Când, de ce şi cum traducem numele proprii?

CÂND, DE CE ŞI CUM TRADUCEM NUMELE PROPRII ?

BRIE LAURA MIHAELA

LMA, an II, EN-FR
Când, de ce şi cum traducem numele proprii?

Cuprins
Când, de ce şi cum traducem numele proprii?

Introducere

„Numele nu este totul pe lume,

dar fără nume totul este nimic”
(Karl-Heinz W.Smola)

Am ales această temă pentru lucrare deoarece, în munca de traducător, de foarte multe
ori suntem puşi în situaţia de a traduce diverse nume, fie ele geografice, fie de instituţii, fie de
persoane sau personaje literare. Cu siguranţă, pentru cei mai experimentaţi, nu reprezintă
neapărat o problemă dificilă. Însă m-am găndit că această lucrare îmi va oferi prilejul de a
învăţa unele lucruri noi. În puţina experienţă pe care o am în domeniul traducerilor, nefiind
încă decât o studentă care mai are multe de învăţat, trebuie să recunosc, de multe ori am fost
pusă faţă în faţă cu această problemă: traducerea numelor. Dar nu este numai atât. De aici au
izvorât o mulţime de întrebări. Voi încerca, în cele ce urmează, să prezint informaţiile pe care
le-am găsit în urma cercetărilor, precum şi concluzia referitoare la întrebările mele.

Ce este numele?

Potrivit dicţionarelor, numele1 este un fel de „etichetă” sau chiar o „idee”, un

„concept”, utilizat pentru a distinge fiinţele una de alta. Un nume identifică o persoană unică.
De multe ori, în loc de nume se mai spune şi „nume propriu” sau „substantiv propriu”. Ştiinţa
care studiază etimologia numelor se numeşte onomastică. Acest termen provine din grecescul
onomastikos (onoma = nume).

Să ne amintim cât de frumos spune Julieta, în faimoasa piesă a lui William

Shakespeare, Romeo şi Julieta:

‘Tis but thy name that is my enemy;

Thou art thyself, though not a Montague.

What's Montague? it is nor hand, nor foot,

Nor arm, nor face, nor any other part

Belonging to a man. O, be some other name!

What's in a name? that which we call a rose

1
În prezenta lucrare, deoarece se axează pe subiectul traducerii numelor proprii, peste tot unde apare „nume”,
mă refer de fapt la „nume propriu”.
Când, de ce şi cum traducem numele proprii?

By any other name would smell as sweet;

Oare lucrurile stau chiar aşa cum spunea Shakespeare, prin intermediul personajului
său? Cu toţii ştim că numele noastre au diferite semnificaţii. Într-adevăr, numele nu ne
schimbă, doar că ni se potriveşte atât de bine uneori. Avem impresia ca cei care ne-au dat
numele, au ştiut ce fel de persoane vom fi, astfel încât numele nostru să se potrivească cu
personalităţile noastre.

Ce se întâmplă când avem de tradus un text în care sunt multe nume ? Bineînţeles,
logic ar fi să le traducem. Însă unii nu sunt de acord, spunând că în momentul în care
efectuăm traducerea, şi înlocuim numele lor cu echivalentul dintr-o anumită limbă, parcă nu
mai este vorba de persoana lor. Cineva mi-a spus o dată : « De ce să-mi spună mie Mary?
Numele meu este Maria, nu Mary. Eu sunt Maria, iar Mary este o cu totul altă persoană, pe
care nici măcar nu o cunosc!”. Pe undeva, probabil avea dreptate.

Este necesară traducerea numelor ?

Problema cea mai mare apare, pentru traducători, în momentul în care avem de a face
cu nume mult mai complicate, cărora este greu să le găsim un echivalent. Şi întrebarea este,
în primul rând : păstrăm întotdeauna numele netraduse?

Înainte de a încerca un răspuns la această întrebare, vreau să menţionez că această

problemă, a traducerii numelor, nu este nouă în domeniul teorieri traducerii. Christiane Nord
(2003 : 182) a atras atenţia asupra faptului că o singură privire asupra textelor traduse scoate
la iveală modul în care traducătorii se „descurcă” cu această problemă: unii substituie
numele, alţii le transcriu, iar alţii pur şi simplu le omit. În viziunea teoreticienilor, numele
sunt nişte elemengte specifice fiecărei culturi, de aceea ele ar trebui traduse. Însă, vom vedea
în cele ce urmează, că trebuie să ţinem cont şi de alte aspecte referitoare la nume, atunci când
le traducem.

Când ar trebui să traducem numele? Pentru a putea stabili nişte reguli, trebuie să
facem o clasificare a numelor. Aşadar, iată cum am putea alege clasele:

• Nume de persoane

• Nume de personaje fictive (din cărţi, filme etc.)

• Nume geografice (ţări, oraşe etc)

Când, de ce şi cum traducem numele proprii?

• Nume de instituţii

În cele ce urmează, voi discuta puţin despre fiecare dintre aceste clase.

Traducerea numelor de persoane

Traducerea numelor de persoane a fost adesea considerată ca un simplu proces de

transfer dintr-o limbă în alta, căci, după cum spuneam mai devreme, sunt considerate un fel
de „etichete” care identifică o persoană. Vendler (1975: 117) chiar afirmă că „numele proprii
nu au nicio semnificaţie (în sensul unui sens, nu al unei referinţe)” (traducere proprie), prin
urmare, nu este necesar să fie traduse. Newmark susţine şi el această opinie, afirmând că „în
mod normal, numele şi prenumele oamenilor se transferă, prin aceasta păstrându-se
naţionalitatea şi presupunând că numele lor nu au conotaţii în cadrul textului” (1988:214).
Însă atunci când există anumite conotaţii şi sensul numelor este important, acestea trebuie
traduse. Leppihalme (1997:79) propune nişte strategii pentru traducerea, printre care se
numără folosirea numelui la car se adaugă o explicaţie scurtă, sau chiar una mai detaliată,
care va fi inclusă ca notă de subsol; o altă metodă ar fi înlocuirea numelui cu un alt nume
provenind din limba sursă, sau înlocuirea cu un nume din limba ţintă. Tot Leppihalme
propune şi omiterea numelui, transferându-i sensul prin alte mijloace, cum ar fi un substantiv
comun, sau omiterea numelui şi a aluziei. Cu alte cuvinte, sunt 3 posibilităţi:

- numele poate fi transportat complet în limba ţintă

- poate fi parţial transportat şi parţial tradus

- poate fi complet înlocuit

Să vedem câteva exemple. Dacă într-un text ar apărea „Ion Creangă”? Sau „George
Bush”? În mod sigur nu vom traduce aceste nume. Cum ar fi să auzim sau să vedem scris în
vreo carte sau într-un ziar „Preşedintele Statelor Unite, George Tufă....” ori, „John Branch”?
Chiar dacă ar exista undeva în lume un om care poartă numele acestuia din urmă, ar mai şti
oare oamenii despre ce vorbim, sau despre cine este vorba în traducere? Traducerea înseamnă
tocmai acest lucru: să transferi un text, un cuvânt sau de ce nu, un nume, dintr-o limbă în alta,
dar fără a-i schimba mesajul sau intenţia, sau efectul asupra populaţiei. Ori, dacă noi
traducem numele precum cele de mai sus, ar însemna că nu am înţeles ce înseamnă
traducerea.
Când, de ce şi cum traducem numele proprii?

Dar dacă este vorba de exemplu de un personaj istoric? Să-l luăm pe Vlad Ţepeş. Ştim
cu toţii despre el, şi mai ales de unde provine acest „nume” al lui. Dacă le spunem unor
străini despre el, nu vor înţelege de unde vine renumele lui, până în momentul în care vom
spune „Vlad the Impaler”. Probabil mulţi străini nu ştiu aproape nimic despre el, dar la auzul
numelui tradus, cu siguranţă vor vrea să ştie ai mult.

Traducerea numelor personajelor fictive

Cel mai bun exemplu pe marginea căruia se poate discuta în acest caz îl reprezintă
cărţile pentru copii, mai ales cele cu povestiri fantastice. Să ne gândim puţin cum sunt alese
aceste nume. Aşa cum spunea Marmaridou (1991), ştim şi noi, la fel de bine, că numele
personajelor este ales astfel încât să transmită un mesaj către cititor. Care ar fi acel mesaj?

Manini (1996: 165) spunea că în numele unui personaj este cuprinsă întreaga sa
personalitate, sau caracteristici fizice. Ştim cu toţii, de când eram mici şi citeam basme despre
Făt-Frumos, Zmeul şi multe alte asemenea personaje. Cum ar reacţiona un copil care ar citi
într-o carte tradusă din română în engleză, Făt – Frumos? Cu siguranţă nu ar înţelege de ce îl
cheamă astfel, decât dacă s-ar uita într-un dicţionar. La traducerea unor asemenea texte,
numele trebuie traduse, şi nu oricum, ci trebuie să păstreze şi să transmită efectul comic
produs de numele românesc. Cu totul altfel reacţionează copii când văd „Prince-Charming”
sau „the dragon”. Textul trebuie să fie adaptat culturii ţinte, spre care se efectuează
traducerea. Astfel afirma Nord (2003: 185) că una dintre traducerile pentru „Alice în ţara
minunilor” este o traducere în care elementele de cultură, inclusiv numele, şi să îl adptezi la
contextul culturii limbii ţintă.

Traducerea numelor geografice

În această categorie se includ nume de ţări, de oraşe, de străzi etc. În general, în limba
română se traduc numele de ţări. Nu vom spune niciodată England, ci Anglia, nu Italy, ci
Italia, nu U.S.A. ci S.U.A., şi aşa mai departe. Există însă şi excepţii, precum Kenya, Peru
sau Canada.

În schimb, cu numele de oraşe, e altfel. Multe dintre ele nu se traduc. Îmaginaţi-vă

cum ar fi să spunem „Noul York” în loc de „New York”. În schimb nu vom traduce spre
Când, de ce şi cum traducem numele proprii?

exemplu „Dublin”, „Washington”, „Paris”. În cazul lor nu este atât de importantă traducerea,
ci este important ca receptorii să înţeleagă despre ce este vorba.

Tot în această categorie intră şi numele clădirilor foarte cunoscute sau ale structurilor
ridicate de om, precum „turnul Eiffel” (Eiffel Tower / Le tour Eiffel), sau Arcul de Triumf
(l’Arc de Triomphe), Casa Albă (the White House). Trebuie ţinut însă minte că există un fel
de convenţie, prin care s-a stabilit că reşedinţele oficiale se transferă, nu se traduc.

Traducerea numelor de instituţii

Aici ne aflăm din nou într-o dilemă. Ştim deja că în cazul denumirilor companiilor
internaţionale, celebre la nivel mondial, denumirile rămân neschimbate. Dar cum procedăm
în cazul celorlalte, care nu au denumiri localizate în alte limbi? Din ceea ce am reuşit să
găsesc referitor la acestea, se pare că le lăsăm neschimbate, deoarece ţin de identitatea şi
imaginea firmei. Eventual, daca e cazul, se poate face o traducere, dar va apărea în paranteză.
Explicaţia pe care o dau unii traducători este aceea că „denumirea cu care entitatea este
înregistrată ca persoană juridică trebuie păstrată, aşa cum apare în certificatul de înregistrare
în Registrul comerţului, în actul constitutiv şi în decizia judecătorească prin care se admite
finanţarea”.

Traducerea altor nume

În această categorie ar intra titlurile operelor literare, filmelor, revistelor, ziarelor etc.
În cazul operelor literare, mai întâi se va verifica dacă acea carte/lucrare a fost deja tradusă,
caz în care se va folosi acea traducere, deoarece este cea oficială. Altfel, dacă nu a fost
tradusă, se va reţine numele în limba sursă. În cazul filmelor lucrurile stau la fel, trebuie să
căutăm traducerea oficială.

Cât despre reviste şi ziare, acestea îşi păstrează denumirea, deoarece nu există
echivalent în alte culturi. Sunt unele excepţii, dar sunt foarte puţine. Cel puţin eu cunosc doar
unul, şi anume: Monitorul Oficial, care se traduce Official Gazette. Nu vom traduce niciodată
„New York Times” sau „Adevărul de Cluj”, în nici o limbă.
Când, de ce şi cum traducem numele proprii?

Concluzie

Această lucrare este rezultatul cercetărilor mele referitoare la subiectul ales. Aşa cum
am precizat în introducere, am ales să abordez acest subiect deoarece consider că este
important în domeniul traducerilor. Pe această cale am reuşit să înţeleg când şi de ce trebuie
traduse numele. De acum înainte îmi va fi mult mai uşor să iau decizii în ceea ce priveşte
rezolvarea acestei probleme. Mai dificil va fi să găsesc traducerea unor nume pentru
personajele literare, acolo fiind nevoie şi de multă creativitate.
Când, de ce şi cum traducem numele proprii?

Bibliografie
1. Nord, Christiane (2003) Proper names in translations for Children: Alice in Wonderland as a
Case in point, Meta XLVIII (1-2): 182-196.
2. Newmark, Peter (1988) Approaches to Translation, london/NY: Prentice Hall.
3. Marmaridou, Sophia A. S. (1991) What’s so Proper about Names? A Study in Categorisation
and Cognitive Semantics, vol 15, Athens: Parousia.
4. Manini, Luca (1996) Meaningful Literary names. Their Forms and Functions, and Their
Translation, The Translator 2(2): 161-178.
5. Vendler, Z. (1975) Singular Terms, in Steinberg, D&Jakobovits, L. (eds) 115-133.
6. Vermes, Albert Péter (2001) Proper Names In translation. A Relevance-Theoretic Analysis,
unpublished Phd Dissertation, Debrecen: Debreceni Egyetem.
7. http://ro.wikipedia.org/
8. http://en.wikipedia.org/
9. http://docserver.ingentaconnect.com/deliver/connect/akiado/15851923/v4n1/s5.pdf?expires=1
200884970&id=41822472&titleid=10790&accname=Guest+User&checksum=B559CF35A0
0E6F1CD5BE306502A470A0 (This paper is a revised version of the empirical chapter of the
author’s PhD dissertation, see Vermes 2001)
10. http://www.proz.com/topic/69892