Sunteți pe pagina 1din 5

Cu multă înţelepciune şi pedagogie duhovnicească, Biserica a rânduit ca în Duminica a doua a Triodului să fie citită o pericopă evanghelică deosebit de ziditoare, care ne ajută să înţelegem ce este mult folositor pentru urcuşul nostru sufletesc spre Înviere, ca ridicare din păcat şi ca bucurie a întâlnirii noastre cu Hristos Domnul. Evanghelia Duminicii Fiului risipitor are o legătură deosebită cu însăşi Taina pocăinţei, adică Taina mărturisirii şi iertării păcatelor sau Taina spovedaniei, care este, de fapt, Taina împăcării omului cu Dumnezeu.

Treptele ridicării duhovniceşti din păcat, pe care le-a urmat tânărul risipitor, sunt treptele esenţiale ale pocăinţei sau ale spovedaniei. Evanghelia Duminicii a doua din perioada Triodului ne învaţă cum să ne pocăim şi, mai ales, cât de mari sunt darul şi bucuria iertării, cât de minunată este regăsirea celui pierdut sau învierea celui mort sufleteşte şi cât de frumoasă este starea sufletului omului după primirea iertării păcatelor.

Ce ne descoperă cel mai mult pilda Domnului nostru pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi? Ea ne descoperă neurmata, nesfârşita milostivire a Tatălui Ceresc faţă de păcătoşii care aduc prinos de pocăinţă. Bucurie se face în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7), le-a vestit Domnul oamenilor, chemându-i la pocăinţă - şi ca spusele Lui să se întipărească mai adânc în inimile ascultătorilor, a binevoit să adauge la ele o pildă.

Un oarecare om bogat, ne povesteşte pilda evanghelică, avea doi fii. Cel mai tânăr şi-a rugat tatăl să îi dea partea lui de moştenire. Tatăl a împlinit rugămintea mezinului. După ce au trecut câteva zile, acesta, luându-şi averea, a plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a cheltuit tot avutul în desfrânări. După ce a risipit totul, în ţara aceea a venit o vreme de foamete. Fiul bogatului nu numai că a început să aibă greutăţi, ci a ajuns chiar într-o stare cu totul jalnică. Aflat în asemenea strâmtorare, s-a lipit de unul dintre oamenii locului, iar acela l-a trimis pe câmp să-i pască porcii. Nefericitul, chinuit de foame, ar fi fost bucuros să-şi umple burta cu mâncarea cât se poate de grosolană cu care se hrăneau porcii!

Lucrul acesta însă nu a fost cu putinţă. În starea aceasta aflându-se, până la urmă şi-a venit în fire şi, amintindu-şi de belşugul ce umplea casa părintească, s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său. În cugetul său se pregătise deja, pentru a-şi pleca tatăl spre milostivire, să-şi recunoască păcatul, să-şi recunoască nevrednicia şi să ceară cu smerenie să fie primit nu în familia tatălui, ci în ceata robilor şi slugilor acestuia. Cu această aşezare a inimii, fiul cel mic a purces la drum. Era încă departe de casa părintească atunci când tatăl l-a văzut - l-a văzut şi i s-a făcut milă de el: a ieşit alergând în întâmpinarea lui, s-a aruncat de gâtul lui, a început să îl sărute. Când fiul a rostit mărturisirea şi rugămintea pe care şi le pregătise dinainte, tatăl a poruncit robilor: „Aduceţi haina cea mai bună, îmbrăcaţi-1 în ea, puneţi inel în degetul lui şi încălţări în picioarele lui. Aduceţi şi junghiaţi viţelul îngrăşat: o să mâncăm şi o să ne veselim. Acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat!”. Fiul cel mare, care fusese totdeauna supus voinţei tatălui, s-a întors acasă în timpul ospăţului. I s-a părut ciudată purtarea

1

tatălui faţă de mezin - dar tatăl, însufleţit de dreptatea dragostei, înaintea căreia orice altă dreptate este sărăcăcioasă, nimicnică, i-a răspuns: „Fiule! Tu eşti întotdeauna cu mine, şi tot ce

e al meu este şi al tău; s-ar fi cuvenit să te bucuri şi să te veseleşti, căci fratele tău a fost mort şi

a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat!” (Luca 15, 11-32).

Potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi , fiul cel mic poate fi înţeles ca închipuire atât a întregului neam omenesc, cât şi a fiecărui păcătos în parte. Partea de moştenire ce i se cuvenea sunt darurile lui Dumnezeu, de care este preaplin fiecare om şi mai ales creştinul. Cele mai mari dintre darurile lui Dumnezeu sunt mintea şi inima, dar mai cu seamă harul Sfântului Duh, dăruit fiecărui creştin. Pretinderea părţii de moştenire pentru a o cheltui după bunul plac e năzuinţa omului de a lepăda supunerea faţă de Dumnezeu şi a urma propriilor gânduri şi dorinţe, învoirea tatălui la cererea mezinului arată că Dumnezeu l-a cinstit pe om cu voie de sine stăpânitoare în întrebuinţarea darurilor Sale. Ţara îndepărtată e viaţa păcătoasă, ce ne îndepărtează şi ne înstrăinează de Dumnezeu. Cheltuirea avuţiei e istovirea puterilor minţii, inimii şi trupului, dar mai ales jignirea şi alungarea Sfântului Duh prin faptele păcătoase. Sărăcia mezinului este pustietatea sufletească ce ia naştere din viaţa păcătoasă. Locuitorii statornici ai acelei ţări îndepărtate sunt stăpânitorii întunericului acestui veac, duhurile căzute, ce sunt nestrămutate în căderea lor, în înstrăinarea lor de Dumnezeu: înrâuririi lor i se supune păcătosul.

Turma dobitoacelor necurate închipuie gândurile şi simţămintele păcătoase, ce rătăcesc în sufletul păcătosului şi pasc pe pajiştile lui; ele sunt urmarea de neînlăturat a lucrării păcătoase, în zadar ar vrea omul să înăbuşe acest gânduri şi simţăminte prin împlinirea lor: ele sunt de neîmplinit! Însă nici împlinirea pe cât e cu putinţă a gândurilor şi visărilor pătimaşe nu le nimiceşte, ci le stârneşte cu îndoită putere.

Cumplită este pustietatea sufletească pe care o pricinuieşte viaţa păcătoasă, de neîndurat chinul adus de gândurile şi de simţămintele pătimaşe, păcătoase, atunci când ele colcăie ca nişte viermi în suflet, când sfâşie sufletul care li s-a supus, sufletul pe care-l stăpânesc cu silnicie! Nu rareori păcătosul, chinuit de gânduri amarnice, visări şi pofte cu neputinţă de împlinit, ajunge la deznădejde; nu rareori încearcă să-şi ia viaţa - şi pe cea vremelnică, şi pe cea veşnică.

Din pilda evanghelică învăţăm că pentru o pocăinţă reuşită şi rodnică, din partea omului este neapărată nevoie de vederea păcatului propriu, recunoaşterea lui, părerea de rău pentru el, mărturisirea lui. Pe cel ce se întoarce la Dumnezeu cu o asemenea aşezare a inimii, Dumnezeu îl vede încă departe fiind el: îl vede şi Se grăbeşte să-l întâmpine, îl îmbrăţişează, îl sărută cu harul Său.

2

Numai ce a rostit mărturisirea păcatului său cel ce se pocăieşte, că Domnul Cel milostiv porunceşte robilor - slujitorilor altarului şi sfinţilor îngeri – să îl îmbrace în sfânta haină a neprihănirii, să pună în mâna lui inel - mărturie a unirii lui reînnoite cu Biserica pământească şi cerească, să pună în picioarele lui încălţări, ca lucrarea lui să fie păzită de spinii cei duhovniceşti prin rânduielile cele temeinice - asta înseamnă încălţările - ale poruncilor lui Hristos.

Ca împlinire a lucrării dragostei, pentru fiul reîntors se întinde masa dragostei, la care se junghie viţelul îngrăşat. Această masă închipuie masa bisericească, la care păcătosului care s-a împăcat cu Dumnezeu i se îmbie mâncare şi băutură duhovnicească, nestricăcioasă: Hristos, Cel de multă vreme făgăduit omenirii, pregătit de negrăita milostivire a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută chiar din clipa căderii ei.

Iubiţi credincioşi, Evanghelia de astăzi ne prezintă doi oameni: unul care, în prima parte

a pericopei evanghelice este păcătos, dar care apoi se reabilitează, iar altul ,,drept”, dar care, în pofida ,,dreptăţii” lui, rămâne afară de Împărăţie, pentru că ospăţul şi bucuria pe care tatăl a găsit de cuvinţă să le pregătească fiului pocăit înseamnă Impărăţia Cerurilor. Cum se face, deci, că fiul desfânat şi păcătos ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu, iar celălalt, care totdeauna şi-a ascultat părintele, rămâne ,,afară”? Ce se întâmplă oare în evanghelia de astăzi? Cum de are loc această răsturnare a valorilor, şi fiul risipitor, ce-l care îşi supără tatăl cerându-i de la obraz moştenirea pentru a o cheltui cu desfânatele, devine până la urmă personajul pozitiv – personajul ,,simpatic”, dacă-mi este îngăduit să mă exprim astfel – iar fiul cel ,,drept”, care ,,totdeauna a slujit” şi niciodată nu a călcat porunca tatălui său, ajunge dintr-o dată personajul negativ şi ,,antipatic”? Ce face, aşadar, pe fiul desfrânat ca să ,,merite” Împărăţia lui Dumnezeu

şi ce face pe fiul ascultător ca, până la urmă, să rămână ,,afară”?

Ei bine, fiul cel desfrânat ,,îşi vine în sine”. Îşi vine în fire şi îşi dă seama că a greşit; realizează că a ajuns un netrebnic şi înţelege să se întoarcă numaidecât la tatăl său, şi nu oricum, nu povestindu-i şi bravând cu ,,isprăvile” sale, ci zicându-i:,,Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”. Aşa a plănuit să meargă şi să- şi ceară iertare, cu smerenie şi pocăinţă, nu pretinzând să fie repus în

drepturile pe care le-a pierdut; gata să facă muncă de slugă, numai să fie reprimit în,,casă”.Această pocăinţă şi smerenie văzându-le tatăl, care nu a încetat să-l aştepte încă din clipa în care a plecat, l-a iertat pe dată şi l-a primit cu bucurie, dăruindu-i înapoi tot ce pierduse,

şi aceasta din dragoste şi de bucurie că ,,acest fiu al său mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a

aflat”.

3

Ce se întâmplă cu fratele mai mare? El nu a exagerat nici o clipă când a spus tatălui său:,,Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat porunca”.Adevărat grăia. Şi cu toate acestea, el este personajul negativ din evanghelia de astăzi. Unde greşeşte acest ,,drept” care nu şi-a supărat niciodată părintele? Greşeşte prin neputinţa de a se bucura împreună cu tatăl său şi, mai ales, cu fratele lui care, pierdut fiind s-a mântuit. În loc să se bucure, acesta ,,s-a mâniat”, zice evanghelia, şi a rămas afară. S-au dus care mai de care căutând să-l convingă să treacă peste ce, dragii mei?…Peste invidie? Peste răutate? Peste împietrire? Peste prostie? Acestea sunt care nu ne lasă să ne bucurăm de binele celuilalt! Acestea sunt care ne fac să ne întristăm când aproapelui nostru îi merge bine; să fim invidioşi, trişti şi supăraţi când, de fapt, suntem chemaţi să ne bucurăm şi să ne veselim împreună la ,,ospăţul” cel dumnezeiesc!…

Vă întreb: Ce ne împiedică astăzi aici, în casa Părintelui nostru două ceasuri, rugându-ne lui Dumnezeu pentru slăbiciunile şi păcatele noastre de fiecare zi? Ce ne împiedică să ne bucurăm aceste două ore împreună cu Dumnezeu? Ce ne ţine acasă, pe drumuri, prin parcuri, sau nu ştiu eu pe unde, numai să nu petrecem aici împreună cu Tatăl ceresc care, iată, răsplăteşte pocăinţa cu ,,ospăţ” şi bucurie veşnică? Ce ne împiedică să ne petrecem viaţa întregă în frica lui Dumnezeu, în comuniune cu El şi cu fratele sau aproapele nostru?

Unde greşeşte, aşadar, fratele ,,mânios” al fiului risipitor? Astăzi, poate pentru întâia oară, el îi vorbeşte tatălui său cu reproş:,,Mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei!” Tot astăzi, se face şi judecător dispreţuitor al fratelui său:,,dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfânatele, pentru el ai înjunghiat viţelul cel îngăşat!” Iată, aşadar: îl condamnă pe tatăl său pentru modul în care l-a primit pe fiul cel pierdut, răbufneşte şi, dintr-o dată, nu mai este nici fiu ascultător, nici frate bun celui ,,căzut”. Mai mult decât atât, evanghelia ne lasă să înţelegem că, în cele din urmă, acesta a rămas supărat ,,afară” – în afară de Impărăţia lui Dumnezeu.

Iată de ce am spus că evanghelia de astăzi nu ne prezintă doar o dramă – pe cea a fiului risipitor – ci două, pentru că, discret, în spatele dramei celui căzut, se consumă si o a doua dramă, mult mai cutremurătoare, cea a fratelui mai mare, finalizată absolut nefericit. Dacă fiul mai mic trăieşte drama ,,izolării în afara comuniunii” cu Dumnezeu, celălalt trece prin drama izolării ,,în interiorul comuniunii”, ceea ce mi se pare şi mai înfricoşător! Grea este singurătatea ,, de unul singur”, dar, şi mai grea – ne arată această pericopă evanghelică – este singurătatea ,,în doi” sau ,,în interiorul comuniunii”!

La aceste două atitudini am vrut să medităm astăzi! Să ne aducem aminte de cuvântul Evangheliei care spune că ,,vameşii şi desfrânatele merg înaintea noastră în împărăţia lui Dumnezeu” (Mt.21, 31), iar noi, cei cărora ni se pare că suntem drepţi şi că niciodată nu am călcat cuvântul Părintelui Dumnezeu, fiind fiul ascultător – şi nu cel risipitor, care şi-a cheltuit ,,zestrea” sa sufletească şi trupească în nenumărate păcate – rămânem în mod paradoxal

4

,,afară”. Iată, aşadar, pericolul care ne pândeşte pe noi cei care, poate, la prima citire a evangheliei de astăzi ne-am identificat cu fiul cel ascultător. Atenţie însă! Mântuitorul Hristos vrea să ne spună: nu cumva, în pofida dreptăţii noastre, în ciuda faptelor noastre ,,extraordinare” pe care pretindem de multe ori, exagerând cu subiectivism, că le-am săvârşit, să avem aceiaşi surpriză şi să rămânem totuşi ,,afară de Împărăţie”.

Fiul desfrânat ne devine până la urmă simpatic, nu pentru că a desfrânat şi şi-a cheltuit averea în dezmierdări, ci pentru că a cunoscut într-un final ,,taina pocăinţei”. A aflat secretul reabilitării, şi-a venit în fire sau în ,,sine”, cum zice evanghelia, s-a regăsit pe sine şi a reuşit să se schimbe. A putut să se ridice din mocirla păcatului, s-a putut smeri, a aflat puterea necesară să vină înaintea tatălui său să-şi recunoască greşeala şi să ceară nu ceea ce avusese, ci starea de slugă. Evanghelia de astăzi, gândesc eu, ne face atenţi pe noi, cei care ,,tocim pragul” bisericii zi de zi ori duminică de dumincă, nu cumva să cădem în păcatul fratelui celui mare: în acea ascultare formală, lipsită de recunoştinţă faţă de Părintele, dar şi de dragoste şi preţuire pentru fratele nostru, mai cu seamă atunci când acesta se pocăieşte. Să luăm aminte la acest ,,soi de dreptate” lipsită de bunătate, o dreptate stearpă şi împietrită, care a făcut din fratele mai mare, un fel de,, pom neroditor” ce se arată frumos la înfăţişare şi având coroana bogată şi verde, dar sălbatic totuşi, mânios şi neputincios în faţa iubirii de frate şi chiar a iubirii de părinte, şi pentru care a rămas trist şi nerecunoscător,,afară”!…

Mesajul evanghelic de astăzi, aşadar, acesta este: dacă suntem cumva sau vom ajunge vreodată, în anumite clipe ale vieţii noastre, fiul cel pierdut, să ne aducem aminte că Dumnezeu ne aşteaptă şi este gata să ne repună neîntârziat şi fără reproş în aceiaşi stare din care am căzut, numai să arătăm şi aceiaşi conştiinţă, smerenie şi pornire de a ne schimba, pe care le-a arătat fiul risipitor. Dacă, însă, suntem fiul care nu a căzut, gata să-I spunem lui Dumnezeu:,,Iată de atâţia ani Îţi slujesc şi niciodată nu Ţi-am călcat porunca…”atenţie că în această ,,dreptate” a noastră trebuie să picurăm şi un strop de iubire, pentru ca ea să nu fie o dreptate mândră şi împietrită, lipsită de compasiune faţă de cel căzut şi plină de dispreţ sau judecată crudă faţă de el.

Prin urmare, evanghelia de astăzi ne cheamă să ne pocăim dacă am căzut, iar dacă nu, să avem grijă, nu cumva să cădem tocmai prin faptul că ni se pare că ,,stăm”. Ne îndeamnă să învăţăm să ne bucurăm când vedem,, binele” în jurul nostru, nu să ne înceţoşăm mintea cu invidie şi răutate ori privind cu gând viclean la bucuriile celorlalţi, bine ştiind că Dumnezeu are aceiaşi dragoste mare pentru toţi şi că se bucură de fiecare dintre noi dacă vom şti să-I preţuim chemarea.

Făcând aşa, dragii mei, vom ajunge şi noi să petrecem la ,,ospăţul” Stăpânului Dumnezeu, fie de pe poziţia de iertaţi şi reabilitaţi, fie ca fii ascultători, bucurându-ne împreună cu El în vecii vecilor, Amin

5