Cele Sapte Pacate Capitale Istorioara prezentata anterior are un inceput care nu apare acolo.

Am decapitat-o de inceputul ei in mod intentionat pentru a nu va da posibilitatea de a uza de micile trucuri pe care le folosim totdeauna cand vrem sa ne ascundem defectele. Iata inceputul: La un pustnic, monah care se nevoia intro viata de post, rugaciune si priveghere, departe de asezarile omenesti, a venit un tanar dornic de viata duhovniceasca si l-a rugat sa-l primeasca ucenic. Monahul i-a spus ca oricine vrea sa fie ucenicul sau trebuie sa se supuna regulilor de viata carora el insusi se supune: post, rugaciune, priveghere si ascultare. Tanarul i-a raspuns ca pentru aceasta a venit si ca vrea sa-si taie vointa proprie punand-o in mana parintelui spiritual si, dupa puterile lui slabe, va face tot ce face invatatorul sau intru cele duhovnicesti. Intradevar, tanarul sa dovedit acultator si ravnitor. Se ruga si priveghea, era supus in toate, postea si, uneori, parintele spiritual il trimitea la odihna, atunci cand il vedea epuizat. Se bucura monahul ca Dumnezeu i-a trimis un tanar atat de ravnitor. Totusi, de la o vreme, in ciuda multumirii ca avea un ucenic atat de bun, sufletul lui nu era linistit: avea o neastamparare a inimii, un fel de spaima, rugaciunea nu-i mai era ca inainte, il luptau ispite, aduceri aminte, imaginatii si neputinte. De la o vreme sa gandit ca toate acestea le-o fi adus ucenicul sau din lume si l-a luat la cercetare asupra vietii lui de pana atunci, daca na facut pacate grele sau hule si na gasit nimic in el. Totusi linistea nu i-a revenit. Si-a zis ca trebuie sa-l cerceteze mai adanc, fara ca ucenicul sa priceapa incotro batea el. L-a chemat intro seara la sine, sau rugat si au privegheat impreuna, dupa ce au postit si apoi l-a luat langa sine si i-a spus: Fiule, dau slava lui Dumnezeu ca mi te-a trimis ca ucenic si doresc sa te cresc dupa regulile pustniciei, iar la moartea mea, dupa ce ma vei ingropa, sa iei in stapanire traista mea cu carti, chilia cu icoane si tot ce este in jurul ei. Ale tale sa fie toate. Apoi i-a spus povestea cu mireasa, mirele si iubitul. Si asa cum vam intrebat eu pe dumneavoastra, l-a intrebat si el pe ucenic: Fiule, sa-mi spui mie acum, pe loc, cine dintre toti acestia a sacrificat in cea mai mare masura pentru mireasa. Fara nici o ezitare, tanarul a raspuns: Toti au sacrificat in aceeasi masura. Atunci sa ridicat monahul cuprins de o sfanta manie si fulgerand a facut semnul crucii peste tanar strigand: Piei, satana, pentru ca numai in diavol pot sa stea in aceeasi masura cele sapte pacate capitale. Si a pierit satana ca un fum negru. Intradevar, fiecare persoanj reprezinta unul din cele sapte pacate capitale. Cand dumneavoastra vati raspuns voua insiva, ati pretuit cel mai mult sacrificiul acelui personaj care intrupeaza pacatul dominant din inima fiecaruia, fie ca practicati acest pacat, fie ca vi l-ati infranat cu mare osteneala si apreciati pe cel ce si l-a infrant mai mult decat pe cel care reprezinta un pacat care nu va chinuieste prea tare. Iata acum si lista personajelor cu pacatul pe care il reprezinta: Tatal= Mania; Mirele= Gelozia (Zavistia) Bucatarul= Mandria; Nuntasii=Lacomia; Hotul= Hotia; Luntrasul= Lenea; Iubitul=Desfranarea Acum stiu ca veti incerca sa va justificati optiunea. Dar ceea ce ati spus in primul moment reprezinta sinceritatea spontana a inimii: si ea va spus adevarul. Cand insa ati stat si vati gandit mai mult, facand o investigatie inconstienta in strafundul inimii, ati mai gasit si alte personaje care au sacrificat pentru mireasa, dar nu in egala

masura cu cel pe care l-ati ales in prima clipa. Pentru ca pacatele toate sunt in noi, prin ispitirea diavolului, dar nu toate sunt egale. Si incetati sa va mai certati cu mine sau sa-mi demonstrati de ce nam dreptate.

Pentru cei care ati primit alegoria celor sapte pacate, vreau sa va lamureasc unele raspunsuri. Stiu ca fiecare a raspuns in felul sau, unii spontan si fara deliberare, altii dupa o scrupuloasa cantarire (si aici este o gresala), iar altii, au meres pe alaturi de problema. Persoanele scrupuloase, care au cantarit si au cantarit, au ajuns la concluzia ca toti au facut, in mod egal, pentru mireasa. Realitatea este ca in noi sunt toate cele sapte pacate capitale, unele practicate mai in mare masura, altele in mai mica, altele innabusite. Dar nu toate salasluiesc in noi in aceeasi masura ca in diavol. Gresala lor este ca nu au raspuns spontan. In ceea ce priveste persoanele care au spus ca fata a facut cel mai mult, au savarsit o gresala imensa. Intrebarea era clara: cine a sacrificat cel mai mult pentru mireasa. Dupa cum vedeti, mireasa nu are nici o consistenta, ea este pura, dincolo de posibilitatea umana. Rolul ei a fost, de fapt, rolul ingerului. Cei care au dat aceste raspuns (unii mau si intrebat daca si in acest raspuns se ascunde vreun pacat de al lor) le raspund: Da! Un foarte mare pacat. Demonul diversiunii va deturnat de la intrebare si de la raspuns. El va inculcat idea ca sunteti desavarsiti,ca sunteti asemnea miresei, puri si fara pacat. El va tarit in cea mai mare minciuna, ca nici macar sa nu va descoperiti o urma de pacat. Pot spune ca, ati fost victimele directe ale lui Lucifer: el va indemnat sa evitati raspunsul si ati facut-o cu buna stiinta, cand intrebarea era cine a facut cel mai mult pentru mireasa si va dat prin aceasta, sentimentul fals de linistire ca sunteti puri. Probabil ca aceasta categorie de raspuns ascunde o obisnuinta de a escamota raspunsurile. Nadajduiesc insa ca ati fost victime accidentale ale unei inselari de o clipa din partea demonului. Doamne, ajuta, Preot Gh. Calciu