944.
S-a amintit mai sus în mod tangenţial că acest acuzat a făcut parte din comisia specială de
anchetare a evreilor internaţi în ghetou.
Într-adevăr, acest acuzat a fost spaima ghetoului din Baia Mare, în calitatea lui de specialist în
schingiuiri. Aţâţat de jandarmi şi civili, a supus la schingiuiri groaznice pe evreii bănuiţi că şi-au
ascuns bunurile. În special maltrata pe femeile evreilor bogaţi, aşa de exemplu a bătut crunt pe soţiile
avocaţilor Toplones şi Bernard. Pe membri familiei Izsák i-a bătut atât de îngrozitor încât au murit la
câteva zile, în cursul transporturilor, după cum relatează martorul dr.Gazda Ákos şi Lazarovits
Margareta. Din pricina acestor torturi nemaipomenite s-au mai sinucis familiile dr.Benedek Laszlo şi
Gold Vasile, după cum s-a amintit mai sus.
Cu ocazia deselor razii ale acestuia prin ghetou, avea obiceiul să ia alimentele şi hainele de la
evrei (depoziţiile martorilor Vilhelm Vilemin şi Geller Béla). De asemenea în scop de bătaie de joc
răsturna cazanele cu mâncarea pregătită, pentru ca evreii să rămână nemâncaţi. Cu o ocazie a pretins
evreilor din ghetou să depună suma de 5.000.000 pengö, căci în caz contrar v-a aplica metoda
zeciuelii, adică va fi împuşcat fiecare al zecelea evreu”.
Responsabilitatea pentru grozăviile din ghetoul Baia Mare i-a revenit şi subprefectului
jud.Satu Mare, dr.Boer Endre, şi prefectului judeţului, Endrödi Barabas, mai mult, ultimul organizând,
în toamna anului 1944, “o adevărată vânătoare după evreii întorşi în judeţ de la detaşamentele de
muncă, ordonând ca orice evreu găsit pe teritoriul judeţului să fie executat fără cruţare”. Astfel a fost
executat Fekete Martin - se spune în sentinţa Tribunalului Poporului din Cluj, din 31 mai 1946.
Ororile din acest ghetou sunt descrise la proces şi de alţi martori.

7.2.4.8.3.4. Ghetoul din Cluj


Cel care “a început exercitarea instrucţiunilor lui Endre Lászlo” privind internarea evreilor în
municipiul Cluj a fost primarul, dr. Vasarhelyi Ladislau. “Aceasta a convocat o întrunire în ziua de 2
mai 1944, la care au participat 150 de funcţionari ai municipiului Cluj, apoi şeful poliţiei, dr.Urbán
Ladislau, precum şi comandantul circumscripţiei de jandarmi, Paksi Kiss Tiberiu. Cu această ocazie,
acuzatul Vásárhelyi Ladislau a dat citire instrucţiunilor lui Endre Laszlo, dând şi îndrumări verbale
funcţionarilor cum să procedeze începând cu 3 mai 1944 la strângerea evreilor în ghetou.
Locul ghetoului la Cluj, spre deosebire de Oradea şi Baia Mare, a fost ales pe teritoriul fabricii
de cărămidă. Se va vedea mai jos că această împrejurare a fost determinată şi pentru alte oraşe care
gravitează în raza de influenţă a oraşului Cluj, întrucât autorităţile acestor oraşe, imitând pe acuzatul
Vásárhelyi, au desemnat şi ei locul ghetourilor la fabrici de cărămidă sau pe locuri virane. Aşa au fost
oraşele Tg.Mureş, Reghin, Bistriţa şi Şimleul Silvaniei. Locul desemnat pentru ghetou nu era însă
potrivit nici din punct de vedere sanitar şi nici ca întindere, pentru că teritoriul era aşa de restrâns încât
n-au putut încăpea cei 18.000 de oameni adunaţi din oraşul Cluj”.
Un supravieţuitor evreu al acestui ghetou, pe nume Kovács Ştefan, declara astfel Tribunalului
Poporului din Cluj:
“Locul pentru dormit era aşa de redus, încât oamenii stăteau în grămadă şi le făcea imposibilă
orice odihnă. Pe un teritoriu de 6 m.p. erau îngrămădiţi 9 persoane cu bagaje cu tot. La o populaţie de
aproximativ 17.000 evrei, primăria a instalat o conductă de apă cu cca 18 robinete, de la care trebuia
să ia apă pentru spălat, pentru fiert, pentru curăţit aceste robinete funcţionau din când în când. De cele
mai multe ori erau însă închise, chiar pe o zi întreagă... Din această cauză cea mai mare parte dintre
noi sufeream de sete şi nu ne puteam spăla şi îngriji de curăţenie şi higenă specială. Din această cauză
lumea era silită să fure apă şi nu rare ori s-a întâmplat că în timp ce cineva lipsea pentru o clipă de la
baracă pentru a-şi procura lemne de foc, i se fura apa destinată mâncării. Mâncare primeam numai
odată pe zi, încât [eram] nevoiţi să ne complectăm hrana cu mâncare fiartă de noi în limita
posibilităţilor. Nici pentru copii şi nici pentru adulţi nu s-a distribuit lapte, iar acea puţină cantitate de
lapte pe care spitalul evreesc a reuşit să o introducă în ghetou, era mult prea insuficientă pentru cel
puţin 1.000 de copii mici şi oameni bolnavi.
Pentru necesităţile fiziologice s-au construit cca. 4 şanţuri care făceau serviciul de latrine, 2
erau pentru bărbaţi, 2 pentru femei. Aceste latrine erau construite astfel că pe nişte stâlpi a fost aşezată
o scândură la margine de şanţ şi oamenii îşi făceau necesităţile unul lângă altul, în număr de cca 20
inşi, câţi încăpeau pe scândură. Şanţurile erau deschise şi împrejmuite cu scânduri. Pe timp de ploaie şi
căldură atmosfera era îmbibată de putoarea ce ieşea din aceste şanţuri. Bolnavi au fost mulţi... Era o
casă infirmerie, în care erau “trataţi bolnavii şi femeile însărcinate erau adăpostite pentru caz de
naştere”.
Un alt supravieţuitor, pe nume Hevesi Nicolae, declara următoarele:
“Eram adunaţi pe teritoriul fabricei de cărămidă a coloniei Iris, nu era nici o casă sau loc
acoperit decât şura în care se făcea aerisirea cărămizilor. Aceste şuri însă nu aveau nici un perete.
Astfel au stat cca 18.000 oameni, copii, femei şi bătrâni, în praf, ploaie şi vânt. Condiţiunile de higienă
erau sub orice critică. Latrinele au fost făcute numai după prima săptămână, astfel că aranjarea
trebuinţelor era un chin şi o nenorocire”.
Tribunalul Poporului din Cluj precizează că “Primarul, dr.Vásárhelyi Ladislau, primul
funcţionar al municipialităţii avea putere discreţionară să aleagă după cum crede de cuviinţă locul
ghetoului, dar n-a avut omenie în dânsul ca să caute loc potrivit, deoarece ştia care va fi soarta
evreilor, şi împăcându-se cu această soartă a ales locul aşa după cum rezultă din depoziţiile de mai sus.
Comisiunile de strângere a evreilor în oraş au fost făcute de asemenea de acuzatul
dr.Vásárhelyi Ladislau. Din depoziţiile martorilor rezultă că primarul a dat instrucţiuni celor 150 de
membri ai comisiunilor de strângere a evreilor ca să se poarte cât mai sever cu evreii, să-i
percheziţioneze după valori şi chiar să facă perchiziţii vaginare”.
Sunt descrise şi de alţi martori condiţiile groaznice ale vieţii evreilor internaţi în ghetoul din
Cluj şi modul cum au fost internaţi. Dimensiunea tragediei fiind uriaşă, deoarece în ghetou au fost
internaţi circa 5000 de copii sub şase ani. “O vedere ciudată şi înduioşătoare era masa de cărucioare de
copii şi a vehicolelor individuale ale infirmilor, care au rămas în fabrica de cărămidă în momentul
învagonării evreilor cu destinaţia Auschwitz, cărucioare rămase pe loc, pentru că autorităţile clujene
de atunci erau conştiente că nevinovaţii copilaşi nu vor mai avea nevoie de cărucioare”.
Responsabilitatea grozăviilor din acest ghetou îi revine, pe lângă oficialilor unguri sus-
pomeniţi, şi lui dr.Iosif Fargács - secretarul general al judeţului Cluj şi lui Tárr Kázmir - funcţionar al
Primăriei. Ei sunt autorii tuturor schingiuirilor şi maltratărilor aplicate evreilor din ghetou, fie
personal, fie prin agenţii lor. Mai mult, Paksi Kiss Tiberiu, “fiind comandantul Circumscripţiei 9 de
jandarmi , cu sediul în Cluj, a fost superiorul tuturor organelor forţelor publice din Ardealul de Nord,
care opera în ghetoul din acest teritoriu...”.
Unul dintre cei mai sadici criminali de război pentru ghetoul din Cluj a fost dr.Urbán Ladislau,
de 30 de ani, originar din Miskolcz sau din Komarom, absolvent de Politehnică şi ofiţer în Poliţia
ungară din Cluj. El bătea cu cruzime pe evreii internaţi, îi batjocorea şi ordona represalii prin jandarmi
îmbrăcaţi în civil, care erau organele executive ale acestui comandant de ghetou. “Aceşti schingiuitori
erau aşa de cruzi, încât vaietele victimelor se auzeau până departe de locul de tortură, iar cei cercetaţi
acolo ieşeau aşa de zdrobiţi încât aveau nevoie să fie sprijiniţi de câte două persoane. Ba, mai mult, s-
au văzut multe cazuri când cei căzuţi în camera de tortură erau scoşi de acolo pe brancarde”. Unii
evrei s-au sinucis din cauza schingiuirilor. Astfel, dr. Simon Aladar şi soţia sa “s-au otrăvit în ghetou
şi au murit din cauza mizeriilor şi a fricei”.
Deportarea evreilor spre Auschwitz şi Buchenwald, s-a făcut, de asemenea, în condiţii
inumane. Într-un vagon au fost înghesuite şi 92 de persoane. “Vagoanele au fost închise şi astfel au
trebuit să stea tot timpul călătoriei pe căldura lunei iunie fără mâncare, fără apă şi trebuind a-şi face
necesităţile în vagon. La aceste brutalităţi şi-a avut partea lui de contribuţie acuzatul dr.Urban Ladislau
şi acuzatul dr.Papp Géza, comisar de poliţie”.
De pe raza judeţului Cluj au fost internaţi evreii de către subprefectul judeţului Cluj, dr.Szász
Francisc (decedat la 2 iunie 1944), şi de către primarul oraşului Huedin, dr.Székely Iosif, care au
participat şi ei la conferinţele pregătitoare ale lui Endre Laszlo la Satu Mare şi Târgu Mureş, fiind
astfel executorii fideli ai acestor dispoziţii de internare a evreilor.
În Huedin, primarul a fost ajutat de poliţiştii Orosz Iosif, Menyhart Francisc, Szentkti Andrei,
Lakátos Andrei Ojtozi Elek şi de un subaltern al primarului, pe nume dr.Boldizsár Paul, care s-au
purtat cu cruzime neobişnuită faţă de evrei, lovindu-i tot timpul, călcându-i în picioare, înjurându-i şi
umilindu-i, şi ordonând percheziţionarea internă inclusiv a copiilor sugari şi a celor din leagăn.
Nussbacher Klara “a fost atât de crunt schingiuită încât şi-a pierdut minţile din cauza chinurilor
suferite”.
Ca o batjocură la soarta evreilor internaţi în ghetoul din Cluj şi pentru ca opinia publică să nu-i
compătimească, ziaristul ungur Balas Ioan, secretarul Partidului Ardelean, organizaţia Cluj, a scris în
ziarul clujean “Ellenzék” (Opoziţia), din 17 mai 1944, articolul “Am fost afară la ghetou”, cu
subtitlurile: “Cum trăiesc jidanii în domiciliul forţat din Cluj. O scurtă vizită la fabrica de cărămidă,
unde oamenii joacă fotbal şi remi, dar nimeni nu vrea să lucreze”. A minţit cu neruşinare că “situaţia
sanitară a lagărului este corespunzătoare”, că nimeni nu s-a sinucis, “nimeni nu rabdă de foame” etc.
Ororile din acest ghetou sunt descrise în numeroase mărturii la Tribunalul Poporului din Cluj.

7.2.4.8.3.5. Ghetoul din Târgu Mureş


Pentru înfiinţarea acestui ghetou şi a celor din Odorhei, Reghin, Sf.Gheorghe, Endre Laszlo,
subsecretarul de stat la Ministerul de Interne ungar a ţinut conferinţa din 28 aprilie 1944 la Tg.Mureş.
Acest criminal de război a dat ordin să fie ridicaţi şi copii sub şase ani, deşi acest fapt era interzis de
ordonanţa nr.1610/1944.
“În oraşul Tg.Mureş, locul pentru ghetou a fost desemnat într-o fabrică de cărămidă, care era
în stare de ruină. Clădirea fabricii era aşezată în mijlocul unui teren, în întindere de aproximativ
20.000 m pătraţi. Clădirea avea acoperişul stricat în cea mai mare parte, era pavată cu ciment şi astfel
folosită de ani de zile, peste acest pavaj se aşezase murdărie, fiind umedă, şi interiorul clădirei era
compus din ganguri şi cuptoare, care fiind dărăpănate, ude şi murdare, aveau aspectul unei hurube sau
catacombe. Aici au fost îngrămădiţi cca 7.380 de suflete, însumând populaţia evreiască din partea de
vest a judeţului Mureş, din judeţul Odorhei şi din oraşul Târgu Mureş.
Comandantul ghetoului a fost chestorul poliţiei, acuzatul dr.Bedö Geza, care şi-a pus ca
înlocuitor al său pe comisarul Liptai Desideriu.
Întrucât în clădirea fabricii nu au încăput decât aproximativ 2400 de oameni, restul a trebuit să
rămână sub cerul liber, pe timp ploios şi rece, fiind nevoiţi să-şi construiască un fel corturi din puţinele
haine, pe care le aduseseră cu ei”.
Tribunalul Poporului din Cluj stabileşte, în continuare, condiţiile dramatice şi chiar tragice în
care trăiau, şi în acest ghetou, evreii internaţi: lipsa unei alimentaţii cât de cât omeneşti, alimente de
calitate proastă şi chiar putrede, lipsa lemnelor de foc pentru pregătirea hranei calde, lipsa apei în
cantităţi suficiente, “astfel că evreii au fost siliţi să consume şi apă nepotabilă dintr-un bazin murdar şi
dintr-un loc cu apă stătută”, lipsa closetelor (care a dus la adevărată tortură fizică şi morală). Foarte
mulţi oameni s-au îmbolnăvit. Astfel erau cazaţi şi alimentaţi cei aproape 7500 de evrei din ghetou.
Primul vinovat a fost primarul oraşului, dr. Majai Francisc. Colaboratorii săi au fost primnotarul
primăriei, dr.Hennel Francisc, primnotarul Prefecturii, dr.Jánor Ernest, colonelul dr.Papp Ioan -
comandantul Inspectoratului de Jandarmi al judeţelor Mureş, Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune, colonelul
Jalantai Ioan - comandantul Legiunii de Jandarmi Mureş, dr.Bedö Geza - chestorul Poliţiei Târgu
Mureş, colonelul Körmendi Geza - comandantul trupelor de operaţie din oraş şi judeţ, generalul
Kozma Ştefan - comandantul organizaţiei paramilitare Székely Hotarör (Grănicerul secui). Din partea
Gestapoului german răspundea de internarea evreilor maiorul Schröder.
N-au lipsit şi în ghetoul din Târgu Mureş “faimoasele echipe de jandarmi, având misiunea să
cerceteze şi să caute valorile ascunse. Aceste echipe aveau comandanţi pe acuzaţii căp.Konya, căp.
Pinter şi plut.maj. Szallos Francisc”. Din ordinul lor, jandarmii băteau îngrozitor pe evrei pentru a
căuta averile zise ascunse ale acestora: lovituri peste tălpi, peste întreg corpul şi peste testicole etc.,
fiind bătuţi deopotrivă bărbaţii, femeile şi copiii.
Anchetatorii s-au folosit şi de o “unealtă” a lor, evreul Lax Iosif, bijutier, care, potrivit
meseriei sale, cunoştea pe toţi evreii din Târgu Mureş care aveau valori. Acesta stătea în anticamera de
tortură şi îndemna pe anchetatori să continue bătaia până victima va preda bijuteriile. După ce el
denunţa pe unii evrei la Poliţie, tot el cerea bani de la ei să intervină în favoarea lor pentru a-i salva de
la schingiuire.
Cel ce supraveghea şi controla “întreaga operaţiune de strângere a evreilor din oraşul Târgu
Mureş şi din vestul judeţului Mureş a fost prefectul jud.Mureş, Joos Andor, numit prefect de guvernul
fascist Sztojai-Dome.
Operaţiunea de internare a evreilor din jud.Odorhei în ghetoul din Târgu Mureş a fost făcută
cu aceeaşi brutalitate şi în aceleaşi condiţii inumane, ca şi în Târgu Mureş. Responsabilii pentru
judeţul Odorhei ai acestor monstruozităţi au fost: dr.Bonda Ştefan - subprefectul judeţului, dr.Filo
Francisc - primarul oraşului Odorhei, dr.Zsigmond Ioan - şeful poliţiei, lt.col. Kiss Vasile -
comandantul Legiunii de Jandarmi Odorhei şi de Galffi Dezideriu - prefectul judeţului, care a
controlat şi supravegheat operaţiunea. Şi ei participaseră la conferinţa pregătitoare de la Târgu Mureş,
ţinută de Endre Laszlo la 28 aprilie 1944.
Mărturii ulterioare, date Tribunalului Poporului din Cluj, zugrăvesc ororile petrecute şi în
ghetoul din Târgu Mureş.

7.2.4.8.3.6. Ghetoul din Reghin


Reprezentanţii autorităţilor din Reghin care au participat la conferinţele lui Endre Laszlo la
Nyiregyhaza (26 aprilie 1944) şi Târgu Mureş (28 aprilie 1944) şi au executat ordinele de internare a
evreilor în ghetoul din Reghin au fost: dr.Schmidth Emerich - primarul oraşului, Dudas Ioan - şeful
Poliţiei, Kamaromi Ladislau - comandantul trupelor din zona Reghinului. Au mai participat la
înfiinţarea ghetoului lt.jandarmi Szentpali G.Kalman - comandantul sectorului de jandarmi, şi
Csoracsics Egon - consilier la Primăria oraşului.
Ei au fost aceia care au hotărât locul unde să se înfiinţeze ghetoul, alegând, ca şi la Tg.Mureş,
tot o fabrică de cărămidă dărăpânată şi neîncăpătoare. La Reghin, ca şi la Tg.Mureş, s-au format
echipe, după aceeaşi metodă, care apoi au procedat la strângerea celor aproximativ 1400 evrei din
oraş. Echipele au procedat cu aceeaşi cruzime, nelăsând pe evrei să-şi ia cu sine, în ghetou, nici măcar
cantităţile de bagaje şi alimente permise de instrucţiunile lui Endre Laszlo. Echipele au ridicat şi pe
evreii exceptaţi.
Viaţa în ghetou a fost la fel de mizerabilă ca şi la Tg.Mureş, însuşi acuzatul Dr.Schmidth
Emerich a declarat la interogatoriul său de la instrucţie: <<Ştiu că fabrica de cărămidă era în ruină...
Nu m-am dus acolo niciodată, că nu puteam suferi să văd un tablou îngrozitor, pe care mi-l
imaginam>>.
Astfel evreii erau cazaţi în şoproanele, fără păreţi laterali, a acestei fabrici în ruină. Numai o
mică parte din ei au fost introduşi în unele clădiri de la marginea oraşului Reghin.
La Reghin, ca şi la Tg.Mureş, au lipsit la început cu desăvârşire closetele şi numai mai târziu
au fost săpate câteva şanţuri în acest scop, de către evrei. Apa, de asemenea, lipsea şi numai după
câteva zile li s-a adus apă cu o cisternă a pompierilor, însă aceasta a fost în cantitate insuficientă, astfel
că evreii au fost nevoiţi să bea apă nepotabilă dintr-o baltă.
Aprovizionarea cu alimente, de asemenea, s-a făcut de către primărie în mod defectuos.
Adesea evreii neprimind decât 100 de grame pâine pe zi şi o ciorbă de cartofi”.
Foarte muţi evrei, şi în special copiii s-au îmbolnăvit în asemenea condiţii inumane.
Aici au fost aduşi şi evreii din provincie, din estul judeţului Mureş şi din nordul judeţului
Ciuc, numărul total al evreilor ridicându-se la circa 4000.
Printre călăii acestor oameni internaţi era şi Kugler Gheorghe zis Füleki, membru marcant al
Partidului Crucilor cu Săgeţi.
N-au lipsit în acest ghetou maltratările repetate ale celor internaţi, bătăile cumplite pe tălpi şi
pe tot corpul, cei bătuţi groaznic la tălpi erau puşi să joace afară. Erau bătute şi femeile şi fetele, două
dintre fete au înnebunit din cauza bătăilor şi o femeie a murit, fiind înmormântată chiar în ghetou.
Schingiuitorii erau: plut.maj. Banyai Paul (cel mai feroce), plut.maj. Biro Balázs, plut.maj. Feher
András, Gösi Ştefan şi Ferenczi Bela - detectiv la poliţia din Gheorgheni. Percheziţiile vaginale au fost
făcute cu cruzime în condiţii neigienice, infectând numeroase femei, de către Lovasz Irina. Au fost
internaţi, contrar dispoziţiilor şi evrei invalizi de război.
Responsabili pentru monstruozitatea internărilor de evrei din nordul jud.Ciuc au fost: dr.Toth
Matei - primarul oraşului Gheorgheni şi şeful Poliţiei - dr. Polonkái Géza. Evreii au fost adunaţi în
localul unei şcoli primare din Gheorgheni şi ţinuţi aproape 8 zile fără mâncare şi apoi duşi în ghetoul
din Reghin. Au fost ridicaţi chiar şi exceptaţii (invalizii de război) şi copiii. De aici au fost duşi spre
Reghin, ocazie cu care criminalul de război Polonkai a exclamat: “Acum am terminat cea mai mare
operă a vieţii mele şi acum pot să mor”. Detectivul Ferenczi Bela “a participat la maltratările barbare
aplicate evreilor, în special el a bătut pe evreii din Gheorgheni”.

7.2.4.8.3.7. Ghetoul din Sfântu Gheorghe


“La Sfântu Gheorghe ridicarea evreilor şi internarea lor în ghetou, s-a făcut într-un mod
oarecum diferit faţă de celelalte ghetouri din Ardeal - se spune în sentinţa Tribunalului Poporului Cluj,
sus-citată. Anume, în seara zilei de 2 mai 1944, poliţia a trimis citaţie tuturor locuitorilor evrei din
oraşul Sf.Gheorghe, cu menţiunea că a doua zi dimineaţa, la ora 6, să se prezinte la poliţie cu toţi
membrii de familie, având asupra lor actele doveditoare ale cetăţeniei maghiare. În dimineaţa zilei de
3 mai, toţi evreii s-au prezentat la poliţie, unde au fost reţinuţi, iar cu echipele au fost lăsaţi să meargă
la locuinţă numai câte un singur membru al familiei, pentru a-şi ridica lucrurile permise, iar după
această operaţiune, toţi evreii au fost transportaţi într-un edificiu neterminat din marginea oraşului
Sf.Gheorghe.
Tot aici au fost aduşi şi evreii din jud.Trei Scaune, din oraşul Miercurea Ciuc şi din partea de
sud a jud.Ciuc, astfel că în total au fost strânşi în acest edificiu aproximativ 700 de oameni.
Această clădire era departe de a satisface nevoile celor 700 de oameni, din punct de vedere al
cazării. În primul rând pentru că era o construcţie neterminată, având podul primului etaj alcătuit
numai din scânduri. Clădirea nu avea uşi, nu avea ferestre, era expusă curenţilor, astfel că o bună parte
dintre cei cazaţi aci, s-au îmbolnăvit. Celor internaţi aci le lipsea hrana, apa, îmbrăcămintea necesară şi
în general sufereau de aceleaşi lipsuri, ca şi evreii din celelalte ghetouri, fără a mai adăuga că şi din
punct de vedere sanitar nu aveau o situaţie mai bună decât cei din alte ghetouri. Şi la Sf.Gheorghe s-au
întâmplat percheziţii corporale şi vaginale pentru descoperirea valorilor şi bijuteriilor ascunse.
Comandant al ghetoului a fost sublocotenentul german S.S. care a rămas neidentificat. Acesta a fost
ajutat de alţi ofiţeri germani şi maghiari.
Comisia de înfiinţare a ghetoului din Sf.Gheorghe a fost compusă din acuzatul dr.Szentiványi
Gavril, prefectul judeţului, dr.Barabás Andrei subprefectul judeţului, dr.Virányi Andrei primarul
oraşului Sf.Gheorghe, dr.Vincze Ştefan, şeful poliţiei Sf.Gheorghe, şi locot.colonel Balla,
comandantul legiunei de jandarmi Trei Scaune. Toţi aceşti acuzaţi au participat la conferinţa lui Endre
Laszlo din Tg.Mureş şi au primit şi executat fără rezervă ordinele acestuia”.
Ghetoul din Sfântu Gheorghe nu a funcţionat decât o săptămână, după care evreii au fost
internaţi în ghetoul din Reghin.
În ghetoul din Sfântu Gheorghe au fost internaţi şi evreii din sudul judeţului Ciuc şi din oraşul
Miercurea Ciuc. Răspunzători pentru modul inuman în care au fost internaţi au fost: Gaál Ernest -
prefectul jud.Ciuc, dr.Abrahám Iosif - subprefect al aceluiaşi judeţ, Szász Gerö - primarul oraşului
Miercurea Ciuc, Farkas Pavel - şeful Poliţiei din Miercurea Ciuc şi lt.col. Loor Tivadar - comandantul
Legiunii de Jandarmi Miercurea Ciuc, toţi participanţi la conferinţa lui Endre Lászlo la Târgu Mureş.
În condiţii inumane s-a făcut şi transportul evreilor din ghetoul Sfântu Gheorghe la Reghin.
7.2.4.8.3.8. Ghetoul din Sighet
Tribunalul Poporului din Cluj stabilea următoarele împrejurări în care a fost înfiinţat ghetoul
din Sighet: “În oraşul Sighet, ghetoul s-a înfiinţat în două cartiere periferice ale oraşului, permiţându-
se celor internaţi să locuiască în casele din aceste cartiere, dar cum numărul celor internaţi întrecerea
capacitatea de cazare a perimetrului ghetoului, oamenii au fost nevoiţi să stea şi prin pivniţi, poduri de
case şi şoproane.
Perimetrul ghetoului a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată, iar ferestrele au fost vopsite cu var,
pentru că locatarii caselor să nu poată privi afară (...).
Astfel, Endre Lászlo a convocat încă la 12 aprilie 1944 o conferinţă la Muncacevo, a cărei
obiect a fost discutarea înfiinţării ghetoului şi organizarea deportării evreilor din această provincie.
La conferinţa de la Muncacevo au participat, din partea jud. Maramureş, subprefectul -
dr.Ilinyi Vasile, primarul oraşului Sighet - dr.Gyulafalvi Rednik Alexandru, şeful poliţiei Sighet -
dr.Toth Ludovic, comandantul legiunei de jandarmi - colonel Agy Zoltán şi comandantul circ.IV
teritorială de jandarmi - colonelul Sárvári.
Subprefectul dr.Ilynyi Vasile, a convocat o conferinţă la 15 aprilie 1944 în care a împărţit
rolurile între autorităţile din Sighet după modelul cunoscut de la celelalte ghetouri.
Încă în după-amiaza aceleaşi zi, şeful poliţiei Sighet, dr. Toth Ludovic, a ţinut o consfătuire cu
funcţionarii de la Primărie, funcţionarii poliţieneşti şi jandarmii, cu care ocazie le-a adus la cunoştinţă
înfiinţarea ghetoului şi a format totodată 20 de echipe compuse fiecare dintr-un comisar şef, doi
poliţişti, doi jandarmi şi un funcţionar administrativ, dându-le în acelaşi timp şi instrucţiunile necesare
despre felul cum trebuie să procedeze la strângerea evreilor. Prima operaţiune întreprinsă de aceste
echipe a fost confiscarea obiectelor de valoare, bijuteriilor, a vaselor preţioase, blănurilor şi banilor,
după ce în prealabil se emisese o ordonanţă că evreii n-au voie să părăsească domiciliul începând cu
orele 18.
După 5-6 zile cât au durat confiscările de bunuri, s-a procedat la strângerea şi internarea
evreilor în ghetouri. Şi aici s-a procedat tot în mod neomenos, nelăsându-se să-şi ia măcar lucrurile
strict necesare, decât numai până la greutatea de 50 kgr, în care se cuprindea atât hainele, cât şi
alimentele. Au fost ridicaţi şi bolnavii netransportabili şi cei exceptaţi de la purtarea stelei galbene.
Comandant al ghetoului a fost numit şeful poliţiei dr.Toth Ludovic.
Primăria, prin acuzaţii dr.Gyulafalvi Rednik Alexandru, primar, şi prin substitutul său,
acuzatul Hullmann Alexandru, primnotar al primăriei, nu s-au îngrijit de aprovizionarea celor internaţi
în ghetou, lăsându-i fără alimente, aceste autorităţi comunale au refuzat până şi la punerea la dispoziţie
pe seama celor internaţi a vacilor cu lapte, proprietatea evreilor, lapte necesar pentru copiii sugari.
Din cauza acestor dispoziţiuni de cazare şi alimentare s-au ivit multe cazuri de tifos
exantematic, după cum rezultă din raportul nr.8982 din mai 1944 al primarului oraşului către
Ministerul de Interne.
Dar punctul culminant şi aici, ca şi în celelalte ghetouri, l-a format cercetarea după valorile
ascunse, cercetare întreprinsă de echipele colonelului Ágy Zoltán şi ale acuzatului Toth Ludovic. De
altfel, încă de la intrarea în ghetou, jandarmii, poliţiştii şi funcţionarii primăriei au făcut percheziţii
corporale atât bărbaţilor cât şi femeilor, nelăsând la o parte nici percheziţia vaginală, chiar la fetiţele
de 8 ani, şi cu această ocazie au confiscat obiectele apreciate de ei ca fiind de valoare”.
Mărturiile supravieţuitorilor descriu în continuare torturile la care erau supuşi evreii în acest
ghetou, fiind aduşi în acest scop încă 50 de elevi jandarmi de la Şcoala de Jandarmi din Miskolcz, sub
comanda colonelului Sarvári, comandantul Circumscripţiei a IV-a de Jandarmi Sighet.
Cel ce a fost “mâna dreaptă a primarului” în acţiunea de maltratare a evreilor din acest lagăr se
numea Hullman Francisc. El a respins cu cruzime cererea evreilor de a li se asigura lapte pentru copiii
sugari şi bătrânii bolnavi, tot astfel a respins cererea evreilor de a se desinfecta ghetoul şi a li se acorda
medicamentele pentru combaterea tifosului exantematic ce bântuia în ghetou.
Subprefectul, dr.Ilényi Vasile, a executat internarea evreilor din judeţ, şi anume din comunele
Dragomireşti, Ocna Şugatag, Vişeu de Sus etc., în aceleaşi condiţii de exterminare.
Vinovaţi pentru torturile şi maltratările din ghetou au fost dr.Toth Ludovic - comandantul
ghetoului, Konyuk Iosif - ajutorul de comandant, Fehér Ioan - comisar la Poliţia Sighet, col.Agy
Zoltan, comandantul Legiunii de Jandarmi Sighet şi col. Sárvari N. - susamintit.
Cu ocazia evadării evreilor Indig Smil şi Indig Peises din lagărul din Berbeşti, aceştia fiind
prinşi şi urmând să fie duşi în ghetoul de la Sighet, ei au fost ucişi cu cruzime de o echipă compusă din
Taşcan Florea, Biro János şi Vargha Gheorghe. Tot cu cruzime a fost împuşcat mortal avocatul evreu
Frénkel Boris, pe stradă, în Sighet, în aprilie 1944, de către Bede Ştefan, incitat de Sarkadi Augustin.
Responsabil pentru aceste monstruozităţi a fost şi prefectul judeţului Maramureş, Szaplonczái
Vasile, membru al Partidului Imredist.
7.2.4.8.3.9. Ghetoul din Şimleu Silvaniei
Tribunalul Poporului din Cluj stabilea în 1946, că dintre conducătorii autorităţilor
administrative şi poliţieneşti care au participat la conferinţa de la Satu Mare a lui Endre Laszlo, “ţinută
la 26 aprilie 1944 şi având obiect internarea evreilor în ghetou şi deportarea lor în lagărele din
Germania, au fost: dr.Gazda Andrei, subprefectul jud.Sălaj, dr.Schretter Ioan primarul al oraşului
Zalău, dr.Udvari Iosif, primarul oraşului Şimleu Silvaniei, locot.col.Mariska Gheorghe, comandantul
legiunei de jandarmi Sălaj, Elekes Francisc, şeful poliţiei Zalău, şi Pethes Ştefan, şeful poliţiei Şimleu
Silvaniei.
Îndată după înapoierea celor de mai sus de la conferinţa amintită, subprefectul judeţului,
dr.Gazda Andrei, a pus la curent pe prefectul judeţului, baronul Jozsika Ioan, cu instrucţiunile primite
de la subsecretarul de stat Endre Lászlo, în scopul <<curăţirei ţării de evrei>>.
Baronul Jozsika Ioan, considerând, cum era şi normal, că aceste măsuri nu numai că n-au nici
o bază legală, dar din contră au un caracter vădit ilegal şi imoral, şi-a dat demisia din postul de prefect,
iar după două zile a fost numit prefect al jud.Sălaj acuzatul dr.Szlavi Vasile, care îndată după numirea
sa, în colaborare cu subprefectul, dr.Gazda Andrei, a convocat o conferinţă la prefectura judeţului, la
care au luat parte toţi pretorii din judeţ, primarul oraşului Zalău şi cel al oraşului Şimleu, comandantul
legiunei de jandarmi, şefii poliţiei Zalău şi Şimleu. La această conferinţă, foştii participanţi au primit
instrucţiuni cum să procedeze la strângerea evreilor în ghetou.
Tot în această conferinţă s-a stabilit ca pentru teritoriul jud.Sălaj să înfiinţeze un singur
ghetou, şi anume în oraşul Şimleu Silvaniei, unde să îngrămădească toţi evreii din judeţ.
În acest scop subprefectul judeţului s-a deplasat la Şimleu, unde în înţelegere cu primarul
acestui oraş, acuzatul dr.Udvari Iosif, şi cu şeful poliţiei din Şimleu, Pethes Ştefan, precum şi cu
însoţitorii săi de la Zalău, şi anume locot.col.Mariska Gheorghe şi primedicul judeţului, dr.Suchi, au
ales locul ghetoului în oraşul Şimleu, la început într-un cartier mai populat cu evrei din str.Báthori,
precum şi pe toate locurile virane în jurul sinagogii evreieşti, iar mai la urmă, răzgândindu-se, au
stabilit în mod definitiv ca loc al ghetoului fabrica de cărămizi “Cărămidăria Klein” din Cehei, o
comună situată la 5 km de oraşul Şimleu.
La stabilirea locului ghetoului au participat şi acuzatul dr.Molnár Francisc, medicul oraşului
Şimleu, acuzatul dr.Kransznai Vasile, primpretorul plasei Şimleu, şi inginer Kemecsei Ştefan, şeful
serviciului tehnic al oraşului Şimleu.
Şi la Şimleu, ca pretutindeni, s-au format cunoscutele echipe de strângere a evreilor, echipe
compuse din câte un poliţist, un agent de siguranţă, un funcţionar administrativ, doi premilitari şi câte
un reprezentant al celor două partide extremiste de dreapta, partidul imrédist şi partidul Crucilor cu
Săgeţi.
Şi aci, ca la celelalte ghetouri, organe de execuţie a înfiinţării ghetoului au fost primii
funcţionari ai municipialităţii, care pentru oraşul Zalău a fost primarul, dr.Schrechter Ioan, iar pentru
oraşul Şimleu Silvaniei, primarul dr.Ujvári Iosif, şi, în fine, pentru întregul judeţ Sălaj, subprefectul
acestui judeţ, acuzatul dr.Gazda Andrei. Fiecare dintre aceştia au avut rolurile cunoscute din motivarea
de mai sus referitoare la alte ghetouri. Organele de ridicare a populaţiei evreeşti de prin case şi de
internare în ghetou au fost, pentru oraşul Zalău, şeful poliţiei Zalău, acuzatul Elekes Francisc, iar
pentru oraşul Şimleu Silvaniei, şeful poliţiei locale, acuzatul Pethes Ştefan, şi, în fine, pentru evreii din
alte comune ale judeţului, pretorii locali, precum şi comandantul legiunei de jandarmi Sălaj,
locot.col.Mariska Gheorghe.
Operaţiunile de strângere a evreilor şi internarea în ghetou a început, pe întreg teritoriul
jud.Sălaj, în dimineaţa zilei de 3 mai 1944, când ridicarea lor s-a făcut după aceleaşi norme cunoscute
până aci şi în acelaşi timp record de 15-20 de minute, cronometrat de şeful echipei, care stătea cu
ceasul în mână.
În oraşul Zalău, strângerea şi percheziţionarea evreilor s-a terminat până în seara zilei de 5 mai
1944, când apoi au fost duşi la gară, unde au fost ţinuţi peste noapte într-un şopron, iar a doua zi au
fost îmbarcaţi în vagoane de marfă şi au fost transportaţi în ghetoul din cărămidăria lui Klein, în
apropierea oraşului Şimleu”.
Au mai participat la internarea evreilor în ghetou şi la schingiuirea lor şi membrii Partidului
Crucile cu Săgeţi: Lázár Iosif (venit din Ungaria, de o cruzime sadică inimaginabilă), Angya Ioan,
Nagy Alexandru, Vida Ioan, Kerekes Adám şi Farmati Alexandru. Ei au procedat cu acelaşi brutalităţi
ca şi în alte ghetouri.
“După ce evreii din Şimleu au fost concentraţi în localul şcoalei evreeşti - se spune, în
continuare în sentinţa Tribunalului Poporului din Cluj - au fost înşiruiţi într-un convoi şi conduşi spre
ghetoul din Cehei, forţându-i să meargă pe jos chiar şi pe bătrâni, pe copii şi pe bolnavi, lovind cu
patul armei pe cei cari nu puteau merge pe jos.
Comandatul ghetoului de la cărămidăria din Cehei a fost numit acuzatul dr.Krasznai Vasile,
primpretorul plasei Şimleu Silvaniei.
Din punct de vedere al cazării, acest ghetou era absolut necorespunzător, deoarece clădirea
fabricii nu avea decât o singură locuinţă cu trei camere, care a fost rezervată pentru comandantul
ghetoului, iar populaţia evreiască a fost îngrămădită în uscătoria fabricii şi în cele două şoproane fără
păreţi laterali. Desigur că cei 8500 de evrei adunaţi în acel ghetou n-au putut încăpea în acestea
şoproane, astfel că cea mai mare parte a rămas sub cerul liber, având aspectul unui târg de vite, după
cum relatează martorii dr.Bartha Zoltán şi ing.Kemecsei Ştefan. Este adevărat că între timp s-au mai
construit 25 de barăci, fără păreţi laterali, dar acestea pe lângă faptul că au fost improprii din pricină că
erau expuse vântului, nici nu erau suficiente, astfel că şi după construirea acestora au mai rămas sub
cerul liber aproximativ 2.500 de persoane, care au fost nevoite să-şi improvizeze corturi din puţinele
haine ce li se permisese să-şi ducă cu ei. În ce priveşte alimentarea evreilor în ghetou, aceasta a lăsat
mult de dorit. Primăria oraşului s-a desinteresat complect de această problemă, iar comandantul
ghetoului, dr.Krasznai Vasile, i-a supus pe evrei la înfometare, nedându-le decât o singură dată
mâncare, constând dintr-o ciorbă incomestibilă de cartofi sau fasole şi 80 grame pâine pe zi. S-au mai
văzut şi cazuri când seara şi dimineaţa evreii culegeau coji de pâine aruncate la gunoi de către
jandarmi (...).
Nici cu apa potabilă, evreii din ghetou nu stăteau mai bine. Existau două fântâni, din care una
era rezervată pentru jandarmi, iar evreilor cealaltă fântână, a cărei apă fiind infectată cu colibacili s-au
îmbolnăvit aproximativ 80 % dintre evrei de enterocolită şi de diaree (...).
Cererea medicilor evrei adresată primăriei Şimleu, prin intermediul medicului ghetoului,
dr.Molnár Francisc, a rămas fără rezultat. În loc de closete au fost săpate două şanţuri paralele, fără
pereţi despărţitori, unde pensionarii ghetoului, fără deosebire de sex şi vârstă, erau nevoiţi să-şi facă
necesităţile în cea mai mare promiscuitate, ceea ce a determinat pe comandantul ghetoului, dr.Krasznai
Vasile, şi pe acuzatul Lazar Iosif să se distreze pe socoteala acestor scene înjositoare şi să ia fotografii,
pe cari apoi acuzatul Lazar Iosif le-a expus în vitrina, librăriei sale cu menţiunea: <<aceasta este
morala evreilor în ghetou>> (...).
Starea sanitară a celor din ghetou, de asemenea, a fost deplorabilă. Într-adevăr, pentru toţi
aceşti evrei nu a fost improvizat decât un fel de spital compus din 3 cămăruţe, dintre care una servea
pentru ambulanţă, a doua pentru bolnavii obişnuiţi şi a treia pentru bolnavii alienaţi.
Femeile gravide erau constrânse să nască sub cerul liber, sau în barăci fără padimente, pe
pământ, fără nici o asistenţă medicală.
Dar punctul culminant al mizeriei în ghetou l-a forma şi aci, ca şi la celelalte ghetouri,
maltratările şi torturile aplicate în scopul descoperirii valorilor ascunse.
În această privinţă, acuzatul dr.Krasznai Vasile, nu a fost egalat de nici un alt comandant de
ghetou. Este adevărat că şi subalternii săi, acuzaţii Lazar Iosif, plut.Sárközi, Pethes Iosif, Angya Ioan
şi alţii, au fost aleşi după chipul şi asemănarea comandantului ghetoului.
Metodele de tortură au fost variate, începând de la loviturile peste tălpile picioarelor şi până la
strângerea testicolelor la bărbaţi, introducerea bastoanelor de lemn în vagin la femei. În ingeniozitatea
lor, anchetatorii au mers aşa de departe încât au făcut foc cu hârtie aprinsă între degetele picioarelor
celor torturaţi şi au ars cu lumânări părţile păroase ale acestora. Au fost cazuri când evreii au înnebunit
de pe urma acestor chinuri”.
La aceste maltratări a contribuit şi un detaşament special de jandarmi, adus de la Budapesta
pentru paza ghetoului. Comandantul ghetoului s-a comportat “ca un adevărat satrap”, fiind de o
cruzime şi un sadism inimaginabil: spânzura la stâlpi pe evrei, îi lega burduf, îi înfometa, siluia fete
tinere evreice, îi bătea fără nici o milă, atât pe bărbaţi, cât şi pe femei şi copii, îi tortura moral,
ameninţându-i cu moartea, astfel că, “datorită condiţiunilor speciale din ghetoul Sălajului, evreii care
au ajuns la Auschwitz, au fost cei mai debilitaţi dintre toţi evreii deportaţi şi astfel (...) au avut cel mai
mare procent de selectare pentru gazare şi deci exterminare”.
Schingiuitori au fost şi plut.maj.Sárközi N. - comandantul postului de jandarmi Jibou, şi
plut.Horvath Ioan - comandantul secţiei de jandarmi Nuşfalău, Angrya Ioan, plut.maj. Pethövári Petrik
Vasile (şeful postul de jandarmi Valcău de Jos), Szabo Adalbert (funcţionar la Pretura Şimleu
Silvaniei) şi Duha Irina (funcţionară la Primăria Şimleu Silvaniei). Din cauza torturilor la care a fost
supus evreul Klerman Adalbert, din partea lui Vida Ioan, victima s-a îmbolnăvit şi a murit în drum
spre Auschwitz.
Medicul oraşului Şimleu, dr.Molnár Francisc, îşi are partea sa de responsabilitate pentru
grozăviile din acest ghetou, mai ales din punct de vedere sanitar, faţă de cei 22 de oameni morţi în
acest ghetou. El raporta că “totul este bine” în ghetou.
Mărturiile supravieţuitorilor descriu cazuri concrete despre inimaginabilele orori petrecute şi
în acest ghetou.

7.2.4.8.310. Ghetoul din Dej (pădurea Bungur)


Tribunalul Poporului din Cluj, a stabilit următoarele, la 31 mai 1946, privind înfiinţarea
ghetoului Someş:
“La conferinţa subsecretarului de stat Endre Lászlo, ţinută la Satu Mare la 26 aprilie 1944, au
participat din partea jud.Someş, subprefectul judeţului - dr.Schilling Ioan, primarul oraşului Dej -
dr.Veres Eugen, primarul oraşului Gherla - dr.Tamási Ludovic, şeful poliţiei Dej - dr.Sárosi Iuliu,
şeful poliţiei Gherla - Beregi Ernest şi comandantul legiunei de jandarmi al jud.Someş - maior Antalffi
Paul.
Cel care a difuzat ordinele lui Endre Lászlo celorlalţi capi de autorităţi ai judeţului Someş a
fost acuzatul dr.Schilling Ioan, care a convocat în ziua de 30 aprilie 1944 o conferinţă la prefectura
Someş, la care au participat toţi pretorii din judeţ, primarii oraşelor Dej şi Gherla, comandantul
legiunii de jandarmi şi medicul oraşului dr.Lehner Sigismund. Aci acuzatul dr.Schilling Ioan a dat
toate îndrumările necesare şi de comun acord au ales loc pentru ghetou în pădurea defrişată “Bungur”,
situată la depărtare de 3 km. de oraşul Dej, iar în Gherla la fabrica de cărămizi.
Pentru ca evreii din Dej să nu bănuiască soarta care li se pregătise, toată această comisie a
lansat svonul în oraş că se defrişează o porţiune în pădurea <<Bungur>> şi se construesc barăci pentru
cazarea refugiaţilor germani din Ucraina.
La Dej, ca şi în alte localităţi, s-a procedat la formarea echipelor, s-a emis publicaţiunea prin
care s-a interzis evreilor să părăsească domiciliul, iar în dimineaţa de 3 mai 1944, pe la orele 5,
echipele au descins prin surprindere şi simultan la toate casele evreeşti.
Ridicarea evreilor din casele lor s-a făcut cu aceeaşi brutalitate ca şi în alte părţi. Nici aici nu li
s-a lăsat timpul suficient ca cei ridicaţi să se pregătească. Nici aici nu au fost exceptat nimenea de la
internarea în ghetou şi au fost ridicaţi şi cei care, conform ordonanţelor în vigoare, erau exceptaţi de la
purtarea stelei galbene.
La început toţi evreii din oraş au fost concentraţi în trei sectoare, unde au fost supuşi la
percheziţii corporale şi după despuierea lor de obiectele de valoare au fost încolonaţi şi conduşi la
locul ghetoului din pădurea <<Bungur>>.
Mărturiile supravieţuitorilor întregesc tabloul de coşmar şi al acestui ghetou. S-au făcut
percheziţii, urmate de schingiuiri, pentru a se declara obiectele de valoare. Printre schinguitori erau şi
Fekete Margareta, Janczo Rozalia (moaşa în Reteag), Jakabfine, Laleone, nyilaşiştii Fekete Iosif,
Gecze Iosif, Takács Eugen, Lakadar Iosif, Olah Alexandru, Lakatos Francisc, comisarul de poliţie
ejaknai, Garamvölgyi, Szamarjai şi Kassai.
“Executorii înfinţării ghetoului în oraşul Dej au fost primarul oraşului, acuzatul dr.Veress
Eugen, iar ajutorul său direct a fost medicul oraşului dr.Lehner Sigismund.
Comandant al ghetoului a fost numit comisarul guvernamental dr.Takács Emil.
Viaţa în ghetou era foarte rea. Cazarea a fost de asemenea necorespunzătoare. Aprovizionarea
cu alimente de asemenea a fost defectuoasă. La început cei internaţi în ghetou nu aveau nici apă, abia
mai târziu au adus apă cu o cisternă a pompierilor, la intervenţia prefectului de atunci, contele Bethlen
Béla. Din cauza acestor condiţiuni vitrege de trai, au murit 25 de evrei, precum şi copiii noi născuţi.
Starea sanitară de asemenea era mizerabilă, iar acuzatul dr.Lehner Sigismund nu s-a interesat
de acest lucru”.
Ghetoul era organizat în condiţii inumane, “fără adăpost, fără hrană, fără apă, fără closete, fără
aşternut, decât frunze uscate”, unde erau internaţi 7860 de evrei, după unii 8000 de evrei, astfel că au
murit 25 de evrei şi mai mulţi copii sugari, “mamele neavând hrană, nu i-au putut alăpta”. Făcându-se
apel la medicul oraşului, dr.Lehner Sigismund, acesta a spus cu sadism că lui “nu-i pasă, deoarece
evreii erau internaţi pentru exterminare. Când a murit primul evreu în ghetou s-a cerut lui dr.Lehner s ă
ne indice locul unde să organizăm cimitir - mărturisea un supravieţuitor în 1946. Atunci ne-a ales şi
indicat o groapă lângă pârâu şi mi-a spus că acolo este locul şi putea încăpea în ea toţi evreii”.
Apa a fost adusă în ghetou abia la 5 zile după înfiinţare, apoi s-a adus cu cisternele, primind
fiecare persoană o jumătate de litru de apă.
Printre sadicii schingiuitori s-a remarcat şi Dejaknai - comisar de poliţie, care bătea groaznic
peste tălpi pe evrei şi apoi îi punea să joace sârba, în timp ce-i bătea în continuare peste burtă şi peste
spate. A torturat o mamă de faţă cu fiii ei, după ce şi aceştia au fost torturaţi.
Responsabil pentru organizarea criminală a ghetoului era şi primarul oraşului Dej, Veres
Eugen, precum şi subprefectul jud.Someş, dr.Schilling Ioan.
Criminalul de război Gecze Iosif, membru al Partidului Crucea cu Săgeţi, a maltratat atât de
crunt pe dr.Biro Samoilă din Târgu Lăpuşului, încât acesta a şi murit.
Printre criminalii de război care au făcut percheziţii cu sadism femeilor şi fetiţelor evreice
internate în acest ghetou au fost Fekete Margareta şi Jancso Rozalia. Din cauza percheziţiilor făcute de
Jancso Rozalia, într-un mod deosebit de barbar, fetiţei Hirsch Estera, de 13 ani, s-a îmbolnăvit grav,
“astfel că atunci când s-a făcut selecţia la Auschwitz, a fost clasată printre cele bolnave şi a fost arsă în
crematoriu”.
Mărturiile depuse de supravieţuitori în faţa Tribunalului Poporului din Cluj sunt zguduitoare şi
în acest caz.

7.2.4.8.3.11. Ghetoul din Gherla


“În oraşul Gherla de asemenea s-a înfinţat un ghetou pe terenul fabricei de cărămidă, iar evreii
adunaţi în acest ghetou au fost transportaţi după 7 zile în ghetoul Cluj, de unde apoi au fost deportaţi în
Germania - se spune în sentinţa Tribunalului Poporului din Cluj, sus-amintită. Executorii înfiinţării
ghetoului, a strângerii evreilor şi a percheziţionării lor sunt acuzaţii: Tamási Ludovic - primarul
oraşului Gherla, Iványi Andrei - comisar şef al poliţiei Gherla, şi Bereki Ernest - şef al poliţiei Gherla.
Metodele de internare şi percheziţionare, nu diferă întru nimic de metodele aplicate de celelalte
ghetouri. De asemenea nu diferă nici cazarea şi alimentarea evreilor din ghetou.
Aşa fiind şi răspunderea acestor acuzaţi este similară cu a celorlalţi”.

7.2.4.8.3.12. Ghetoul din Bistriţa


În Bistriţa, ghetoul a fost amplasat la 4 km de oraş, la ferma Stramboli.
Echipe special constituite au început internarea evreilor la 3 mai 1944.
Condiţiile inumane sub care funcţiona acest ghetou sunt stabilite de Tribunalul Poporului din
Cluj, la 31 mai 1946. Evreii erau cazaţi în barăci, chiar şi în coteţele de porci ale fermei, “dar multă
populaţie a rămas sub cerul liber. Nu exista bucătărie, nici fântâni şi nici infirmerii. Iar drept latrine
erau câteva gropi săpate în centrul lagărului, care nefiind îngrădite şi camuflate, lumea se abţinea să le
folosească din cauza simţului de pudoare. Nici o măsură de igienă nu a fost luată, după cum nu s-a luat
nici o măsură de internare a bolnavilor şi femeilor pe cale să nască”.
Nu erau condiţii pentru fiert mâncarea, iar apa o aducea în cantitate insuficientă o maşină a
primăriei.
“În această stare au fost ţinuţi aproximativ 30 de zile cei aproape 8000 de evrei internaţi în
acest lagăr.
Primul funcţionar al municipialităţii a fost primarul Quales Norbert, iar pentru judeţ
subprefectul Szmolenschi Ladislau. Aceşti doi şefi de autorităţi, după ce s-au reîntors de la conferinţa
lui Endre Lászlo de la Tg.Mureş, împreună cu prefectul de atunci, Bethlen Béla, au ales locul
ghetoului aşa după cum s-a arătat mai sus şi au început preparativele de construire a barăcilor, căutând
să deruteze opinia publică prin lansarea svonului că la ferma Stamboli se proiectează înfiinţarea unei
crescătorii de porci, ameninţând cu măsuri grave comunitatea evreiască care începuse de câteva zile să
se neliniştească, deoarece realitatea începea să-şi croiască drum.
Şeful autorităţilor de ordine publică a fost pentru oraş acuzatul Debreczeni, şeful Poliţiei din
Bistriţa, iar pentru teritoriul judeţului locot.col. de jandarmi Pasztori, comandatul Legiunei de
jandarmi Năsăud”.
Şi în acest caz evreii au fost internaţi în mod brutal şi cu mare grabă, fiind brutalizaţi, de
asemenea, cu ocazia percheziţionării, şi cu ocazia anchetelor pentru descoperirea valorilor ascunse.
(...) Metodele din toate aceste puncte de vedere au fost dureros de asemănătoare cu metodele aplicate
în celelalte ghetouri.
Vinovăţiile de asemenea sunt similare, şi anume: fostul primar al oraşului Bistriţa Kuales
Norbert, şi fostul subprefect al jud.Năsăud, Smolenszki Ladislau, sunt răspunzători în calitatea lor de
prim funcţionari ai municipialităţii, răspunderea lor fiind similară cu a celorlalţi primari şi subprefecţi.
Participarea la aceste crime a acuzaţilor Debreczeni, şeful poliţiei Bistriţa, şi [a lui] Pasztohi,
comandantul legiunei de jandarmi Năsăud, este similară cu ceilalţi şefi de poliţie şi comandanţi de
legiuni de jandarmi, după cum similară le este şi răspunderea (...).
Acuzatul Orendi Gustav, agent al gestapoului din Bistriţa, [a fost cel] care a supravegheat cu
motocicleta ridicarea evreilor şi internarea lor în ghetou, iar după internare a făcut dese vizite în
interiorul ghetoului, lovind şi maltratând pe cei internaţi acolo. Maltratările lui constau, între altele, în
oprirea internaţilor de a-şi pregăti mâncare, prohibiţiuni la aprovizionarea cu apă şi cu alte alimente şi
în sfârşit din interzicerea ţăranilor să vândă alimente celor din ghetou.
Acuzatul Szmolka Henric, fără a avea calitate de funcţionar public, şi deşi om mai în vârstă, s-
a angajat în serviciul poliţiei Bistriţa pentru a o ajuta la strângerea şi internarea evreilor. Pe lângă
serviciile făcute pentru strângerea evreilor, s-a mai erijat şi în supraveghetor de ghetou, interzicând
rudelor celor internaţi, care veneau de la detaşamentele de lucru, să-şi vadă pe aparţinătorii lor (...).
Martorul Herman Maierovits relatează cum a văzut personal pe acuzatul Szmolka Henric dând
ordin să întoarcă apa din poarta ghetoului pentru a nu fi dată evreilor din ghetou. Acelaşi martor l-a
văzut pe acuzat interzicând femeilor de la ţară să vândă lapte evreilor din ghetou.
Martorul Brack Mendel declară că acuzatul Szmolka Henric era însărcinat cu aprovizionarea
ghetoului cu alimente, dar nu s-a îngrijit de aceasta, ci din contră, a preluat toate alimentele, predându-
le cooperativei de Stat (Futura). Acelaş martor arată cum au încercat să intervină la acuzat să lase să
aducă apă în ghetou, dar acuzatul nici n-a vrut să stea de vorbă cu evreii, nici măcar cu acei pe care îi
cunoştea mai înainte.
Afară de acest amestec al acuzatului în mersul ghetoului a mai luat parte şi la percheziţii
corporale, cu care ocazie a confiscat lucrurile de valoare de la cei percheziţionaţi, însuşindu-şi o parte
din ele”.
Prefectul jud.Năsăud, Borbély Coloman (numit prefect la 10 mai 1944, când s-a instalat
guvernul Sztojai-Döme), judecat şi de Tribunalul Poporului din Budapesta), nu s-a îngrijit de aplicarea
unui tratament mai uman evreilor internaţi în ghetoul din Bistriţa, “n-a admis cele mai primitive
instalaţii pentru bolnavi, lipstiţi de apă şi alimente, în care caz Ministerului de Interne, dacă i se
raporta, ar fi luat măsuri pentru îndreptarea lucrurilor.
Din relatările faptelor acuzaţilor Debreczeni şi Pasztohi se poate vedea în mod indubitabil că
evreii internaţi în ghetoul din Bistriţa au fost maltrataţi în mod îngrozitor pentru a-i face să declare
locurile şi persoanele unde şi-au ascuns valorile, fapte de care acuzatul Borbély Coloman avea
cunoştinţă în urma vizitei sale în ghetou şi care rezultă şi din memoriul soţiei sale depus la dosar”.

7.2.4.8.4. Deportarea evreilor

Aceeaşi figură nefastă de criminal de război, Endre Lászlo, subsecretar de stat la Interne, a
convocat la 8 mai 1944 o nouă conferinţă la Muncacevo, împreună cu lt.col. de jandarmi Ferenczi
Lászlo, “unde au participat capii autorităţilor din fiecare judeţ din Ardealul de Nord şi unde li s-a adus
la cunoştinţă participanţilor felul cum sunt programate trenurile de deportare, condiţiunile deportării şi
locul unde vor fi deportaţi.
Între 18 şi 20 Mai 1944, locotenent col. Ferenczi Ladislau, reprezentând şi substituind pe
Endre Lászlo, a convocat şi la Cluj o conferinţă administrativă similară cu cea de la Muncacevo. La
această conferinţă, au participat reprezentanţii administraţiei civile şi militare din regiunea Clujului,
cuprinzând Clujul, Dejul şi Bistriţa, precum şi regiunea secuiască cu Tg.Mureşul şi Reghin. La acestă
conferinţă locot.col.Ferenczi Ladislau a instruit pe participanţi asupra modului cum trebuie să-i
învagoneze pe evrei, în scopul deportării lor în Germania.
Deportarea tuturor evreilor din toate ghetourile din Ardeal, s-a făcut în modul cel mai
neomenos. Pe căldurile de la sfârşitul lunii mai, sau de la începutul lunii iunie 1944, au fost îmbarcaţi
într-un vagon de marfă câte 70-80 persoane, de-a valma, bărbaţi, femei şi copii, tineri şi bătrâni,
sănătoşi şi bolnavi.
În fiecare vagon nu s-a pus decât două găleţi, una pentru apă şi alta pentru W.C. Înainte de
îmbarcare, fiecare evreu a mai fost percheziţionat o dată, pentru ca să le fie confiscate şi ultimele
obiecte. După îmbarcarea în vagon, acestea au fost închise cu lanţuri speciale, iar pasagerii n-au mai
fost lăsaţi prin gări să-şi ia apa necesară, sau ca să golească găleţile murdare. S-a întâmplat chiar mai
mult, şi anume cadavrele celor care au murit în cursul transportului nu au fost scoase din vagon până
la Auschwitz, care era staţia finală.
În afară de această promiscuitate cauzatoare de dureri fizice şi morale, pe tot parcursul
drumului, jandarmii însoţitori au căutat să intimideze în fel şi chip pe cei care îşi făceau călătoria din
urmă.
Aşa s-a întâmplat cu deportarea din regiunea secuiască. Dar la fel s-a întâmplat cu deportarea
evreilor şi de la Sighet şi de a Şimleu şi de la Bistriţa şi în general din toate ghetourile.
Trenurile cu nenorocitele victime au fost conduse până la gara Kosice, iar acolo predate
soldaţilor germani, care le-au condus până la lagărul de muncă şi exterminare de la Auschwitz şi
Birchenau.
Şi cu aceasta, primul act din tragedia evreilor din Ardeal a luat sfârşit, urmând ca actul
următor să fie săvârşit în lagărele de exterminare de către maieştrii discipolilor, cari săvârşiseră primul
act”.
7.2.4.8.5. Masacrul de la Sărmăşel, 8-10 septembrie 1944
şi Luduş-Bogata (13 septembrie 1944)

Una dintre cele mai înfiorătoare masacre la care au fost supuşi evreii pe pământul
Transilvaniei a fost şi cel de la Sărmăşel, jud.Mureş.
Tribunalul Poporului din Cluj a stabilit următoarele referitor la acest cumplit masacru comis
de unguri:
“După 23 august 1944, trupele germano-maghiare, în scop de a câştiga poziţii strategice şi
profitând de luptele ce se dădeau între trupele române şi germane în românia, au pornit la atac
împotriva Ardealului de Sud şi astfel la 5 septembrie 1944 au ocupat comuna Sărmaş şi împrejurimile.
Luată prin surprindere, marea parte a populaţiei române şi evreieşti s-a refugiat din calea
năvălitorilor, însă probabil fiind încercuiţi, locuitorii au stat ascunşi prin pădurile din apropiere.
Autorităţile maghiare, însă au lansat apelul ca populaţia să revină la căminurile părăsite, asigurând-o
că nimeni nu va avea de suferit, nici o persecuţie, şi că li se vor respecta drepturile cetăţeneşti. În urma
trupelor invadatoare, a sosit în comuna Sărmaş şi o companie de jandarmi, sub comanda
locotenentului Balázs, care însă îndată după sosire a fost schimbată de o altă companie de jandarmi, ce
se stabileşte în Sărmăşel şi care era compusă din aproximativ 120 de oameni, era provenită din de la o
şcoală de jandarmi din Zalău, şcoală ce fusese comandată tot de acuzatul căpitan Láncz Lászlo.
Postul de comandă al companiei de jandarmi a fost stabilit în comuna Sărmăşel, având
misiunea să păzească sondele de gaz metan din acea comună şi numai o mică parte a fost trimisă în
comuna Sărmaş, sub comanda plut.maj. Horváth Ştefan.
În afară de plutonierul Horváth Ştefan au mai fost trimişi în Sărmaş şi locotenentul Kállos şi
ajutorul de sublocotenentul Fekete, iar căpitanul Láncz i-a reţinut pe locotenentul Vecsei, pe
plut.major Szabo şi pe plut.Polgár.
Primele măsuri luate de jandarmii din Sărmaş au fost organizarea gărzii naţionale şi
însemnarea tuturor caselor evreeşti cu steaua galbenă. Garda naţională maghiară a fost compusă din
toţi locuitorii unguri ai comunei, începând de la vârsta de 15 ani. În acelaş timp au fost instalate
autorităţi maghiare la pretură şi primărie, primar fiind numit Szallai Alexandru, iar ajutor de primar
Cziraki Iosif.
Încă din primele zile, populaţia maghiară, garda naţională şi soldaţii din armata regulată s-au
dedat la jafuri şi maltratări împotriva populaţiei româneşti şi evreieşti a comunei.
În ziua de 9 septembrie 1944, sub comanda plut.maj. Horváth, echipa de jandarmi maghiari şi
membri ai gărzii naţionale maghiare, au ridicat de la casele lor pe toţi evreii din Sărmaş, în număr de
126, internându-i într-un lagăr înfiinţat în prealabil înb şura şi şopronul casei picherului Pop Ioan.
Încă în timpul internării în acest lagăr improvizat, evreii au fost supuşi la un tratament extrem
de neomenos, fiind bătuţi, puşi la corvezi grele, deposedaţi de toate obiectele de valoare, iar unele fete,
ca Háas Vera şi Weiss Beiluca au fost violate de către jandarmi. Comandantul acestui lagăr a fost
plut.maj. Horváth, având ca ajutor pe plut.maj. Szabo.
Toate aceste operaţiuni au fost conduse şi ordonate de căpit. Láncz Lászlo, care în ziua de 16
septembrie 1944 întreba telefonic pe plut. Horváth dacă a pregătit carele cu boi pentru transportul
evreilor (convorbire auzită de telefonista Elisabeta Păcală, care fusese menţinută la oficiul telefonic
Sărmaş).
Într-adevăr, la orele 18 din aceeaşi zi, plut.maj. Horváth, formează din toţi evreii din lagărul
Sărmaş un convoi, aşezându-i în 12 care cu boi şi sub escorta jandarmilor porneşte acest cortegiu spre
comuna Sărmaşu. Aici, după un popas de o jumătate de oră în faţa companiei, în care timp
plut.Horvath vorbeşte cu căpitanul Láncz, convoiul porneşte mai departe, ajungând pe înserate la locul
numit “Saskut”, în apropierea comunei Cămăraş, unde opreşte la o fântână, în dreptul caselor izolate
ale locuitorilor Moceanu Ioan şi Aluaşi Ioan.
Mai mult, după sosirea convoiului la locul mai sus indicat, au venit dinspre Sărmăşel două
autoturisme încărcate cu soldaţi unguri. Din cele două turisme au coborât căpitanul Láncz cu încă trei
ofiţeri, care împreună cu plut. Horváth s-au urcat pe dealul Saskut, iar după aceea revenind la vale,
plut. Horváth a dat ordin să se descarce carele, iar oamenii să plece acasă, lăsând pe evrei îngrămădiţi
lângă o fântână. În acest timp, trupele sosite au început să patruleze şoseaua, iar evreilor cuprinşi de
spaimă nu li s-a dat voie să facă nici o mişcare şi nici să ia fân sau pâine de la căruţaşi.
Astfel, un jandarm auzind că nişte evrei au cerut pâine de la căruţaşul Vulpe Livadaru, i-a spus
acestuia ca să nu-i dea nimic, deoarece “Aceştia nu mai au nevoie de pâine!”.
Între timp, carele au plecat, iar la grupul de evrei se auzea mereu plânsul copiilor şi al
femeilor, amestecat cu injuriile şi ameninţările jandarmilor. Aşa a durat până la ora două noaptea, când
la un moment dat, din vârful dealului Sascut s-a văzut un felinar făcând semnale, la care a răspuns un
alt felinar din vale, după care grupul evreilor a fost mânat la deal, spre locul unde se vedea primul
felinar. După puţin timp au început masacrul. Împuşcături de armă şi mitralieră şi ţipetele disperate ale
oamenilor măcelăriţi, [care] au durat până aproape de ora cinci, când după ce s-a mai auzit odată un
ultim ţipăt de copil, pe dealul Sascut s-a lăsat liniştea.
Toată această scenă înfiorătoare a fost văzută şi auzită de către locuitorii Moceanu Ioan şi
Aluaşi Ioan, care tot acest timp au stat pitulaţi într-o porumbişte din apropiere. Numărând pe jandarmii
care dimineaţa coborau de pe locul execuţiei, aceşti martorii au constatat că jandarmii erau în număr
de 40.
Îngroparea cadavrelor, căratul lucrurilor jefuite de la victime şi aşezarea lor în camioane a
durat până la răsăritul soarelui şi abia atunci cele două autoturisme împreună cu cele două
autocamioane au plecat înapoi spre Sărmăşel.
Din procesul-verbal din 22 februarie 1945, deshumarea cadavrelor, întocmit de comisia mixtă
de anchetă, compusă din căpitanul Puşcariu Emil, comandant al legiunii de jandarmi Cluj, şi avocatul
M.Karpf [Mattatias Karp este autorul volumului] în calitate de delegat al Federaţiei Uniunilor
Comunităţilor Evreieşti din ţară, precum şi din actul medico-legal din 21 februarie 1945, întocmit de
dl. Mora Emil, Ghiţă Gavrilă şi Hirsch Adolf, se constată că din cele două gropi de pe dealul Sascut au
fost exhumate în total 126 de cadavre printre care: 31 bărbaţi, 52 femei şi 43 copii sub 15 ani.
Din datele cuprinse în cele două acte mai sus citate rezultă că majoritatea cadavrelor prezintă
urme de violenţă sălbatică, fiind mutilate înspăimântător, cu capetele zdrobite de corpuri contondente,
cu picioarele şi mâinile fracturate, iar multe cadavre spintecate de arme albe.
Pe când cadavrele de adulţi prezintă urme de împuşcare, la copii nu s-a putut constata în
general urme de pătrundere a proiectilelor, de unde rezultă că aceştia după ce au fost loviţi şi zdrobiţi,
au fost îngropaţi încă în stare vie.
Cadavrele s-au găsit aruncate de-a valma, unele peste altele, găsindu-se totuşi corpuri
îmbrăţişate: un soţ îmbrăţişându-şi soţia, un tată strângând la piept copilaşul... Toate cadavrele au fost
găsite complet descălţate şi desbrăcate.
Din cauza stării înaintate de descompunere nu s-au putut identifica decât 31 de cadavre.
Imediat ce au terminat isprava lor de la Sascut, jandarmii din Sărmaş, în frunte cu căpitanu
Láncz şi majorul Horváth, nu şi-au permis nici un răgaz, ci în căutarea noilor victime au început să
iscodească prin satele din jurul Sărmăşelului pentru a descoperi pe evreii care reuşiseră până atunci să
se ascundă. Astfel au mai fost descoperiţi şi aduşi în Sărmăşel un număr de peste 40 evrei. Aceasta
spre sfârşitul lunii septembrie”.
Planul criminal al căpitanului Láncz de a lichida şi pe aceşti evrei a fost zădărnicit de un
locotenent-colonel, pe nume Ujházi, care a intervenit în favoarea celor 40 de evrei, eliberaţi până la
urmă de armatele româno-sovietice.
“Apocalipticile masacre” din Sărmăşel - cum le numeşte instanţa Tribunalului Poporului din
Cluj, la 28 iunie 1946, rămân peste veacuri printre cele mai înfiorătoare şi mai însângerate dureri ale
Transilvaniei româneşti, alături de cele de la Ip, Treznea şi din alte localităţi martirizate în acei ani ai
monstruoasei ocupaţii din timpul Dictatului de la Viena.
În şedinţa publică din 5 octombrie 1946, Curtea de Apel Cluj a stabilit vinovăţia criminalului
de război Szabo Bela, care în toamna anului 1944, a condus soldaţii germani din casă în casă, unde
locuiau evrei, care au fost imediat ridicaţi. Cei 14 evrei găsiţi acasă au fost împuşcaţi de soldaţii
germani (rămaşi necunoscuţi) la 13 septembrie 1944, pe hotarul comunei Bogata.
La 8 octombrie 1946 şi 27 noiembrie 1946, Curtea de Apel Cluj a judecat şi condamnat pe
Bartha Elisabeta, născută Somaghi, din Luduş, de 47 de ani, de religie reformată, care în toamna
anului 1944 la 21 septembrie a arătat soldaţilor unguri unde sunt ascunşi doi evrei, Gherhard Wilhelm
şi Stekel Martin, care au fost ucişi de soldaţii unguri şi germani în retragere şi înmormântaţi la
marginea comunei, lângă o apă. Cadavrele lor au fost găsite lângă pârâu şi identificate abia în
primăvara anului 1946.
7.2.4.9. Reacţiile maghiarilor şi saşilor faţă de atrocităţile comise de ocupaţia hortystă

Maghiarii din Transilvania intrată sub stăpânirea Ungariei au reacţionat cu satisfacţie la noua
întorsătură produsă de Dictatul de la Viena. Din rândul acestei etnii au iesit, însă, la suprafaţă monştrii
care, otrăviţi ani de-a rândul de propaganda făţişă şi subversivă ungară, dominaţi de cea mai sălbatică
ură contra românilor, s-au dedat la acte de barbarie care au semănat pe pământul Transilvaniei
numeroase morminte proaspete, tragedii inimaginabile, groază care a îngheţat suflete nevinovate şi de
teroare de nedescris. Numele monştrilor criminali de război sunt cunoscute în mare parte, ca şi crimele
lor împotriva românilor, evreilor, ţiganilor din Ardealul ocupat, împotriva umanităţii înssai.
Nu au lipsit însă - ce-i drept în putine cazuri - şi etnicii unguri localnici care au dat dovadă de
omenie, implicându-se în salvarea unor români din faţa urgiei conaţionalilor lor unguri abrutizaţi la
modul paroxistic şi ajunşi la statutul de fiară care comite crime cu bestialitate şi fără pic de remuşcare
măcar în numele secolelor de civilizaţie şi de istorie la care omenirea a avut acces până la acea dată.
Printre etnicii maghiari de omenie este cunoscut cazul lui Gáll Iosif, care, în chiar marele episod tragic
al istoriei româneşti din anii dictatului, Treznea, a salvat de la moarte pe notarul Mărcuş şi pe încă alţi
câţiva români pe care i-a ascuns în cămara de alimente a moşierului criminal de război Baji Francisc,
ferindu-i astfel de a fi "expuşi furiei celor care masacrau prin comună". Prea numeroase au fost însă
cazurile de constituire în bande dezlănţuite a unor comunităţi aproape întregi de unguri localnici care
au devastat, profanat şi dărâmat din temelii biserici româneşti, în secuime mai ales, au jefuit şi
incendiat casele românilor ori au maltratat şi linşat pe români sau au participat la masacrele colective
alături de armata ungară de ocupaţie care înainta "victorioasă".
Dar, dacă aceste monstruozităţi îşi au legile lor, nu sunt lipsite de semnificaţie nici cazurile în
care chiar unguri localnici au căzut jertfă, alături de români, valului de barbarie dezlănţuită. Este, de
asemenea, cunoscut cazul fetei Juhasz Sarolta, maghiară, slujitoare la familia preotului martir Bujor
din Mureşenii de Câmpie, care a fost ucisă, împreună cu întreaga familiei Bujor, de criminalii de
război conduşi de lt. Gordas Gergely.
Nu au lipsit apoi suferinţele şi privaţiunile îndurate şi de etnicii unguri localnici, datorate
regimului de dictatură şi arbitrariu instaurat în Ardealul ocupat. Reacţiile de frustrare ale unor etnici
unguri i-au costat privarea de libertate. Sunt numeroase procesele de judecată în care pe rol erau
asemenea cazuri. Astfel, tânăra de 22 de ani, Horváth Erzsebet, reformată, născută în Şardu, fiind în
tabăra de refugiaţi din Floreşti, de lângă Cluj, i-a zis mamei ei, ambele refugiate, ca şi ceilalţi internaţi,
din Ardealul rămas României, aşa-zis "de Sud" - desigur, exasperată de condiţiile din tabără -: "Numai
de ar da Dumnezeu ca dimineaţă că vină românii, că apoi fac ei ordine. De ar fi totdeauna stăpânire
românească !" A fost condamnată pentru aceste vorbe la 14 zile de închisoare. Tot astfel, Baka István,
de 32 de ani, romano-catolic, născut şi domiciliat în Cluj, maghiar, pentru că a spus, la 5 noiembrie
1841 în Cluj - dezamăgit, fireşte, de noua "ordine ungară", că "Toţi ungurii fură şi înşeală, nu numai
românii", a fost condamnat la 2 luni închisoare în numele "sfintei coroane ungare", pentru "defăimarea
onoarei naţiunii ungare si statului ungar". Tot dezamăgit de guvernarea ocupantului trebuie să fi fost şi
Kaszas Gyula, de 35 de ani, unitarian, născut în Budeni, domiciliat în Cluj, care a spus, la 14 ianuarie
1943 în Dej, că "Ungaria numai atât va fi Ungaria până când muncitorii se vor solidariza, pentru că
după aceea nu va mai fi Ungaria". Pentru că "a ştirbit cinstea şi credibilitatea statului şi naţiunii
ungare", a primit 8 luni de detenţie. Biro Odon, de 45 de ani, născut în Aiud, refugiat în Cluj, reformat,
a declarat în Lita (azi jud. Cluj) că "În România a fost mai bine decât aici. Dacă statul [ungar] i-a
găzduit de ce nu le poartă de grijă. Statul [ungar] ar vinde ţara şi pentru un pahar de vin". Judecat la
Cluj, a primit 4 luni de închisoare. Fekete Márton, de 34 de ani, de religie reformată, născut în Mugeni
(azi jud. Harghita), domiciliat în Cluj, tată a doi copii, a fost şi el condamnat la 6 luni închisoare
pentru că a fost auzit spunând, în gara Cluj, următoarele: "Mi-e greaţă de uniforma maghiară ... M-am
săturat de armata ungară pentru că s-au dat armatei ungare 2.000 de pengö de când au venit ungurii".
O biată femeie, de 54 de ani, de religie unitariană, fără avere şi fără şcoală, pe nume Varga Julianna,
fiind ieşită cu o zi înainte din spital, operată de ulcer şi stând la rând deja două ore în frig, pe strada
Lupului (azi str. M. Kogălncieanu) în Cluj, la oficiul de distribuire a lemnelor, a spus unei femei că
"Domnii ar trebui să iasă din birou, că nu le pasă de săraci. Eu nu vorbesc doar în numele meu, ci şi al
tuturor celor care se chinuiesc din cauza domnilor". Este condamnată pentru cele spuse: "În numele
sfintei coroane ungare", la o lună de închisoare. Si exemplele pot continua.
De remarcat este şi faptul că nici o manifestare de solidaritate organizată din partea etnicilor
unguri din Ardealul ocupat faţă de tragedia românilor şi evreilor, care se desfăşura alături, nu se
înregistrează în documente, iar numeroşi criminali de război dintre etnicii unguri localnici au rămas
nepedepsiţi.
Populaţia săsească/germană din Ardealul cedat s-a organizat, în mare parte, în Volkhund. Se
cunosc numele criminalilor de război ridicaţi din sânul acestei etnii, care au contribuit la persecutarea,
ghetoizarea şi deportarea evreilor. Numărul acestora este însă cu mult mai mic decât al criminalilor de
război unguri din Ardealul ocupat. După război, ruşii au culpabilizat pe nedrept etnia germană din
întreg Ardealul pentru perioada 1940-1944 şi au deportat foarte mulţi capi de familie şi familii întregi
de saşi şi germani, în Siberia, de unde mulţi nu s-au mai întors.
7.2.4.10. Procesele criminalilor de război

Vinovaţii de atrocităţile şi masacrele în masă, de teroarea şi degradarea condiţiei de om,


instituite împotriva populaţiei paşnice româneşti şi evreieşti, în principal, în teritoriul cedat în urma
odiosului Diktat de la Viena au fost în parte judecaţi de Tribunalul Poporului din Cluj în 1946 şi de
Curtea de Apel Cluj în perioada 1946-1952, dar şi de Curtea de Apel Bucureşti şi de Înalta Curte de
Casaţie şi de Justiţie din Bucureşti. Despre odioasele crime şi masacre colective comise odată cu
ocuparea nord-vestului României în perioada 8-24 septembrie 1940, îndeosebi despre cele comise la
Ip, Treznea, Huedin, Mureşenii de Câmpie, Zalău, şi despre procesele autorilor acestor masacre, s-au
înscris o serie de articole, studii, lucrări de sinteză, începând chiar din acea toamnă de martiraj
românesc1. Mai puţin s-a concentrat atenţia asupra actului justiţiar însăşi, asupra modului în care s-a
făcut dreptate miilor de oameni ale căror destine au fost frânte şi chiar distruse.
Desigur că, prin amploarea lor, unele atrocităţi şi masacre - cum au fost cele de la Ip şi
Treznea - trebuiau să formeze cap de acuzare la un tribunal internaţional, în celebrul proces de la
Nurnberg de exemplu, deoarece şi acestea sunt mari crime contra umanităţii. Tribunalul Militar
Internaţional de la Nurnberg a adus în instanţă doar pe liderii Germaniei naziste. Aşa a apărut instituţia
numită Tribunalul Poporului, şi nu numai în România de după război, ci şi în Ungaria (Tribunalul
Poporului din Budapesta, de exemplu)2, Austria (Tribunalul Poporului din Viena)3, instituţie care a
judecat pe criminalii “locali”, vinovaţi de crime de război şi de dezastrele ţărilor respective.
În România, Tribunalul Poporului s-a constituit după promulgarea legii nr.312 din 1945 pentru
urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război şi a celor
care au ordonat sau săvârşit represiuni colective sau individuale în scop de persecuţie politică sau din
motive rasiale asupra populaţiei civile. Astfel, pe baza legii nr.522/1945 lua fiinţă în data de 10 iulie
1945 Tribunalul Poporului, instituţie menită să judece în mod special crimele de război.4 La Cluj,
Tribunalul Poporului funcţiona în clădirea Curţii de Apel Cluj5, în sala 123 a fostei Curţi cu Juri.6 Prin
decizia nr.21788/1946 a Ministerului Justiţiei, completul de judecată al acestui tribunal s-a format din:
dr.Nicolae Matei - preşedinte şi dr.Nerva Al.Hărănguş - asesor. Printr-o altă decizie nr.21789/1946,
Ministerul Justiţiei numea la acest tribunal şapte judecători populari, reprezentând diferite formaţiuni
politice şi sindicale şi anume: Pavel Boja, de la Frontul Plugarilor; Belovay Istvan, de la Partidul
Comunist Român; Szatmari Sandro, de la Frontul Social Democrat; Gheorghe Dan, de la Confederaţia
Generală a Muncii; Vasile Albu, de la Partidul Naţional Liberal; Nicolae Vasiu, de la Partidul Naţional
Popular şi Augustin Mureşan, de la Frontul Plugarilor. Prin decizia nr.23668/1946, acelaşi minister
mai numea la Tribunalul Poporului din Cluj acuzator public pe Petre Grozdea (numit acuzator public
la Tribunalul Poporului din Bucureşti, delegat la Cluj o perioadă de timp). Alţi acuzatori politici,
numiţi tot la Tribunalul Poporului din Cluj au fost: Ghiron Moraru7, Grigore Râpeanu, Banyai Laszlo
ş.a. Ziarul “Tribuna Nouă” din Cluj îşi informa cititorii în 26 februarie 1944 că prin înalt decret regal a
fost numit acuzator public la cabinetul II de pe lângă Tribunalul Poporului din Cluj Eugen Man din
Reghin, instanţa completându-se “cu un om de valoare”.
Imediat după constituire, Tribunalul Poporului din Cluj a început anchetarea unor criminali de
război. A adunat date, dovezi, mărturii, probe privind masacrele şi crimele săvârşite pe teritoriul din
nord-vestul României. Opinia publică românească şi-a pus mari speranţe în această instituţie, definită
în presa vremii “instrument de dreptate populară pentru sancţionarea celor vinovaţi de crime de
război” 8. Presa clujeană, mai ales, se făcea ecoul acestor demersuri justiţiare.9 Încrederea în puterea
noului tribunal constituit de a aduce în instanţă - de oriunde s-ar afla - şi de a pedepsi pe autorii
monstruoaselor masacre şi crime, era la acea dată deplină. Gheorghe Isacu scria, de exemplu, în
“Tribuna Nouă” din 29-30 octombrie 1945, în articolul “Masacrele de la Treznea” (scris pe baza
cercetărilor şi dezvăluirilor făcute de acuzatorul public de la Tribunalul Poporului din Cluj, Grigore
Râpeanu) astfel: “La Treznea, sat de margine a României, crucile de lemn s-au ridicat triste către cer,
învechindu-se cu cinci ierni şi cu cinci primăveri/.../Astăzi ele acuză!/.../Cei care au reuşit să fugă din
faţa răspunderii nu vor putea sta mult liniştiţi!” Ştim astăzi că, din păcate, această dorinţă de justiţie nu
s-a îndeplinit. Principalii vinovaţi ai crimelor, pe care crucile de lemn de la Treznea şi Ip îi acuzau, nu
au putut fi aduşi în faţa instanţei, sustrăgându-se de la răspundere şi pedeapsă. S-a instituit chiar o
convenţie între România şi Ungaria pentru extrădarea criminalilor de război10, dar Ungaria nu şi-a
onorat această obligaţie. În septembrie 1945 acuzatorii publici dr.Avram Bunaciu şi Banyai Laszlo de
la Tribunalul Poporului din Cluj plecau la Budapesta pentru a trata cu oficialităţile ungare problema
extrădării criminalilor de război. După încheierea convenţiei de extrădare s-a sperat să fie aduşi în
România pentru judecată şi principalii autori morali ai crimelor din nord-vestul României ocupate:
Horthy şi Wert Henrik, ultimul fost şef de stat major al armatei ungare. Al treilea autor moral
principal, Teleki Pal, decedase în 1941. Cunoaştem azi că aceşti criminali nu au fost extrădaţi
României pentru judecare. Punerea în aplicare a convenţiei de extrădare a criminalilor de război
încheiată între România şi Ungaria rămâne încă o problemă de cercetat. Se cunoaşte din presă cazul
extrădării generalului de brigadă Rajnay Karoly, fostul comandant militar al Oradiei şi prefect al
acestui oraş. A fost adus în România pentru judecare după ce a mai fost judecat şi în Ungaria11.
Tribunalul Poporului din Cluj l-a judecat şi condamnat în data de 31 mai 1946 la douăzeci de ani
temniţă grea pentru complicitate şi autorat la crimă12.
Tribunalul Poporului din Cluj a adus 9 sentinţe, sau hotărâri în perioada 13 martie - 28 iunie
1946.
Faptul că Tribunalul Poporului din Cluj nu a putu aduce în faţa instanţei pe numeroşi criminali
de război, judecându-i astfel în contumacie, este o dovadă că justiţia română din acei ani nu şi-a putut
îndeplini cu adevărat menirea, iar dreptatea istorică faţă de numeroşii martiri români căzuţi în acei ani
de neagră teroare ungară nu s-a putut realiza decât mai mult formal. Este edificator faptul că din totalul
de 72 de criminali unguri (52 din Ungaria şi 30 din România), condamnaţi la moarte de Tribunalul
Poporului din Cluj în perioada 13 martie - 28 iunie 1946, absolut toţi au fost judecaţi în contumacie.
Într-o istorie universală a justiţiei de după cel de-al doilea război mondial, care să analizeze modul
cum umanitatea a reuşit să rezolve o problemă de conştiinţă faţă de memoria victimelor acelui flagel,
numeroasele judecări în contumacie a principalilor vinovaţi de crime de război şi de crime contra
umanităţii, de la Tribunalul Poporului din Cluj, vor intra, cu siguranţă, în balanţa negativă a
neîndeplinirii idealului de justiţie umană.

7.2.4.10.1. Hotărârile Tribunalului Poporului din Cluj

Cele 9 hotărâri ale Tribunalului Poporului din Cluj, deşi plătesc tributul lor ideologiei epocii,
rămân însă pentru umanitate documente zguduitoare despre atrocităţile comise de armata ungară cu
prilejul ocupării nord-vestului României, ajutată de “o parte din populaţia de origine etnică maghiară
din Ardealul de Nord”. Este cutremurătoare tragedia numeroaselor victime: ţărani paşnici, intelectuali,
evrei, patrioţi români, femei, şi, cu adevărat zguduitoare, tragedia morţii violente a numeroşi copii
nevinovaţi. În faţa memoriei lor, umanitatea însăşi se poate considera vinovată, deoarece nu a ajuns la
acel grad de organizare care să permită prinderea, extrădarea şi aducerea în faţa instanţei a oricăror
criminali, oriunde s-ar afla ei ascunşi.
După desfiinţarea Tribunalului Poporului din Cluj, actul de justiţie privind pedepsirea
criminalilor de război este preluat de Curtea de Apel Cluj, în perioada 1946-1952, şi în această instanţă
plătind un oarecare tribut ideologiei epocii, dar reuşind să condamne numeroşi criminali, de la
pedepsele cele mai mari, cântărindu-se gradul de vinovăţie al fiecăruia implicat şi vinovat de marea
tragedie a Ardealului ocupat. Actul de justiţie s-a făcut de astă dată sub aspect mai... practic, deoarece
mulţi criminali de război au fost judecaţi sub stare de arest, deşi şi de astă dată marii vinovaţi au fost
judecaţi în contumacie, în speţă cei condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din Bucureşti a casat unele hotărâri ale Tribunalului
Poporului din Cluj, astfel că unii criminali de război au fost rejudecaţi de Curtea de Apel din Cluj şi au
reuşit să obţină pedepse mai uşoare, câţiva au fost chiar achitaţi, dar multora Curtea de Apel Cluj le-a
respins cererea de revizuire a sentinţei date, reamintind faptele odioase ale revizuentului. În câteva
cazuri Curtea de Apel Cluj şi-a declinat competenţa judecării unor criminali care au comis crime în
afara teritoriului românesc şi au fost trimise procesele Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru a putea cuprinde o perspectivă asupra tragediei Transilvaniei ocupate, redăm mai jos
condamnările şi numele celor acuzaţi, judecaţi şi condamnaţi pentru crime de război în perioada 1946-
1952, cu scurte date despre aceştia.

7.2.4.10.2. Sentinţele Curţii de Apel Cluj în procesele criminalilor de război, 1946-


1952

Curtea de Apel Cluj a dat următoarele sentinţe în procesele criminalilor de război, în perioada
1946-1952:
1) muncă silnică pe viaţă plus muncă silnică pe viaţă plus 15 ani temniţă grea: Iuhasz
Ernest (fost plutonier de grăniceri în com.Band, jud.Mureş) şi Borbely Ludovic (fost grănicer la
pichetul de grăniceri din comuna Band, jud.Mureş) - ambii în contumacie, prin decizia penală din 10
octombrie 1946 (pentru crimele de la Band, jud.Mureş);
2) muncă silnică pe viaţă plus muncă silnică pe viaţă plus 10 ani temniţă grea: Lörinczi
Adalbert, Perlaki Ivan (Curtea de Apel Cluj respinge cererea de revizuire înaintată de mama lui Perlaki
Ivan, acesta fiind decedat la 7 februarie 1945 într-un lagăr din Rusia, ajuns acolo, bineînţeles, după
odioasele crime pe care le-a comis la Band, jud.Mureş) şi Szabo Mihai Iuţui (foşti domiciliaţi în Band)
- în contumacie, prin decizia penală din 10 octombrie 1946 (pentru crimele de la Band, jud.Mureş);
3) muncă silnică pe viaţă plus muncă silnică pe viaţă: Tollas Karol al lui Karol (de 25 ani,
n.Nicoleşti, fost grănicer cu grad de fruntaş la pichetul de grăniceri din com.Band, jud.Mureş) - în
contumacie, prin decizia penală din 8-9 octombrie 1946 (pentru crimele de la Band, jud.Mureş);
4) muncă silnică pe viaţă plus 15 ani muncă silnică: Szecsi Francisc* (din Csenger, jud.Satu
Mare, Ungaria) - în contumacie, prin decizia penală din 7 octombrie 1946 (pentru crimele de la Band,
Fânaţe,Şincai);
5) muncă silnică pe viaţă plus 10 ani muncă silnică plus 2 ani închisoare corecţională
plus un an închisoare corecţională: Szilagyi Ernest zis Pasztai (de 36 ani, de religie reformată, n.în
Cecălaca, jud.Mureş) prin decizia penală din 10 octombrie 1946 (achitat prin sentinţa din 27 martie
1948 a Curţii de Apel Cluj, în urma casării sentinţei din 1946 de către |nalta Curte de Casaţie şi
Justiţie);
6) muncă silnică pe viaţă plus 10 ani temniţă grea: Szabo Sigismund (Zsiga) (de 48 ani,
n.în Band, de religie reformat), Oswath Coloman (din Band, jud.Mureş - în contumacie) şi Retesdi
Mazsj (fost grănicer la pichetul din Band, jud.Mureş - în contumacie) - prin decizia penală din 10
octombrie 1946 (pentru crimele de la Band, jud.Mureş);
7) muncă silnică pe viaţă plus 2 ani închisoare corecţională: Balogh Stefan (din Şincai,
jud.Mureş) - în contumacie, prin sentinţa penală din 1946 (pentru crimele de la Şincai, jud. Mureş);
8) muncă silnică pe viaţă: Takacs Ştefan - prin sentinţa din 1 iulie 1946 (Curtea de Apel Cluj
i-a respins recursul prin sentinţa din 11 noiembrie 1950); Gherman Mihai (fost ajutor de primar în
com.Râciu, jud.Mureş) şi Dozsa Francisc (cu ultimul domiciliu în com.Miheşu de Câmpie, jud.Mureş)
- ambii în contumacie, prin sentinţa din 19 septembrie 1946 (pentru maltratarea cu cruzime a
românilor din Râciu, Bozed, Crăieşti, Nima, Sânmartinu de Câmpie); Vincze Alexandru (fost ofiţer în
armata ungară, originar din Cluj) - în contumacie, prin sentinţa din 2 octombrie 1946 (Curtea de Apel
Cluj respinge cererea de revizuire a sentinţei înaintată de soţia condamnatului, Vincze Barta din Cluj,
prin sentinţa din 14 iunie 1950); Nagy Gaspar (fost sergent major de jandarmi ungur din judeţul Ciuc)
- în contumacie, prin decizia penală 270/1946; Kardos Stefan (n.la 7 august 1902, în Kunszentmarton,
Ungaria) - în contumacie, prin sentinţa din 30 septembrie 1946); Siklodi Ioan a lui Alois (de 50 ani, n.
în Ditrău, jud.Ciuc), Simon Stefan (n.în Ditrău, jud.Ciuc) (achitat prin sentinţa din 1 septembrie 1949),
Mezei Ignat şi Puşcaş Francisc (toţi cu ultimul domiciliu în Ditrău) - în contumacie, prin sentinţa din 4
octombrie 1946; Kiss Carol, Szasz Stefan zis Pista şi Fekete Mihai (din com.Şincai, jud.Mureş) - în
contumacie, prin sentinţa din 7 octombrie 1946 (pentru atrocităţile din Şincai, Fânaţe, jud.Mureş);
dr.Krasznay Vasile (de 52 ani, romano-catolic, n.Satu Mare, ultimul domiciliu în Nyiregyhaza,
căsătorit, cu 2 copii, arestat în Penitenciarul Cluj) - prin sentinţa din 20 aprilie 1948, pentru cruzimi şi
sadism contra evreilor din lagărul de la Cehei); Patacs Balazs (de 40 ani, n.în Salonta, jud.Bihor, de
religie reformată şi de ocupaţie vopsitor) - arestat, prin sentinţa din 7 iulie 1948 (dovedit de participare
la evacuarea şi maltratarea românilor din Salonta în 1940, la internarea, deportarea şi maltratarea
evreilor din Salonta); Nagy Ignat, Urus Alexandru şi Nemeth Alexandru (toţi cu domiciliul ultim în
Covasna) - toţi în contumacie, prin sentinţa din 22 octombrie 1948 (au ucis bestial un soldat român
care se întorcea acasă în toamna anului 1944) (lui Nemeth alexandru Curtea de Apel Cluj îi respinge
ca tardivă cererea de revizuire a sentinţei publicate în ziarul “Universul” din 1948 - prin sentinţa din
14 iunie 1950); Robert Gazner (n.25 aprilie 1910, în Sicu Mare, j.Năsăud, preot) - în contumacie, prin
sentinţa din 29 noiembrie 1948; Juhasz Nicolae (plutonier major la jandarmi, ungur), Kun Alexandru,
Jegenyei Iosif (foşti jandarmi) - toţi în contumacie, prin sentinţa din 14 februarie 1949 (pentru că au
ucis pe Teodor Jucan şi pe Alexandru Fizeşan în toamna anului 1944); Rapolczi Eugen senior şi
Rapolczi Eugen junior (foşti domiciliaţi în Şomcuta Mare, jud.Maramureş) - ambii în contumacie, prin
sentinţa din 7 septembrie 1949 (pentru instigare antisemită în perioada 1940-1944 şi participare la
internarea şi deportarea evreilor în condiţii de exterminare); Medgyesi Iosif* (fost plutonier major de
jandarmi, originar din Ungaria) - în contumacie, prin sentinţa din 20 octombrie 1949 (pentru instigarea
la uciderea a doi evrei în comuna Bârsana, jud.Maramureş, refugiaţi din ghetoul din Berbeşti,
jud.Maramureş); dr.Balazs Endre (fost avocat, cu ultimul domiciliu în Cluj) - în contumacie, prin
sentinţa din 3 aprilie 1950 (pentru partipare la internarea evreilor în ghetoul din Cluj şi jefuirea
acestora); Biro Deneş (de 29 ani, n. în Tomeşti, jud.Ciuc, domiciliat în Miercurea Ciuc) - în
contumacie, prin sentinţa din 19 aprilie 1950 (pentru maltratările evreilor în detaşamentul de lucru pe
care-l conducea, nr.110/7, în iulie-septembrie 1944); Demeter Iuliu (agricultor, fost cu domiciliu în
com.Mihai Viteazul, jud.Turda) - în contumacie, prin sentinţa din 15 mai 1950 (fiind condamnat tot
atunci la muncă silnică pe viaţă şi “pentru crimă contra păcii”; acuzat de crimă de război pentru jafuri
“pe teritoriul în care se purta războiul”); Berthy Albert (colonel, fost comandant militar al plăşii
Sălard, jud.Bihor) şi Szenyesi Iosif (preot, fost cu domiciliul în Sălard) - ambii în contumacie, prin
sentinţa din 21 iunie 1950 (pentru “prigoană aprigă şi persecuţii feroce împotriva populaţiei româneşti,
în scop de exterminare şi împotriva averii şi aşezămintelor acestei populaţii în scopul de distrugere şi
radiere de pe faţa pământului”, în timpul administraţiei ungare, pentru arestări, maltratări, schingiuiri
şi expulzări a “unui mare număr de locuitori români, în majoritate intelectuali din acea plasă”, pentru
dezvelirea acoperişului şi demolarea până în temelii a bisericii ortodoxe române din comuna Sălard”);
Isaszegi Gheorghe* (fost plutonier de grăniceri la postul din cătunul Ciugheş, jud.Ciuc, originar din
Mezöhegyes - Ungaria) - în contumacie, prin sentinţa din 14 august 1950 (pentru că a ucis, împreună
cu Nyics Petru, cinci grăniceri români în toamna anului 1943, “în timp ce aceştia se găseau în
patrularea obişnuită pe teritoriul românesc”); Tohati Vasile (fost administrator la Primăria Marghita,
jud.Bihor) - în contumacie, prin sentinţa din 11 octombrie 1950 (pentru instigarea soldaţilor unguri la
uciderea lui Constantin Jurj, în toamna anului 1940, în com.Marghita, jud.Bihor); Sükösdi Alexandru
(preot, din com.Ozd, jud.Târnava Mică) - în contumacie, prin sentinţa din 13 noiembrie 1950 (pentru
complicitate prin instigare la uciderea a doi ţărani români: Lucaci Ioan şi Fodor Adam, la 8 septembrie
1944, în comuna Ozd); Szabo Salamon (de 31 ani, n.în Mereşniţa, jud.Maramureş, comerciant, evreu,
membru al fracţiunii fasciste sioniste a organizaţiei Betar) - în contumacie, prin sentinţa din 31
ianuarie 1951 (pentru maltratarea coreligionarilor dintr-un detaşament de muncă forţată, care lucra în
zona Deda-Topliţa, îşi însuşea pachete trimise de comunitatea evreiască O.M.Z.S.A. din Budapesta,
teroriza pe ceilalţi evrei etc.); Bittay Bela (fost administrator de moşie, cu ultimul domiciliu în
com.Feldioara, jud.Cluj) şi Szasz Ludovic (originar din Dâmbu, jud.Mureş) - prin sentinţa din 15
august 1951 - ambii în contumacie, fiind refugiaţi în Ungaria (pentru că fiind aţâţaţi la “ură şovină
împotriva locuitorilor români, organizând bande de terorism, au jefuit în luna august 1944 satele
româneşti, în special comuna Cătina” şi “au împuşcat mortal pe fetiţa Rusu Letiţia, în vârstă de 16
ani”); locotenent Vass (fost comandant al unei unităţi militare ungare care în toamna anului 1940 era
cazată în com.Nuşfalău, jud.Sălaj) şi plutonier Vegvari (din aceaşi unitate ca şi precedentul) - ambii în
contumacie prin sentinţa din 18 iunie 1952 (pentru masacrul de la Zăuan, jud.Sălaj);
9) 25 de ani muncă silnică: Kiss Elemer (ajutor de sublocotenent în armata ungară, din
Dragu, j.Cluj) - în contumacie, prin sentinţa din 23 noiembrie 1948 (pentru uciderea a doi grăncieri
români în Păniceni, j.Cluj); Varga Ludovic (de 28 ani, fiul lui Francisc şi Maria, n.Tarian, jud.Bihor,
ţăran) - în contumacie, prin sentinţa din 8 februarie 1950 (pentru masacrul de la Tarian, jud.Bihor);
10) 20 de ani muncă silnică: Szabo Stefan (ultimul domiciliu în Târgu Mureş) - prin sentinţa
din 24 septembrie 1946 (în contumacie, iar prin sentinţa din 23 octombrie 1946 se dispunea arestarea
lui); Laszlo Iuliu (fiul lui Matei şi Maria, n. în Oradea, la 14 noiembrie 1912, romano-catolic,
vopsitor) - prin sentinţa din 11 octombrie 1948; dr.Belteki Alexandru (de 43 ani, n. în Reghin, de
religie reformată, cu doi copii, medic, fost medic al oraşului Reghin în perioada ocupaţiei ungare) - în
contumacie, prin sentinţa din 10 noiembrie 1948; Szigyarto Niculae, Molnar Ştefan (domiciliat în
Iclod, jud.Cluj) şi Kadar Ştefan (domiciliat în Cuzăplac, j.Cluj) -toţi în contumacie, fugiţi în Ungaria,
prin sentinţa din 29 noiembrie 1948 (pentru uciderea a doi grăncieri români în Păniceni, la 3 iunie
1943); David Alexandru (fost sublocotenent, fost comandant de grăncieri în Bilbor, jud.Mureş) - în
contumacie, prin sentinţa din 11 martie 1949 (pentru maltratarea cu cruzime a muncitorilor, în special
români din şantierul Bilbor); Öri Zoltan (fost secretar la Chesturii de Poliţie Satu Mare, cu ultimul
domiciliu în Satu Mare) - în contumacie, prin sentinţa din 7 mai 1952 (pentru maltratarea evreilor în
1940);
11) 15 ani muncă silnică: Deoz Deszö, Tar Pál şi Molnar Francisc (foşti grăniceri în armata
ungară, la pichetul din Someşeni) - prin sentinţa din 17 septembrie 1946 (pentru maltratarea bestială a
unui tânăr student român în teologie, în mai 1943); Nagy Bela (fost sergent în armata ungară) - în
contumacie, prin sentinţa din 20 septembrie 1946 (pentru maltratarea românilor din Aghireşu,
jud.Cluj); Kovacs Iosif (de 49 ani, n.în Aghireşu, jud.Cluj) - prin sentinţa din 3 octombrie 1946
(pentru acţiunile teroriste contra românilor şi evreilor din Aghireşu, jud.Cluj); Czirek Carol şi Iakob
Elek - prin sentinţa din 1 octombrie 1946 (pentru cruzimea cu care a maltratat populaţia românească
din Crăieşti, Nima, Sânmartin şi Bosed, jud.Mureş); Csutak Ştefan (31 de ani) - prin sentinţa din 17
septembrie 1946 (Curtea de Apel Cluj îi admite opoziţia la sentinţă, prin sentinţa din 10 octombrie
1947); Ormay Pal (de 52 ani, preot romano-catolic din Tăşnad, jud.Sălaj) - arestat, prin sentinţa din 7
mai 1948 (pentru maltratarea românilor); Ratonyi Eugen (de 53 ani, funcţionar, cu ultimul domiciliu în
Satu Mare fost comandant al companiei de muncă 108/59 formată din detaşamentişti evrei) - în
contumacie, prin sentinţa din 17 noiembrie 1951;
12) 15 ani temniţă grea: Antal Alexandru, Pall Alexandru lui Iosif, Molnar Pavel, Toth
Samoil lui Samoilă, Kadar Vilhelm, Székelyhidi Stefan (fost şef al postului de grăniceri din Belin,
j.Trei Scaune) - toţi în contumacie, prin sentinţa din 9 octombrie 1946 (Curtea de Apel Cluj rejudecă
pe Molnar Pavel (de 49 ani, reformat, născut în Hăghig, dom.Belin, jud.Trei Scaune) şi pe Antal
Alexandru (de 43 ani, unitarian, născut în Târgu Secuiesc, domiciliat în Belin, tată a 4 copii) şi-i
condamnă la 5 ani temniţă grea;
13) 15 ani închisoare corecţională: Szabo Bela al pârcălabului (din Luduş, jud.Turda de 17
ani) - în contumacie, prin sentinţa din 5 octombrie 1946 (pentru complicitate la masacrarea a 15 evrei
din Luduş în 13 septembrie 1944, pe hotarul comunei Bogata, jud.Mureş);
14) 10 ani muncă silnică plus 5 ani temniţă grea: Szekely Nicolae (de 34 de ani, din
Mădăraşu de Câmpie) - în contumacie, prin sentinţa din 10 octombrie 1946 (cazul Band, jud.Mureş);
Farkas Aron (de 64 ani, n.Rediu, jud.Cluj, ţăran, arestat) - prin sentinţa din 14 august 1950 (pentru
denunţarea românilor din Rediu şi participare la deportarea lor în Ungaria, de unde nu s-au întors decât
7 persoane din totatul de 39 deportaţi);
15) 10 ani temniţă grea plus 3 ani detenţiune simplă: Cseiszperger Petru (arestat) - prin
sentinţa din 20 octombrie 1951;
16) 10 ani muncă silnică plus 2 ani închisoare corecţională: Kadosi Iuliu (de 24 ani,
n.Dileu Nou, ţăran) - în contumacie, prin sentinţa din 7 octombrie 1946 (cazul Şincai);
17) 10 ani muncă silnică: Boda Vasile (n. Diosad, j.Sălaj, de 41 ani, portar de hotel) - prin
sentinţa din 4 octombrie 1946 (pentru persecutarea evreilor, ca informator al Poliţiei ungare din Cluj)
(sentinţă casată de Înalta Curte de Casaţie şi rejudecat la 6 luni închisoare corecţională, prin sentinţa
Curţii de Apel Cluj din 17 februarie 1948); Szilagyi Nicolae (de 38 ani, fiul lui Iosif şi Rachila, n. în
Aiud, domiciliat în Dej, arestat, fost şef al organizaţiei fasciste “Nyilas” din Dej, pantofar - prin
sentinţa din 29 aprilie 1949 (pentru complicitate la internarea evreilor în lagăr, în mai-iunie 1944)
(pentru schingiuiri şi bătăi care au dus la moartea a 4 evrei); Bardos Ioan* (n.21 mai 1903 în Recsag,
comitatul Nograd, fost plutonier de jandarmi, căsătorit, cu 4 copii) - în contumacie, prin sentinţa din 8
februarie 1950 (cazul Tarian, jud.Bihor); dr.Csaba Vasile (fost pretor de plasă în Satu Mare) - în
contumacie, prin sentinţa din 7 mai 1952 (pentru internarea evreilor în lagăr);
18) 10 ani temniţă grea: Gergely Emeric lui Aron, Kovacs Stefan lui Stefan, Demeter Aron,
Szolga Iosif lui Emeric, Gyergyai Alexandru (Gergely) şi Vacza Gheorghe* (prin sentinţa din 10
aprilie 1947 se respinge cererea Parchetului Curţii de Apel Cluj de a se corecta numele din Vacza
Gheorghe în Vacza Vasile - toţi în contumacie, prin sentinţa din 3 octombrie 1946 (cazul Belin);
19) 10 ani detenţiune riguroasă: Szatmari Martin (de 57 ani, n.Lona de Sus, jud.Cluj, ţăran,
de religie reformată) - prin sentinţa din 3 octombrie 1946 (pentru atrocităţile de la Lona de Sus,
jud.Cluj); Szabo Carol - prin sentinţa din 13 septembrie 1946 (Curtea de Apel îi respinge cererea de
revizuire prin sentinţa din 15 iulie 1948);
20) 8 ani muncă silnică: Szabo Alexiu (n.9 noiembrie 1919, în Episcopia Bihorului, fiul lui
Elek şi Estera, zidar) - arestat, prin sentinţa din 7 mai 1951 (pentru maltratarea şi schingiuirea evreilor
din detaşamentul de lucru 12/4 din Tăşnad);
21) 8 ani temniţă grea: Laszlo Ignatie (fiul lui Andrei şi Iuliana, de 52 de ani, născut la 28
ianuarie 1989, în Sâncrai, jud.Odorhei, protopop, paroh al Parohiei rom.cat. din Gheorgheni, j.Trei
Scaune) - arestat, prin sentinţa din 13 septembrie 1950 (pentru incitare la ură şi violenţă contra
românilor); dr.Pallo Arpad (de 48 de ani, n. în Zimbor, medic în Cluj, căsătorit, cu un copil) - în
contumacie, prin sentinţa din 19 noiembrie 1951 (pentru terorizarea şi maltratarea evreilor, în special a
medicilor şi farmaciştilor evrei);
22) 7 ani muncă silnică: dr.Szöllösi Arpad (avocat, n. în 1918 în Târgu Mureş,membru al
Partidului Renaşterii Maghiare) - în contumacie, prin sentinţa din 4 iunie 1952 (pentru apologia
antisemitismului în “Szekely Szo”/Cuvânt secuiesc);
23) 7 ani temniţă grea: Birtalan Iosif - în contumacie (cazul Belin, jud.Trei Scaune);
24) 6 ani temniţă grea plus 5 ani temniţă grea plus 5 ani temniţă grea plus 5 ani temniţă
grea: dr.Karda Francisc (de 57 ani, fiul lui Mihai şi Ecaterina, căsătorit, cu 2 copii, agent al Serviciului
ungar de Contraspionaj) - prin sentinţa din 15 octombrie 1949 (pentru maltratarea evreilor);
25) 6 ani muncă silnică: Gulyas Coloman (ultimul domiciliu în Camăr) şi soţia lui Gulyas
Coloman - în contumacie, prin sentinţa din 18 iunie 1952, şi dr.Hoffman Frederic (de 52 de ani, fiul lui
Frederic şi Ecaterina, n.la 21 octombrie 1899, în Teaca, jud.Bistriţa-Năsăud, medic, decedat la data
procesului) - tot prin sentinţa din 18 iunie 1952 (pentru masacrul de la Zăuan);
26) 6 ani temniţă grea: Daniel Francisc (de 44 ani, fiul lui Abel şi Maria, n.la 24 iunie 1905
în Crişeni, jud.Odorhei, cizmar în Cluj) - arestat, prin sentinţa din 14 august 1950 (pentru maltratarea
cu o mare cruzime a românilor şi evreilor în Cluj); Sebestyen Vasile Ladislau (de 45 ani, fiul lui
Bernath şi Ianca, n.în Oradea, funcţionar şi ziarist în Târgu Mureş - arestat, prin sentinţa din 10
octombrie 1951; Nagy Stefan (domiciliat în Oradea) - arestat, prin sentinţa din 31 octombrie 1951;
27) 5 ani muncă silnică plus 3 ani temniţă grea plus 3 ani detenţie riguroasă: Kovacs Iosif
(48 de ani, n.în Aghireş, jud.Cluj, căsătorit, cu 3 copii, fost primar al comunei) - în contumacie, prin
sentinţa din 20 septembrie 1946 (pentru maltratarea românilor din comuna Aghireş şi pentru
deportarea evreilor) (Curtea de Apel Cluj îi respinge cererea de revizuire a sentinţei - făcută de soţia
condamnatului, el trăind “în locuri necunoscute” - prin sentinţele din 28 mai 1949 şi 17 mai 1950);
28) 5 ani muncă silnică: Szabo Bela (35 de ani, n.Iara, jud.Turda, dom. în Târgu Mureş,
comerciant) - prin sentinţa din 16 septembrie 1946 (pentru maltratarea paramilitarilor români) (Curtea
de Apel Cluj îi respinge cererea de revizuire a sentinţei prin sentinţa din 17 iulie 1947); Fekete Ioan
(din Şincai, jud.Mureş) şi Balogh Ioan (din Şincai, jud.Mureş) - ambii în contumacie, prin sentinţa din
7 octombrie 1946 (cazul Şincai); Kovacs Josif (de 48 de ani, din Aghireş, jud.Cluj) - prin sentinţa din
20 septembrie 1946 (pentru maltratarea românilor din Aghireşu); Kessler Walter (49 de ani, n. în
Bistriţa, căsătorit, cu 4 copii); Daitrich Martin şi Meiss Martin - toţi trei în contumacie, prin sentinţa
din 23 decembrie 1946 (pentru maltratarea evreilor din detaşamentul 160/132); Muth Alexandru (fiul
lui Eremia şi Catalina, de 61 de ani, n. în Seleuş, jud.Bihor, dom.în Tarian, jud.Bihor, agricultor) -
arestat, prin sentinţa din 8 februarie 1950 (cazul Tarian);
29) 5 ani temniţă grea: Viski Stefan (fost dom.în Cheţiu, j.Someş) - în contumacie, prin
sentinţa din 28 septembrie 1946 (pentru maltratarea românilor) (i se admite recursul prin sentinţa din 4
martie 1949 pentru că nu este identic cu vinovatul Viski Zoltan, dispărut, cel arestat era n. în
Cireşoaia, jud.Someş); Szendi Iosif (plutonier reangajat în poliţia Jandarmeriei ungare din plasa
Berbeşti) - în contumacie, prin sentinţa din 2 octombrie 1946 (pentru persecuţie şi cruzimi contra
evreilor); Kupas Carol (în contumacie) şi Bad Teodor zis Pop Vasile (dom.în Cluj, arestat) - prin
sentinţa din 3 octombrie 1946 (pentru maltratarea poliţiştilor români din Cluj; Balazs Martin lui Petru
(57 de ani, originar din com.Mădăraşu de Câmpie) (achitat prin sentinţa din 28 aprilie 1948) - arestat,
prin sentinţa din 7 octombrie 1946 (cazul Şincai); Iuhos Ernö (plutonier, fost şef al pichetului de
grăniceri din Band, jud.Mureş), Perlaki Ivan (dom. în Band) şi Szabo Ştefan (dom. în Band) - în
contumacie, prin sentinţa din 7 octombrie 1946 (cazul Şincai-Band); Nagy Emeric lui Francisc,
Nemeth Francisc junior, Forro Ludovic lui Iosif, Szabo Géza lui Iosif şi Kisgyörgy Alexandru lui
Alexandru - prin sentinţa din 9 octombrie 1946 (cazul Belin); Matis Pavel (fost secretar la notariatul
din Negrileşti, jud.Someş) - în contumacie, se ordonă arestarea lui prin sentinţa din 23 octombrie
1946; Molnar Pavel (49 de ani, de religie reformată, n.în Haghig, dom.în Belin, jud.Trei Scaune,
agricultor) şi Antal Alexandru (43 de ani, de religie unitariană, agricultor, n.în Târgu Secuiesc, dom.în
Belin) - ambii arestaţi, prin sentinţa din 28 iunie 1948 (cazul Belin); Feher Antal (locotenent în
rezervă, fost comandant al detaşamentului de muncă 110/303 evreiesc), Kovacs Alexandru (fruntaş,
honved, la acelaşi detaşament); Lászlo Carol (de 47 ani, reformat, n. în Târgu Mureş) - în contumacie,
prin sentinţa din 30 septembrie 1946, iar prin sentinţa din 23 octombrie 1946 se dispune arestarea lui,
(Curtea de Apel Cluj îi respinge opoziţia şi contestaţia ca tardivă, deoarece sentinţa i-a fost publicată
în ziarul “Universul” nr.77 din 2 aprilie 1949, respingere făcută prin sentinţa din 29 noiembrie 1950),
Rum Coloman (militar la acelaşi detaşament) şi căpitanul Nemeş (comandant al Cercului de recrutare
Topliţa) - prin sentinţa din 7 februarie 1949 (pentru maltratarea a cca 220 de evrei detaşamentişti);
Raikli Ioan (25 de ani, n.Tarian, fiul lui Iosif şi Elisabeta, agricultor) - prin sentinţa din 8 februarie
1950 (cazul Tarian); Iuhasz Alexandru (locotenent, fost comandant al formaţiunii militare din Tăşnad,
jud.Sălaj şi ofiţer de contraspionaj) - în contumacie, prin sentinţa din 13 septembrie 1950 (pentru
maltratarea românilor şi evreilor).
30) 5 ani detenţiune riguroasă: Adorjan Ioan (primar al com.Abrămeşti, jud.Bihor) (Curtea
de Apel Cluj respinge cererea de punere în libertate prin sentinţa din 22 octombrie 1946 şi îl achită
prin sentinţa din 23 noiembrie 1946); Somodi Elisabeta, soţia lui Bartha Dominic (47 de ani,
reformată) - prin sentinţele din 8 octombrie şi 22 noiembrie 1946 (pentru denunţarea unor evrei, în
Luduş, în urma cărora aceştia au fost ucişi la 21 septembrie 1944 de soldaţi germani şi unguri)
(arestată la 23 octombrie 1946);
31) 4 ani temniţă grea plus 3 ani temniţă grea: Stauss Simion (de 50 de ani, fiul lui Iosif şi
Rozalia, născut în Ungaria, domiciliat în Târgu Mureş) - arestat, prin sentinţa din 11 ianuarie 1950
(pentru “ferocitatea de nedescris” şi uciderea unui bătrân în timpul deportărilor);
32) 4 ani temniţă grea: Ujvari Ferdinand (fiul lui Ludovic şi Elisabeta, n.la 7 decembrie 1915
în Tăşnad, j.Sălaj, comerciant) - arestat, prin sentinţa din 13 septembrie 1950 (pentru maltratarea
premilitarilor români şi evrei din Tăşnad); Hosszu Bela (de 51 ani, n.în Ojdula, domiciliat în Reghin,
avocat) - arestat, prin sentinţa din 16 iulie 1951 (pentru persecuţia evreilor în ghetoul din Reghin, în
mai 1944); Sebestyen Nicolae (de 33 ani, fiul lui Bernath şi Ianca, tipograf în Târgu Mureş,
coproprietar al ziarului “Maros” - Mureş -, schimbat apoi în “Marosvidek” - Ţinutul Mureş -, apoi în
“Hetfoinajlo” - Ziarul de luni -, apoi în “Magyarazo” - Tâlcuitorul) - arestat, prin sentinţa din 10
octombrie 1951 (pentru că s-a “pus în slujba intereselor fasciste”); Papp Desideriu (de 53 de ani,
născut în Cuvin, jud.Timiş, fost notar în com.Dumbrava, jud.Cluj) - în contumacie, prin sentinţa din 14
noiembrie 1951 (pentru persecuţia românilor, evreilor şi ţiganilor din Dumbrava, jud.Cluj); Szücs Bela
(de 42 ani, n.în Timişoara, ultimul domiciliu în Oradea, fost portar al unui hotel din Oradea,
informator al Gestapoului) - în contumacie, prin sentinţa din 17 noiembrie 1951 (pentru maltratarea
românilor şi evreilor, pentru sadism şi cruzime faţă de aceşti semeni ai săi);
33) 4 ani detenţiune riguroasă: Nagy Ioan Rigo (din Floreşti, jud.Cluj) - arestat, prin sentinţa
din 9 octombrie 1948 (Curtea de Apel Cluj îi respinge cererea de revizuire a sentinţei prin sentinţa din
29 octombrie 1948);
34) 3 ani temniţă grea plus trei ani detenţiune riguroasă: Kuncz Elek (fost notar în
Aghireş, jud.Cluj) în contumacie, prin sentinţa din 20 septembrie 1946 (pentru maltratarea românilor
din Aghireş);
35) 3 ani muncă silnică: Pék Eméric (de 26 de ani, fiul lui Imre şi Rozalia, n.în Tarian,
jud.Bihor, agricultor) şi Szoter Martin (de 34 ani, fiul lui Francisc şi Maria, n.în Tarian, jud.Bihor,
agricultor, căsătorit, cu un copil) - arestaţi, prin sentinţa din 8 februarie 1950 (pentru masacrele din
Tărian); Ropog Bela Adalbert (de 36 ani, fiul lui Iosif şi Fazakas Rozalia, şofer, n. în Camăr,
jud.Sălaj) şi Katona Iosif (de 43 ani, fiul lui Nicolae şi Elisabeta, n. la 26 octombrie 1908, în Camăr) -
ambii arestaţi, prin sentinţa din 18 iunie 1952 (pentru atrocităţile din Camăr);
36) 3 ani temniţă grea: Balazs Ludovic al lui Petru (de 67 de ani, originar din Mădăraşu de
Câmpie), arestat (achitat prin sentinţa din 28 aprilie 1948); şi Nagy Bela, Panczel Martin şi Kiss Iosif
(toţi din Şincai, jud.Mureş) - ultimii trei în contumacie, prin sentinţa din 7 octombrie 1946 (pentru
cazul Şincai) (Panczel Martin a fost rejudecat la 21 ianuarie 1952 şi condamnat din nou la 3 ani
temniţă grea); Oswath Alexandru (de 33 de ani, n.în Band, de religie reformată, agricultor) - arestat,
prin sentinţa din 10 octombrie 1946 (pentru cazul Band) (rejudecat prin sentinţa din 27 mai 1948 la 1
an închisoare corecţională); Szabo Stefan (domiciliat în Cluj) - arestat, prin sentinţa din 3 octombrie
1946 (pentru maltratarea poliţiştilor români din Cluj în septembrie 1940); Nagy Albert (de 39 ani, din
Lunca Mureş), Musznay Bela (de 48 de ani, din Lunca Mureş) şi Pall Alexandru (de 46 ani, din Ciuci
de Mureş, jud.Alba) - prin sentinţa din 9 octombrie 1946 (pentru maltratarea sadică a românilor din
Călăraşi, jud.Turda), Mátyas Anton (Curtea de Apel Cluj anulează opoziţia la sentinţa făcută de
Szolga Iosif pentru Mátyas Anton, prin sentinţa din 9 octombrie 1948), Harai Ioan, Harai Dionisie,
Kerekes Iosif, Birtalan Stefan, Bali Mihai şi Vaida Iosif lui Iosif (din Belin, jud.Trei Scaune) - prin
sentinţa din 9 octombrie 1946 (cazul Belin); Simo Ladislau (de 46 de ani, născut şi domiciliat în
Cristur, jud.Odorhei, de religie reformată) - prin sentinţa din 7 septembrie 1946 (pentru maltratarea
detaşamentiştilor din Topliţa Română); Fabian Adalbert (de 28 de ani, n.în Ghivaciu, jud.Satu Mare,
domiciliat în Baia Mare, comerciant) - arestat, prin sentinţa din 27 septembrie 1946 (pentru
maltratarea detaşamentiştilor evrei); Rozsa Iosif (de 41 ani, n.în Cheuşd, jud.Sălaj, de religie
reformată, agricultor) - arestat, rejudecat, prin sentinţa din 15 ianurie 1948 (fusese condamnat la 7 ani
muncă silnică de Curtea de Apel Cluj la 21 septembrie 1946; pentru maltratarea cu cruzime a
premilitarilor români); Nagy Albert, Muzsnay Bela şi Pall Alexandru - prin sentinţa din 2 aprilie 1948;
Bogdan Ştefan (de 38 ani, n.în Sfântu Gheorghe, domiciliat în Baia Mare, de religie romano-catolică,
fost ziarist la “Nagybanya és Videke” - Baia Mare şi ţinutul ei -) - în contumacie, prin sentinţa din 21
octombrie 1948 (pentru propaganda fascistă şi incitarea la maltratarea evreilor); Török Alexandru (de
34 de ani, fiul lui Iosif şi Elisabeta, n.în Dej, dom.în Baia Mare, măcelar) - prin sentinţa din 9
octombrie 1948 (pentru participare la deportarea evreilor); Szalay Iosif (de 46 de ani, fiul lui Emeric şi
Vilma, n.în Halmei, jud.Satu Mare, căsătorit, cu 6 copii, morar) - arestat, prin sentinţa din 13 aprilie
1949 (pentru denunţarea şi maltratarea evreilor); Kaszoni Ludovic (de 49 ani, religie romano-catolică,
n. în Năsăud, dom. în Berchez, jud.Satu Mare, inginer agronom) - arestat, prin sentinţa din 7
septembrie 1949 (pentru maltratarea evreilor în detaşamentul din Baia Mare, unde era ajutor de
comandant); Cernesteanu Ioan (n.în 1907, fiul lui Alexandru şi Ana), din Baia Sprie, membru al
Partidului Nyilas Keresztes - Crucile cu Săgeţi) - arestat, prin sentinţa din 5 octombrie 1949 (pentru
maltratarea evreilor); Karda Arpad (de 38 de ani, fiul lui Mihai şi Ecaterina, fratele criminalului de
război Karda Francisc, n. la 26 octombrie 1911, în Sândominic, jud.Ciuc) - arestat, prin sentinţa din 19
noiembrie 1949 (pentru maltratarea muncitorilor de la Fabrica de cherestea Sântionlunca şi deportarea
evreilor); Sipos Alexandru (de 31 ani, fiul lui Iosif şi Agneta, n.în Comolău, jud.Trei Scaune) - arestat,
prin sentinţa din 6 martie 1950 (pentru uciderea unui român); Major Alexandru (de 46 de ani, n.la 6
martie 1904, în Ocna Mureş, jud.Alba, domiciliat în Cluj, şofer, fiul lui Mihai şi Rozalia) - arestat, prin
sentinţa din 3 mai 1950 (pentru maltratarea evreilor detaşamentişti); Ujvarossi Bela (de 47 ani, fiul lui
Alexandru şi Susana, n.în Sânger, dom.în Ditrău, jud.Ciuc, prim notar, căsătorit, cu doi copii, fost
sublocotenent la Regimentul 6 Pionieri Alba Iulia) - arestat, prin sentinţa din 13 septembrie 1950
(pentru maltratarea şi internarea în lagăre a românilor şi evreilor); Kardan Eugen (de 34 ani, fiul lui
Valer şi Ana, n. la 6 ianuarie 1917 în Năsăud) - arestat, prin sentinţa din 16 iunie 1951 (pentru
maltratarea premilitarilor români); Fekete Stefan (de 27 ani, n.la 30 august 1923 în Dej, fiul lui Stefan
şi Rozalia, tâmplar, fost instructor la o companie evreiască de muncă) - arestat, prin sentinţa din 26
septembrie 1951 (pentru maltratarea evreilor); Kövezi Geza (n. la 19 iulie 1898 în Oradea, chelner) -
arestat, prin sentinţa din 31 octombrie 1951 (pentru persecutarea evreilor); Panczel Martin (n. la 14
iunie 1922 în Şincai, fiul lui Ştefan şi Polixena) - arestat, rejudecat, prin sentinţa din 21 ianuarie 1952
(cazul Şincai, fusese condamnat în contumacie la 3 ani temniţă grea, la 7 octombrie 1946 la Curtea de
Apel Cluj): Schönstein Anton (de 49 ani, născut în Dej, agent al Poliţiei ungare) - prin sentinţa din 14
aprilie 1952 (pentru maltratarea evreilor din Dej); Gall Iuliu (n.la 5 martie 1906, fiul lui Gheorghe şi
Iuliana, zidar, căsătorit, cu un copil, dom.în Târgu Mureş, membru al Partidului Nyilas Kerents) -
arestat, prin sentinţa din 4 iunie 1952 (pentru participare la deportarea evreilor);
37) 3 ani închisoare corecţională: Bende Dominic (de 24 ani, n. în Şincai, jud.Mureş) -
arestat şi Kiss Martin şi Panczel Albert (din Şincai, jud.Mureş) - ultimii în contumacie, prin sentinţa
din 7 octombrie 1946 (cazul Şincai); Borbely Dominic (de 48 de ani, n.în Cheia, jud.Turda, dom.în
Sărmaş, dulgher) - arestat, prin sentinţa din 21 ianuarie 1949 (pentru complicitate la masacrarea
civililor evrei din Sărmaşu în număr de 130, jud.Mureş);
38) 2 ani închisoare corecţională plus 1 an închisoare corecţională: Szabo Vasile Panczel
(de 19 ani, n.în Band, jud.Mureş, de religie reformată, agricultor) - arestat, prin sentinţa din 10
octombrie 1946 (cazul Band); Tollas Adalbert (recte Albert) (de 26 ani, n.în Reteag, fiul lui Francisc şi
Maria, tâmplar) - prin sentinţa din 26 februarie 1949 (pentru participarea la internarea evreilor în
ghetou);
39) 2 ani închisoare corecţională: Fekete Iosif şi Panczel Petru (teologul) - (ambii din Şincai)
- arestaţi, prin sentinţa din 7 octombrie 1946 (cazul Şincai); Kiss Martin (de 28 ani, n. în Band, de
religie reformată, agricultor) - prin sentinţa din 10 octombrie 1946 (cazul Band); Paisz Iuliu (de 18 ani,
de religie reformată) - prin sentinţa din 23 septembrie 1946 (pentru maltratarea şi jefuirea unui aviator
român, căzut în localitate); Pazstor Dionisie (n. şi dom.în Jac, j.Sălaj, de 76 ani) - arestat, prin sentinţa
din 30 septembrie 1946 (Curtea de Apel Cluj îi respinge cererea de revizuire a sentinţei prin sentinţa
din 17 septembrie 1947);
40) 1 an şi 6 luni închisoare corecţională: Bardi Alexandru (n.21 ianuarie 1926 în Marghita,
de 22 ani, fiul lui Iosif şi Elisabeta) - arestat, prin sentinţa din 23 noiembrie 1948 (pentru maltratarea
evreilor, unul fiind chiar ucis);
41) 1 an închisoare corecţională: Szambat Francisc (de 36 ani, n.în Şincai, jud.Mureş) -
arestat, prin sentinţa din 7 octombrie 1946 (cazul Şincai) (achitat prin sentinţa din 28 aprilie 1948);
Fekete Petru (de 17 ani, n.în Band, de religie reformată) (rejudecat de către Curtea de Apel Cluj în
urma casării sentinţei şi condamnat la trei ani temniţă grea) - arestat - şi Bartha Francisc (dom. în
Band), Rend Eugen (grănicer la pichetul din Band) şi Nagy Carol (grănicer la pichetul din Band) -
ultimii trei în contumacie, prin sentinţa din 1946 (cazul Band); Olasz Ioan (de 24 de ani, de religie
reformată, n. în Ghirod, jud.Bihor) - prin sentinţa din 7 ianuarie 1949 (cazul atrocităţii asupra ţiganilor
din Salonta); Veiser Carol (n. în Marghita, jud.Bihor, fiul lui Carol şi Elisabeta) - prin sentinţa din 28
martie 1949 (pentru maltratarea evreilor); Vincze Peti Ioan, Vincze Palko Ferencz, Vincze Peti Ştefan,
Racz Bancsi Francisc şi Dioşi Ştefan (din Căpuşu Mic) - prin sentinţa din 24 mai 1948 (pentru
maltratarea românilor din Căpuşu Mic (Curtea de Apel, prin sentinţa din 5 octombrie 1948, le respinge
cererea de revizuire).
42) 8 luni închisoare corecţională: Panczel David lui Alexandru (minor, n. la 5 martie 1927
în Sânger) - arestat, prin sentinţa din 7 octombrie 1946 (cazul Şincai).
43) 6 luni închisoare corecţională: Balla P.Andrei (n. în Cireşoaia, de 55 ani, fiul lui Clara) -
în contumacie, prin sentinţa din 7 martie 1949;
44) 5 luni închisoare corecţională: Ambrus G.Martin (de 33 ani, n. şi dom. în Căpuşu Mic,
fiul lui Ioan şi Catalina, jandarm în Seini) - prin sentinţa din 27 aprilie 1951 (pentru deportarea şi
maltratarea evreilor);
45) 4 luni închisoare corecţională: Nagy Oscar (de 56 ani, dom. în Baia Mare, “pictor artist”)
- arestat, prin sentinţa din 12 iulie 1949 (pentru antisemitism şi propagandă fascistă);
46) 4 luni închisoare corecţională plus 3 luni închisoare corecţională: Szekely Gheorghe
(29 de ani, din Floreşti, jud.Cluj) - prin sentinţa din 1949 (pentru maltratarea românilor din Floreşti);
47) 3 luni închisoare corecţională: Papp Iosif (de 25 de ani, n. în Satu Mare) - prin sentinţa
din 1 octombrie 1946 Lörincz Gheorghe Boboşca (36 ani, romano-catolic, n. Floreşti, jud.Cluj) - prin
sentinţa din 21 ianuarie 1949; Balazs Gavril (de 41 ani, fierar, fiul lui Andrei şi Maia) - prin sentinţa
din 25 martie 1949.

Note

1
Vezi: “Universul” din 22-23 septembrie şi 13 octombrie 1940; “Curentul” din 22-23 septembrie şi 12, 14 octombrie 1940;
“Telegraful Român” din 29 septembrie 1940; “România Nouă” (Sibiu) din 10 şi 31 octombrie şi 5, 13 şi 22 decembrie 1940
şi 1 ianuarie 1941; “Ardealul” nr.6 şi 30 din 1941 şi 39 din 1944' “Tribuna” nr.19 din 1941; Gy.Ferenczy, Golgota
Transsylvaniaban, Bucureşti 1941; Un an de stăpânire maghiară în Transilvania de Nord, Bucureşti, 1942; Un an de
domination Magyare dans la Transylvanie du Nord. Les assassinats, Bucureşti, 1942; V.Netea Cartea refugiatului ardelean -
Figuri ardelene. Bucureşti, 1943; “Tribuna”, Braşov, din 12 septembrie 1943; Milton G.Lehrer Ardealul pământ românesc.
Problema Ardealului văzută de un american (Cap.”Ocupaţia maghiară în Ardealul de Nord”), Bucureşti, 1944; “Voinţa
Transilvaniei” din 10 septembrie 1944, şi 15 noiembrie 1944; Matatias Carp, Sărmaş. Una dintre cele mai oribile crime
fasciste, Bucureşti; “Tribuna Nouă” (Cluj) din 23, 29-30 decembrie 1945 şi 10-15 martie 1946; “Vilagosag” (Cluj), II, nr.55-
58 din 10-14 martie 1946; “Igazsag” (Cluj), II, nr.56-58 şi 60 din 11-14 martie 1946; D.E.Nicoară Mucenicul Aurel, 1946; A.
Simion Dictatul de la Viena, Cluj, 1972, p.244; Gh.Zaharia, dr.L.Vajda (coordonatori), Gh.I.Bodea, P.Bunta, M.Covaci,
L.Fodor, dr.A.Simion, Gh.Ţuţui Rezistenţa antifascistă în partea de nord a Transilvaniei (septembrie 1940-octombrie 1941),
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974; O.Matichescu, Opinia publică internaţională despre Dictatul de la Viena, Cluj-Napoca,
1975, p.117, 178; “Năzuinţa” (Zalău) din 29 martie, 18-19 aprilie, 5 şi 24 mai şi 5 iulie 1978; “Magazin istoric” nr.8/1979;
Aug.Deac, Gh.I.Bodea, Ungaria, în volumul Regimurile fasciste şi totalitare în Europa, I, 1979, p.11-82; Randolph Braham,
Genocide and Retribution, The Holocaust in Hungarian-Ruled Northen Transylvania, Boston, 1983; “Tribuna” (Cluj),
nr.1541 din 26 decembrie 1985; “Telegraful Român” nr.47-48/1985 şi 3-4/1986; I.Ardelean, Gh.Bodea, M.Fătu
(coordonator), O.Lustig, M.Muşat (coordonator), L.Vajda Teroarea horthysto-fascistă din nord-vestul României. Septembrie
1940-octombrie 1944, Bucureşti, 1985; M.Fătu Biserica românească din nord-vestul }ării sub ocupaţia horthystă 1940-1944,
1986; Dr.Nicolae Corneanu Mitropolitul Banatului, Biserica românească din nord-vestul ţării în timpul prigoanei horthyste,
1986; “Flacăra” din 31 ianuarie 1986, p.12-13; “Magazin istoric” nr.7(244) din 1987, p.24-30; Administraţia militară în
nord-vestul României, Cluj-Napoca, 1988; Vasile T.Ciubăncan, Maria I.Ganea, Ion V.Ranca, Drumul Holocaustului, Editura
Ciubăncan, Cluj-Napoca, 1995, Dr.Vasile Puşcaş, Transilvania şi aranjamentele europene (1940-1944), Cluj-Napoca, 1995;
Cornel Grad, Al doilea arbitraj de la Viena, Iaşi, 1998 etc.
2
“Tribuna Nouă” nr.12 din 3-4 noiembrie 1945 îşi informa cititorii că Tribunalul Poporului din Budapesta judeca la acea dată
pe Bardossy Laszlo, fost premier la Ungariei (fost ministrul Ungariei la Bucureşti în perioada 1934-1941, fost ministru de
externe), acuzat de crime de război (condamnat şi executat în 1945). Acelaşi cotidian clujean, numărul 29 din 25-26
noiembrie 1945 publica o altă condamnare la moarte, prin spânzurătoare, pronunţată de Tribunalul Poporului din Budapesta
pentru Imredy Bela, fost premier. În 5 martie 1946 “Voinţa Transilvaniei” anunţa că Tribunalul Poporului din Budapesta a
condamnat la moarte prin spânzurătoare pe membrii guvernului “Crucea cu săgeţi”, şi anume pe Szalasi Ferenc, Szolosi Jeno,
Csia Sandor ş.a.
3
O imagine a Tribunalului Poporului din Viena este publicată în “Tribuna Nouă” (Cluj) nr.6/1945, p.1.
4
Administraţia, p.271. Vezi şi Anexa.
5
“Voinţa Transilvaniei”, nr.1 din 10 septembrie 1945.
6
“Tribuna Nouă”, II, nr.109 din 10 martie 1946.
7
Gh.Moraru a făcut publice primele rezultate ale anchetei privind masacrul de la Ip, în “Tribuna Nouă”, I, nr.42 din 13
decembrie 1946.
8
“Tribuna Nouă”, (Cluj), I, nr.42 din 13 decembrie 1945.
9
Încă de la apariţie cotidianul “Tribuna Nouă” din Cluj publica ştiri despre investigaţiile făcute de Tribunalul Poporului din
Cluj asupra unor crime de război din Arad (I, nr.3/octombrie 1945), Treznea (I, nr.8 din 29-30 octombrie 1945), Satu Mare (I,
nr.10/1945), Cluj (I, nr.18 din 11-12 octombrie 1945), Mureşenii de Câmpie (I, nr.30 din 27 noiembrie 1945), Ip şi Treznea
(I, nr.34 din 1 decembrie 1945) etc. De asemenea “Tribuna Nouă”, dar şi “Igazsag” şi “Vilagosag” din Cluj publicau ştiri
despre procesul care se ţinea la Tribunalul Poporului din Cluj în data de 10-13 martie 1946.
10
“Tribuna Nouă”, I, nr.6/1945.
11
Idem, II, nr.59, ianuarie 1946 şi nr.121 din 25 martie 1946.
12
Arhivele Naţionale Cluj, Tribunalul Poporului din Cluj, dos.24, p.25.
7.3.OPERAŢIUNI MILITARE PENTRU ELIBERAREA TERITORIULUI
DE NORD-VEST AL ROMÂNIEI, ÎN ANUL 1944

În pofida situaţiei dificile în care s-a aflat România, prin angajarea sa în războiul declanşat de
Germania hitleristă, a existat la nivelul Marelui Stat Major al Armatei Române, o preocupare constantă
pentru găsirea de soluţii care, la momentul prielnic, să conducă la recuperarea regiunii de nord a
Transilvaniei.1
Diverse studii, planuri şi ipoteze întocmite de Marele Stat Major începând cu anul 1941,
evidenţiază interesul general şi voinţa fermă de a acorda soluţiile posibile la disponibilităţile umane şi
materiale proprii, dar şi la conjunctura politico-militară internaţională, în prim plan situându-se desigur
potenţialul Ungariei horthyste şi intenţiile Germaniei naziste. Toate planurile şi ipotezele întocmite,
ţinute în mare secret, aveau ca trăsătură comună fundamentală definirea fără echivoc a scopului
acţiunilor militare româneşti: refacerea integrităţii teritoriale.2 Deja din vara anului 1942, când mari
unităţi române se aflau angajate în est, şi când armata ungară se manifesta agresiv la linia vremelnică
de demarcaţie, având şi o superioritate în efective şi în posibilităţi de concentrare, a fost definit cu
claritate scopul acţiunilor militare româneşti, el fiind pentru acea etapă unul defensiv3, ceea ce
însemna că în cazul unui conflict cu Ungaria nu se va cea Ardealul. Într-o asemenea variantă, ţinându-
se cont de raportul de forţe, operaţia defensivă a armatei române ar fi urmat să se desfăşoare în zone
considerate tari, adică ramura sudică a Carpaţilor Orientali, munţii Haţegului şi munţii Apuseni.
Defensiva activă trebuia menţinută, într-o asemenea ipoteză, până la aducerea de forţe noi în zona de
operaţii, forţe a căror misiune ar fi constituit-o eliberarea părţii de nord-vest a României.
Au existat, fireşte, nenumărate variante de soluţii, într-o viziune ofensivă, pentru unicul scop:
cel al eliberării părţii de nord-vest a ţării. Începând cu vara anului 1942 s-a trecut chiar la executarea
de recunoaşteri în teren. Pentru compensarea lipsurilor în efective necesare eliberării teritoriului
ocupat, s-a preconizat mobilizarea tuturor resurselor umane disponibile în spaţiul de la nord de
Carpaţii Meridionali. Pentru ca "aliatul" german să fie liniştit, Marele Stat Major a elaborat
"Instrucţiunile speciale în legătură cu apărarea teritoriului în cazul unui atac prin surprindere". 4 În
documentul menţionat erau precizate modalităţile de intervenţie în luptă a tuturor efectivelor
considerate până atunci ca "neluptătoare" şi care erau provenite de la unităţile, formaţiunile şi
stabilimentele militare odată cu crearea aşa-ziselor "unităţi de alarmă", precum şi posibilitatea
recurgerii la concursul autorităţii civile pentru apărarea teritoriului.
Printre măsurile ce vizau închegarea unui amplu plan de acţiune menit a asigura armatei
române posibilitatea de a se degaja de controlul hitlerist şi de a putea trece operativ la acţiuni concrete
pentru eliberarea nord-vestului ţării s-au numărat şi cele vizând păstrarea intactă a diviziilor de recruţi
în zonele iniţiale de concentrare sub comandament naţional. De altfel, această măsură a şi fost validată
de desfăşurarea acţiunilor armatei române din august 1944.
Întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste la 23 august 1944 a găsit Marele Stat
Major pregătit în aplicarea celor mai eficiente planuri şi soluţii operative. Modul competent şi prompt
în care au fost îndeplinite sarcinile grele, de mare însemnătate politico-strategică pe timpul operaţiei
de acoperire, reprezintă încă o dovadă a faptului că la nivelele cele mai înalte ale conducerii armatei
române problema refacerii unităţii teritoriale a fost tot timpul prioritatea numărul unu.
Desprinderea de Germania hitleristă şi trecerea acestora din postura de aliat în cea de inamic, a
fost realizată cum bine se ştie, fără defecţiuni organizatorice sau de execuţie. La acest lucru
contribuind, desigur, şi întreaga activitate concepţional organizatorică a Marelui Stat Major din
perioada premergătoare momentului august 1944. După operaţiunea întoarcerii armelor de către
armata română, urgenţa cea mai importantă a constituit-o executarea operaţiei de acoperire în scopul
zăgăzuirii pătrunderii unor forţe duşmane din exterior - atât germane, cât şi ale partenerilor acestora,
forţe care puteau contribui la eventuala înăbuşire a resurgenţei militare româneşti.
Dispozitivul pe care l-a adoptat armata română, pe un front de circa 900 km între Întorsura
Buzăului şi Orşova, cu câte o grupare de forţe pe fiecare direcţie mai importantă şi păstrarea unor
rezerve puternice, a permis să se facă faţă cu succes nenumăratelor situaţii create de forţele germano-
ungare. Concepţia ducerii operaţiei de acoperire a fost prezentată într-o Directivă operativă elaborată
de Marele Stat Major în noaptea de 23 spre 24 august 1944. Documentul prevedea întârzierea şi uzarea
forţelor hitleriste şi hortyste prin rezistenţe opuse succesiv pe aliniamente de teren favorabile, până la
"o linie de fund" care trebuia menţinută cu orice preţ. Se urmărea, fireşte, păstrarea trecătorilor
Carpaţilor Meridionali prin crearea şi consolidarea treptată a unui cap de pod în Transilvania şi Banat,
aspect necesar în vederea declanşării unei puternice ofensive care să ducă la eliberarea părţii de nord-
vest a României, ruptă cu brutalitate din teritoriul naţional românesc prin Dictatul de la Viena din 30
august 1940.
Evenimentele produse la începutul lunii septembrie, când partea germano-ungară a dezlănţuit
două puternice acţiuni ofensive5 cu scopul de a respinge trupele române şi a organiza o linie de apărare
pe lanţul Carpaţilor Orientali şi Meridionali, au confirmat cum nu se poate mai bine justeţea măsurilor
stabilite prin Directiva operativă a Marelui Stat Major. Lupte grele s-au dat în zonele Turda, Luduş,
Târnăveni (5-8 septembrie) şi în zonele Arad, Timişoara, Oraviţa, Reşiţa (13-18 septembrie), ocazie cu
care trupele Armatelor 1 şi, respectiv, 4 române au zădărnicit încercările forţelor duşmane de a pune
stăpânire pe trecătorile Carpaţilor.6
La operaţia de acoperire, între 1 şi 30 septembrie, armata română a participat cu efectivele
comandamentelor Armatelor 1 şi 4, cu 7 corpuri de armată şi 2 corpuri teritoriale, însumând 18 divizii
de infanterie, 5 divizii de vânători de munte, 5 divizii de cavalerie, 31 unităţi corp operate (regimente
de artilerie, de grăniceri, centre de instrucţie, şcoli de ofiţeri şi de subofiţeri, batalioane fixe regionale,
etc), Corpul 1 aerian, Brigăzile 1 şi 2 artilerie antiaeriană, unităţi de marină. Ca efective participante
(armată de uscat, aeronautică şi marină) cifra se apropia de 275.000 de luptători, pierderile înregistrate
(maşini, răniţi, dispăruţi) fiind de 16.275 de oameni.
Se ştie că spre jumătatea lunii septembrie în sprijinul forţelor române au venit şi trupe
aparţinând Frontului 2 ucrainian şi că, totodată, au fost declanşate operaţii de eliberare a părţii de nord-
vest a Transilvaniei. La sfârşitul lunii septembrie 1944 apărarea inamică de pe Mureş şi Arieş a fost
ruptă de către trupele române, acestea continuându-şi înaintarea pe direcţia generală Turda-Cluj.7 La
11 octombrie a fost eliberat oraşul Cluj, cel mai important centru politico-administrativ, industrial şi
cultural din nord-vestul României. La acţiunile care au condus la eliberarea importantului centru urban
o contribuţie însemnată a adus Divizia 18 infanterie română, care executând o manevră pe la est de
oraş a reuşit să întoarcă apărarea inamicului în partea sudică, dând posibilitatea celorlalte forţe
participante la acţiune să pătrundă în interior.8
Apreciat ca un memorabil succes în operaţiile desfăşurate de Armata 4 română din
Transilvania, momentul eliberării Clujului a fost intens comentat în presa internă şi internaţională.
Cotidianul englez "Daily Telegraph", din 13 octombrie 1944 menţiona că şi la Bucureşti s-au instalat
drapele "în cinstea eliberării Clujului" de către trupele române şi cele sovietice. Era menţionat şi un
ordin de zi special al comandamentului sovietic, în care se făceau elogioase aprecieri vizavi de
"curajul şi iscusinţa" comandamentelor armatei române.
Printre faptele de bravură înregistrate în bătălia pentru eliberarea Clujului se numără şi
acţiunea curajoasă a grupului de cercetare al Diviziei 18 infanterie, care a reuşit să pună stăpânire pe
singurul pod de trecere peste Someş din fâşia de ofensivă a marii unităţi. Este vorba de podul de la
Sînnicoară, care era apărat cu foc de mitraliere şi minat de inamic. Cercetarea itinerarului şi a podului,
a fost încredinţată plutonului comandat de sublocotenentul Vasile Zaharescu, care, profitând de timpul
ploios şi negura deasă din zorii zilei de 11 octombrie, s-a strecurat, neobservat, cu subordonaţii săi la
pod, a scos din funcţiune instalaţia de minare, asigurând trecerea peste râu a efectivelor şi tehnicii
aparţinând Regimentului 90 infanterie dar şi celorlalte unităţi ale diviziei.9
La numai o zi după eliberarea Clujului, pe 12 octombrie, un alt mare centru urban al ţării,
Oradea, era eliberat graţie eforturilor ostaşilor Diviziei 3 munte şi ai celor din Divizia Tudor
Vladimirescu, care au cooperat cu unităţile Diviziei 337 infanterie sovietice.10 La 14 octombrie,
unităţile şi marile unităţi ale Armatei 4 române au trecut la acţiuni în cadrul celei de a doua etape de
ofensivă generală, înaintând rapid pe direcţia Bonţida-Jibou-Carei cu intenţia de a ajunge în Câmpia
Tisei. Toate împotrivirile invocate de inamic s-au soldat cu eşecuri, mai ales că forţele române
combinau în permanenţă atacurile de front cu cele de flanc, procedând şi la învăluirea dispozitivelor
adverse. Diviziile 1 munte, 6 infanterie şi 8 cavalerie, reunite în cadrul Corpului de munte, au înaintat
la flancul drept al armatei, pe direcţia Iclod (în valea Someşului Mic) - Osoi-Surduc (în Valea
Someşului Mare), în timp ce forţele Corpului 2 armată (diviziile 3,11 şi 21 infanterie) au acţionat în
centrul dispozivitivului ofensiv, pe direcţia Bonţida-Gîrlău (în Valea Almaşului) - Jibou.11 Totodată,
diviziile 7 infanterie-instrucţie, 9 şi 18 infanterie, din cadrul Corpului 6 armată, au acţionat pe direcţia
Vultureni-Gîlpaia-Romiţa (în Valea Agrişului). În ciuda unei puternice rezistenţe a forţelor
adversarului, care proceda frecvent şi la distrugerea unor lucrări de artă (poduri), marile unităţi şi
unităţi aparţinătoare Corpului 6 armată au reuşit să iasă pe înălţimile de la est de Zalău, ameninţând cu
încercuirea gruparea hitleristo-hortystă din zona munţilor Meseş. Situaţia forţelor adversarului s-a
agravat continuu sub loviturile Armatei 4 române şi a marilor unităţi sovietice care avansau pe mai
multe direcţii spre Maramureş.
Deşi în zilele de 16 şi 17 octombrie s-a procedat la o restructurare a dispozitivelor Armatei 4
române (comandamentul Corpului de munte, diviziile 1 munte, 7 şi 20 infanterie-instrucţie trecând la
dispoziţia Marelui Stat Major), reorganizarea forţei combative n-a afectat puterea de luptă, întrucât
trupele şi mijloacele de luptă ale marilor unităţi scoase din dispozitiv au fost repartizate diviziilor
rămase în compunere.12
Ofensiva de eliberare a părţii de nord-vest a ţării a continuat cu intensitate sporită după 17
octombrie, la ea fiind angajate forţe aparţinând de corpurile 2 şi 6 armată. În timp ce diviziile 11
infanterie şi 8 cavalerie au dezvoltat ofensiva în Munţii Făget, diviziile 1 cavalerie şi 21 infanterie au
atacat de la nord şi sud pe Văile Someşului şi Crasnei. În ce priveşte acţiunile anterioare ale Diviziei 1
cavalerie se cuvine a fi remarcată cea de interceptare a unei importante comunicaţii pe Valea
Someşului Mic, care a obligat adversarul să-şi modifice calea de retragere în direcţia Baia Mare.13
Dacă acţiunile diviziilor 11 infanterie şi 1 cavalerie au creat un real pericol de încercuire pentru inamic
în munţii Făget, cele ale Diviziei 1 cavalerie au contribuit decisiv la deschiderea comunicaţiei către
Satu Mare.
Comandantul Armatei 4 a luat măsura concentrării efortului forţelor subordonate pentru
eliberarea oraşului Carei, concomitent cu acţiunea unei părţi a acestora, care să participe la eliberarea
localităţii Satu Mare. Cum adversarul dispunea de circa 4 divizii bine fixate în apărare, cu lucrări
genistice amenajate din timp, cu posibilităţi de a folosi la maximum eficacitatea focului armamentului
automat al tunurilor antitanc şi aruncătoarelor din dotare, misiunea unităţilor româneşti n-a fost deloc
uşoară. În seara zilei de 24 octombrie, la căderea nopţii, ostaşii Diviziei 9 infanterie au pătruns în
Carei, procedând la serioase lupte de stradă. În zorii zilei de 25 octombrie, ultima localitate mai
importantă la frontiera de vest a ţării trăia bucuria eliberării. Fostul comandat al Regimentului 34
infanterie îşi aminteşte că toate casele erau împodobite cu steaguri româneşti şi cu covoare" şi că se
auzeau peste tot exclamaţii de felul "Bine aţi venit fraţilor".14 În dimineaţa aceleiaşi zile de 25
octombrie, trupele române participante la eliberarea oraşelor Carei şi Satu Mare au reuşit să atingă, în
câteva puncte, frontiera de vest a României. Eliberarea părţii de nord-vest a României de sub ocupaţia
hortysto-hitleristă era ca şi împlinită, motiv pentru care comandantul Armatei 4 române a adresat
trupelor de sub comanda sa Ordinul de zi 302 (din 29 oct, 1944) în care se arăta: La chemarea ţării
pentru eliberarea Ardealului, răpit prin Dictatul de la Viena, aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în
izbânda poporului nostru. Tineri şi bătrâni aţi pornit spre hotarele sfinte ale patriei şi cu piepturile
voastre aţi făcut zăgaz neînfricat duşmanului care voia să ajungă la Carpaţi [...] Zdrobit de focul
năprasnic al artileriei şi de necontenitele voastre asalturi, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump
[...] Pe cei care au căzut la datorie îi vor preamări urmaşii şi numele lor va fi înscris în cartea de aur a
poporului român. Luând pildă de la cei care au pus patria mai presus decât viaţa, continuăm lupta"!15
De asemenea, la 26 octombrie, ministrul de război, generalul de corp de armată Mihail Racoviţă,
dăduse ordinul general 77, în care se arăta: "Ardealul sfânt, leagăn scump al românismului, furat
printr-un odios dictat, oferit cu generozitate de dictatorii Europei magnaţilor unguri pentru întregirea
latifundiilor lor, a revenit astăzi, prin lupta dreaptă şi jertfă vrednică, la Patria din care a fost ruptă [...].
Reculeşi după izbânda atât de dorită şi aşteptată, trecem cu încredere şi bărbăţie la luptă, pentru
zdrobirea definitivă a duşmanului.16
La luptele desfăşurate pentru eliberarea părţii de nord-vest a ţării au participat toate categoriile
de forţe armate şi genuri de armă din compunerea organismului militar românesc (artileria, terestră şi
antiaeriană, unităţile motomecanizate şi de tancuri; trupele de grăniceri; trupele de căi ferate; aviaţia;
marina; trupele de geniu; unităţile de transmisiuni etc), militarii care le compuneau dând dovadă de
alese virtuţi ostăşeşti şi săvârşind numeroase acte de eroism individual şi de masă. De altfel, luptele
desfăşurate de armata română pentru eliberarea întregului teritoriu de sub ocupaţia horthysto-hitleristă,
au avut în permanenţă caracterul şi specificul de război al întregului popor, un asemenea caracter fiind
dat şi de existenţa şi acţiunea unor grupuri înarmate de patrioţi şi, desigur, de acţiunea unită a
populaţiei în sprijinul armatei. Spre exemplificare, notăm de pildă acţiunile locuitorilor satelor Iara şi
Băişoara (care au fost pregătiţi de locotenentul în rezervă Vasile Nistor şi sergentul T.R. Dumitru
Tăuţan, învăţător) în apărarea Văilor Surducului, pentru respingerea forţelor hortyste de pe dealul
Vlaha. Faptele de vitejie ale sătenilor şi ale celor doi organizatori ai acestora au fost citate şi într-un
ordin de zi al ministrului de război.17 De asemenea, facem şi menţiunea referitoare la acţiunea unor
locuitori ai satelor Vidalm, Sălciua, Padina şi Poşaga, comandaţi de locotenentul în rezervă Ludovic
Enea Todea, care au reuşit să-i pună în dificultate pe hortyşti, inclusiv cu preţul sacrificiului suprem.
Asemeni lor, nenumăraţi locuitori ai localităţilor transilvănene şi-au pus în joc viaţa şi libertatea pentru
a uşura îndeplinirea la timp a misiunilor de către forţele române participante la luptele de eliberare a
întregului teritoriu naţional. Ajutând la efectuarea transporturilor de muniţii, la aprovizionarea,
evacuarea şi îngrijirea răniţilor, locuitorii satelor au fost un serios sprijin pentru unităţile româneşti,
care au înaintat cu şi mai multă siguranţă către obiectivul final, cel al alungării duşmanului dincolo de
frontiere, contribuind apoi, în cooperare cu trupele sovietice, la eliberarea teritoriilor Ungariei,
Cehoslovaciei şi Austriei, până la victoria finală asupra fascismului.
S-ar cuveni, desigur, să punem în evidenţă şi multe alte date, fie legate de fenomenul
voluntariatului18, fie de cel al acţiunilor batalioanelor fixe regionale din Transilvania, 19 care date să
contureze cât mai exact însemnătatea şi rolul acţiunilor în sprijinul luptelor purtate de armata română
în septembrie-octombrie 1944 pentru eliberarea părţii de nord-vest a ţării. Facem o singură
exemplificare, cea referitoare la intervenţia companiei fixe regionale "Măgura", comandată de
sublocotenentul de rezervă Gheorghe Drînda, destinată să apere uzina electrică "Someşul Rece". În
zilele de 14 şi 15 septembrie 1944, când uzina a fost atacată de soldaţii hortyşti, în apărare se aflau
luptătorii din compania naţională, cărora li s-a alăturat şi personalul uzinei. Acţiunea militarilor
hortyşti a fost respinsă dar la datorie au căzut, printre alţii, şi mecanicul uzinei, Dumitru Cadiş,
împreună cu cei doi fii ai săi. Pentru faptele sale, guvernul a luat măsura decorării "post-mortem" cu
ordinul "Apărarea Patriei", clasa a III-a. Asemenea fapte au fost consemnate şi în ceea ce priveşte alte
companii fixe regionale angajate în lupta la vest de munţii Bihoriului, pe Valea Crişului Negru, sau în
obcinele Bucovinei.
Fireşte, acţiunea militară a României şi a armatei sale pentru eliberarea părţii de nord-vest,
finalizată în jurul datei de 25 octombrie 1944, a continuat cu participarea, alături de armata sovietică la
alte nenumărate bătălii, împotriva forţelor Germaniei naziste, încheindu-se doar odată cu victoria
finală de la 9 mai 1945. Participarea României, cu întregul său potenţial uman, material şi financiar, la
campania din vest, a reprezentat o serioasă contribuţie la victoria Naţiunilor Unite. În cele 8 luni de
aprige încleştări, au fost angajaţi în lupte circa 500.000 de militari români, dintre care peste 170.000
şi-au pierdut viaţa, au fost răniţi sau daţi dispăruţi. Au fost străbătuţi prin lupte peste 1700 de km,
eliberate circa 4000 de localităţi, iar inamicului fiindu-i pricinuite pierderi estimate la circa 136.000 de
oameni, ceea ce înseamnă echivalentul efectivelor a 14 divizii. Nu întâmplător, la 7 ianuarie 1945,
postul de radio Londra transmitea: "Dintre toate naţiunile care luptă împotriva Germaniei hitleriste,
România se situează azi în al patrulea rând în ceea ce priveşte numărul de ostaşi care participă la
bătălia de distrugere a nazismului".20

Note

1
Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, dosar nr.652, f.20.
2
Istoria militară a poporului român, vol.VI, 1989, p.647.
3
Ibidem, p.648.
4
Arhivele M.Ap.N., doc.cit., dosar nr.724, f.50.
5
Ibidem, dosar nr.3/11, Jurnalul de operaţii al Armatei 4 pe perioada 1-30 septembrie 1944, f.52, 60-66.
6
Gheorghe Zaharia, Eliberarea părţii de nord-vest a României de sub ocupaţia hortysto-hitleristă, în Revista română de
sitorie militară, nr.2(8) din 1996, p.54-55.
7
Ibidem.
8
România în anii celui de-al doilea război mondial, vol.3, Bucureşti, 1989, p.92.
9
General maior(r) dr.Ion Cupşa, Bătălia Clujului (octombrie 1944), Bucureşti, 1979, p.58.
10
România în anii celui de-al doilea război mondial, op.cit, p.95.
11
Ibidem, p.95.
12
Ibidem, p.96; vezi şi Arhivele M.Ap.N, fond 4, dosar nr.224, f.214.
13
Ibidem, p.96.
14
General maior în rezervă Ion Botea, Spre piscul victoriei, Bucureşti, 1973, p.94-95; vezi şi România în anii celui de-al
doilea război mondial, op.cit., p.98.
15
Arhivele M.Ap.N.,fond 4, dosar nr.201, f.211.
16
Ibidem, fond 94B, dosar nr.3/384, f.211.
17
Mesajul patriotic al unor ordine de zi, Bucureşti, 1980, p.191-192.
18
Ziarul "Ardealul", an IV, nr.40 din 25 sept.1944; vezi şi România în anii celui de-al doilea război mondial, op.cit., p.113.
19
România în anii celui de-al doilea război mondial, op.cit., p.113; Idem, România în războiul antihitlerist, op.cit., p.182.
20
Pentru eliberarea patriei, Bucureşti, 1985, p.189-192.
7.4. TRANSILVANIA LA SFÂRŞITUL
CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, 1944-1947

7.4.1. Premisele problemei Transilvaniei


înaintea celui de-al doilea război mondial

Transilvania, ca noţiune geografic-teritorială ce cuprinde într-o accepţiune mai largă toate


teritoriile din interiorul şi vestul lanţului carpatin reunite Regatului României la 1918, reprezintă unul
dintre subiectele cele mai intens discutate, atât în demersurile care vizează preocupări ştiinţifice, cât şi
în dezbaterile politice contemporane. Fără îndoială, că principala sursă ce animă acest interes rezidă în
trecutul specific al acestei provincii istorice, un interes care trebuie însă corelat într-o măsură egală
istoriei regionale, cât şi evoluţiilor internaţionale actuale, în care încă stăruie şi ne asociem aici
concluziei la finalul unei cunoscute cărţi semnate de Paul Kennedy, vechi tendinţe şi obsesii degajate
dinspre diferite centre de putere1. Or, tocmai această idee anterior exprimată, ne îndreptăţeşte să
afirmăm că examinarea procesului istoric parcurs de Transilvania şi locuitorii săi în anii de la sfârşitul
ultimei conflagraţii mondiale trebuie făcută în contextul integrării lui în desfăşurări istorice ample, cu
relevanţă şi consecinţe globale.
Constatare împărtăşită de reputaţi analişti ai relaţiilor internaţionale2, este că cele două
războaie mondiale reprezintă fenomenele istorice în jurul cărora s-au concentrat, datorită cauzelor care
le-au generat şi prin efectele produse, cele mai ample restructurări politice şi social-economice din
secolul al douăzecilea. Aceste evoluţii au exercitat un impact major asupra istoriei parcurse în prima
jumătate a acestui veac de naţiunile din centrul şi estul Europei, ele având de străbătut în perioada
respectivă un drum presărat cu sinuozităţi, în care s-au întâlnit cu mari satisfacţii, dar şi cu dezamăgiri
pe măsură. Considerată în mod tradiţional o zonă-tampon între expansionismul german, respectiv cel
rusesc, Europa de est a cunoscut cele mai profunde transformări din epoca modernă, atât ca şi
configuraţie politică, cât şi în privinţa structurilor de putere, la sfârşitul primului război mondial.
Atunci, în condiţiile prăbuşirii celor patru imperii multinaţionale - austro-ungar, german, otoman şi
rus, care îşi disputaseră până la acel timp, cu mijloace şi în proporţii diferite, stăpânirile şi influenţa
asupra regiunii, s-au format din fostele posesii ale acestora patrusprezece state-naţionale. Dar, acest
proces istoric a fost posibil de realizat, nu doar prin situaţia de eclipsă a puterii din fostele imperii, ci
mai cu seamă prin acţiunea convergentă a doi factori: triumful internaţional al ideilor moral-politice
susţinute de preşedintele Wilson şi voinţa determinată pentru împlinire naţională a naţiunilor în cauză3.
Noua configuraţie politică din jumătatea estică a Europei a adus o mare satisfacţie majorităţii
statelor succesorale imperiilor dispărute, deoarece îşi vedeau astfel realizate aspiraţiile naţionale
pentru care se luptaseră de-a lungul a mai bine de un secol. S-a manifestat însă şi un grup al
nemulţumiţilor, în mod firesc format din statele învinse, care au pierdut pe lângă supremaţia europeană
sau zonală şi teritorii întinse, respectiv un număr mare de locuitori. În fapt tocmai aceste trei elemente
de nemulţumire au generat şi perpetuat în perioada interbelică o succesiune de crize care ulterior au
contribuit la declanşarea celui de al doilea război mondial.
Deşi poate părea paradoxal, statele din Europa centrală şi de est au jucat un rol important în
declanşarea noii conflagraţii, deşi ele au constituit mai degrabă mijlocul prin care iniţiatorii beligeranţi
şi-au început acţiunile revanşarde4. Au existat de altfel, mai multe cauze care au transpus ţările est-
europene în această situaţie. În primul rând este vorba despre refacerea progresivă a puterii şi apetenţei
pentru expansionism a Germaniei şi Rusiei Sovietice, cei doi coloşi care dominaseră şi anterior spaţiul
din estul Europei şi care urmăreau revizuirea tratatelor de pace de la Paris, din anii 1919-1920. Or,
noile state est-europene se aflau între principalii beneficiari ai respectivelor tratate, ca forme juridice
prin care li se recunoscuseră internaţional, pe baza principiului autodeterminării naţionale, configuraţia
teritorială. S-a creat ca atare, plecându-se de la obiectivele diferite în plan extern, un antagonism al
intereselor, între Germania şi Uniunea Sovietică - aceasta din urmă totuşi cu simpatii şi sensibilităţi
specifice în zonă - pe de o parte, şi grupul statelor post-antantiste, pe de alta, format din Polonia,
Cehoslovacia, România şi Iugoslavia, grup care şi-a asumat conştient rolul ce-i fusese conferit de
Franţa, acela de a constitui un „cordon sanitar” între cei doi poli de putere şi influenţă imediat
geografică în Europa orientală5.
O a doua categorie de cauze s-a datorat însăşi evoluţiei interbelice a statelor din regiune. Două
aspecte sunt necesar de examinat în această privinţă. Din nou, atitudinea diferită faţă de rezultatele
războiului şi apoi ale păcii de la Paris, statele învinse, Bulgaria şi mai ales Ungaria - considerându-se
nedreptăţite şi dezvoltându-şi acest sentiment al frustrării în întreaga perioadă. Acest lucru a constituit
principala sursă a tensiunilor interbelice dintre statele central-est europene, situaţie continuu
alimentată de păstrarea unei distribuţii etnice mozaicate în întreaga regiune, grupuri consistente
minoritare etnice, mai ales maghiare, fiind încadrate între graniţele ţărilor vecine6. Celălalt aspect se
referă la eşecul constituirii unor regimuri democrat-parlamentare stabile, intenţie urmărită la
încheierea războiului - cel puţin declarativ - de toate statele zonei, ele orientându-se în succesie spre
regimuri autoritare, atât ca rezultat al evoluţiei cadrului politic intern, dar şi datorită influenţelor
externe7. Ambele elemente au contribuit la erodarea şi fragilizarea sistemului interbelic est-european,
favorizând schimbările de forţă din preajma celei de a doua conflagraţii mondiale.
În sfârşit, degradarea urmată de disoluţia sistemului european creat la Paris-Versailles şi
apropierea, din ajunul noului război, dintre Berlin şi Moscova, a readus Europa de est în mai vechea sa
postură, de hinterland al expansionismului german şi rus. De altfel, punerea în aplicare a prevederilor
Tratatului de neagresiune, încheiat la 23 august 1939 la Moscova, între Germania şi Uniunea Sovietică
a avut urmări drastic negative pentru ţările considerate „rebele” sau indezirabile în cabinetele de la
Berlin şi Moscova, unele dintre ele fragmentându-se ori chiar pierzându-şi stabilitatea şi fiind
absorbite în noile forme imperiale: statele baltice, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, în timp ce altele -
cazul României mai cu seamă, au fost nevoite să cedeze teritorii şi să se plieze ascultătoare noii ordini
politice8.
În scurta retrospectivă privitoare la Europa centrală şi de est în perioada interbelică, la care am
recurs adineaori, am dorit să scoatem în evidenţă derularea unui proces care având ca borne
cronologice cele două războaie mondiale a cunoscut o anumită ciclicitate. Renaşterea, de la sfârşitul
primei conflagraţii, a statelor din zonă, într-o formă naţională şi încercarea de distrugere, în bună parte
reuşită, a acestei formule din regiune în decursul celei de a doua conflagraţii. Aceasta şi pentru că,
între cauzele care au contribuit la declanşarea celui de-al doilea război mondial, ideea de negare a
statelor naţionale est-europene - cu anumite nominalizări speciale, în funcţie de capitala de unde erau
făcute - a jucat un rol important 9. Or, istoria parcursă de statul român în această perioadă, precum şi
problema Transilvaniei s-au înscris în această paradigmă, a cărei elaborare a fost condiţionată atât de
influenţe regionale, cât şi de interese şi factori cu relevanţă globală.
Apropiindu-ne mai mult de subiectul propus, trebuie să constatăm că proble