Sunteți pe pagina 1din 7

Afrăsine Mirela (Mișcă) Lb. și lit. Română – Lb. și lit. Franceză Anul III, ID

Toporul și pădurea

de Grigore Alexandrescu

Analiză secvențială

Deși s-a lansat ca poet liric, Grigore Alexandrescu (1810 – 1885) a rămas în istoria literaturii române ca unul dintre cei mai valororși fabuliști români, dacă nu chiar cel mai bun, așa cum consideră D. Popovici („Alexandrescu este incontenstabil cel mai de seamă fabulist

Om cu o deodebită inteligență, Alexandrescu a observat oamenii și

evenimentele timpului său (premergător revoluției din 1848) și i-a încondeiat în stilul său specific în epigrame, satire și mai ales în fabule, nu fără repercusiuni (în 1840 este închis din

cauza a două lucrări: ”Anul 1840” și ”Lebăda și puii corbului”).

Fabula ”Toporul și pădurea” a apărut în anul 1842, în ”Curierul românesc”, condus de I.H. Rădulescu, unul dintre cei mai buni prieteni ai autorului. Lucrarea este organizată în 44 de versuri, cu rimă împerecheată și ritm variabil și are un caracter alegoric – autorul folosește personaje și întâmplări imaginare pentru a ilustra un fapt real, surprins în morală. Poezia cuprinde trei părți: una introductivă, statică, în care prezintă cu umor sursa și veridicitatea intamplării; urmează povestirea propriu-zisă a unor evenimente desfășurate în condiții abia creionate, ultima parte reprezentând, desigur, morala, concluzia întâmplărilor povestite și scopul real al povestirii acestora.

Din perspectivă pragmatică, textul fabulei este o configurație reglată de interacțiunea mai multor nivele, care asigură coerența și coeziunea mesajului transmis. La un prim nivel, consider ca trebuie avut în vedere scopul poeziei ca și fabulă, definită în terminologia literară ca specie a genului epic, scurtă narațiune alegorică în proză sau în versuri, cu scop instructiv și moralizator. Așa cum spune Lessing, ”dacă reducem un principiu etic general la un caz special, dând acelui caz realitateași dacă am compune dintr-însul o poveste prin care se recunoaște principiul general, atunci acea compoziție se numește fabulă”. Coerența fabulei este dată așadar de stabilirea unui scop, a unei morale și a drumului de parcurs pentru slujirea scopului propus.

În cazul de față, scopul este bine definit în morala fabulei: ” Cele mai multe rele nu vin de pe afară,/ Nu le aduc streinii, ci ni le face toate/ Un pământean d-ai noştri, o rudă sau un frate”. În funcție de acest scop și având în vedere mersul istoriei, Grigore Alexandrescu își stabilește modul de structurare a discursului. Fabula, ca ”Adevăr înveșmântat în haine împrumutate de la Minte” (Alecu Donici, ”Înființarea fabulei”) îi permite autorului să înfiereze servilismul și corupția vânzătorilor de țară (să nu uităm că ne aflăm în perioada protectoratului rusesc și ale lui Regulamente Organice, dar și a pregătirii Revoluției de la 1848 de către intelectualii români) sub înfățișarea aparent inofensivă a unei istorioare cu tâlc. Cine este ”fratele” aducător de rele, nu se știe, dar cu siguranță Alexandrescu a avut în vedere cel puțin unul când și-a imaginat lumea acestei fabule. Reiese un alt aspect al coerenței fabulei – diferența dintre a spune și a fi, însăși esența speciei la care mă refer aici. Desigur, faima ca fabulist, dar și experiența închisorii (1840) îl împiedică pe Grigore Alexandrescu să numească deschis pe ”fratele” trădător și să îl dojenească direct pentru greșelile sale. De aceea recurge la o întâmplare situată într-un timp ancestral și într-un spațiu abia conturat, la care participă personaje imaginare, dar în care putem ușor descoperi realități istorice și sociale ale vremii.

al

nostru

”).

1

Afrăsine Mirela (Mișcă) Lb. și lit. Română – Lb. și lit. Franceză Anul III, ID

Autorul adoptă în demersul său mai multe tipuri de enunțări, predominantă fiind cea istorică, non-actuală, el stabilind ca timp pentru desfășurarea fabulei o vreme în contrast cu cea actuală, în care încă se mai petreceau minuni și în care ”vorbea lemne și dobitoace”. Distanțarea în timp se realizeaza și prin prezentarea sursei povestirii: ” un bătrân pe care îl

cinstesc/ Şi care îmi zicea/ Că şi el o ştia/ De la strămoşii lui,/Care strămoşi ai lui zicea şi ei c-

o ştiu/ De la un alt strămoş, ce nu mai este viu/ Şi p-ai cărui strămoşi, zău, nu poci să vi-i

spui”. Acest timp demult trecut, în care ”toporul n-avea coadă”, un timp al naivității și al copilăriei umanității, apare în puternic contrast cu cel actual, în care toporul este ”desăvârșit”

de trecerea vremurilor și de maturizarea omului, dar cu atât mai periculos pentru ”pădure”. Mai apare și enunțare de tip proverbial, impersonală, a unor ziceri șlefuite de alții și pe care autorul le folosește ușor modificate:” pentru că de n-ar fi,/ Nici nu s-ar povesti”; ”vremea desăvîrșaște/ Orice inventă omul și orice duhul naște”.

În ceea ce privește dimensiunea semantică a fabulei, tema globala aleasă de Grigore Alexandrescu se referă la opoziția a două lumi: lumea lui, a naratorului, reală, guvernată de principii calificative duale, de genul adevărat/fals, bun/rău, și de logică, și lumea imaginară a personajelor folosite, obiecte înzestrate cu insușiri omenești, situate într-un spațiu al îndoielii. Sigur că lumea autorului e reală: nu se mai intâmplă minuni, exact ca și în lumea cunoscută nouă, toporul are coadă, e așa cum îl știm și noi ca obiect, și, mai ales, așa cum lasă să se subînțeleagă autorul, lemnele și dobitoacele nu mai vorbesc. E așadar o lume reală, guvernată de logică. Și pentru că e guvernată de logică, autorul se așteptă ca cititorii săi să se îndoiască de veridicitatea întâmplării pe care tocmai vrea sa o povestească, aceasta subînțelegându-se din efortul plin de note umoristice pe care îl depune ca să ne convingă de adevărul evenimentelor ce urmează: ”Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,/Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace/ Nu rămâne-ndoială; pentru că de n-ar fi,/ Nici nu s-ar povesti./ Şi caii lui Ahil, care proorocea, Negreşit că au fost, de vreme ce-l trăgea./Întâmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc/ Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc (

Alexandrescu operează această distanțare a lumilor nu numai la nivel enunțiativ, cum am observat anterior, ci și la nivel ficțional: personajele și întâmplările ne apar a fi, în ciuda strădaniei autorului de a ne convinge contrariul, imaginare, însă contribuind tocmai prin aceasta la scopul unitar al fabulei. E clar că tufanii, paltenii, ghindarii și stejarul nu vorbesc și nici nu se îngrozesc (sau cel puțin așa merg lucrurile în lumea noastră de astăzi), dar că sunt înzestrate cu atare însușiri doar în scopuri pragmatice. Că noi înțelegem mesajul în ciuda discordanțelor cu lumea reală, se datoreaza fenomenului de izotopie – existența în cadrul enunțurilor a unor elemente constante, pe baza cărora enunțurile se pot reformula la nesfârșit. De exemplu, din enunțul ”Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte”, se poate păstra informația transmisă prin verbul ”se îngroziră”, esențială în contextul fabulei (amenințarea toporului), și să realizăm pe baza ei o mulțime de alte enunțuri referitoare la realitatea imediată (oamenii/românii/țăranii etc. se îngroziră foarte).

La nivelul conexității textuale, consider că progresia este asigurată atât prin intermediul reluării-repetiției cât și prin cel al conectorilor specifici diverselor secvențe. Astfel, ”întâmplarea” este reluată prin pronumele relativ ”ce”, pronumele personal ”-o” și ”o”, ”bătrânul” este reluat prin pronumele personale ”îl”, ”el”, posesivul ”lui” etc. (”Întâmplarea

ce ştiu şi voi s-o povestesc/ Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc/ Şi care îmi zicea/ Că şi

el o ştia/ De la strămoşii lui,/Care strămoşi ai lui zicea şi ei c-o ştiu/ De la un alt strămoş, ce

nu mai este viu/ Şi p-ai cărui strămoşi, zău, nu poci să vi-i spui”; în acest fragment, coeziunea

este ușor afectată de înșiruirea rapidă, cu insuficienți conectori a moșilor și strămoșilor). În ceea ce privește conectorii textuali, consider că pot fi astfel considerate prepozițiile și conjuncțiile care fac legătura între personaje, între evenimente, între personaje și evenimente,

2

Afrăsine Mirela (Mișcă) Lb. și lit. Română – Lb. și lit. Franceză Anul III, ID

precum și între diferitele secvențe ale fabulei (dar, pentru că, nici nu, și, de la, într-, însă, după, de-, ci ), dar și adverbele care stabilesc timpul, ordinea, veridicitatea etc. (negreșit, astfel, așa, astă-dată, în dreapta și-n stânga, dar când).

Referindu-mă la structura compozițională, reiau ceea ce spuneam la început despre planul relativ fix al poeziei, structurat după modelul fabulei și cuprinzând o introducere, un fel de prezentare generală, un cuprins reprezentat de povestirea propriu-zisă a întâmplării, și o încheiere cu scop evaluativ, o concluzie a întâmplării povestite. Desigur, autorul își pune amprenta pe acest plan al genului, insistând asupra introducerii și a concluziei, prezentate amplu, cu umor disimulat, mai mult decât asupra narațiunii în sine, care devine doar un simplu instrument.

La nivelul structurii secvențiale, se poate observa utilizarea eterogenă a secvențelor explicative, narative și dialogale, îmbinate prin coordonare (succesiune) și inserare, dominant fiind prototipul secvențial explicativ, care rezumă

Iata cum arată, din punctul meu de vedere delimitarea secvențială a fabulei „Toporul și pădurea”:

Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,/ Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace Nu rămâne-ndoială;/ pentru că de n-ar fi, Nici nu s-ar povesti./

Şi caii lui Ahil, care proorocea, Negreşit că au fost,/ de vreme ce-l trăgea.//SA Întâmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc/ Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc/ Şi care îmi zicea/ Că şi el o ştia De la strămoşii lui,/ Care strămoşi ai lui ziceau şi ei /c-o ştiu De la un alt strămoş, ce nu mai este viu/ Şi pe-ai cărui strămoşi, zău, nu pot să vi-i spui.// SE 1

Într-o pădure veche,/ în ce loc nu ne pasă,/ Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă./ Trebuie să ştiţi, însă,/ şi pot să dau dovadă,/ Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.// SN

Astfel se încep toate:/ vremea desăvârşaşte Orice inventă omul/ şi orice duhul naşte.// SE 2 Aşa ţăranul nostru numai cu fieru-n mână/ Începu să sluţească pădurea cea bătrână./

Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:// SN "Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte,/ Începură să zică,/ toporul e aproape!/ În fundul unei sobe ţăranu-o să ne-ngroape!"/

- "E vreunul de-ai noştri cu ei să le ajute?"/ Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute/ Şi care era singur ceva mai la o parte./ "Nu." /- "Aşa fiţi în pace:/ astă dată-avem parte;/

3

Afrăsine Mirela (Mișcă) Lb. și lit. Română – Lb. și lit. Franceză Anul III, ID

Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,/ Decât să ostenească."// SD

Stejaru-avu dreptate:/ După multă silinţă, cercări îndelungate, Dând în dreapta şi-n stânga, cu puţină sporire, Ţăranul se întoarse fără de izbutire./

Dar când avu toporul o coadă de lemn tare,/ Puteţi judeca singuri /ce tristă întâmplare.// SN Istoria aceasta/, de-o fi adevărată,/ Îmi pare că arată/ Că în fiece ţară Cele mai multe rele nu vin de pe afară,/ Nu le aduc străinii/, ci ni le face toate Un pământean de-ai nostri, o rudă sau un frate.// SE 1

Am delimitat cu ”/” propozițiile și macro-propozițiile, iar cu ”//” am delimitat secvențele. Am notat cu SE secvențele explicative, cu SN – secvențele narative, cu SD cele dialogale şi cu SA – cele argumentative.

Așadar, am identificat SA ca fiind secvența introductivă în care autorul opune cele două lumi – cea reală, a lui, și cea imaginară, a fabulei, argumentând printre rânduri de ce vorbesc personajele sale: fiind în vremuri foarte vechi, când se mai întâmplau încă minuni, nu

e de mirare ca asfel de inanimate aveau glas și conștiință. În plus, ca să întărească spusele sale aduce argumente care, deși sunt flagrant insuficiente, își îndeplinesc scopul de a ironiza credulitatea și suficiența: ”pentru că de n-ar fi, nici nu s-ar povesti”, ” și caii lui Ahil, care proorocea/ Negreșit că au fost, de vreme ce-l trăgea”(se subînțelege: dacă așa se spune, atunci așa este). Secvența este statică, neexistând evoluție în timp și spațiu, ci doar un progres al

, . Din punct de vedere stilistic, Alexandrescu recurge la topică inversată și la anacolut pentru a reliefa anumiți termeni (minuni, vorbea, negreșit).

Secvenței argumentative inițiale îi succedă o secvență explicativă, SE 1 . Acestei secvențe îi este inserată secvența narativă – povestirea intâmplării. Ea începe așadar imediat după secvența argumentativă inițială și continuă cu poeziei, conținând concluzia evaluativă și codul fabulei. Ca și în prima secvență, ascultăm tot vocea autorului (”zău, nu poci să vi-i spui”), explicând proveniența întâmplării, printr-o înșiruire rapidă a celor care au transmis-o pe cale orală până la el. Deși statică din punct de vedere semantic, prima parte a secvenței explicative capătă un dinamism intern tocmai prin această succedare accelerată a moșilor și strămoșilor, semn că progresia temporală se realizează doar la nivelul conștiinței naratorului evocându-i pe cei care au cunoscut întâmplarea înaintea lui. Este sugestivă în acest sens tirada de imperfecte (timp prin excelență al evocării) și prezente ce urmează unui perfect compus: a spus cinstesc zicea - știa – ziceau - știu – nu este – nu pot să vi-i spui amintirea întâmplării declanșează alte amintiri. În planul fabulei, cel accesibil cititorului, timpul acestei secvențe ramâne unul static, trecut – timpul amintirii autorului. Această înșiruire are note umoristice, prin aceea că sugerează, în ciuda celor spuse, îndoiala față de proveniența povestirii. Finalul fabulei, continuarea secvenței explicative SE 1 , rezumă întâmplarea și oferă codul cu ajutorul căruia cititorul îi poate descifra tâlcul. Înțelegem așadar că pădurea cea veche este țara (Țara Românească, în principiu,căci autorul folosește posesivul persoanei I, plural ”de-ai noștri”, dar nu obligatoriu, căci morala unei fabule are un caracter general valabil), fierul toporului întruchipează ”relele”, iar coada toporului este ”un pământean de-ai

argumentației, realizat prin conectori specifici: pentru că de

vreme

ce

nici nu

negreșit că

de

4

Afrăsine Mirela (Mișcă) Lb. și lit. Română – Lb. și lit. Franceză Anul III, ID

noștri, o rudă sau un frate” (este interesantă aici gradarea apropierii trădătorului față de cel trădat: pământean – rudă – frate, autorul neexcluzând pe nimeni, ba chiar insistând parca asupra celui din urmă). Autorul apare și aici, punând el însuși la îndoială veridicitatea întâmplării (”de-o fi adevărată”) și descifrând-o odată cu cititorul (”îmi pare că arată”), fără a lăsa să se înțeleagă că aceasta ar fi interpretarea cea mai bună sau ultimă.

Acestei secvențe dominante îi este inserată secvența narativă SN, povestirea propriu- zisă a întâmplării, care nu este scop în sine ci doar instrumentul pe care autorul îl folosește pentru a ajunge la învățătura finală. SN este la rândul ei inserantă pentru o altă scurtă secvență explicativă SE 2 și pentru o secvență dialogală SD, ambele clar subordonate celei narative, ajutând la progresia evenimentelor și la prezentarea personajelor. Această secvență este una dinamică. Dinamismul este sugerat de folosirea verbelor de mișcare (se dusese, să ia, începu, să sluțească, dând în stânga și în dreapta, se intoarse) și a infinitivelor lungi (cercări, sporire, izbutire). Autorul continuă să apară în diverse construcții, mărci ale oralității stilului: ”în ce loc, nu ne pasă”, ”pot să dau dovadă”, ”țăranul nostru”, ”puteți judeca singuri ce tristă întâmplare”.

Secvența conține o succesiune de evenimente, povestite de autor: într-o pădure ajunge un țăran oarecare cu gând să taie lemen pentru casă, inarmat cu un topor fără coadă. Copacii, mai tineri după cum sugerează autorul, se sperie, însă un stejar bătrân, aflând că toporul țăranului nu are coadă, îi liniștește. Stejarul are dreptate de data aceasta, însă toporul având o coadă de lemn tare se întoarce la un moment dat, necunoscut nouă, iar rezultatul va fi fost o tristă întâmplare, pe care autorul ne lasă să ne-o imaginăm singuri dar deloc lipsită de importanță. Este posibil chiar ca morala fabulei să se refere mai degrabă la aceasă întâmplare lăsată în voia imaginației noastre, decât la povestirea în sine, deorece în ”trista întâmplare” de la final pătrunde răul în pădure (respectiv relele în țară, din morală) iar nu în prima întâmplare, cea povestită, unde pădurea scapă teafără. Din acest punct de vedere, aș spune eu că fabula mai conține o povestire, subînțeleasă, a acelei întâmplări triste, opuse celei poevestite direct de către autor.

Personajele întâmplării ne sunt prezentate încă din titlul, specific fabulei - Toporul și Pădurea apar în antiteză încă de la început. Articularea lor cu articol hotărât sugerează individualizarea acestor personaje de alte topoare și alte păduri prin însușiri neobișnuite – vorbire, sentimente, înțelepciune. Pentru a explica lipsa cozii toporului principala sa caracteristică – autorul recurge la o altă scurtă secvență explicativă: ”Astfel se încep toate:

vremea desăvârșaște orice inventă omul și orice duhul naște”. Toporul, simbolizând la nivelul semnaticii fabulei răul, mai apare reluat prin substantivul denumind materia din care era fabricat – ”fieru”, sugerând răceala, indiferența dar și stabilitatatea formei sale. Pădurea din titlu apare în secvența narativă mai degrabă ca spațiu de desfășurare a evenimentelor, decât ca personaj participativ. Personajul colectiv reprezentat de pădure în titlu apare în povestire scindat – pe de o parte avem ”tufani, palteni, ghindari” , iar de alta ”un stejar mare”.

Este interesant cum opune autorul cele două personaje (consider că ”tufani, palteni, ghindari” sunt defapt un singur personaj, deoarece nu se individualizează), sugerând pentru personajul colectiv ”tufani, palteni, ghindari” tinerețea și naivitatea, tufan fiind o specie de stejar - Quercus pubescens (lat. puber = tânăr) iar ”ghindar”– o altă denumire pentru stejar, mult mai sugestivă privind rostul lor pe lume. Dacă Stejarul cel înțelept e ”mare, având ani trei sute” și darul proorociei și stă ”singur, ceva mai la o parte”, ceilalți stejeri din pădure sunt denumiți general ”ghindari”, cu alte cuvinte ”producători de ghindă” pentru animalele pădurii și pentru perpetuarea speciei. Că Stejarul are darul proorociei nu încape îndoială, chiar dacă autorul nu o spune direct. El pare să știe dinainte că, la un moment dat, toporul va avea coadă

5

Afrăsine Mirela (Mișcă) Lb. și lit. Română – Lb. și lit. Franceză Anul III, ID

de lemn (”E vreunul de-ai noștri cu noi să le ajute?”) și prezice cu înțelepciune zădărnicia eforturilor țăranului, cel puțin pentru moment (”Așa fiți în pace: astă dată avem parte; Toporul și țăranul alt n-o să izbutească decât să ostenească”). Având aceleași însușiri ca și pădurea din care face parte (e batrân) putem considera că el este chiar pădurea din titlu, personajul pozitiv, opus celui negativ toporul.

Apare și un alt personaj destul de puțin individializat, țăranul, privit de autor doar ca cel care poartă toporul, cu sau fără coadă, și depune efortul inutil. Celorlalți copaci el li se pare la fel de aminințător ca și toporul – ”toporul e aproape! În fundul unei sobe țăranu-o să ne-ngroape!” însă Stejarul așează pe primul loc toporul – ”toporul și țăranul alt n-o să izbutească decât să ostenească”. Deși personajele se dezvaluie treptat, ele conferă unitate tematică, interacționând, dând tensiune povestirii prin caracteristicile pe care le aduc cu ele și participând toate la desfășurarea întâmplării. Lipsa unuia din personajele folosite de Alexandrescu ar fi ciobit integritatea fabulei.

Pentru o mai sugestivă caracterizare a personajelor, autorul inserează o secvență dialogală, declanșată de sosirea în pădure a țăranului cu toporul său. Dialogul oferă culoare întâmplării, o ancorează în realitatea cunoscută autorului și cititorului, dar mai ales individualizează personajele care participă: ”tufani, palteni, ghindari” și stejarul. Copacii se jeluiesc toți într-un glas, gătindu-se de moarte (”tristă veste, prieteni, să ne gatim de moarte”), însă se opresc toți când intervine Stejarul cel bătrân și înțelept. Prin dialog, autorul descrie groaza copacilor, anunțată în secvența narativă (”se îngroziră foarte”). La un nivel mai profund, teama copacilor mi se pare nejustificată: de ce s-ar fi speriat din moment ce toporul, neavând coadă până atunci și de atunci încoace încă o vreme, e clar că nu constituise o amenințare, cu toate că e posibil ca țăranul să mai fi încercat să ”sluțească” pădurea? Probabil că teama lor este mai degrabă - și aici voi numi o altă trăsătură umană - teama de necunoscut (”fundul sobei”), dacât de topor în sine, însă stejarul reușește să îi liniștească prin vorbele sale. Dialogul este rezumat de altfel în ultima parte a secvenței narative, când se adeveresc cuvintele stejarului: ”Stejaru-avu dreptate: / După multă silință, cercări îndelungate/ Dând în dreapta și-n stânga, cu puțină sporire/ Țăranul se întoarse fără de izbutire”.

Progresia în timp și spațiu se realizează prin intermediul verbelor și adverbelor, atât la nivel morfo-sintactic cât și semantic: se dusese, să ia, pe vremea aceea, n-avea, începu, să sluțească, se îngroziră, e aproape, dând în dreapta și-n stânga, se întoarse, dar când avu, puteți judeca. Se înțelege că între sosirea țăranului în pădurea cea veche și întoarcerea toporului având coadă trece o perioadă de timp, ce-i drept, nedeterminată, lăsată în seama imaginației cititorului. În această perioadă de timp are loc un proces transformațional, declanșat, pe de o parte de venirea țăranului cu toporul în pădure iar pe de altă parte de lipsa cozii toporului. Consider așadar că situația inițială, incipitul povestirii, este plecarea țăranului la pădure ca să-și ia lemne de casă. Procesul transformațional debutează odată cu complicarea povestirii cu intriga – toporul țăranului nu are coadă, din cauză că vremea încă nu șlefuise această invenție omenească, și are în vedere eforturile zadarnice ale țăranului de a sluți pădurea cea bătrână, spaima copacilor mai tineri, dialogul lor cu stejarul cel mare, intensificarea eforturilor țăranului și plecarea lui acasă fără lemne, toate acestea constituind desfășurarea acțiunii. Îndepărtat în timp de desfășurarea actiunii, punctul culminant al povestirii, introdus prin adversativa dar, opunându-se așadar evenimentelor povestite până la acest moment, îl constituie întoarcerea toporului având coadă. Transformarea se încheie cu un deznodământ deschis, lăsat în seama cititorului, rezumat doar prin sintagma”tristă întâmplare”. Cea mai mare parte a întâmplării, exceptând ultimele două versuri ale secvenței narative (”Dar când avu toporul o coadă de lemn tare,/ Puteţi judeca singuri ce tristă întâmplare”) nu anunță cu nimic morala fabulei, fiind chiar opusă ei: toporul nu reușeste să

6

Afrăsine Mirela (Mișcă) Lb. și lit. Română – Lb. și lit. Franceză Anul III, ID

dăuneze pădurii față de relele pe care le face ”un pământean(

în aceste versuri morala se adeverește iar intriga își găsește rezolvarea: toporul primește cu timpul coada de lemn (obținută nu se știe cum, de la pădure) și se întoarce, răzbunător,

împotriva pădurii, cu mai mult spor decât la început.

Iată cum ar putea arăta, după părerea mea, o schemă a secvenței narative aplicată fabulei ”Toporul și pădurea” de Grigore Alexandrescu:

reușește să le facă țării. Abia

)”

Alexandrescu: reușește să le facă țării. Abia )” Secvența narativă Situație Complicație: Rezolvare:
Secvența narativă Situație Complicație: Rezolvare: Situație Acțiune: inițială: finală: -toporul nu are
Secvența narativă
Situație
Complicație:
Rezolvare:
Situație
Acțiune:
inițială:
finală:
-toporul nu are
coadă
-toporul se
-munca țăranului;
-țăranul
întoarce
-tristă
-groaza copacilor
merge la
având
întâmplare
pădure
coadă
-dialogul
-efortul zadarnic
al țăranului;
-țăranul pleacă
-efortul zadarnic al țăranului; -țăranul pleacă Morala: Cele mai multe rele nu vin de pe afară,

Morala:

Cele mai multe rele nu vin de pe afară, Nu le aduc străinii, ci ni le face toate Un pământean de-ai nostri, o rudă sau un frate

rele nu vin de pe afară, Nu le aduc străinii, ci ni le face toate Un
rele nu vin de pe afară, Nu le aduc străinii, ci ni le face toate Un

Evaluarea finală a întâmplărilor este implicită, în cadrul secvenței narative propriu- zise. Autorul ne invită să tragem singuri concluziile și învățămintele potrivite, însă, în secvența explicativă finală, ne împărtășește și concluzia proprie, suplinind eventualele neclarități ale cititorilor. Finalul fabulei, morala constituie de fapt, punctul de plecare al autorului, chiar dacă el pare să tragă concluziile odată cu cititorii. Grigore Alexandrescu procedează în sens invers: pornind de la o convingere proprie, pe care el o consideră principiu moral general valabil, închipuie o întâmplare care îi ilustreze convingerea, oferindu-i un mai mare impact, ancorând-o mai bine în conștiința cititorului.

7