RZBOIUL CELOR DOU ROZE

I. Sfrsitul campaniilor din Franta face sa se reverse n Anglia companii de soldati obisnuiti cu prazi bogate si gata oricnd sa se puna n serviciul unei cauze, bune 13413d35n sau rele. Scrisorile din acea vreme sunt pline de asasinate, insurectii, executii ilegale, povestite pe tonul cel mai firesc, ca niste incidente inevitabile. Ducele de Suffolk, ducndu-se la Calais, si vede nava controlata de un vas necunoscut; e condus la bord si primit cu cuvintele: "Bine ai venit, tradatorule!". Dupa care e cobort ntr-o barca si, fara judecata, cu vreo cinci sau sase lovituri de sabie ruginita, un membru al echipajului i taie capul. n 1450 comunele din Kent se rascoala la instigatia unui aventurier, Jack Cade, care pretinde sa i se spuna Mortimer si afirma ca este descendentul lui Eduard al IIIlea[1]. Acest cap al insurectiei se duce pna la Londra, nefiind oprit dect de certurile sale cu orasenii, si, nainte de a fi ucis, decapiteaza pe vistiernicul regelui si pe un sheriff din Kent. Nobilimea era pe atunci gata sa urmeze astfel de uzurpatori, pentru ca regele nsusi nu-i altceva dect fiul sau nepotul unui uzurpator. Regii Lancaster o stiu prea bine. Cnd Henric al V-lea, creznd ca tatal sau a si murit, pune mna pe coroana, Henric al IV-lea, trezit din letargie, murmura: "Nu-i nca a ta si nici a mea n-a fost niciodata..." mpotriva debilului Henric al VI-lea se ridica Eduard, duce de York, mostenitor mai apropiat al lui Eduard al III-lea, pentru ca este descendent dupa mama al ducelui de Clarence, pe cnd Lancasterii nu provin dect din mezinul Ioan de Gand. n jurul trandafiriului rosu al Lancasterilor si al trandafirului alb al familiei de York se vor grupa seniorii razboinici, fara alt tel politic dect acela de a se mbogati n urma victoriei partidei lor.

II. Luptele dintre nobilii ambitiosi si avizi nu strnesc prea mult interes n tara. Viata si continua mersul. Se ara cmpiile, se strng recoltele; se dezvolta negotul londonez. Vreo duzina de mari baroni, mpreuna cu prietenii si vasalii lor si, mai ales, bandele lor de mercenari sunt singurii care iau parte la lupte. Trebuie sa dea dovada de prudenta si sa respecte, n toiul bataliilor, neutralitatea oraselor si a satelor, caci n cuprinsul acestora oamenii sunt numerosi si gata sa se ridice, daca ar fi strniti, mpotriva uneia sau alteia din cele doua roze. Bataliile care hotarasc soarta tronului se dau ntre cteva mii de oameni. Ele confirma declinul cavaleriei. De ambele parti luptele sunt dominate de arcasi, dar putin cte putin, omul, animal curajos, se obisnuieste sa nfrunte sagetile. Baronii i sarjeaza pe arcasi si cauta lupta corp la corp, n care toporul si sabia vor decide victoria. Astfel, bataliile acestea, cu tot numarul lor mic de combatanti, provoaca imense varsari de snge singurei clase participante la lupta. Dupa razboiul celor doua roze, nobilimea engleza se va vedea redusa la cteva familii.

III. Nefericitul Henric al VI-lea nu era facut pentru vremuri att de aspre. Nu era de loc prost, dar nici rege nu era de loc; era un sfnt si, n treburile pamntesti, un copil. E greu de imaginat o fiinta mai blnda, mai respectabila si mai slaba. n marile razboaie de pe vremea domniei sale, el n-a fost dect un spectator, lasndu-le pe seama lui Somerset si a lui Warwick, el aparnd pe scena numai pentru a-si lua locul ntr-un cortegiu sau la o hirotonisire. Traind printre oameni care se urau, nu se gndea dect sa-i mpace. Casatorit cu o scorpie, Marguerite de Anjou, se arata fata de ea totdeauna rabdator si afectuos. Singurele sale placeri erau sa asculte liturghia, sa studieze istoria si teologia. Avea oroare de orice pompa si purta haine de orasan. n locul pantofilor cu vrfuri ascutite pe atunci la moda printre nobili, purta pantofi cu vrf rotund, ca taranii. Cnd trebuia sa-si mbrace mantia regala, o tragea peste o trsna. nainte de fiecare masa si spunea rugaciunea, ca un calugar, si avea totdeauna n fata lui o icoana cu cele cinci rani ale lui Hristos. Chesterton a remarcat ca regii debili si piosi au lasat monumentele cele mai durabile si cele mai frumoase. Eduard Confesorul cladise abatia de la Westminster; Henric al VI-lea fonda Colegiul din Eton (1440) si construi la Cambridge admirabila capela de la King's College. Constructiile acestea sfrsira prin a-l ruina. ntr-o vreme cnd toata lumea, nobili si negustori, se mbogatea, numai regele era ndatorat pna peste cap. n 1451 trebui sa mprumute bani pentru a celebra craciunul si, n ziua de boboteaza, nemaiavnd credit, regele si regina nu putura lua cina. Acest suveran naiv si parca ireal avea sa fie o prada usoara pentru cavalerii brutali si fara scrupule.

IV. n 1453, Henric al VI-lea (care era nepotul bietului Carol al VI-lea al Frantei) dadu semne sigure de nebunie. Nu numai ca pierduse memoria si judecata, dar nici nu mai putea merge, nici sa se tina n picioare. Nici macar nu ntelese ca i s-a nascut un fiu. Varul sau York, sprijinit de Warwick, senior puternic supranumit n acelasi timp ultimul dintre baroni si fauritorul de regi, se ncorona la Westminster sub numele de Eduard al IV-lea. Blndul Henric fu nchis n Turn si tratat cu omenie, dupa cum spun cronicarii yorkisti, lasat n parasire si ntr-o stare de murdarie incredibila, afirma, dimpotriva, cronicarii lancasterieni. "Sunteti nedrepti - spunea el cu blndete paznicilor sai - cnd loviti astfel un rege ncoronat". Apoi o cearta ntre Eduard al IV-lea si fauritorul de regi repuse deodata pe tron pe Henric al VI-lea si roza rosie. n sfrsit, Eduard, batndu-l pe Warwick, care pieri n lupta, l ucise pe printul de Wales si puse sa-l asasineze chiar pe rege. Dupa acest constiincios masacru (1471), Eduard al IVlea domni fara mari mpotriviri pna n 1483. Cu totul opus sfiosului sau var, a fost un print al Renasterii, stralucitor si cinic. Nu se da n laturi sa mngie nevestele negustorilor din City si marea lui frumusete le facea sa

nu fie nenduplecate. "Pe legea mea - i spunea o vaduva bogata -, pentru mutrisoara ta fermecatoare, ai sa capeti oricnd douazeci de livre". Regele, care nu se astepta sa primeasca de la ea dect jumatate din suma, i multumi si o saruta. Dupa care i-a mai dat douazeci de livre, "pentru ca ea considera ca sarutul unui rege e cea mai pretioasa bijuterie". Multumita marilor negustori si nevestelor lor, Eduard al IV-lea traia de pe o zi pe alta, din darnicia supusilor sai. E de crezut ca donatorii nu pierdeau nimic; avantajele si monopolurile care le erau acordate le ngaduiau sa recupereze banii de la multimea de cumparatori, ceea ce era o forma ingenioasa de impozit indirect[2].

V. Venirea la domnie a casei de York a fost o lovitura destul de grea data prestigiului parlamentului. Pe cnd regii lancasterieni, uzurpatori, cerusera acestuia nvestitura, regii din casa de York pretindeau sa domneasca numai n virtutea dreptului de mostenire. De altfel, Camera Comunelor a ncetat n vremea aceea sa reprezinte realmente comunitatile Angliei. La nceput orice orasan care platea impozite avea drept de vot. Dar asa cum mbogatirea marilor negustori transformase ghildele n cercuri nchise, multe trguri cumparau de la coroana o carta n virtutea carora noii veniti erau exclusi. Dreptul de a alege pe reprezentantii orasului l aveau cnd numai primarul si consilierii sai, cnd un consiliu compus din orasenii cei mai bogati. Astfel ncepu procesul care avea sa transforme pentru multe secole attea circumscriptii engleze n "burguri putrede" n care alegatorii vor fi att de restrnsi nct vor deveni usor de corupt. Tot astfel, ncepnd din 1430, cavalerii comitatelor fura alesi numai de catre freeholderii al caror pamnt aducea un venit de cel putin patruzeci de silingi (circa douazeci de lire de astazi)[3]. Multi barbati care pna atunci votasera se vazura astfel lipsiti de dreptul lor.

Regimul acesta avea sa tina pna la reforma electorala din 1832. El asigura puterea legala a unei clase putin numeroase, caci n timpul alegerilor seniorii cei mai puternici exercitau o energica presiune asupra detinatorilor de pamnturi si a prietenilor. n 1455 ducesa de Norfolk scria lui John Paston[4]: "Deoarece, din diverse motive, este necesar ca lordul vostru sa aiba acum n parlament oameni de-ai lui, care sa-l slujeasca, dorim si va rugam ca, dupa citirea acestei scrisori, sa dati votul dumneavoastra prea iubitilor nostri veri si slujitori John Howard si sir Roger Chamberlain, ca sa fie alesi cavaleri ai shire-ului. si ndemnati-i sa voteze n acelasi fel pe toti ceilalti pe care ntelepciunea voastra i-ar putea hotar sa procedeze astfel". Asemenea recomandari sunt cunoscute din toate vremurile.

VI. Eduard al IV-lea lasa doi baieti, dintre care cel mai mare ar fi trebuit sa-i urmeze la tron, dar fratele sau Richard, duce de Gloucester, puse la cale asasinarea nepotilor sai, dupa ce fusesera nchisi n Turnul Londrei, si deveni rege sub numele de Richard al III-lea (1483). Shakespeare i-a facut un portret monstruos acestui cocosat crud, curajos si stralucit. Desi unii istorici au ncercat sa-l reabiliteze pe Richard al III-lea, se pare ca trebuie sa-i dam crezare lui Shakespeare. Cnd poporul afla de dublul asasinat din Turn, sentimentul de revolta care de multa vreme fierbea n sufletul englezilor, obositi de razboaie civile si uzurpari, lua o forma mai precisa. Se parea ca se ivise o sansa de mpacare a celor doua roze. Ramasese un Lancaster, Henric Tudor, duce de Richmond, un adolescent slabut, care din prudenta fugise n Bretania si care, prin mama sa, Margareta, descindea direct din Ioan de Gand. Daca Henric ar fi putut sa se casatoreasca cu Elisabeta de York, fiica lui Eduard al IV-lea, cele doua case sar fi unit. Richard, care ntelese pericolul, se stradui sa-si apropie orasenii, convocnd parlamentul, si planui sa se casatoreasca el nsusi cu nepoata sa. Dar curnd, Henric Tudor, plecnd din Harfleur, debarca la Milford Haven cu doua mii de soldati, englezi refugiati si aventurieri bretoni. ara Galilor se pronunta n favoarea lui pentru ca familia Tudor era galeza. Se ntlni cu Richard la Bosworth (1485). Soarta bataliei fu decisa de marii seniori Stanley din Lancashire, care se pronuntara pentru Henric, pentru ca lordul Stanley, n a doua lui casatorie, avea de sotie pe mama acestuia. Richard se arunca vitejeste n nvalmaseala, dobor mai multi luptatori, dar fu si el ucis. Coroana pe care o purta n timpul bataliei si care cazuse ntr-un tufis fu gasita dupa ncetarea bataliei si pusa de Stanley pe capul fiului sau vitreg, care deveni regele Henric al VII-lea. "Astfel vom uni roza alba si roza rosie. Dea Domnul, care a privit atta timp cu mnie ura lor, sa se nsenineze cerul dupa aceasta fericita unire. Anglia a fost multa vreme necugetata si s-a mutilat ea nsasi... O! fie ca astazi, Richmond si Elisabeta, mostenitori legitimi ai celor doua case regale, sa se uneasca prin sfnta vointa a Domnului". Casatoria avu loc n anul urmator. Razboiul celor doua roze se terminase.