Caracterul si cauzele cruciadelor Cruciadele pot fi definite ca expeditii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri si coloniza regiuni

din Orientul Apropiat, indeosebi Palestina cu Ierusalimul. Ele au aparut intr-o societate aflata in plina expansiune politica si militara si sunt o intregire a procesului de colonizare petrecut in Europa, la ele participand toate clasele si paturile sociale. Aspectul religios consta in faptul ca aceste expeditii au fost insotite, la inceput, de o ideologie crestina. Proclamate ca "razboaie sfinte", ele au fost organizate in numele eliberarii asa numitelor "locuri sfinte" (Ierusalimul), de sub dominatia musulmana. Caracterul religios al cruciadelor explica de ce conducerea lor a revenit papalitatii al carei rol, pe plan international, se afirma in secolul al XI-lea. Orientul Apropiat (Bizantul, Siria, Palestina, Egiptul), fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic si cultural decat Occidentul, exercita, la sfarsitul secolului al XI-lea, o puternica atractie asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea data trecea printr-o perioada de criza ca urmare a incheierii procesului de aservire a taranimii, a cresterii puterii principilor, a instituirii "ordinului" cavaleresc, a sporului demografic, precum si a unor factori naturali: inundatii, seceta, foamete, molime etc. Anarhia politica aducea prejudicii atat economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cat si celei orasenesti. Canalizarea spiritului razboinic al cavalerilor in afara Europei, aparea tuturor o solutie fericita. La ideea de cruciada au aderat repede si orasenii, care intrezareau posibilitatea unor noi piete de desfacere si aprovizionare. Participarea masiva a taranimii la cruciade se explica, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de alta parte, prin spiritul de colectivitate li solidaritate foarte puternic in evul mediu, fapt dovedit cu prisosinta in timpul cruciadelor copiilor. Principii s-au alaturat si ei cruciadelor deoarece nu puteau ramane in afara unei lupte care le-ar fi adus noi stapaniri, prestigiu si glorie, dar, de la inceput, intre idealul nobiliar si cel popular a existat o prapastie. Posibilitatea unor actiuni militare in rasarit si a unor deplasari da mase a fost creata de insasi situatia politica din Orientul Apropiat. In a doua jumatate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, dupa ce au cucerit Bagdadul (1055), au inaintat in Asia Mica, in Siria si Palestina, pe atunci stapanite de Califul din Egipt, iar in anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc si a celor trei sultanate, Capadocia, Rum si Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizant, intr-un moment in care cumanii, pecenegii, maghiarii si normanzii atacau imperiul. In aceasta situatie imparatii bizantini au fost nevoiti, in mai multe randuri, sa ceara ajutor militar in Occident. Asa s-a nascut initiativa papalitatii de a organiza expeditii in urma carora scaunul apostolic si-ar fi marit sfera de influenta, mai intai prin inlaturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolica si ortodoxa, apoi, prin raspandirea catolicismului in noi regiuni. In conciliile de la Piacenza si Clermont (10959, apelul de cruciada a fost lansat de catre papa Urban al II-lea. Cruciada I (1096-1099) Prima cruciada s-a desfasurat in doua etape: expeditia saracimii, condusa de Petre Pustnicul si Walter cel Sarac, si expeditia cavalerilor grupati in patru corpuri principale de oaste, conduse de Geoffroi de Bouillon, ales mai tarziu comandant suprem al armatei; Huges de France, fratele regelui Filip I si Robert Courte Heuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul; Robert de Flandra; Boemund

de Tarent si Tancred de Sicilia. Masele popolare au ajuns la Constantinopol, trecand prin Germania, Boemia si Ungaria. Imparatul Alexie Comnenul, pentru a evita tulburarile in oras, i-a transportat pe cruciati pe coasta Asiei Mici, unde au fost masacrati de trupele selgiucide sau facuti prizonieri si dusi in robie. Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din orasele de pe Rin, Kln si Mainz, anuntand prin aceasta caracterul sangeros si de jaf ce aveau sa-l imbrace expeditiile. In anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au incheiat o intelegere cu Alexie Comnenul, prin care se angajau sa recunoasca suzeranitatea imparatului in teritoriile cucerite de la turci. Cu mare greutate, cruciatii au respins armata selgiucida si au cucerit Niceea si Dorileea (maiiulie 1097). Antiohia a rezistat sapte luni, dar in cele din urma a fost si ea ocupata (1098). Cruciatii au trebuit sa lupte cu musulmanii inca un an pentru a-si croi drum spre Ierusalim. Abia in anul 1099 orasul a cazut in mainile lor. In urma cuceririlor facute, s-au creat mai multe formatiuni politice, conform sistemului politicovasalic din Occident: regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, Ascalon, marchizatul de Tyr, senioriile Ramlah, Kerak, Sidon, Beirut. Organizarea lor este cunoscuta din "Asezamintele Ierusalimului", o culegere de norme juridice privind obligatiile si drepturile clasei feudale, care reprezinta expresia clasica a ordinii feudale. Pentru mentinerea ordinii in randul populatiei cucerite si pentru inlaturarea rascoalelor s-au infiintat ordine militarocalugaresti: Ordinul Ioanitilor si Templierilor, organizat la inceputul secolului al XII-lea de calugarii francezi si Ordinul german al teutonilor, spre sfarsitul aceluiasi veac. Cruciadele a II-a (1147-1148) si a III-a (1190-1192) Turcii nu au renuntat la teritoriile pierdute. Capeteniile selgiucide, pe moment, au pus capat rivalitatilor dintre ele si unindu-se au inceput contraofensiva, ajutate fiind de nemultumirile din randul populatiei supuse, care se rascoala in mai multe randuri. Cele doua razboaie purtate, in anii 1144-1146, intre cruciati si selgiucizi au sfarsit cu recucerirea Edessei de catre musulmani. Aceasta a fost cauza organizarii celei de a doua cruciade (1147-1148) de catre papa Eugen al III-lea. O armata franceza, condusa de regele Ludovic al VII-lea si o oaste germana, in frunte cu imparatul Conrad al III-lea, mergand pe urmele primilor cruciati, in vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol, de unde, pe vase bizantine, puse la dispozitie de imparatul Manuel Comnenul, au trecut in Asia Mica. Aici cele doua ostiri au fost risipite de turci, iar Ludovic si Conrad, cu resturi din armata, si-au sfarsit expeditia ca simpli pelerini. In tot acest timp turcii continuau ofensiva. Sultanul Egiptului, Saladin, un militar si om politic capabil. a unit lumea musulmana sub conducerea sa si si-a indreptat atacul impotriva Ierusalimului. In lupta de la Hittin (1187), in apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a infrant pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignan si a pus stapanire pe oras. Papa Clement al III-lea a lansat un nou apel de cruciada, la care au raspuns regii Angliei si Frantei - Richard Inima de Leu si Filip al II-lea August - si imparatul Germaniei, Frederic I Barbarossa. In vara anului 1190 o armata uriasa, bine echipata, era gata de razboi. Filip al II-lea s-a imbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, in timp ce Frederic I lua drumul pe uscat. Primii doi suverani, abia plecati, au debarcat in Sicilia, unde au facut un popas lung, de un an, fapt ce i-a permis imparatului german sa ajunga primul in Asia Mica, unde a reusit sa-l invinga pe sultanul de Iconium. Victoria, insa,nu a putut fi fructificata, deoarece Barbarosa a murit inecat pe cand incerca sa traverseze, calare, raul Cydnus. Ramasi fara conducator, cea mai mare parte din

cruciati s-au imprastiat, numai un numar mic, sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, si-au continuat drumul, iar in anul 1191 cele trei armate se intalneau in preajma Ierusalimului, dupa ce in drumul sau Richard cucerise insula Cicpru si o cedase lui Guy de Lusignan. Singura actiune comuna a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, inceput in anul 1189, interventia lor determinand, in mare masura, capitularea orasului (13 iulie 1191). Dupa acest succes au inceput neintelegerile din tabara cruciatilor, ele obligand pe cei trei conducatori sa abandoneze expeditia. Cruciada a IV-a (1202-1204) Cruciada a IV-a este legata de numele puternicului pontif Inocentiu al III-lea si de politica sa de a-si impune suprematia asupra intregii lumi crestine, occidentale si orientale. In anul 1190 papa a inceput predicarea cruciadei, dar armata se aduna greu. La inceputul secolului al XIII-lea cruciadele isi pierdusera baza populara, intre cruciada populara si cea aristocratica distanta se adancise, paturile sarace nu mai aveau incredere in actiunile nobililor, de aceea, despre cruciada a IV-a a insemnat o abatere fatisa de la scopul de cruciada. Mai intai, pentru ca expeditia a fost planuita impotriva Egiptului, centrul unitatii musulmane, si nu ca o actiune de cucerire directa a Ierusalimului. In al doilea rand, expeditia a inceput prin asediul cetatii Zara (noiembrie 1202), situata pe coasta Dalmatiei si stapanita de regele Ungariei, rege catolic aflat sub protectia scaunului apostolic. Cucerirea Zarei fusese ceruta cruciatilor de catre dogele Venetiei, Henric Dandolo, in schimbul transportarii trupelor pana la Alexandria. In al treilea rand, in urma unei abateri de la planul initial al cruciadei, cavalerii s-au indreptat spre Bizant unde lupta pentru tron favoriza o interventie. Si de data aceasta cruciatii erau indemnati de dogele Venetiei, care dorea sa-si sporeasca privilegiile comerciale in Imperiul de Rasarit. In luna mai a anului 1203, cruciatii, imbarcati pe vase venetiene, au sosit la Constantinopol, au cucerit orasul si au reinscaunat pe Isac al II-lea Anghelos, caruia apoi i-au pretins despagubiri banesti pentru ajutorul dat. Cum bazileul nu a putut achita suma ceruta, in anul 1204 cruciatii au dat din nou asalt capitalei, au cucerit-o si au luat-o in stapanire. Consecinta cruciadei a IV-a a fost desfiintarea Imperiului bizantin si impartirea lui in mai multe state: Imperiul Latin de Rasarit, imparat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul si Trapezuntul. Venetia, dat fiind contributia pe care o adusese in aceasta expeditie, primea privilegii comerciale si stapaniri teritoriale intinse. Imperiul bizantin a fost restaurat in anul 1261, dar el nu si-a mai gasit vitalitatea din trecut. Cruciada a IV-a, prin efectele ei, a contribuit la esecul final al cruciadelor. Celelalte cruciade Intre anii 1217 si 1270 au fost inca patru cruciade: Cruciada a V-a (1217-1221), cruciada a VI-a (1228-1229), cruciada a VII-a (1248-1250) si a VIII-a (1270), dar nici una din ele nu a avut vreun folos cruciatilor. Ideea care persista era atacarea Egiptului, a carui cucerire ar fi deschis cruciatilor drumul spre Ierusalim. Dar inaintarea pe Valea Nilului era practic imposibila, asa cum a dovedit-o campania lui Jeaune de Brienne, in anul 1221, si a lui Ludovic al IX-lea cel Sfant, din 1248.

Cu aceasta ultima incercare asa-numitele "cruciade clasice" luau sfarsit. Rand pe rand statele din Orient au fost recucerite de musulmani. In 1268 a fost recucerita Antiohia, in anul 1289 Tripoli, iar in anul 1291, Acra, ultimul centru de rezistenta al cruciatilor. Doar regatul Ciprului a ramas in mana "latinilor" mai multa vreme, el fiind cucerit de turcii otomani abia in 1571. Urmarile cruciadelor Cruciadele au avut consecinte negative si pozitive, cele negative decurgand din distrugerile de bunuri si masacrele ce aveau loc in timpul razboaielor, din exploatarea populatiei supuse, cele pozitive constand in contactul dintre doua civilizatii, care s-au influentat reciproc. Statele crestine formate, desi au avut un caracter efemer, au contribuit ca timp de doua sute de ani, zeci de mii de cruciati sa se deplaseze in Orientul Apropiat si, o data cu ei, au patruns si moravurile apusene, pe care clasa dominanta din Orient le-a adoptat. La randul lor, feudalii apuseni au imprumutat forme ale rafinamentului si luxului oriental, pe care le-au adus apoi in Europa. Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legaturilor dintre Orient si Occident. Relatiile comerciale ale europei apusene cu orientul s-au accentuat, fapt de care au profitat orasele, mai ales cele din Italia si sudul Frantei. In veacul al XIII-lea, Venetia si Genova faceau comert cu Orientul prin porturile Siriei si Egiptului. Ele aduceau marfuri din Orientul musulman, din China, insulele Sonde, din India. Venetia si Genova au infiintat factorii comerciale la Caffa si la Tana, de unde faceau negot cu Rusia si Polonia, astfel ca in perioada amintita se poate vorbi de o suprematie maritima si comerciala a celor doua orase in intreg bazinul Mediteranei. Prin mijlocirea oraselor s-au raspandit unele procedee orientale in domeniul industriei textile si al prelucrarii metalelor. In Europa s-au introdus unele culturi noi ca: orezul, pepenele, caisul, lamaiul. Din punct de vedere politic, cruciadele au inlesnit, in Europa apuseana, procesul de centralizare si de afirmare a regalitatii, ca urmare a slabirii unei parti a nobilimii si a stirbirii adusa autoritatii papale. Pentru taranime expeditiile in Orient au insemnat o sporire a obligatiilor, pentru a acoperi cheltuielile ce le faceau nobilii. Dar, in acelasi timp, ele au stimulat procesul de eliberare a taranilor din serbie, eliberarea prin rascumparare fiind si ea o sursa de venit. Aceeasi nevoie de bani a facut ca nobilii sa cedeze presiunii oraselor de a-si rascumpara libertatea. Cultura a fost si ea influentata de cruciade. Din a doua jumatate a secolului al XII-lea, se pun bazele oreintalisticii. Cunoasterea Orientului a dat gandirii filosofice, incepand cu Raymond Lulle si Thomas d'Aquino un nou impuls si o noua orientare. Cruciadele au dus la imbogatirea literaturii europene cu noi teme si la dezvoltarea ei in limba materna. Arhitectura din secolele XIII-XIV, mai ales in Italia, se resimte de influentele orientale, tot asa cum in Siria si Palestina stilul renan si romanic din norul Frantei au lasat vestigii (castelele Beaufort, Kerak, Ibelin, manastirea de langa Bethleem).
Motivatiile Cruciadelor si consecintele lor In Occident, asistam in vremea Comnenilor si la cresterea puterii oraselor maritime, indeosebi a Venetiei, care isi propunea supunerea intregii lumi mediteranene. Venetia devine acum un Stat care si-a pus intreaga sa forta maritima in serviciul exclusiv al intereselor ei comerciale, realizand in cele

din urma, prin cinism si abilitate, dar si printr-o remarcabila politica a continuitatii, ambitiile unui imperialism economic, fara scrupule. Este drept ca aceasta situatie a fost favorizatasi de actul din 1082 semnat de Alexios I, prin care venetienii primeau dreptul de a cumpara si a vinde in tot Imperiul Bizantin, fara a plati taxe sau a fi controlati de vamesi. Comertul venetian avea practic mai multe drepturi decat chiar comerciantii bizantini. Ceea ce putea face acum Bizantul, era sa incerce sa diminueze importanta privilegiilor venetiene, acordand facilitati asemanatoare celor doua principale rivale: Pisa si Genova. Initiativa a capatat forme practice in vremea lui Ioan a II-lea. In privinta cruciadelor, acestea au pornit in secolele XI-XIV din tarile apusene ale Europei si constituie in istoria Evului Mediu un fenomen complex. Ele au ramas in memoria colectiva, alimentatasi de literatura sau cinematografie, drept o mare epopee, cu episoade multiple. Amintirea lor transformatasi de legenda, a ramas atat de vie incat cuvantul a sfarsit prin a desemna in vocabularul occidental acea initiativa pornita in numele unui ideal comun impotriva unui dusman comun. Pe langa motivele de ordin religios, cruciadele au avut si cauze politice sau economice bine disimulate sub ideologia religioasa a eliberarii Locurilor Sfinte. In ciuda traditiei crestine primare, care condamna folosirea armelor, Biserica din Occident a lansat incepand cu secolul al IV-lea teoria "razboiului just": necesitatea folosirii fortei, a razboiului impotriva ereticilor, pe care armele spirituale nu-i puteau convinge. Prin promisiunea de recompense ceresti facuta combatantilor, s-a trecut de la notiunea de "razboi drept" la cea de "razboi sfant". La sfarsitul secolului al X-lea si inceputul secolului al XI-lea, Biserica Occidentala a incercat sa crestineze moravurile societatii militare, propunand cavalerului ideal, protectia celor slabi si mentinerea pacii prin lupta impotriva dusmanilor. Conciliul de la Narbonne din anul 1054 declara ca cel "care omoara un crestin, varsa sangele lui Hristos". Multa vreme cruciatul a fost descris de textele medievale ca un pelerin, cel care face o calatorie la Ierusalim. Pelerinajul la Locurile Sfinte devine un element primordial al cruciadei, iar dificultatile traseului, faceau parte din spiritualitatea pelerinajului. In afara de spiritul de bravurasi aventura, cruciatii urmareau si castigarea de averi, precum si crearea unor State de tip feudal, pe care apoi sa le exploateze. De la cruciade, cavalerii occidentali au asteptat totul: mantuirea vesnica, satisfacerea spiritului de aventura, iar cei mai multi, bogatiile fabuloase ale Orientului. Ele se explicasi prin cresterea demografica a populatiei din tarile occidentale, care impunea o expansiune Pe parcursul cruciadelor intalnirea dintre Orient si Occident a fost privita diferit de catre cele doua parti. Astfel, cruciatii au ramas impresionati de maretia orasului Constantinopol, de frumusetea si bogatia lui, care contrasta atat de flagrant cu orasele medievale din Apus, stramte si murdare. La randul lor, bizantinii considerau pe apuseni niste barbari, fara maniere si neciopliti. Vorbind despre cruciada populara ajunsa in august 1096 la Constantinopol, Ana Comnena ii catalogheaza ca "cete de vagabonzi si cersetori care nu au aer de soldati si nu aveau bani sa-si cumpere mancare". Initiativa cruciadelor apartine in general papei, conducatorul spiritual: el predica cruciada sau incredinta predica clerului autorizat si uneori trimisilor pontificali. De la cruciada a II-a (1147-1149) pana la a IV-a (1202-1204), cistercienii au fost insarcinati cu predica, iar din secolul al XIII-lea acest rol a fost preluat de ordinele cersetoare. Finantarea crucidelor era obtinuta pe trei cai:

- prin intermediul cruciatilor: baronii isi vindeau pamanturile sau le ofereau comunitatilor ecleziastice. In secolul al XII-lea, seniorul putea cere vasalilor sai un ajutor financiar pentru plecarea in cruciada. - prin regi: primul impozit perceput de regi pentru cruciade a fost dijma saladina impusa in Franta si Anglia, pe bunurile mobiliare si venituri. De la simple ajutoare benevole pe vremea lui Ludovic al VIIlea in 1147, s-a trecut la impozitul pe care-l pretindea Filip August la intoarcerea sa din Tara Sfanta. - prin Biserica: pentru cruciada a IV-a (1202-1204) coexistau colecta si taxa ca forme de obtinere a fondurilor. In ciuda unei puternice opozitii, decima a fost introdusa pentru prima data in 1199, mai intai clerului intr-un procent de 40% din venituri, iar ceva mai tarziu si cardinalilor 10%. Cruciatul beneficia de privilegii exclusiv spirituale, iar din secolul al XII-lea, papalitatea acorda celui care se angaja in astfel de operatiuni militare o serie de avantaje materiale. Prin "privilegiile Crucii", precizate mai bine in 1145 in bula Quantum praedecessores, cruciatul, familia sa si bunurile sale, erau plasate sub protectia Bisericii. De asemenea, pe durata desfasurari unei cruciade, plata dobanzilor pentru diferitele imprumuturi contractate era suspendatasi un muratoriu permitea cruciatului sa-si plateasca datoriile la intoarcerea din campanie. Prima cruciada (1096-1099) a fost decisa la sinodul de la Clermont, initiator fiind papa Urban al IIlea in 1095. El a prezentat in predica sa principiile acestei prime actiuni de eliberare a Locurilor Sfinte, insistand pe ajutorul ce trebuia acordat crestinilor din Orient oprimati de turci. Acest subiect a fost repede inlocuit de tem Caracterul si cauzele cruciadelor Cruciadele pot fi definite ca expeditii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri si coloniza regiuni din Orientul Apropiat, ndeosebi Palestina cu Ierusalimul. Ele au aparut ntr-o societate aflata n plina expansiune politica si militara si sunt o ntregire a procesului de colonizare petrecut n Europa, la ele participnd toate clasele si paturile sociale. Aspectul religios consta n faptul ca aceste expeditii au fost nsotite, la nceput, de o ideologie crestina. Proclamate ca "razboaie sfinte", ele au fost organizate n numele eliberarii asa numitelor "locuri sfinte" (Ierusalimul), de sub dominatia musulmana. Caracterul religios al cruciadelor explica de ce conducerea lor a revenit papalitatii al carei rol, pe plan international, se afirma n secolul al XIlea. Orientul Apropiat (Bizantul, Siria, Palestina, Egiptul), fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic si cultural dect Occidentul, exercita, la sfrsitul secolului al XI-lea, o puternica atractie asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea data trecea printr-o perioada de criza ca urmare a ncheierii procesului de aservire a taranimii, a cresterii puterii principilor, a instituirii "ordinului" cavaleresc, a sporului demografic, precum si a unor factori naturali: inundatii, seceta, foamete, molime etc. Anarhia politica aducea prejudicii att economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, ct si celei orasenesti. Canalizarea spiritului razboinic al cavalerilor n afara Europei, aparea tuturor o solutie fericita. La ideea de cruciada au aderat repede si orasenii, care ntrezareau posibilitatea unor noi piete de desfacere si aprovizionare. Participarea masiva a taranimii la cruciade se explica, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de alta parte, prin spiritul de colectivitate li solidaritate foarte puternic n evul mediu, fapt dovedit cu

prisosinta n timpul cruciadelor copiilor. Principii s-au alaturat si ei cruciadelor deoarece nu puteau ramne n afara unei lupte care le-ar fi adus noi stapniri, prestigiu si glorie, dar, de la nceput, ntre idealul nobiliar si cel popular a existat o prapastie. Posibilitatea unor actiuni militare n rasarit si a unor deplasari da mase a fost creata de nsasi situatia politica din Orientul Apropiat. n a doua jumatate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, dupa ce au cucerit Bagdadul (1055), au naintat n Asia Mica, n Siria si Palestina, pe atunci stapnite de Califul din Egipt, iar n anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc si a celor trei sultanate, Capadocia, Rum si Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizant, ntr-un moment n care cumanii, pecenegii, maghiarii si normanzii atacau imperiul. n aceasta situatie mparatii bizantini au fost nevoiti, n mai multe rnduri, sa ceara ajutor militar n Occident. Asa s-a nascut initiativa papalitatii de a organiza expeditii n urma carora scaunul apostolic si-ar fi marit sfera de influenta, mai nti prin nlaturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolica si ortodoxa, apoi, prin raspndirea catolicismului n noi regiuni. n conciliile de la Piacenza si Clermont (10959, apelul de cruciada a fost lansat de catre papa Urban al II-lea. Cruciada I (1096-1099) Prima cruciada s-a desfasurat n doua etape: expeditia saracimii, condusa de Petre Pustnicul si Walter cel Sarac, si expeditia cavalerilor grupati n patru corpuri principale de oaste, conduse de Geoffroi de Bouillon, ales mai trziu comandant suprem al armatei; Huges de France, fratele regelui Filip I si Robert Courte Heuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul; Robert de Flandra; Boemund de Tarent si Tancred de Sicilia. Masele popolare au ajuns la Constantinopol, trecnd prin Germania, Boemia si Ungaria. mparatul Alexie Comnenul, pentru a evita tulburarile n oras, i-a transportat pe cruciati pe coasta Asiei Mici, unde au fost masacrati de trupele selgiucide sau facuti prizonieri si dusi n robie. Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din orasele de pe Rin, Kln si Mainz, anuntnd prin aceasta caracterul sngeros si de jaf ce aveau sa-l mbrace expeditiile. n anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au ncheiat o ntelegere cu Alexie Comnenul, prin care se angajau sa recunoasca suzeranitatea mparatului n teritoriile cucerite de la turci. Cu mare greutate, cruciatii au respins armata selgiucida si au cucerit Niceea si Dorileea (mai-iulie 1097). Antiohia a rezistat sapte luni, dar n cele din urma a fost si ea ocupata (1098). Cruciatii au trebuit sa lupte cu musulmanii nca un an pentru a-si croi drum spre Ierusalim. Abia n anul 1099 orasul a cazut n minile lor. n urma cuceririlor facute, s-au creat mai multe formatiuni politice, conform sistemului politicovasalic din Occident: regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, Ascalon, marchizatul de Tyr, senioriile Ramlah, Kerak, Sidon, Beirut. Organizarea lor este cunoscuta din "Asezamintele Ierusalimului", o culegere de norme juridice privind obligatiile si drepturile clasei feudale, care reprezinta expresia clasica a ordinii feudale. Pentru mentinerea ordinii n rndul populatiei cucerite si pentru nlaturarea rascoalelor s-au nfiintat ordine militaro-calugaresti: Ordinul Ioanitilor si Templierilor, organizat la nceputul secolului al XII-lea de calugarii francezi si Ordinul german al teutonilor, spre sfrsitul aceluiasi veac. Cruciadele a II-a (1147-1148) si a III-a (1190-1192) Turcii nu au renuntat la teritoriile pierdute. Capeteniile selgiucide, pe moment, au pus capat rivalitatilor dintre ele si unindu-se au nceput contraofensiva, ajutate fiind de nemultumirile din rndul

populatiei supuse, care se rascoala n mai multe rnduri. Cele doua razboaie purtate, n anii 11441146, ntre cruciati si selgiucizi au sfrsit cu recucerirea Edessei de catre musulmani. Aceasta a fost cauza organizarii celei de a doua cruciade (1147-1148) de catre papa Eugen al III-lea. O armata franceza, condusa de regele Ludovic al VII-lea si o oaste germana, n frunte cu mparatul Conrad al III-lea, mergnd pe urmele primilor cruciati, n vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol, de unde, pe vase bizantine, puse la dispozitie de mparatul Manuel Comnenul, au trecut n Asia Mica. Aici cele doua ostiri au fost risipite de turci, iar Ludovic si Conrad, cu resturi din armata, si-au sfrsit expeditia ca simpli pelerini. n tot acest timp turcii continuau ofensiva. Sultanul Egiptului, Saladin, un militar si om politic capabil. a unit lumea musulmana sub conducerea sa si si-a ndreptat atacul mpotriva Ierusalimului. n lupta de la Hittin (1187), n apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a nfrnt pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignan si a pus stapnire pe oras. Papa Clement al III-lea a lansat un nou apel de cruciada, la care au raspuns regii Angliei si Frantei - Richard Inima de Leu si Filip al II-lea August - si mparatul Germaniei, Frederic I Barbarossa. n vara anului 1190 o armata uriasa, bine echipata, era gata de razboi. Filip al II-lea s-a mbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, n timp ce Frederic I lua drumul pe uscat. Primii doi suverani, abia plecati, au debarcat n Sicilia, unde au facut un popas lung, de un an, fapt ce i-a permis mparatului german sa ajunga primul n Asia Mica, unde a reusit sa-l nvinga pe sultanul de Iconium. Victoria, nsa,nu a putut fi fructificata, deoarece Barbarosa a murit necat pe cnd ncerca sa traverseze, calare, rul Cydnus. Ramasi fara conducator, cea mai mare parte din cruciati s-au mprastiat, numai un numar mic, sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, si-au continuat drumul, iar n anul 1191 cele trei armate se ntlneau n preajma Ierusalimului, dupa ce n drumul sau Richard cucerise insula Cicpru si o cedase lui Guy de Lusignan. Singura actiune comuna a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, nceput n anul 1189, interventia lor determinnd, n mare masura, capitularea orasului (13 iulie 1191). Dupa acest succes au nceput nentelegerile din tabara cruciatilor, ele oblignd pe cei trei conducatori sa abandoneze expeditia. Cruciada a IV-a (1202-1204) Cruciada a IV-a este legata de numele puternicului pontif Inocentiu al III-lea si de politica sa de asi impune suprematia asupra ntregii lumi crestine, occidentale si orientale. n anul 1190 papa a nceput predicarea cruciadei, dar armata se aduna greu. La nceputul secolului al XIII-lea cruciadele si pierdusera baza populara, ntre cruciada populara si cea aristocratica distanta se adncise, paturile sarace nu mai aveau ncredere n actiunile nobililor, de aceea, despre cruciada a IV-a a nsemnat o abatere fatisa de la scopul de cruciada. Mai nti, pentru ca expeditia a fost planuita mpotriva Egiptului, centrul unitatii musulmane, si nu ca o actiune de cucerire directa a Ierusalimului. n al doilea rnd, expeditia a nceput prin asediul cetatii Zara (noiembrie 1202), situata pe coasta Dalmatiei si stapnita de regele Ungariei, rege catolic aflat sub protectia scaunului apostolic. Cucerirea Zarei fusese ceruta cruciatilor de catre dogele Venetiei, Henric Dandolo, n schimbul transportarii trupelor pna la Alexandria. n al treilea rnd, n urma unei abateri de la planul initial al cruciadei, cavalerii s-au ndreptat spre Bizant unde lupta pentru tron favoriza o interventie. Si de data aceasta cruciatii erau ndemnati de dogele Venetiei, care dorea sasi sporeasca privilegiile comerciale n Imperiul de Rasarit. n luna mai a anului 1203, cruciatii, mbarcati pe vase venetiene, au sosit la Constantinopol, au cucerit orasul si au renscaunat pe Isac al II-lea Anghelos, caruia apoi i-au pretins despagubiri banesti pentru ajutorul dat. Cum bazileul nu a putut achita suma ceruta, n anul 1204 cruciatii au dat din nou asalt capitalei, au cucerit-o si au luat-o n stapnire. Consecinta cruciadei a IV-a a fost desfiintarea Imperiului bizantin si mpartirea lui n mai multe

state: Imperiul Latin de Rasarit, mparat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul si Trapezuntul. Venetia, dat fiind contributia pe care o adusese n aceasta expeditie, primea privilegii comerciale si stapniri teritoriale ntinse. Imperiul bizantin a fost restaurat n anul 1261, dar el nu si-a mai gasit vitalitatea din trecut. Cruciada a IV-a, prin efectele ei, a contribuit la esecul final al cruciadelor. Celelalte cruciade ntre anii 1217 si 1270 au fost nca patru cruciade: Cruciada a V-a (1217-1221), cruciada a VI-a (1228-1229), cruciada a VII-a (1248-1250) si a VIII-a (1270), dar nici una din ele nu a avut vreun folos cruciatilor. Ideea care persista era atacarea Egiptului, a carui cucerire ar fi deschis cruciatilor drumul spre Ierusalim. Dar naintarea pe Valea Nilului era practic imposibila, asa cum a dovedit-o campania lui Jeaune de Brienne, n anul 1221, si a lui Ludovic al IX-lea cel Sfnt, din 1248. Cu aceasta ultima ncercare asa-numitele "cruciade clasice" luau sfrsit. Rnd pe rnd statele din Orient au fost recucerite de musulmani. n 1268 a fost recucerita Antiohia, n anul 1289 Tripoli, iar n anul 1291, Acra, ultimul centru de rezistenta al cruciatilor. Doar regatul Ciprului a ramas n mna "latinilor" mai multa vreme, el fiind cucerit de turcii otomani abia n 1571. Urmarile cruciadelor Cruciadele au avut consecinte negative si pozitive, cele negative decurgnd din distrugerile de bunuri si masacrele ce aveau loc n timpul razboaielor, din exploatarea populatiei supuse, cele pozitive constnd n contactul dintre doua civilizatii, care s-au influentat reciproc. Statele crestine formate, desi au avut un caracter efemer, au contribuit ca timp de doua sute de ani, zeci de mii de cruciati sa se deplaseze n Orientul Apropiat si, o data cu ei, au patruns si moravurile apusene, pe care clasa dominanta din Orient le-a adoptat. La rndul lor, feudalii apuseni au mprumutat forme ale rafinamentului si luxului oriental, pe care le-au adus apoi n Europa. Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legaturilor dintre Orient si Occident. Relatiile comerciale ale europei apusene cu orientul s-au accentuat, fapt de care au profitat orasele, mai ales cele din Italia si sudul Frantei. n veacul al XIII-lea, Venetia si Genova faceau comert cu Orientul prin porturile Siriei si Egiptului. Ele aduceau marfuri din Orientul musulman, din China, insulele Sonde, din India. Venetia si Genova au nfiintat factorii comerciale la Caffa si la Tana, de unde faceau negot cu Rusia si Polonia, astfel ca n perioada amintita se poate vorbi de o suprematie maritima si comerciala a celor doua orase n ntreg bazinul Mediteranei. Prin mijlocirea oraselor s-au raspndit unele procedee orientale n domeniul industriei textile si al prelucrarii metalelor. n Europa s-au introdus unele culturi noi ca: orezul, pepenele, caisul, lamiul. Din punct de vedere politic, cruciadele au nlesnit, n Europa apuseana, procesul de centralizare si de afirmare a regalitatii, ca urmare a slabirii unei parti a nobilimii si a stirbirii adusa autoritatii papale. Pentru taranime expeditiile n Orient au nsemnat o sporire a obligatiilor, pentru a acoperi cheltuielile ce le faceau nobilii. Dar, n acelasi timp, ele au stimulat procesul de eliberare a taranilor din serbie, eliberarea prin rascumparare fiind si ea o sursa de venit. Aceeasi nevoie de bani a facut ca nobilii sa cedeze presiunii oraselor de a-si rascumpara libertatea.

Cultura a fost si ea influentata de cruciade. Din a doua jumatate a secolului al XII-lea, se pun bazele oreintalisticii. Cunoasterea Orientului a dat gndirii filosofice, ncepnd cu Raymond Lulle si Thomas dAquino un nou impuls si o noua orientare. Cruciadele au dus la mbogatirea literaturii europene cu noi teme si la dezvoltarea ei n limba materna. Arhitectura din secolele XIII-XIV, mai ales n Italia, se resimte de influentele orientale, tot asa cum n Siria si Palestina stilul renan si romanic din norul Frantei au lasat vestigii (castelele Beaufort, Kerak, Ibelin, manastirea de lnga Bethleem).