UNIVERSITATEA BABES-BOLYAI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA CLUJ-NAPOCA

HRISTOLOGIA DUPA EVANGHELIILE LUI MATEI SI MARCU

COORDONATOR :
PR. PROF. DR. VALER BEL

MASTERAND:
PR. ROSU RADU LIVIU

CLUJ-NAPOCA 2008
INTRODUCERE

Starea decazuta, urmare a pacatului lui Adam, consta in:alterarea chipului lui Dumnezeu
in el, alterarea firii sale umane, intunecarea mintii cu privire la adevarul religios si moral, slabire
vointei care inclina spre mai rau decat spre bine, ruperea legaturii cu Dumnezeu prin pierderea
harului divin, vinovatia si pedeapsa pentru pacat.Astfel, pentru restaurarea naturii omenesti in
plenitudinea ei dinainte de pacat, era necesara luminarea mintii omului prin invatatura cea
adevarata si deplina, prin refacerea legaturii harice cu Dumnezeu, adica prin redobandirea
harului si prin intarirea si sustinerea omului in aceasta legatura.
Datorita acestui fapt, Mantuitorul isi indeplineste opera Sa mantuitoare sub intreit
aspect:ca profet sau invatator, ca arhiereu si ca imparat, continuandu-si aceasta opera si dupa
Inaltarea Sa la cer, in biserica, prin Duhul Sfant.
Sfanta Scriptura arata clar intreita slujire a Mantuitorului. Astfel,in Vechiul Testament,
Mesia este vestit ca profet (Is 42, 1), ca preot(Ps 39, 9; Za 6, 12-13), ca imparat (Ps 2, 7; Is 9, 6),
iar ceea ce s-a vestit in Vechiul Testament devine realitate in Noul Testament: Hristos ca
profet(Lc 13, 35; Mt 13, 57), ca arhiereu(In 17, 19; Mt 20, 28), ca imparat(Mt 25, 31; 25, 34; 27,
11). Daca numele de Iisus inseamna Mantuitor, numele de Hristos inseamna uns, si intrucat unsii
Vechiului Testament erau profetii, preotii si regii, acest nume arata tot intreita demnitate a
Mantuitorului, in chip deosebit de a celorlalti unsi, ca fiind uns al lui Dumnezeu prin Duhul
Sfant.
Ceea ce ne intereseaza in mod deosebit este descifrarea si conturarea unui chip si a unei
constiinte mesianice a lui Iisus, desprinsa din Evanghelii, asa cum El s-a prezentat sau cum
ucenicii si l-au imaginat si apoi prezentat in relatiile lor cu Hristos.
Exprimarea Mantuitorului Iisus Hristos despre sine, cat si a apostolilor si ucenicilor Sai
despre Persoana Sa, da contur Chipului Sau evanghelic, precum si reflectarii acestui chip in
constiinta si conceptia contemporanilor Sai despre Sine, cat si raportarii acestora la Persoana Sa.
Totusi, exista o diferenta, in sensul ca Apostolii n-au reusit sa redea desavarsit chipul
propriu prezentat de Iisus Hristos sau imaginea perfecta a Persoanei si constiintei Sale divino-
umane. Intr-un fel au inteles Apostolii Persoana Invatatorului lor inainte de Inviere si intru cu

2
totul altfel, dupa Inviere. Apostolii si-au dat seama ca Iisus insusi a trait in dumnezeirea Lui, ceea
ce nu puteau reda deplin ei insisi. Si chiar Iisus insusi, tinand seama de firea lor omeneasca, nu le
prezenta din dumnezeirea Sa, decat atat cat puteau ei cuprinde.
Troparul Schimbarii la fata exprima magistral acest adevar:”…aratand ucenicilor Tai
slava Ta pe cat li se putea…”.
Persoana insasi a lui Iisus Hristos isi deschide toate dimensiunile Ei de-abia in urma
Invierii. Experienta Invierii lui Hristos, intemeiata pe comuniunea cu El dupa Inviere, este baza
“istorica” care a dat ucenicilor posibilitatea sa recunoasca istoricitatea lui Iisus Hristos si s-o
descrie ca atare. O teorie teologica despre Iisus care face abstractie de aceasta experienta
“istorica” a invierii lui Hristos va nega dumnezeire Lui, chiar in cazul in care va admite
istoricitatea Lui. Desigur, aceasta istoricitate va fi nedeplina, pentru ca va lipsi din ea Invierea ca
unul din evenimentele fundamentale ale “istoriei” Lui. Ea va elimina din viata lui Iisus tot ceea
ce depaseste posibilitatile unui om obisnuit.
De acea, experienta ucenicilor, privitoare la Iisus Hristos, primeste, abia prin experienta
Invierii Lui, deplinatatea ei ca experienta despre Hristos cel “istoric”, in jurul caruia au petrecut
mai multi ani, dar pe care nu L-au inteles deplin inainte de Inviere. Ceea ce este comun insa, in
mod esential, chipului si imaginii lui Hristos prezentata de El insusi si cea prezentata de
Apostolii Sai este ca, , in amandoua exprimarile, Persoana Lui este prezentata ca Dumnezeu, ca
Mesia cel asteptat si Om adevarat.

HRISTOLOGIA LA EVANGHELISTUL MATEI

Iisus Hristos – Imparat prin Inviere

Desi exegeza moderna a Evangheliilor tinde sa-i acorde lui Marcu importanta capitala
intre sinoptici, Evanghelia dupa Matei a stat dintotdeauna in fruntea marilor si celor mai vechi
codici biblici, fiind evanghelia prin excelenta a Bisericii. Matei a servit ca document
fundamental neotestamentar al Bisericii crestine, inradacinata in invatatura lui Iisus, zidita pe
“stanca” si pe care portile iadului nu o vor birui. Din Evanghelia dupa Matei provin cele mai

3
mari comori ale mostenirii crestine: Predica de pe munte, cele 8 Fericiri si Rugaciunea
Domneasca.
Daca avem, apoi, in vedere citatele din Evanghelia dupa Matei aflate in scrierile si
operele Sfintilor Parinti si scriitori bisericesti ai crestinismului primar, putem sa afirmam ca
Evanghelia prima, din canonul Noului Testament, a fost cea mai folosita dintre toate
evangheliile.
Pentru a putea expune hristologia evanghelistului Matei trebuie sa avem in vedere
mediul aparitiei Evangheliei si cui i se adreseaza aceasta.
Potrivit marturiilor vechii Traditii prima evanghelie a fost adresata, asa cum se exprima
Origen, “crestinilor proveniti dintre iudei”: “…mai intai a fost scrisa cea “dupa Matei”…si pe
care a redactat-o pentru crestinii proveniti din iudaism compunand-o in limba ebraica”. La fel se
exprimau si Sf. Irineu, Fer. Ieronim, Sf. Ioan Hrisostom si altii. Critica interna confirma
concluzia: Evanghelia dupa Matei este prin excelenta “Evanghelia Palestiniana”. Mai mult decat
Marcu si Luca, Matei invoca mediul in care a trait si activat Iisus, iar maniera in care este
descris, tradeaza si cadrul cultural teologic in care ea a fost conceputa.
Observam astfel la Matei ca explica foarte rar expresiile palestiniene, spre deosebire de
Marcu, lucru ce tradeaza faptul ca Matei a lucrat intr-un cadru iudaic si scrie pentru un mediu
iudaic.Acest lucru reiese si din faptul ca numai Matei relateaza anumite datini precum: aducerea
darului la altar(5,23); dorinta de a face prozeliti(23,15); darea de zeciuiala(23,22) si altele.
La toate acestea se mai adauga si presupunerea ca cititorii evangheliei trebuie sa fi
cunoscut geografia Siriei(4,24), caracteristici ale dialectelor palestiniene(26,73), semnificatia
primei zile a azimelor(26,17) si altele.
In aceasi nota de particularitate a Evangheliei se inscrie si modul in care este relatata
raportarea insasi a lui Iisus la Legea Iudaica si la specificitatea teologica iudaica a epocii. Astfel,
Iisus nu a fost trimis decat numai catre “oile cele pierdute ale casei lui Israel”(10,5), fiind adesea
prezentat ca foarte preocupat de practicarea si indeplinirea Legii iudaice.
In ceea ce priveste raportarea lui Iisus la Scriptura, evanghelistul Il prezinta ca fiind
implinirea ei, in acest sens, totul fiind supus unei reinterpretari spirituale, fapt aratat foarte bine
in antitezele Predicii de pe Munte(Cap.5), in care, in mod indirect, Matei insista si asupra vestirii
Evangheliei si la pagani.

4
 Imaginea lui Hristos se restrange si ea la influenta comunitatii crestine mateene. S-a
amintit deja ca Iisus implineste Scriptura, realizand astfel planul lui Dumnezeu de raportare a sa
la lume si prin cuvantul Sau. De altfel, cu o insistenta specifica numai lui, Matei il prezinta pe
Iisus ca pe Stapanul si Invatatorul prin excelenta(5,2; 7,29; 21,23; 22,16).
De la inceputul Evangheliei mateene, Iisus este Hristosul, Fiul lui David, Fiul lui
Dumnezeu insusi. In calitate de fiu al lui Dumnezeu si Hristos, Iisus este “Invatatorul, interpertul
deciziv al vointei divine”, pe care iudeii o asteptau manifestandu-se fata de ei, intr-o maniera
proprie.
Una din caracteristicile principale ale Evangheliei dupa Matei, si care iese in prim plan,
este prezenta dominanta a citatelor si aluziilor vechi-testamentare. Asadar, aceasta ar fi una din
primele consideratii referitoare la scopul urmarit de Matei in Evanghelia sa.
Caracteristica teologiei mateene este data de prologul si finalul evangheliei.
In locul unei introduceri ca cea pe care Luca a asezat-o in fruntea evangheliei sale si in
care rezuma scopul lucrarii, Matei indica sensul operei sale in asa-zisul “prolog” al evangheliei
prin care introduce istorisirea vietii si activitatii publice a lui Iisus(cap 1-2).
In incercarea de a dovedi ca evenimentul nasterii lui Iisus Hristos a implinit deja
proorociile Vechiului Testament, evanghelistul Matei tine sa arate, inca de la inceputul scrierii
sale, care sunt legaturile acestei personalitati ilustre cu barbatii mari ai timpurilor trecute. Si
astfel, Sf. Matei prezinta o intreaga insiruire de nume, reprezentand stramosii dupa trup ai
Mantuitorului Hristos.
Matei va fi alcatuit genealogia lui Iisus, atat pe baza traditiei orale si scrise a Vechiului
Testament, cat si cu ajutorul documentelor publice care se mai pastrau fie la Templu, fie la
sinagoga, dar si pe baza insemnarilor din diferite tablouri genealogice private ale unor familii
mai insemnate din Israel.
Inainte de a prezenta genealogia lui Iisus, evanghelistul Matei arata din capul locului
cui apartine aceasta, afirmand, cat se poate desimplu, in 1,1 ca el prezinta cartea nasterii lui Iisus
Hristos. Observam ca, in chiar primul verset, evanghelistul consemna numele lui Iisus, care in
traducerea cuvantului ebraic “Jesuah” insemneaza “Dumnezeu este mantuirea”. Matei tine sa mai
adauge langa numele ebraic si pe cel grecesc Hristos care insemneaza “Unsul Domnului”,
cuvantul fiind traducerea termenului ebraic “messiah”. Unsi in Vechiul Testament erau numai
regii si profetii.

5
 Prin urmare, inserarea acestor doua nume la inceputul genealogiei mateene, arata clar
ca intentia evanghelistului era de a arata ca Iisus Hristos nu era altul, decat Cel de veacuri
asteptat, Mesia vestit de prooroci, Regele noii imparatii mesianice. Astfel, genealogia Sa il
prezenta ata ca persoana istorica reala, avand stramosi pamantesti, care au trait intr-un timp
istoric bine determinat, cat si ca Dumnezeu adevarat, dar acum intrupat, pentru mantuirea
neamului omenesc. In acest mod, evanghelistul Matei, consemnand cele doua nume ale lui Iisus
precizeaza, inca de la inceput, identitatea ilustrului “Personaj” al scrierii sale.
Asadar, asezata in fruntea Evangheliei, genealogia lui Iisus Hristos avea menirea de a
da si o definitie dogmatica Persoanei Sale: Om si Dumnmezeu adevarat, venit in lume pentru
mantuirea omului a carui fire a imbracat-o prin intrupare.
De asemenea, sensul evangheliei lui Matei reiese si din finalul ei(28, 16-20), unde
pune accentul pe mesajul dat de Iisus Apostolilor Sai cu ocazia unicei aratari dupa Inviere si care
caracetrizeaza intreaga semnificatie teologica a aratarii:”Mi s-a dat toata puterea in cer si pe
pamant”(28,19).Exprimarea Mantuitorului vrea sa accentueze faptul ca actul Invierii il arata
Domn, Dumnezeu si Imparat, inzestrat cu toata puterea dumnezeirii in cer si pe pamant. Invierea
L-a adus si pe Iisus intr-o mai mare apropiere de oameni.
In trupul pamantesc, apropierea Sa era slabita si ingustata la cercul oamenilor intre
care se misca. Dupa Inviere, apropierea creste atat in intensitate cat si in largime,
nemaiimpiedicandu-l spatiul nostru de a fi in acelasi timp aproape de fiecare om. Dupa inviere, e
mai aproape de umanitate si e mai aproape de om, fiind ridicat El insusi ca umanitate si om la o
maxima comunicativitate spirituala, tocmai intrucat e mediu mai deplin al revelarii lui
Dumnezeu.
Prin inviere, Iisus, ridicandu-Se ca om mai aproape de Dumnezeu, S-a ridicat prin
insusi acest fapt la treapta cea mai inalta a omenitatii, care e o maxima comunicativitate a
spiritului Sau in relatiile cu oamenii. Inzestrat fiind cu toata puterea dumnezeirii in cer si pe
pamant da mandat Apostolilor Sai, zicandu-le:”Drept aceea, mergand invatati toate neamurile,
botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate
cate v-am poruncit Eu voua. Si iata, Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului”(Mt.
28, 19-20).

6
 Mandatul misionar –eclesial al Mantuitorului, dat Apoatolilor, scoate in relief doua
adevaruri teologice esentiale:1: autoritatea si puterea Celui Inviat; 2: rolul ucenicilor in
raspandirea si largirea imparatiei lui Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, finalul evangheliei pecetluieste tot ceea ce teologic s-a dezvoltat in
cuprinsul Evangheliei, si anume, tema imparatiei lui Dumnezeu.
Asadar, Iisus Hristos avand toata puterea in cer sip e pamant este Imparat atat al
omului cat si al pamantului, lumea intreaga fiind, astfel, o imparatie, dar numai ca faza
preliminara a celor desavarsite, din cer.

Iisus Hristos – implinirea profetiilor

Ca si celelalte evanghelii, cea dupa Matei prezinta viata si activitatea lui Iisus Hristos, dar
intr-o maniera proprie, inclusa in cadrul unei hristologii primare.
Emanuel, cel anuntat lui Iosif(1,23), si care se talcuieste “Cu noi este Dumnezeu”, va
ramane prezent cu si intre crestini pana la sfarsitul timpului(28,20) nu numai ca Stapan-Imparat,
dar si ca Invatator, prin intermediul ucenicilor si a urmasilor lor, cu toata autoritatea si puterea pe
care a primit-o de la Dumnezeu sin u de la Satana(4, 8-10), caci Tatal toate I le-a spus Lui(11,
27). Acest adevar hristologic confera evangheliei dupa Matei perspective sa etica atat de
caracteristica.
Misiunea de invatator este una dintrecele trei misiuni culminante de pe lume. E o
lucrare din dragoste spre tot mai multa dragoste. Intrucat Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat si cu
scopul de a se face invatator al oamenilor, el a trebuit sa duca la ultima desavarsire chipul
invatatorului, adica al impreunarii cuvantului cu dragostea.
Iisus s-a asezat intr-o stare de dependenta, dar nu fata de oameni, ci fata de Dumnezeu,
insa din pricina oamenilor. Caci Iisus nu este un invatator pur si simplu, ci un profet. Iar profetul
este mai mult decat un invatator, este transmitatorul unei invataturi dumnezeiesti, ca trimis al lui
Dumnezeu. El nu-si ia invatatura din mintea omeneasca proprie sau a altora, ci o primeste de la
Dumnezeu direct, avand ,prin urmare, un caracter deosebit de tot ce se poate cunoaste prin
rationament sau experienta omeneasca.

7
 Despre Iisus, Sfanta Scriptura ne spune ca este supremul profet. Trebuie sa aflam la El
deci, atat smerenia profetului, cat si insusirile care ii dau locul supreme intre profeti. De fapt,
Iisus, ca profet, ca talmacitor omenesc al voii lui Dumnezeu, desi este insusi Fiul lui Dumnezeu,
e totusi “trimis” de Tatalsi, deci, implineste aceasta chemare in necontenita legatura cu Tatal.
Caracterul de mijlocitor intre Dumnezeu si oameni a lui Iisus , ca profet, consta , ami
ales, in faptulca El talmaceste prin mijloacele finite Sale omenesti tainele vointei divine.
Cuvantul lui Iisus, desi omenesc, avea in el ceva ce intrecea omenescul. “Multimile
stateau uimite de invatatura Lui, caci ii invata ca unul care are putere sin u ca invatatii lor”(Mt. 7,
29).
Dar iata ca acest cuvat al lui Iisus nu a fost primit de catre toti. Potrivit Scripturilor,
Iisus a fost respins de iudei, asa ca “Vestea ce buna”, adica Evanghelia mantuirii a fost transmisa
paganilor. Este ceea ce, in mod foarte sintetizat, prezinta prologul mateean(cap. 1-2). Intr-adevar,
prologul evangheliei nu are atat functiunea de a reda in amanunt evenimentele copilariei lui Iisus
cat de a exprima, pornind de la vechile traditii, sensul prezentei pamantesti a Celui Inviat din
morti.
Dup ace Iosif in numele lui Israel si a descendentei davidice accepta si primese pe
Pruncul sfant, zamislit de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria, iata ca dupa venirea magilor,
simbolul chemarii lumii pagane la Evanghelia mantuirii, Ierusalimul, mai marii preotilor, regale
Irod, toti ignora Pruncul divin, il refuza si chiar incearca sa-L omoare.
Iisus scapa si se refugiaza in Egipt, apoi revine si traieste in Galileea, simbolul
pamantului “neamurilor”, eveniment care coincide cu primul act al intoarcerii lui Dumnezeu
catre neamuri. Astfel, in aceasta istorie dramatica, care sfarseste in cele din urma in proclamarea
Evangheliei la neamuri, sunt prefigurate moartea si invierea lui Hristos.
In toata aceasta prezentare a dramei istoriei lui Iisus, Matei nu scapa din vedere faptul
de a accentua ca toate aceste evenimente implinesc, de fapt, istoria lui Israel profetita si prefatata
de prooroci si aceasta o realizeaza printr-o demonstratie scripturistica. In acest sens,
evanghelistul citeaza permanent “texte-profetii” care vin sa arate ca toate cele prezise s-au
implinit in Hristos si ca crestinii nu sunt decat martorii implinirii sperantelor mesianice:”Iar toate
acestea s-au facut ca sa se implineasca ceea ce s-a zi de Domnul prin proorocul, care zice…”(1,
22). Iata citatele prin care Matei interpreteaza evenimentele majore ale vietii si activitatii lui
Iisus: 1, 22; 2, 15-17. 23; 4, 14; 8, 17; 13, 35; 21, 4; 27, 9.

8
 Aceste precizari, care arata ca toate se petrec potrivit Scripturii, nu trebuie private ca
opinii personale ale evanghelistului sau concluzii-rezumat la ceea ce se intampla, cat ca
incercarea autorului de a prezenta evenimentele petrecute ca facand parte din planul lui
Dumnezeu de mantuire a lumii. Toate aceste se vor reflecta mai tarziu in viata Bisericii ca
evenimente inedite ale Revelatiei, prevestite odinioara proorocilor, dar care privesc viata ei in
inaintarea spre desavarsirea sa eshatologica. Nu-i mai putin adevarat ca acestea trebuie intelese si
ca permanenta preocupare a evanghelistului de a justifica apologetic in fata adversarilor sai
justetea evenimentelor relatate, in special in fata opiniei iudaice contemporane.
Iisus Insusi, chiar practica aceasta metoda a citarii explicite a Scripturii, ca fiind
implinita acum, cand face referire, spre exemplu, la Ioan Botezatorul: “El este acela despre care
s-a scris: Iata Eu trimit, inaintea fetei Tale, pe ingerul Meu, care va pregati calea Ta, inaintea
Ta”(Mt. 11, 10). Apoi, referirea din Mc.1, 2, la acelasi IBotezatorul, si-o atribuie chiar Siesi, in
timp ce Matei si Luca fac referire doar la Isaia 40 (Mt.3, 3), profetie implinita acum si care se
refera la aceleasi evenimente.
La fel, Iisus il citeaza pe Isaia vorbind de fariseismul iudaic (Mt. 15, 7-9), dar mai ales
de orbirea acestuia in raportarea la intelegerea evenimentelor mesianice care deja se implinesc in
ochii lor: “Si se implineste cu ei proorocia lui Isaia care zice: Cu urechile veti auzi, darn u veti
intelege, si cu ochii va veti uita, darn u veti vedea. Caci inima acestui popor s-a invartosat si cu
urechile aude greu si ocii lui s-au inchis, ca nu cumva sa vada cu ochii sis a auda cu urechile si
cu inima sa inteleaga sis a se intoarca, si eu sa-I tamaduiesc pe ei” (Mt. 13, 14-15).
Acest procedeu de-a prezenta evenimentele hristice ale activitatii mesianice ca fiind
implinirea Revelatiei trecute poate fi socotit ca una din caracteristicile metodei de lucru a
evanghelistului. Iata cateva exemple in acest sens: Iisus se naste din Fecioara (Mt. 1, 22- Isaia 7,
14); Iisus se naste in Betleem (Mt. 2, 5- Miheia 5, 1); Iisus fuge in Egipt (Mt. 2, 15- Oseea 11, 1).

Iisus Hristos – Invatatotul prin excelenta

Pe langa prezentarea lui Iisus Hristos ca Implinitorul profetiilor din vechime, Matei
mai insista, in stilul sau propriu, si asupra calitatii lui Iisus de Invatator prin excelenta (5, 2. 19;
9, 35; 21, 23; 22, 16).

9
 In Evanghelia dupa Marcu titlul “Rabi”- Invatator, apare cu sensul pe care il avea in
lumea antica; in Evanghelia dupa Luca il vedem pe Iisus invatandu-I pe ucenicii Sai sa se roage
(Lc. 11, 1), aparand asadar, intr-un cadru cu profunda semnificatie cultica, la Ioan, invatatura
Mantuitorului se identifica cu Persoana Sa (In. 8, 20. 28). In schimb Evanghelia de la Matei,
Iisus este Invatatorul care propovaduieste, in principal, o “noua dreptate” adica o noua atitudine
fata de Legea lui Dumnezeu si implinirea ei (cf. 5, 19-20; 7, 29; 15, 9; 28, 20).
In raport cu aceasta Iisus este “interpretul”ei, in sens eshatologic, investit cu toata
autoritatea si cu puterea din partea Tatalui de a-I detasa pe ascultatorii Sai de “traditiile pur
umane” in care carturari tineau “incorsetat” poporul(15, 9) si caruia Iisus ii vestea acum o noua
cale a desavarsirii(5,48; 19, 21).
In invatatura Sa, Iisus spune cine este, cine L-a trimis intre oameni si, prin aceasta,
descopera taina Sfintei Treimi, dragostea Ei fata de omul cazut, scopul pentru care s-a intrupat
Fiul, adica mantuirea oamenilor, calea pe care va realize aceasta mantuire, cuvantul nefacand
decat sa premearga sis a talmaceasca fapta de dragoste si jertfa Sa. Mai departe, ea cuprinde
indemnuri catre om sa nu respinga dragostea lui Dumnezeu, apeluri la intrarea in comuniune cu
El prin credinta si dragoste.
Toata invatatura Sa poate fi considerate, fie ca descoperire suprema- in limitele premise
de capacitatea omului pamantean- a lui Dumnezeu, fie ca mijloc spre manturea omului, intrucat
descoperirea nu are alt scop decat mantuirea. Revelatia e prezentarea lui Dumnezeu in lucrarea
mantuirii omului si explicitarea acestei lucrari. Intelegerea invataturii, ca intelegere a lucrarii
mantuitoare a lui Dumnezeu, si, cu aceasta, a tuturor temeiurilor acestei lucrari, care stau in fiinta
si voia Lui, o are intr-un grad suficient numai cel ce se afla sub insasi lucrarea divina, adica in
dialogul mantuitor, in raportul faptic cu Dumnezeu care ni se reveleaza mantuindu-ne sin e
mantuieste revelandu-ni-se.
Iisus n-a venit sa dea doar mintii o noua doctrina, nici sa raspunda la fel de fel de
intrebari ale curiozitatii intelectuale. Unei singure intrebari a venit El sa-I dea raspunsul, dar celei
mai mari, mai fundamentale, mai chinuitoare, intrebarii care framanta nu nummai mintea, ci
omul total, ridicandu-se permanent din adancul lui, nu de la periferia mintala. Este intrebarea
omului: ce sa fac sa ma mantuiesc? Iar raspunsul lui Iisus, care n-a fost nici el un raspuns
theoretic, ci o lucrare divina, adica aratarea lui Dumnezeu, talmacita prin invatatura, n-a fost un

10
indemn la insusirea unei doctrine, ci la intrarea in raportul de dragoste cu Dunmezeu, la asezarea
omului in relatie vie cu lucrarea mantuitoare a Lui.
Diferenta dintre Iisus ca Invatator si “invatatorii” poporului, Matei o scoate in relief cum
nu o feca nici un evanghelist, accentuand faptul ca ea consta in puterea dumnezeiasca care
insotea cuvantul Sau si cu care Persoana Sa divina facea un tot unitar. Iata concluzia mateeana a
Predicii de pe Munte care ilustreaza acest adevar: “Iar cand Iisus a sfarsit cuvintele acestea,
multimile erau uimite de invatatura Lui. Caciii invata pe ei ca unul care are putere, iar nu cum ii
invatau carturarii lor”(Mt. 7, 28-29).
Cat priveste dumnezeirea persoanei lui Iisus, aceasta este accentuate de la inceputul
evangheliei unde Iisus este prezentat ca fiind Hristosul, Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu venit
in lume (1, 16. 21. 23. 25). In calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu si Hristos, adica Mantuitor,
Iisus este “Rabi” prin excelenta si Interpretul decisive al vointei divine.
Asa l-au inteles ucenicii de la inceput si in cadrul aceleiasi semnificatii a Persoanei Sale
il inteleg si dupa Inviere, fiind investiti de catre Invatatorul lor cu puterea de a-I continua, peste
veacuri, lucrarea Sa kerigmatica in toata lumea(Mt. 28, 19-20).
In acest mod, Hristos va realiza si actualiza permanent legatura Sa cu lumea prin
activitatea didactica a ucenicilor Sai cu care va ramane pururea in starea Sa de Hristos Inviat (28,
20).
Asadar identitatea dintre Hristos inviat si Iisus din Nazaret, constituie inima mesajului
evangheliei mateene.

HRISTOLOGOA LA EVANGHELISTUL MARCU

Ca si in cazul celorlalte Evanghelii numele autorului Evangheliei a doua ne-a fost

transmis de Traditie. Papias, Irineu, Clement din Alexandria, Origen si Ieronim toti se refera la
paternitatea marcana in ceea ce priveste autorul evangheliei a doua din canonul Noului

11
Testament. Cea mai veche marturieeste, ca si in cazul Evangheliei dupa Matei, cea a lui Papias,
episcop de Hierapolis.
Ca si in cazul Evangheliei dupa Matei se cuvin cateva lamuriri cu privire la mediul in
care a aparut aceasta evanghelie si cui I se adreseaza ea.
Evanghelia dupa Marcu a fost adresata in primul rand comunitatii ce provenea dintre
pagani, lucru ce reiese din faptul ca Marcu, spre deosebire de Matei, explica cititorilor sai
aproape toate expresiile iudaice: 5,41- “Talita kumi” care se talcuieste: “Fiica tie iti zic, scoala-
te”, si multe altele.
Marcu a avut in vedere un scop apologetic al operei sale. In acest sens, el a vrut sa
demonstreze ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, de aceea isi grupeaza istorisirile, intr-un
anumit fel, potrivit acestui scop. El a intentionat, de asemenea, sa demonstreze ca Iisus este cel
ce implineste Scriptura.
Paralel cu acest scop, Marcu nu ezita sa-L prezinte pe Iisus si ca persoana pur istorica
adica in deplinatatea umanitatii Sale. Scriind pentru pagani, interesati numai de Persoana
dumnezeiasca a lui Iisus si astfel de puterea Lui ca Dumnezeu, Marcu a riscat mult accentuand,
si deloc nesemnificativ, latura umana a lui Iisus, dar el era perfect constient ca o accentuare doar
a laturii divine a Persoanei lui Hristos ar crea lumii pagane o falsa imagine despre Mantuitorul
lumii intregi. De aceea, Marcu insista asupra unor aspecte din viata lui Iisus care scot in evidenta
deplina Sa umanitate. Accentuand aceasta latura ,Marcu nu face decat sa prezinte cititorilor sai,
intr-o nuanta apologetica, Persoana divino-umana a lui Iisus Hristos in adevarata s alumina.
La o analiza atenta a cuprinsului Evangheliei a doua se poate constata ca ea se imparte
in doua parti, sensibil egale. Locul unde se desparte Evanghelia in doua este episodul din tinutul
Cezareei lui Filip, urmat de Schimbarea la Fata(8, 27; 9,9), evenimente in care sunt dezvaluite
larg apostolilor atat identitatea lui Iisus cat si Patimile Sale.
Prima parte a Evangheliei scoate in evidenta, indeosebi, minunile covarsitoare ale lui
Iisus, autoritatea si puterea Sa asupra bolilor si demonilor, toate intelese ca semene ca imparatia
lui Dumnezeu este aproape. In partea a doua a operei lui Marcu, intalnim in Persoana lui Iisus un
Mesia suferind, dar incununat, in final, de biruinta.
Astfel, multi cercetatori gasesc in Marcu cap. 8 un punct de dezbatere important, privind
semnificatia teologica a cuprinsului Evangheliei a doua din canonul Noului Testament.Aici, dup

12
a ce a fost respins si gresit inteles de atatea ori, in ciuda a tot ceea ce a facut sis pus, Iisus incepe
sa proclame necesitatea suferintei, a mortii si a invierii Fiului Omului.
Aceasta schimbare, care serveste drept revelare a identitatii hristologice a lui Iisus, are,
in viziunea Evanghelistului Marcu, o dimensiune didactica.
In ceea ce priveste teologia evangheliei a doua, discutiile moderne s-au concentrate, in
special, in jurul tipului de Hristologie prezentata de Marcu.
Intrucat Evanghelia dupa Marcu il prezina pe Iisus drept Fiul lui Dumnezeu in chiar
primele sale cuvinte “Inceputul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu”(1, 1), putem
spune ca acest fapt are o influenta definitorie asupra naratiunii ce urmeaza, mai ales ca titulatura
mai apare de cinci ori in restul evangheilei.
Este evident ca aceasta viziune despre Hristos nu este dezvoltata in sens dogmatic, ci
este elaborata in cadrul desfasurari activitatii Sale mesianice. Astfel, observam din
Evangheliecum multimile de oameni sunt atrase irezistibil de mesajul cuvantului Sau, dar si de
autoritatea puterii cu care alunga puterile necurate sau vindeca orice fel de boala sau neputinta. Il
vedm apoi pe Iisus potolind furtuni cu un singur cuvant si astfel isi arata puterea asupra naturii.
Iar atunci cand moare , un ofiter roman pagan il marturiseste ca fiind Fiul lui Dumnezeu(15, 39).
Astfel, Iisus Hristos apare in evanghelie ca Fiu al lui Dumnezeu in sens propriu si nu numai
mesianic.
De altfel, manifestarea lui Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, poate fi urmarita in
Evanghelia a doua in doua faze distincte:
1- Intr-un cadru ascuns
Puterea Cuvantului si a faptelor lui Iisus impotriva fortelor potrivnice Lui sunt
recunoscute de o mare parte a multimilor care Il urmau(1, 21-45; 3, 7-10). Dar , faptul ca Iisus
era Fiul lui Dumnezeu trebuia sa ramana ascuns tuturor(1,25; 3, 12). Ucenicii Sai, insa , se
disting net de multime(4, 10. 33-34), iar manifestarea lui Iisus constituia, pentru ei, semen de
intrebare, privind identitatea Sa si caracterul faptelor Sale. Doua intrebari se ridicau mereu in
constiinta lor: Ce este Acesta?”(1, 27), dar mai ales:”Cine este Acesta?”(4, 41). Ucenicii ajung
totusi sa recunoasca, prin cuvantul Apostolului Petru, ca El este Hristos:”Dar voi, cine ziceti ca
sunt? Raspunzand Petru I-a zis: Tu esti Hristosul!”(8, 29). Dar ei primesc porunca sa nu spuna
nimanui acest lucru:”Si le-a dat porunca san u spuna nimanui despre El”.
2- Intr-un cadru revelat

13
 Plecand din acest punct, Persoana Sa incepe sa fie definite in alte categorii,
prezentandu-se intr-o cu totul alta ipostaza: Fiul Omului trebuie sa patimeasca, sa moara, iar apoi
sa invieze, iar in Ierusalim drama lui Hristos isi gaseste deznodamantul: pe parcursul
Patimilor(cap. 14-15) secretul lui Iisus este descoperit. Declaratia Sa in fata Sinedriului, care Il
condamna la moarte (14, 61-62) si cuvantul centurionului roman, la moartea lui Iisus,
recunoscandu-I divinitatea(15, 39) unesc revelatiile lui Dumnezeu facute la adresa Persoanei
Fiului,ca cea de la Botez si Schimbarea la Fata si justifica astfel titlul cartii: Iisus este Hristosul,
Fiul lui Dumnezeu.
Istorisirea Patimilor constituie rezumatul evangheliei. Doar relatarea lor permite sa se
inteleaga insistenta evangheliei asupra a ceea ce parea a se chema” secretul messianic”(1, 34; 1,
44; 8, 30).
Aceasta insistenta corespunde, fara indoiala, faptului ca Iisus nu a fost cunoscut, cu
adevarat, pe parcursul activitatii Sale pamantesti, decat dupa Patima si Invierea Sa. Aceste
evenimente au dat o cu totul alta dimensiune Persoanei lui Hristos atat in constiinta si credinta
Ucenicilor, cat si a oamenilor. Asa ca adevarata cunoastere a lui Iisus nu este posibila decat in
relatie cu Persoana Sa jertfita si preamarita prin actele finale mantuitoare ale mortii si Invierii
Sale. Doar acum se percepe depasirea limitei cunoasterii si receptarii lui Iisus, de la nivelul de
persoana istoricasi patrunderea in misterul Persoanei Sale divine, dat , in special, de evenimentul
pascal. Marcu exprima astfel magnific, adevarul hristologic ca adevarata cunoastere a lui Iisus
incepe in “umilinta crucii”.
Asadar, titulatura lui Iisus de “Fiul lui Dumnezeu” reprezinta, in Evanghelia a doua,
elemental fundamental din Hristologia lui Marcu.
Insa titlul pe care Iisus Hristos si l-a revendicat cel mai adesea a fost cel de “fiul Omului”.
Aceasta titulatura ne si introduce, de fapt, in mesajul special al Evangheliei a doua.
Titulatura de “Fiul Omului” este, intr-adevar, componenta teologica definitorie a
evangheliei a doua. Aceata titulatura are o importanta deosebita in definirea hristologiei, nu
numai a Evangheliei dupa Marcu, ci in special a crestinismului primar. Ea e singura titulatura pe
care , potrivit Evangheliilor sinoptice, Iisus si-o atribuie Siesi atunci cand nu se desemneaza ca
“Mesia”.
Pentru intelesul expresiei in lumina Evangheliei a doua, si in special a celor sinoptice,
trebuie sa distingem doua categorii de cuvantari ale lui Iisus: cele in care isi atribuie titulatura

14
“Fiul Omului” cand are in vedere opera Sa eshatologica care va fi savarsita in viitor, si cele in
care si-o aplica avand in vedere opera Sa de pe pamant.
Primele corespund conceptiei iudaice care poate fi intalnita la Daniel, in Apocalipsa lui
Ezdra si in cartea lui Enoh: aceasta e fara indoiala un titlu de maiestate. In aceste medii iudaice,
termenul “Fiul Omului” desemneaza functia eshatologica cea mai inalta. Iisus isi atribuie aici, cu
privire la sfarsitul lumii, rolul cel mai inalt pe care il putem concepe. La notiunea “Fiul Omului’
se raporteaza si cuvintele despre “zilele Fiului Omului’, despre “venirea Fiului Omului”, cat si
despre venirea Sa “in slava Tatalui impreuna cu sfintii ingeri”(Mc. 8, 38). Cuvantul ce merita
luat in considerare cel mai mult , este cel pe care Iisus il pronunta in fata arhiereului din timpul
procesului:”Eu sunt si veti vedea pe Fiul Omului sezand de-a dreapta puterii si venind pe norii
cerului”(Mc. 14, 62).
Functia esentiala a Fiului Omului care va veni in viitor este judecata. In evanghelia dupa
Marcu (8, 38) El are functia de martor impotriva celor ce se vor fi rusinat de El. Asadar,
atribuirea judecatii lui Iisus este in relatie directa cu notiunea de “Fiul Omului”, dar acest
calificativ, Iisus “judecatorul”, nu reprezinta decat un aspect al ideii de Fiul Omului, in
comparatie cu celelalte care I se atribuie.
Titlul Fiul Omului, atunci cand Iisus il aplica misiunii Sale terestre, exprima de asemenea
si chenoza Sa. Cu alte cuvinte Iisus poate, in anumite momente decisive, sa reuneasca titlul de
Fiul Omului si patimile lui Ebed Yahve. Amintim in acest sens, pasajul classic in care Iisus
spune:”ca nici Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci sa slujeasca si sa-si dea viata
rascumparare pentru multi”(Mc. 10, 45). Sau iarasi:”trebuie ca Fiul Omului sa patimeasca multe,
sa fie defaimat de batrani, de arhierei si de carturari sis a fie omorat”(Mc. 8, 31). In aceasta
prevestire, Iisus foloseste titlul de Fiul Omului si ii asociaza idea de Robul lui Dumnezeu
patimitor. Aceasta asociere de o importanta fundmentala pentru constiinta pe care Iisus o avea
despre Sine, este exprimata, de asemenea, in cuvantul descries la Mc. 2, 10:”putere are Fiul
Omului sa ierte pacatele pe pamant”.
Pentru Iisus, misiunea lui Ebed Yahve a devenit, intr-o oarecare masura, continutul
essential al lucrarii pamantesti a Fiului Omului. De vreme ce notiunea Fiul Omului s-a aplicat
unei vieti pamantesti, cele doua titulaturi hristologice capitale, Fiul Omului si Robul lui
Dumnezeu, trebuiau in mod necesar sa se intalneasca. Asadar cele doua notiuni, au existat deja in
iudaism; insa ceea ce este cu totul nou este faptul ca Iisus le-a reunite in lucrarea Sa mesianica,

15
prima dintre ele exprimand maiestatea cea mai mare, care se poate concepe, iar cealalta
exprimand smerenia cea mai profunda.
Prin urmare, toate sensurile mantuirii isi gasesc expresia in cele mai importante doua
titulaturi hristologice: Fiul Omului si Ebed Yahve.
Ca o concluzie generala putem afirma ca Iisus a exprimat prin titulatura “Fiul Omului”
convingerea Sa ca implineste lucrarea omului ceresc. Iar aceasta, in doua moduri: pe de o parte,
la sfarsitul lumii, in slava, conform asteptarii unor medii iudaice; pe de alta parte, in umilinta
intruparii Sale in sanul unei omeniri pacatoase, idée straina tuturor conceptiilor anterioare despre
Fiul Omului. Asadar, Evanghelia dupa Marcu foloseste imaginea de Fiu al Omului, din spusele
lui Iisus, atat cu o semnificatie divina, in sensul ca Iisus, Fiul Omului, este in primul rand
Dumnezeu, cat si in sens omenesc, de Ebed Yahve, care sufera pentru om, ca Fiu al Omului.
In ceea ce priveste Persoana lui Hristos si descoperirea mesianismului Sau, pe parcursul
activitatii Sale, Evanghelia dupa Marcu contine o particularitate deosebita. Este vorba de asa-
zisul “secret messianic”, sau tainuirea de catre Iisus a mesianitatii Sale si care caracterizeaza
teologia marchiana.
Una din problemele semnificative privind viata si activitatea lui Iisus a fost legata de
intrebarea: S-a considerat Iisus, Mesia vestit in lume, sau nu? Si-a aplicat Siesi acest titlu? Sau a
respins ideile preconcepute care in iudaism erau associate titlului de Mesia? Pentru a raspunde la
aceste intrebari vom examina, in special, trei texte din Evanghelia dupa Marcu: Mc. 14, 6 si
urm.; Mc. 15, 2 si urm.si Mc. 8, 27si urm.
Este important de subliniat faptul ca, spre deosebire de ceilalti evanghelisti, Evanghelia
Sfantului Marcu este strabatuta parca, de la un capat la altul, ca un fir rosu, de idea ascunderii de
catre Iisus a mesianitatii Sale.
Din lectura evangheliei se poate deduce usor ca Iisus Hristos incearca de mai mulye ori
sa-si ascunda mesianitatea Sa sau dumnezeirea Sa. Astfel in Mc.1, 24-25 porunceste demonilor
care Il recunosteau ca fiind trimisul Domnului sa taca. Apoi celor vindecati de lepra le interzice
sa raspandeasca vestea si modul curatirii lor.(Mc. 1, 44).
Problema mesianitatii lui Iisus este pusa in modul cel mail impede in textul din Mc.14,
61 ..Este vorba despre un episode din procesul lui Iisus. In cadrul acestuia Caiafa Il intreaba ,la
un moment dat, pe Iisus:”Esti tu Hristosul, fiul Celui binecuvantat?”

16
 Intrebarea comporta in sine, evident, intentia marelui preot de a-I intinde lui Iisus o
capcana, menita sa-L compromita, oricare ar fi fost raspunsul Sau. Marele preot avea nevoie din
lipsa de alte probe, de o declaratie mesianica pronuntata de Iisus insusi, pentru a putea sustine
acuzatia, pregatita deja impotriva Lui, de agitator politic. Pretinzand functia si titlul de Mesia,
insemna pentru iudei ca Iisus voia sa restabileasca tronul si imparatia lui David, ceea ce era egal
evident, cu instaurarea unei guvernari independente. Chiar si un raspuns negative, n-ar fi fost
necesarmente favorabil, intrucat l-ar fi discreditat pe Iisus in fata poporului. Prin urmare, oricare
ar fi fost raspunsul lui Iisus, acesta ar fi fost menit sa-L compromita.
Iisus a raspuns intr-un mod clar si fara echivoc, afirmativ.daca comparam aceasta
afirmatie cu textile sinoptice paralele, observam ca aceasta afirmatie nu este asa sigura cum pare.
Iisus a adaugat la raspunsul Sau, o fraza in care isi atribuie un rol care nu se acorda cu cel al unui
Mesia-politic, asteptat de iudei.
Potrivit textului Evangheliei dupa Marcu, Iisus a raspuns: ego eimi.In textile paraleledin
Matei si Luca sunt diferite. In Evanghelia dupa Matei citim:”Tu ai zis”(su epias).Aceasta
expresie gerceasca inseamna clar da. In schimb, expresia aramaica (ata amareta) este mai
degraba un mijloc de a evita un raspuns prin “da” sau “nu”, putand exprima chiar un nu ascuns.
Sensul mai apropiat ar fi “Tu o spui, nu Eu”.
Mai mult, fraza adaugata acestor doua cuvinte, evoca o idée care nu corespunde
imaginii curente si oficiale a lui Mesia. Iata cuvintele:”Dar va spun voua: DE acum veti vedea pe
Fiul Omului sezand de-a dreapta puterii si venind pe norii cerului”.(MT. 26, 64). Conjunctia
“plen” are sensul unui “dar” accentuat, adica opunand unei afirmatii respinse o alta afirmatie.
Concluzia la care ne conduce analizarea textelor de la Matei si Luca, este aceea ca Iisus
corecteaza constient intrebarea arhiereului prin aceea ca inlocuieste din raspuns titlul de Mesia,
cu acela de Fiul Omului. Iisus cunostea prea bine ca ideile mesianice iudaice sunt esentialmente
politice si nimic nu era mai strain de El, decat o astfel de intelegere a misiunii Sale.
Al doile text care scoate in evidenta secretul messianic este cel de la Mc. 15, 2. Aici
este vorba de episodul prezentei lui Iisus inaintea lui Pilat, in acelasi process in care I se
adreseaza intrebarea:”Esti Tu regale iudeilor?” Termenul de Mesia este trades, in aceasta
intrebare, in termini romani.

17
 La intrebarea pusa de Pilat, Iisus raspunde:”Tu zici!”(su legis). Raspunsul este acelasi ca
si la Matei si Luca. Sfintul Evanghelist Ioan a pastrat insa amintirea unui raspuns evaziv:”De la
tine insuti spui aceasta, sau altii ti-au spus-o despre Mine?”(In. 18, 34).
Ceea ce este important de subliniat in acest context este, intr-adevar, faptul ca Pilat nu
reactioneaza deloc, cum ar fi de asteptat, dupa ce Iisus afirma, intr-un anumit sens, ca este regele
iudeilor(In. 18, 37). In textul parallel de la Luca(23, 3), dupa ce a auzit raspunsul lui Iisus, Pilat
exclama:”Nu gasesc in El nici o vina”, deoarece , in fata lui Pilat idea unui Mesia Rege –politic
nu este inteleasa ca fiind exprimata de Iisus, fapt rezultat din reactia lui Pilat.. Iisus vrea sa
spuna, prin raspunsul Sau, ca este Imparat, dar al unei alte Imparatii, spirituala, pe care iudeii nu
o intelegeau si nici nu-L asteptau intr-o astfel de calitate.
Al terilea text, supus spre analiza in ceea ce priveste secretul mesianic se refera la
episodul din tinutul Cezareei lui Filip (Mc. 8, 27-30) privind marturisirea lui Petru. La intrebarea
adresata de Iisus Apostolilor Sai:”Cine zic oamenii ca sunt…Dar voi cine ziceti ca sunt Eu?”,
Petru raspunde, in numele tuturor Apostolilor, marturisind crezul lor despre Iisus:”Tu esti
Hristosul!”(Mc. 8, 29). Marcu consemneaza aici faptul ca Iisus”le-a dat porunca san u spuna
nimanui despre El”(Mc. 8, 30), iar in continuarea acestei porunci”Iisus a inceput sa-I invete ca
Fiul Omului trebuie sa patimeasca multe sis a fie defaimat de arhierei, de batrani si de carturari
sis a fie omorat, iar dupa trei zile sa invieze”(Mc. 9, 31).
La o prima analiza a textului s-ar putea conchide ca, interzicandu-le sa vorbeasca, Iisus
ar fi acceptat implicit marturisirea mesianica a lui Petru, adaugand, in plus, numai faptul ca
trebuie sa patimeasca sis a moara. Dar concluzia poate fi si alta.Cand am amintit de Ebed Yahve
am obsrevat ca patimile si moartea, suferinta in general, erau incompatibile cu asteptarile
mesianice ale evreilor. Nici in acest episod Iisus nu spune nici “da”, nici “nu”. Mai degraba El
impune tacerea si vorbeste din nou despre Fiul Omului care trebuie sa sufere mult. Ba mai mult,
cand Petru incearca sa-L deturneze de la patimi, Iisus ii replica, aruncandu-i in fata treibila
acuza: “mergi inapoia Mea, satano!”(Mc. 8, 33). Aceasta usturatoare apostrofare nu poate sa
insemne nimic altceva decat ca Iisus vede in conceptia mesianica a lui Petru o reactualizare a
ispitei satanice, imediat dupa botez, cand diavolul a incercat sa-I compromita, din start, intreaga
misiune soteriologica propunandu-I asumarea rolului unui Mesia politic.
Pe de alta parte, propunerea lui Petru arata cat de vie era aceasta conceptie, chiar si in
randul ucenicilor Lui, astfel ca prin raspunsul dat Petru nu face altceva decat sa-I reprezinte pe

18
acestia. Faptul acesta este bine sesizat de Marcu, care a consemnat in scrisul sau, ca Iisus a privit
la toti ucenicii atunci cand i-a adresat lui Petru cuvintele”Mergi inapoia Mea, satano!”: “Dar EL
intorcandu-Se si uitandu-Se la ucenicii Sai, a certat pe Petru si i-a zis: Mergi, inapoia Mea ,
satano! Ca nu culegeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”.(Mc. 8, 33).
Cu alte cuvinte, Iisuscunostea bine visul ascuns care era in mintea discipolilor Sai,
nadejdea lor de a-L vedea asumandu-si functia glorioasa a unui Mesia-politic. Iar daca ucenicii
L-au abandonat pe Invatatorul lor, in momentul arestarii si al patimilor Lui, aceasta se expilca nu
numai prin lasitatea lor umana, ci si prin deziluzia lor de a-L vedea pe Iisus neraspunzand deloc
imaginii si conceptiei iudaice a unui Mesia- rege.
Invitatia la tacere, isi are originea in cuvintele lui Iisus insusi si se explica prin grija de a
impiedica o proclamare a Sa care ar fi putut favoriza o falsa interpretare a misiunii Sale, cea pe
care El o identifica si o combate fara ezitare ca pe o tentativa diavoleasca.
In contextul celor expuse, ar mai fi de adugat ca a existat un motiv mult mai profound al
“secretului messianic”. Este evident faptul ca Iisus nu-si putea explica si declina identitatea Sa
deplina in timpul activitatii Sale pamantesti, decat numai dupa moartea si invierea Sa. Facand
apel la tacere, parca punea mereu intrebarea; “Cine ziceti ca sunt Eu?” Potrivit planului misiunii
Sale soteriologice Iisus trebuia sa patimeasca pentru a reintra in slava Sa, adevar dezvaluit celor
doi ucenici in drun spre Emaus.
Cand planul lui Dumnezeu nu mai putea fi revocat, dupa invierea lui Lazar, Iisus
Domnul nu mai opreste pe nimeni sa-L aclame ca Mesia. Orbul din ierihon striga:”Iisuse, Fiul lui
David, miluieste-ma!”(Mc. 10, 47). Orbul il invoca pe Iisus ca Mesia, pentru ca stia ca Mesia
putea si urma sa redea vederea orbilor(Is. 61, 4).
Toate aceste afirmatii si proclamari directe sau indirecte a lui Iisus ca Mesia, se incheie
cu suprema marturisire a mesianitatii Sale, facuta de ofiterul roman, care a condos executia lui
Iisus:”Cu adevarat Omul acesta a fost Fiul lui Dumnezeu.(Mc. 15, 39)
Ca o concluzie, putem afirma ca trei sunt motivele pentru care Iisus si-a ascuns, sau a
incercat sa tainuiasca mesianitatea Sa: a. In primul rand conflictul care exista intre idea
mesianica iudaica si cea a lui Iisus; b. Lumina in identitatea lui Iisus aveau sa faca doar patimile,
moartea si invierea, care l-au reclamat pe Iisus ca fiind adevaratul Mesia, fara a afirma El
personal. Secretul Mesianic tinea atat de natura revelatiei, cat si de libertatea de credinta a
omului, astfel ca Iisus nu urmarea nimic constrangator in cuvintele si faptele Sale. Simpla

19
afirmatie ca “Eu sunt Mesia”, ar fi putut insemna un anumit grad de limitare a libertatii umane,
in raport cu El; c. Secretul Mesianic tinea si de necesitatea patimilor. Daca poporul l-ar fi urmat
pe Iisus, convins fiind de Mesianitatea Sa, din spusele Mantuitorului, acesta l-ar fi putut
impiedica sa ajunga la patimi si astfel planul soteriologic al lui Dumnezeu cu lumea, axat pe
jertfa Fiului Sau, putand fi compromise.

Concluzii

Evanghelia a doua din canonul Noului Testament ramane pentru noi primul exemplu
cunoscut de gen literar numit –evanghelie. Inca din faza introductiva Marcu isi declara intentia,
de a scrie ceea ce el numeste “o Evanghelie”, o istoriosire a vestii celei bune despre Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu.
In prezentarea episoadelor activitatii lui Hristos, evanghelistul este foarte atent mai
ales la opozitia crescanda a fariseilor, fata de Iisus. Faptul ca “materialul discursurilor” apare la
Marcu mult prescurtat, in comparative cu ceilalti evanghelisti, are darul de a scote in relief nu
atat calitatea lui Iisus de Invatator, cat mai ales calitatea Sa de Dumnezeu, stapan peste demoni,
biruitor al fortelor naturii, medical divin al oricarei suferinte.
Principalele elemente hristologice incluse in evanghelie sunt referirile la titlurile lui
Iisus, si anume “Fiul lui Dumnezeu”, “Fiul Omului”, incdrate intr-o caracteristica teologica
speciala a Evangheliei, si anume Secretul Mesianic.

20
Bibliografie

1. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericeasca, Pr. Prof. dr. T. Bodogae, in Col. PSB, vol. 13,
Bucuresti, 1987.
2. Stelian Tofana, Introducere in studiul Noului Testament, vol.2,
3. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Bucuresti,1978.
4. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu, 1991.
5. Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Dogmatica ortodoxa,Cluj-Napoca, 1997.
6. Pr. Prof. Dr. Stelian Tofana, Mesianismul si secretul mesianic ca particularitate a
Evangheliei dupa Marcu, Revista Teologica, Nr.2, Sibiu, 2000.

21