2. 4. DESCRIEREA UNOR METODE DE ÎNVĂŢĂMÂNT 2.4.1.

Metodele de comunicare orală Vom aborda în cuprinsul acestui capitol metodele expozitive, în Capitolul 3 al prezentei lucrări urmând a fi tratate metodele interactive bazate pe învăţarea prin cooperare, iar în Capitolul 4, metodele interactive bazate pe declanşarea conflictului socio-cognitiv, deşi metodele moderne de interacţiune educaţională nu reprezintă o unitate de sine stătătoare a metodologiei instruirii, ci ele sunt o componentă a acesteia. Conform taxonomiei redate mai sus, metodele interactive fac parte din categoria metodelor de comunicare orală bazate pe conversaţie. S-a apelat la demarcaţia metodologia instruirii – metodologia interactivă bazată pe învăţarea prin cooperare şi colaborare – metodologia interactivă bazată pe declanşarea conflictului socio-cognitv , doar din considerente de organizare a conţinutului. Datorită diversităţii, numărului şi frecvenţei metodelor interactive de învăţământ, s-a recurs la tratarea acestora în capitole distincte. Metodele expozitive permit transmiterea ordonată a informaţiei, conferind cadrului didactic spontaneitate şi putere de adaptare la specificul temei şi la nivelul intelectual al ascultătorilor. Apelând la sursele bibliografice reprezentate de ediţiile din 1980, 1997 şi 2006 ale lucrării „Metode de învăţământ”, în care profesorul Ioan Cerghit a sintetizat rezultatele anilor de cercetare sistematică în domeniul metodologiei didactice, vom prezenta următoarele metode expozitive: 2.4.1.1. Explicaţia Este o cale uşoară, rapidă şi eficientă de dezvăluire, pe baza unei argumentaţii deductive, a unor date noi. Se enunţă mai întâi un concept, o definiţie, o regulă, un principiu etc. sau se prezintă un fenomen, un cuvânt nou, o expresie, o situaţie etc. şi numai după aceea se analizează şi exemplele sau argumentele (adică premisele, cauzele, relaţiile, aplicaţiile posibile etc. care conduc la înţelegerea şi confirmarea celor explicate). În funcţie de obiectivele dezvăluirii, se disting tipuri diferite de explicaţii, cum sunt: - explicaţia cauzală (de ce?), cu accentul pe relevarea cauzelor care justifică apariţia, manifestarea unui fenomen; - explicaţia normativă - de analiză, după criterii stabilite, a caracteristicilor esenţiale, a asemănărilor şi deosebirilor etc.; - explicaţia procedurală (cum?, care?), de evidenţiere a operaţiilor necesare pentru producerea unui lucru; - explicaţia teleologică (pentru ce?), în vederea justificării unei acţiuni prin referinţe la scop; - explicaţia consecutivă (care?), de prezentare în sens enumerativ a evenimentelor, ce conduc la o situaţie finală; - explicaţia prin mecanism (cum ?), de prezentare a principiilor funcţionării ş. a. 2.4.1.2. Naraţiunea (povestirea) Naraţiunea, care poate lua forma povestirii sau a basmului, este o metodă de mare succes, deoarece ea răspunde unei înclinaţii fireşti şi puternic resimţite la copii, aceea spre imaginar, miraculos, fantastic şi istorisire. Cu ajutorul povestirii, copiii pătrund cu uşurinţă în lumea basmelor şi a fabulelor, gustă farmecul legendelor şi al miturilor, trăiesc episoade

„legere” = citire. ea se înfăţişează ca o expunere formată din enunţuri. Descrierea lasă cadrului didactic posibilitatea să redea verbal imaginea unui obiect. Este o fundamentare. Utilizarea acesteia dezvoltă spiritul de observaţie al elevilor şi capacitatea lor de a sesiza şi descrie ceea ce este general. altele detestate de aceştia. şi mai influentă atunci când îşi asociază un material ilustrativ şi sugestiv (desene. acestea sunt prezentate de către profesor. redată cu talent. 2. este întotdeauna urmărită cu încordare şi participare afectivă intensă. stare de spirit. Metoda descrierii Este o metodă de cunoaştere prin atribuire de proprietăţi. conceptele. teoriile. eroi etc. de compătimire sau de bucurie. faptele fundamentale şi generalizările. Descrierea rămâne. Practic. de la cele de iubire. Prelegerea Prelegerea (lat. dar cel mai frecvent în cel universitar (cursul magistral). unele îndrăgite.1.1. admirabil şi respingător. stăruind asupra aspectelor pregnante de formă. dar şi specific lucrurilor avute în vedere. caracteristicile unui personaj.4. 2. proiecţii de diapozitive sau diafilme. până la cele de ură. fapt care explică valoarea educativă deosebită a acestei metode. a unui adevăr. nobleţe şi josnicie în conduita unor personaje. Cu atât mai mult povestirea poate să devină şi mai activizantă. principiile. de a-şi manifesta capacitatea creativă. participarea sa directă şi afectivă la conţinutul povestirii trezesc un registru larg de trăiri emotive „răscolitoare” în sufletul copiilor. prin raţionament logic. iau cunoştinţă de întâmplări spectaculoase şi de mare semnificaţie din viaţa unor personaje. de confirmare prin exemple a celor afirmate. imagini. Importantă este şi activitatea de repovestire. Motiv pentru care este bine ca el să fie încurajat şi antrenat să povestească independent. Într-o asemenea situaţie. Caracterul nuanţat şi emoţional al exprimării celui care povesteşte. o observare adeseori mult prea dirijată şi interpretată din cauza intervenţiilor cadrului didactic preocupat să direcţioneze atenţia spre aspectele esenţiale şi importante.4.3. să înfăţişeze direct aspectele realităţii înconjurătoare etc. prin recurgere la operaţii mintale de abstractizare şi generalizare.sau fapte istorice petrecute demult. ori teoriile abstracte cu ajutorul unor definiţii.4. unui fapt. frumos şi urât. filme etc. 2. totuşi. „prae” = în faţa cuiva. Aceasta întreţine dorinţa copilului de a se afirma. oferind un bun prilej copiilor să descopere ceea ce este bine şi rău. să schiţeze cadrul natural şi uman în care se desfăşoară un eveniment. Este utilizată în învăţământul secundar. înregistrări sonore. context de relaţii etc. Are caracterul unei înlănţuiri logice de raţionamente prin intermediul cărora . Demonstraţia teoretică sau logică Demonstraţia logică este o cale deductivă care operează la nivelul raţionalului. a unor propoziţii urmate de demonstraţie. „citesc ceva în faţa unui auditoriu”) ocupă un loc însemnat în activitatea de predare (mai ales în cea de tip clasic).5. desene animate. dimensiune. în loc să fie elaborate de către elevi prin structurări şi restructurări succesive. O povestire atractivă. prin intermediul cărora profesorul prezintă noţiunile. În acest sens. de indignare şi durere. descrierea este cuprinsă în judecăţi şi se exprimă în proprietăţi de tipul „obiectul X este voluminos” sau „persoana Y este supărată” etc.). comun.1. de a fi în centrul atenţiei.4.

ea îşi va asigura eficienţa dorită.6.a. stimulând întreţinerea unui dialog cu profesorul de la catedră. cu grijă dozate şi regizate. prin intermediul expunerii este prezentată substanţa învăţării. nerezolvate. exemplele semnificative. fie pe parcursul acesteia.4. înregistrări electromagnetice de cursuri şi manuale.1. 2.7. ton şi accent trecerea de la o idee la alta. cursanţilor etc. survenite în momente oportune. dezvăluirii argumentaţiei ştiinţifice.1. mai ales). 2. student. să se concentreze interesul asupra argumentaţiei folosite. Metoda expunerii Metoda instruirii prin expunere se realizează cu ajutorul unor simboluri care pot fi cuvinte. seria de prelegeri ia forma cursului magistral. în formă verbală (orală sau scrisă) ori a unor simboluri foarte specializate (cele din domeniul matematicii şi al ştiinţelor naturii. implicaţiile sociopractice etc. ca modalitate de prezentare cu anticipaţie a structurii logice a materiei care urmează a fi studiată ( prelegerea introductivă) sau de sintetizare a unui conţinut mai vast deja parcurs (prelegerea de sinteză). ponderea prelegerilor universitare s-a diminuat în raport cu utilizarea altor metode. se intenţionează să se sublinieze dificultăţile conceptuale.1. de asemenea.). Cursul magistral În învăţământul universitar. Prin asemenea intervenţii. Ea se deosebeşte de prelegerea obişnuită prin prezenţa celui de-al doilea cadru didactic sau a unui membru (elev. cerând lămuriri. care intervine în timpul expunerii. autoînvăţării) şi s-au înmulţit sursele de informare (manuale şi cursuri tipărite. La sfârşitul fiecărei secvenţe principale se recomandă să se formuleze concluzii parţiale. complexe multimedia ş. formulând observaţii. enunţării unor ipoteze şi teorii. aşadar. ierarhizării stricte a ideilor şi coerenţei acestora. teoriilor proprii unui domeniu al cunoaşterii. concluzii generale. să se dirijeze participarea grupului auditor. Scrierea pe tablă sau pe folia de retroproiector a schemei.1.4. ideile subordonate. relevării unor probleme rămase încă deschise. întrucât imprimă un curs mai dinamic gândirii logice a clasei de elevi sau grupelor de studenţi. prezintă unele avantaje. Deşi a făcut obiectul celor mai acerbe critici. se încearcă o înviorare a expunerii. transmiterii terminologiei specifice. Şi. Expunerea cu oponent Expunerea cu oponent se prezintă ca o nouă variantă dramatizată a expunerii. . În măsura în care s-au dezvoltat tehnicile (autoeducaţiei.8. concomitent cu mersul expunerii. cursant bine informat. Planul de structurare a materiei se aduce la cunoştinţa elevilor/ studenţilor fie la începutul lecţiei (cursului). prin formulări. destinat prezentării într-o formă vie a ideilor. subliniindu-se cu atenţie. utilizarea prezentărilor Power Point.se comunică un material informaţional nou sau puţin cunoscut care face obiectul unei teme din programă. orientării de ansamblu a studenţilor. Realizarea unei prelegeri necesită o grijă deosebită de acordat esenţializării informaţiei. datelor controversate. 2. iar în partea finală. orientează mai precis atenţia acestora în jurul ideilor esenţiale şi ajută la fixarea lor mai temeinică în memorie. cu spirit critic şi simţ psihologic) din rândurile auditorului. Se utilizează. punând întrebări. chimiei şi fizicii. în măsura în care logica expunerii este capabilă să inducă o logică corespunzătoare actului de învăţare. lucrări şi reviste de specialitate.4. analizei şi interpretării critice a acestora etc.

Expunerea poate să capete o înfăţişare şi mai dramatizată atunci când este pregătită în cadrul unei echipe de profesori (după sistemul team-teaching). Instructajul Precede sau însoţeşte desfăşurarea unei activităţi practice. prin pauze. Trecerea de la expunere la dezbatere îi permite profesorului o oarecare detaşare de materialul prezentat.1. profesorul care va face expunerea propriu-zisă în faţa auditoriului se va vedea interpelat. În cadrul instructajului se dau indicaţii obiective.4. se poate spune. ceea ce creează o bază de dezbateri imediate cu scopul de a problematiza conţinutul de idei comunicat. după un plan prestabilit. 25-30 de minute) în cadrul căreia înfăţişează principalele teze. dezbaterea să nu-şi atingă scopul. Această metodă este valabilă îndeosebi în condiţiile în care participanţii dispun de un bagaj de cunoştinţe în legătură cu tema prezentată. Dezbaterea nu trebuie să se poarte aidoma aceleia dintr-un seminar obişnuit. de a prilejui noi asociaţii de idei şi de a găsi împreună căi de rezolvare a problemelor scoase în evidenţă. De data aceasta.4. instrucţiuni cu privire la modul în care este necesar să se acţioneze în condiţii de maximă eficienţă. discuţiile să devină superficiale. precum şi capacitatea de a realiza un acord perfect între calitatea dramatizării şi calitatea conţinuturilor de prezentat. Prelegerea-dezbatere (discuţie) Prelegerea-dezbatere (discuţie). Este o metodă practicată cu succes mai ales în cadrul cursurilor de perfecţionare. care ia oarecum forma unui „spectacol didactic”. Persistă însă riscul ca atunci când profesorul nu se poate asigura de o participare substanţială din partea interlocutorilor săi. de mai mulţi „oponenţi” . profesorul (lectorul sau conferenţiarul) rosteşte la început o alocuţiune mai lungă (de cca. de specializare sau al altor acţiuni care ţin de educaţia adulţilor. schimbul de idei şi opinii infructuos şi deci.10. a modului de comportare a elevilor sau. interpretarea şi eventual aplicarea celor expuse. îi dă posibilitatea să intre în dialog cu ascultătorii. fiind preferată unei separări a acestora în şedinţe greoaie. opinii etc.. este o enumerare de acţiuni care urmează a fi efectuate într-o anumită succesiune. 2. În cazul acesta.1. asupra modului său de a gândi şi de a pune în valoare sursele de informaţie cunoscute în parte şi de respectivii participanţi. oferă posibilitatea combinării expunerii mai lungi cu dezbaterile mai scurte. bine echilibrat. de a mijloci raportarea noţiunilor noi la propria experienţă teoretică şi practică câştigată deja de participanţi. solicită anumite calităţi artistice (de actor). să conceapă şi să realizeze dialoguri. cu deosebire aptitudinea de a şti să folosească adecvat procedeele şi mijloacele artei dramatice. de durată medie. Abia în seminarul care urmează prelegerii-dezbatere aceştia îşi vor aduce propriile contribuţii şi îşi vor dovedi puterea de raţionament în elucidarea problemelor respective.profesori din aceeaşi echipă. 2. menirea ei este să-i ajute pe participanţi să se clarifice mai profund şi sub multiple aspecte asupra ideilor şi punctelor de vedere exprimate. prin mimică şi gestică. ca şi conferinţa-dezbatere. inconsistente. comenzi.9. de a adânci înţelegerea. . pretinzând profesorului şi oponentului său să „joace roluri”. prescripţii. puncte de vedere. puterea de a sugera prin nuanţele vorbirii. în scopul precizării şi clarificării sarcinilor de îndeplinit. Din partea celui care face expunerea se cere un real simţ al măsurii.Folosirea acestei modalităţi de expunere. a condiţiilor şi regulilor de ordine şi disciplină. să stabilească relaţii de cooperare.

prin care aceasta se autoreglează conştient şi se autocontrolează deliberat. p.2. 2. elevii trebuie învăţaţi să utilizeze manualul. Este adevărat că lectura şi studiul cu cartea sunt lucruri care se învaţă nu numai în primele patru clase. deci. rapidă şi eficientă (Neacşu. Reflecţia.4. „reflexio” = „întoarcere”) Reflecţia este o formă superioară a activităţii intelectuale prin care aceasta se orientează recurent asupra propriului conţinut de imagini şi concepte şi îndeosebi asupra modalităţii de lucru. cu substitutele realităţii. p. metodologia lecturii şi studiului eficient. Cerghit. 195). actul lecturii şi studiul pe baza lecturii este un exerciţiu intelectual cu deosebite valenţe informativ-formative.1. Metodele de comunicare scrisă Metodele de comunicare scrisă presupun munca.2.192). Metoda reflecţiei (originea: lat. Vlăsceanu. în sensul că ultima se poate concentra asupra lumii. ci de-a lungul întregii perioade şcolare şi chiar după aceea. graţie valenţelor cognitive.4. estetice. fiind un fel de meditaţie despre gândirea proprie. Această investigaţie cu „deschidere” prin percepţie . examinarea logico-abstractă a conţinuturilor intelectuale. Metoda studiului cu manualul şi alte surse bibliografice Studiul individual bazat pe lectura textului scris este primordial în pregătirea „de acasă” a elevilor. în ciuda unei concurenţe crescânde din partea tehnologiilor moderne de comunicare. 2. ca reîntoarcerea gândirii asupra ei înseşi. 1988. deci trebuie familiarizaţi cu tehnicile de lectură (lectura rapidă. pp. Este. al cărţii. Abordând categoria metodelor de explorare directă şi indirectă a realităţii. În această ipostază. Se vorbeşte în prezent de strategia lecturii. Panţuru (2007. educativ-formative. a verifica şi asigura validitatea terminologică şi coerenţa logică a propriei construcţii mintale.2. S.172-219). Observaţia sistematică Observaţia sistematică şi independentă face parte din categoria metodelor care favorizează însuşirea unei experienţe deduse din contactul nemijlocit cu lumea reală a obiectelor şi fenomenelor. de tehnici de lectură activă. Aşa cum spune S. Panţuru (2008) descrie: 2. experienţa proprie care derivă din contactul direct cu realiatea sau indirect.1.2. gândirea despre gândire. a desluşi natura propriilor cunoştinţe. on line).3. continuă să rămână un simbol al memoriei vii a umanităţii şi un mijloc de păstrare şi transmitere a spiritualităţii omeneşti (Cerghit. a face noi legături. Ideea de autoinstruire şi autoeducaţie nu poate fi separată de stăpânirea şi utilizarea eficientă a acestei metode.2.4. Reflecţia este nivelul cel mai înalt al gândirii. Metodele de explorare a realităţii După cum remarcă I.3. volitive ale metodei studiului cu manualul şi cu alte surse bibliografice. ca tendinţă de a analiza critic. lectura critică. studiul manualului. Cartea. afectiv-motivaţionale. Trebuie făcută distincţia între reflectare şi meditaţie. pe când prima se întoarce asupra înseşi proceselor intelectuale. lectura problematizată. lectura exploratorie). lectura lentă. În acelaşi timp. constituie una dintre principalele surse de obţinere a unor noi cunoştinţe (2006.4.4. 1980. fireşte că duce la cunoaşterea de sine. 2. termenul este apropiat de cel de introspecţie.

fie în mod autonom. 1980. Studiul de caz Este o metodă de instruire şi de învăţare activă prin cercetarea unor evenimente ce se abat de la normal.3. Studiul de caz s-a născut din necesitatea găsirii unor căi noi de apropiere a . explicarea şi interpretarea unor fenomene din perspectiva unor sarcini concrete de învăţare. După scopul didactic urmărit. p. în caz de reuşită. Piaget.3.47). deoarece în această perioadă se structurează gândirea formală. deci.provocat. aceasta devine un act experimental. în scopul sesizării şi descifrării unor noi aspecte ale realităţii şi îmbogăţirii cunoaşterii despre aceasta. Iniţierea în cercetarea experimentală e potrivit să înceapă la vârsta de 12-15 ani.intenţionată constă în urmărirea atentă de către elevi a unor obiecte şi fenomene. a cărei structurare este dată de parcurgerea unei suite de acţiuni: crearea unei justificări (motivaţia acţiunii). emit ipoteze şi explică esenţa acestui fenomen). p. măsura şi evalua influenţa. etică. cărora li se asociază capacitatea de a combina diversele ipoteze şi de a verifica experimental (cf. în sens pozitiv sau negativ. Prin observaţie se urmăresc descifrarea. a substanţelor).4.3. receptivitatea şi acuitatea discriminativă a elevilor.2. variantele experimentului sunt: experimentul cu caracter de cercetare. lăsând elevilor posibilitatea să intervină ei înşişi în determinarea şi variaţia condiţiilor de desfăşurare a unui fenomen sau proces. efectuarea experimentului propriu-zis. devenind ieşite din comun. istorie. identificarea şi formularea explicită a problemei de rezolvat. Neacşu. prelucrarea datelor şi elaborarea concluziilor provizorii. devenind „cazuri”. Această metodă de instruire/autoinstruire se foloseşte mai mult în ştiinţele naturii. fotografii. procesul se reia de la capăt. rezultatele observaţiei sunt prezentate şi interpretate cu ajutorul unor rapoarte. se însuşesc anumite instrumente intelectuale necesare experimentării propriu-zise. experimentul aplicativ (verificarea unor idei teoretice.193). Vlăsceanu. 2. formularea ipotezei de cercetare. 2. spune J. grafice. cum ar fi judecata ipotetică şi raţionamentul ipotetico-deductiv. principii de funcţionare etc. observaţia are o autentică valoare participativă. ştiinţele tehnice şi ştiinţele socioumane. Ca acţiune exploratorie intenţionată. psihologie. desene. dar şi în economie. unde pot fi modificate anumite variabile pentru a le sesiza. experimentul destinat formării deprinderilor psiho-motorii (realizat şi repetat de elevi pentru formarea abilităţilor sportive. de mânuire a aparatelor. Această metodă se foloseşte mult în medicină. tabele. drept. 1988. experimentul negativ (de corectare a unor reprezentări greşite ale elevilor despre un fenomen sau proces). management şi chiar în ştiinţele tehnice. pedagogie. Învăţarea prin metoda experimentului dobândeşte o configuraţie cu o anumită specificitate. sociologie. raportarea concluziilor la ipoteze şi validarea sau invalidarea acestora (în caz de nereuşită. referate. fie sub îndrumarea cadrului didactic. de susţinere a explicaţiei). experimentul demonstrativ (de ilustrare. structurile perceptiv-exploratorii. formând şi dezvoltând spiritul de observaţie. De obicei. Activitatea experimentală poate îmbrăca mai multe forme. elaborarea planului de cercetare. se formulează concluzia generală a experimentului). observarea şi consemnarea rezultatelor obţinute.4. descrierea.). înregistrări etc. extrem de util cultivării creativităţii ştiinţifice şi spiritului de invenţie” (Cerghit. Metoda experimentului „Când observaţia ia un caracter intenţionat . menit să familiarizaze elevii cu demersul investigaţiei ştiinţifice (elevii observă fenomenul produs.

Mai mult. prin participarea directă la soluţionarea sau optimizarea cazului. cât şi la studierea unor situaţii concrete luate din viaţa şi practica umană. b) să fie o situaţieproblemă. 2. De aceea. documentare practică. Numai respectând aceste exigenţe. este important să se stabilească de fiecare dată funcţia instructiv-educativă a fiecărui caz. Chiş (2001) consideră că un caz selecţionat în vederea utilizării sale trebuie să întrunească anumite condiţii: a) să fie autentic. Chiş (2001). o stare de lucruri mai generală. Există evenimente ce deja aparţin trecutului. confruntarea lor şi alegerea celei optime. căutarea şi găsirea mai multor variante de soluţionare a problemelor au un rol formativ deosebit”. ci potenţează rolul profesorului drept coordonator al studiului de caz. pe care aceştia urmează să o analizeze sub toate aspectele. c) organizarea sistemului de cunoştinţe necesare rezolvării cazului. înţelegerea. Ionescu şi V. organizează şi conduce întregul proces de analiză a acestuia. autentică. Studiul unui caz este un demers ce parcurge mai multe etape: a) identificarea cazului. dirijează dezbaterile. există procese ce se produc în timp îndelungat sau în fracţiuni de secundă. să le compare cu ale celorlalţi şi să facă evaluări corecte. antrenează capacitatea de a anticipa evoluţia evenimentelor şi adoptarea unor decizii eficiente. pe care elevii să o adopte pentru că este a profesorului. intenţia de a pune elevul în contact direct cu realitatea a fost şi va fi unul din dezideratele majore ale didacticii. chiar poate sugera cât mai multe variante de soluţionare. este necesar să se asigure cadrul teoretic corespunzător analizei şi să se valorifice funcţia de model pentru întreaga clasă de fenomene din care face parte cazul cercetat. cu posibilitatea extrapolării şi transferului experienţei şi strategiei utilizate în analiza. c) cazul să fie o situaţie „totală”. a unui caz din unghiuri de vedere diferite. există spaţii geografice îndepărtate. Caracteristic acestei metode îi este faptul că ea permite elevilor o confruntare directă cu o situaţie reală. rezolvarea sau optimizarea altor cazuri. În cazul acestei metode nu cantitatea (numărul cazurilor studiate) contează. d) stabilirea diferitelor variante. considerată ca reprezentativă pentru o clasă de fenomene. după cum nu trebuie să impună necondiţionat soluţia proprie. profesorul prezintă cazul. e) verificarea experimentală a soluţiei. caracterul ei activizator nu diminuează. Mai mult. Funcţionalitatea sa se referă atât la procesul achiziţiei de noi informaţii cu caracter teoretic. M. există obiecte.4. elevii se obişnuiesc să adune informaţii. ci calitatea. gradului . un diagnostic sau şi un diagnostic şi o decizie. În aceste condiţii. să le selecteze. Metoda stimulează şi dezvoltă capacitatea de examinare critică a diferitelor variante de soluţionare sau optimizare. Discret şi cu tact. studiul de caz devine un autentic exerciţiu al căutării. soluţiile la care pot ajunge elevii. care cere o decizie. să le valorifice şi să elaboreze decizii în mod argumentat. Ionescu şi V. elevul se obişnuieşte să-şi argumenteze ipotezele şi explicaţiile proprii.3. Aşa cum subliniau M. numai că în practică lucrul acesta nu este totdeauna posibil. În cazul acestei metode. Metoda demonstraţiei Desigur. rarităţii. respectiv să conţină toate datele necesare. „studierea unei situaţii tipice.procesului de învăţare de modelul vieţii şi practicii. fenomene inaccesibile unei abordări directe din cauza dimensiunilor lor. în schimb nu trebuie să anticipeze el ipotezele. b) studiul analitic şi aprofundat al cazului (întrebări puse profesorului.4. descoperirii şi găsirii de răspunsuri în soluţionarea unor cazuri mai mult sau mai puţin similare. studierea unor surse etc).

interpretări (Cerghit. modelele se împart în: materiale (reale) şi ideale (mintale). Diversitatea acestora a impus mai multe criterii de clasificare: . la matematică. demonstraţia figurativă (cu ajutorul reprezentărilor grafice). fenomene sau substitute ale acestora în scopul asigurării unui suport concretsenzorial. structură. 2. Demonstraţia inductivă (demonstraţia bazată pe intuiţie) trebuie diferenţiată de demonstraţia deductivă. . În funcţie de materialul intuitiv utilizat. şi care. serveşte drept mijloc pentru a studia indirect proprietăţile şi transformările sistemului original. procese. fenomene. care permit o explorare indirectă a realului.187). figurativ sau simbolic.mulaje.5.în funcţie de rolul îndeplinit. stimulează cunoaşterea euristică şi uşurează structurarea operaţiilor mintale pe baza interiorizării acţiunilor cu obiectele.). modelele materiale pot fi structurate în trei grupe: a) modele ce reproduc relaţiile spaţiale ale obiectelor (machete.). demonstraţia se particularizează în: demonstraţia pe viu a unor obiecte. Modelul este un sistem obiectual. de exemplu. modelele pot fi: explicative (cele care vizează şi susţin înţelegerea) şi predictive (cele care dezvăluie transformările care vor surveni pe parcurs în obiectul sau procesul cercetat.4. de la care se pleacă şi se construiesc reprezentări. La baza demonstraţiei cu caracter inductiv se află un suport material natural. elaborat cu scopul de a înlocui originalul care de obicei este un sistem mai complex. care va confirma consistenţa unor adevăruri sau va facilita execuţia corectă a unor acţiuni ce stau la baza unor comportamente practice. figurativ sau simbolic. teoretică. b) modele similare sau identice. La rândul lor. Scopul didactic al modelării unui sistem complex este creşterea eficienţei cunoştinţelor elevilor. se recurge la substituenţi sau la diferite materiale ajutătoare.după natura lor. În cazurile acestea. De asemenea. funcţionarea în ansamblu sau a unor componente ale sistemului. cunoaşterea devine mai uşoară. Analogia se referă la formă. figurative şi simbolice. mai rapidă şi mai consistentă. Aplicând modelul. . utilizată. Multitudinea ipostazelor realităţii a impus reproductiv-analogic o mare varietate de modele. c) modele materiale analogice (structura atomului. există modele obiectuale. modele spaţiale ale moleculelor. ce au la bază asemănarea fizică cu obiectul reprezentat (miniaturi cu structură foarte asemănătoare cu a originalului . Modelarea Este metoda de a cerceta (studia) obiecte şi fenomene din natură şi societate. proprietăţile şi legile lor de funcţionare. cu ajutorul modelelor. acţiuni în starea lor naturală de existenţă şi manifestare. .de periculozitate etc. demonstraţia cu ajutorul modelelor. hărţi în relief etc. cristalelor etc. modelarea didactică familiarizează elevii cu raţionamentul analogic. p. acţiuni reale sau artificiale. Demonstraţia didactică constă în prezentarea structurală şi funcţională a unor obiecte. a prezenta obiecte. demonstraţia cu ajutorul imaginilor audio-vizuale etc. din perceperea şi analiza cărora să se decanteze elementele fundamentale ale cunoaşterii. Modelele ideale se se exprimă prin idei sau ecuaţii logico-matematice de diferite grade de generalitate. constatări.). a demonstra înseamnă a arăta. schema reflexului condiţionat etc. Aşa cum o indică şi latinescul „demonstro”. 1980.pornind de la raportul cu originalul. pe baza analogiei lui cu sistemul original. după formă.3.

p. există exerciţii . Metoda exerciţiului devine cu atât mai productivă şi eficientă cu cât se cunosc şi se respectă anumite cerinţe ce ţin atât de subiectul ce utilizează această metodă. Cerghit. 1994. de formare a deprinderilor practice.4. exerciţii de evaluare.1. prin aceasta. ca metodă sau procedeu. literare. după funcţiile îndeplinite. prescrise. „încheierea unui ciclu complet al procesualităţii învăţării” (Cerghit.4. exerciţiile pot fi: de comunicare. exercitarea funcţiilor) reprezintă o modalitate de efectuare conştientă şi repetată a unor operaţii și acţiuni mintale sau motrice în vederea dobândirii şi/sau consolidării unor cunoştinţe şi abilităţi. exerciţii de consolidare. 242).2. de dezvoltare a funcţiilor şi capacităţilor psihice. exerciţiul poate realiza şi alte sarcini: adâncirea înţelegerii unor concepte. Metoda exerciţiului are în principiu un caracter algoritmic. exerciţii de bază. de echipă. sportive. există exerciţii gramaticale.2. efort. combinate. până la deprinderea calculului matematic sau mânuirea corectă a instrumentaţiei de cunoaştere ori de practicare a unei profesiuni (1988. deprinderi. de la învăţarea vorbirii corecte a limbii materne. 2. reguli. exerciţiile sunt: individuale. principii şi teorii învăţate. în sensul că presupune anumite secvenţe riguroase. în acest fel. priceperi.196). de comportament în situaţii specifice. cât şi de strategia şi contextul în care se foloseşte. de autocunoaştere. Marea varietate a situaţiilor în care se practică această metodă a dus la apariţia mai multor variante ale exerciţiului. asigurând. exerciţiul se poate adapta tuturor formelor de activitate şi oricărui nivel de instruire sau de formare. Panţuru (2007. consolidarea cunoştinţelor şi deprinderilor însuşite.187). Astfel. de cacul mintal. prevenirea/combaterea uitării şi evitarea interacţiunilor negative.4. vom descrie aici: 2. „exercitium” din „exercere” = acţiune repetată în vederea dobândirii unei îndemânări. ordonate într-o succesiune de „paşi” ce se repetă întocmai (cf. Metodele de acţiune (practice) Învăţământul nu poate să rămână numai la teoretizări. pot fi: exerciţii introductive (de iniţiere). colective. matematice. Trebuie făcută şi precizarea că exerciţiul presupune o suită de acţiuni ce se reiau relativ identic şi care se finalizează prin formarea unor componente automatizate ale comportamentelor elevilor. numite de psihologi interferenţe.4. tehnice etc. aşa cum spunea I. Mai mult. semidirijate. după disciplinele de învăţământ unde sunt practicate. după gradul de intervenţie a cadrului didactic.4. producerea unor stări afective pozitive generate de satisfacţia reuşitei şi. dezvoltarea unor trăsături de voinţă şi caracter. după obiectivul pedagogic vizat. artistice. dezvoltarea operaţiilor mintale şi articularea lor în structuri operaţionale. după numărul subiecţilor participanţi. Pe lângă formarea şi consolidarea unor deprinderi. Cucoş. p. Proiectul sau tema de cercetare-acţiune . 2006. on line). a unor motivaţii necesare învăţării. Dintre metodele de acţiune reală şi simulată abordate de către S. ce pot fi clasificate după anumite criterii.4.dirijate. ci recurge la aplicarea cunoştinţelor teoretice în practică. Metoda exerciţiului (lat. libere (autodirijate). p. de creaţie.

proprii învăţării şcolare (Cerghit. 1988. lucrări ştiinţifice pe o temă dată. printr-o participare efectivă prin joc. De fapt. sporind . conduite etc. un aparat. operaţia. ocupaţii. activităţi.198). proiectării şi acţiunii practice. Deci. să formuleze şi să experimenteze strategii de acţiune. se pot simula ipostaze veridice din viaţa şi activitatea adulţilor ce ţin de acţiuni. Metoda jocului didactic Folosită mai mult la clasele mici. dezvoltarea spiritului de observaţie şi a capacităţii de a surprinde. înţelege şi evalua orientările valorice ale partenerilor de interacţiune. elevii sunt puşi să simuleze acţiuni.4. fapte. Vlăsceanu... Împrejurările variate de viaţă au impus jocuri de simulare variate ca tipuri. cu efortul programat şi solicitant de energii intelectuale şi fizice. o lucrare ştiinţifică etc. Asumându-şi anumite roluri. relaţii. Astfel. Ca obiective generale vizate prin această metodă se pot evidenţia: învăţarea modurilor de gândire. Între avantajele metodei se înscriu următoarele: activizează elevii cognitiv. asigurând problematizarea graţie dramatizării. dar mai ales studenţii efectuează o cercetare orientată spre obiective practice şi finalizată într-un produs ce poate fi un obiect. este vorba de zona de interferenţă dintre joc şi învăţare sau. Metoda jocului de simulare Este o modalitate activă de predare-învăţare. strategia de lucru care trebuie însuşite sunt transpuse prin simulare într-o situaţie de joc.Proiectul este o modalitate de instruire/autoinstruire prin intermediul căreia elevii.4. machete. o instalaţie. să adopte decizii. ca şi fenomene ce se produc în natură şi care intră în obiectivele pedagogice ale diferitelor discipline de învăţământ. deprinderea. diferite funcţii. participări la elaborarea şi punerea în practică a unor proiecte industriale. o culegere tematică.4. comerciale.3. mai exact spus. conduite. activităţi de conducere etc. Specific pentru această metodă este faptul că ea este o cale de învăţare bazată pe anticiparea mintală a unei acţiuni şi executarea ei în mod independent sau în echipă. de exersare a gândirii experimental-constructive. dezvoltarea capacităţii de înţelegere a opiniilor. proiectarea şi confecţionarea unor aparate. instalaţii. formarea experienţei şi a capacităţii de a rezolva probleme de viaţă etc. în mod artificial. simţire şi acţiune specifice unui anumit status. proiectul îmbină munca teoretică (investigaţia ştiinţifică) cu acţiunea practică a elevului sau a studentului. poate fi utilizat în diverse activităţi şi concretizat în diverse domenii: efectuarea de investigaţii în mediul înconjurător. motivaţional şi acţional. de folosirea jocului ca pretext pentru a face învăţarea mai antrenantă şi mai plăcută. chiar lucrări de diplomă cu finalizare practică. afectiv. învăţarea rolurilor impuse de anumite statusuri profesionale. Realizarea proiectului este un prilej de obiectivare a pregătirii teoretice. în funcţie de tema şi natura sarcinii urmărite. un album.4. Prin ea se reproduc. trăirilor şi aspiraţiilor altora prin transpunerea în situaţia lor. să evalueze situaţii şi rezultate. Produsele obţinute prin această metodă sunt rodul cercetării. 2. social-culturale etc. are drept specific faptul că informaţia. 2. conduita. de învăţare prin cooperare şi de formare a unor calităţi social-morale. p. În jocurile didactice se îmbină cu bune rezultate instructive spontanul şi imaginativul din structura psihicului infantil.4. Proiectul poate lua forme variate. exersarea capacităţii de opţiune şi decizie.

ci şi aptitudini regizorale şi actoriceşti.jocuri de rol cu caracter mai general: jocuri de reprezentare a structurilor. .4. . construit prin analogie cu un sistem tehnic original. îmbogăţeşte. prin simplificarea. . banalizarea şi chiar vulgarizarea unor roluri serioase şi complicate. de anumite dificultăţi în sens de aplicare: nu este o metodă uşor de aplicat. simulatorul încorporează în structura sa sau i se ataşează o serie de auxiliare impuse de specificul didactic al învăţării: înregistratori ai timpilor de reacţie. Având în vedere gama largă de posibilităţi de aplicare la obiectele de învăţământ. . pentru că ea presupune din partea profesorului nu numai aptitudini pedagogice. pedagogie. la economie). avertizoare luminoase. 2. jocurile de rol dobândesc variante (tipologii) diferite. simulare pentru pilotarea avionului etc. în absenţa unei proiectări şi pregătiri serioase. ştiinţe juridice. jocul de rol în asistenţă medicală etc. Învăţarea pe simulatoare Simulatorul este o variantă de model obiectual. . financiar-contabile). într-o structură etapizată. Desigur. simulare pentru mecanic de locomotivă. artificial.4. proiectarea şi pregătirea simulării de rol cere timp şi efort considerabil din partea cadrului didactic. specialiştii propun.identificarea situaţiei interumane care se pretează la simulare prin joc de rol. . literatură. ai mişcărilor corecte.învăţarea individuală a rolului de către fiecare „actor” prin studiul fişei rolului.dezbaterea cu toţi participanţii a rezultatelor. jocul de competiţie (sport. Pentru evitarea unor asemenea situaţii. socio-cultural. simulare pentru operator centrală electrică. cu invitarea chiar a unor observatori. permite un autocontrol eficient al conduitelor achiziţionate datorită interacţiunii participanţilor. aparţinând unui sistem socio-economic. Învăţarea pe simulatoare se practică mai ales la disciplinele ce-şi propun ca obiective dobândirea unor abilităţi şi competenţe acţional-practice (simulare pentru conducere auto. economie. istorie). nuanţează şi flexibilizează conduita şi. greşite. metoda nu este lipsită de anumite dezavantaje sau. prin aceasta. jocul de rol specific într-un service. mai exact spus. există riscul devalorizării jocului şi inducerea în eroare a participanţilor. demersul pregătirii şi folosirii jocului de rol: . sonore etc.5. jocul de arbitraj (ştiinţe juridice. stimulează efortul de autodepăşire şi autoperfecţionare. jocuri ce ajută înţelegerea funcţionării unor structuri organizatorice.). evaluarea rezultatelor în funcţie de care se stabilesc intenţii de viitor. jocul de negociere. astfel încât să existe o corespondenţă biunivocă între elementele structurale şi funcţionale ale acestora. comunicarea şi cooperarea interumană etc. pe care specialiştii le grupează astfel: .interpretarea rolurilor. jocul de-a ghidul şi vizitatorii. un sistem tehnic. jocuri de decizie (ştiinţa conducerii. teatru. socio-profesional (la istorie.gradul de înţelegere şi participare activă a elevilor/studenţilor. .selectarea partenerilor şi instruirea lor cu privire la specificul şi exigenţele jocului de rol. Mai mult. tehnică).modelarea situaţiei şi proiectarea scenariului. ai omisiunilor. ştiinţe juridice.jocuri de rol cu caracter specific: jocul de simulare didactică.

1994. se pot verifica priceperi. . 2. devin bariere în înţelegerea cunoştinţelor viitoare. s-a impus instruirea programată. 2. on line). aplicarea instruirii programate a evidenţiat o serie de avantaje dar şi unele limite şi chiar dezavantaje. şi unele dezavantaje. întărirea imediată a răspunsurilor şi. creânduse. astfel. formarea. Instruirea programată În modelul clasic de instruire. Panţuru (2007. p. execuţia operaţiilor. evidenţiază două aspecte complementare: instrumentul tehnic utilizat în instruire şi metodologia instruirii în cazul folosirii acestuia. facilitează observarea părţilor şi funcţionalitatea lor. condiţii pentru blocări în învăţare. asigurarea unui feed-back operativ. Această metodă şi în acelaşi timp tehnică modernă constituie o consecinţă şi o aplicaţie a ciberneticii în procesul de învăţământ.Utilizând o instalaţie de simulare. Vorbind despre IAC. procesele cibernetice pe care se bazează instruirea programată valorifică doar parţial procesul natural de învăţare. autocontrolat etc. Cucoş. a impus în ultimele decenii ale secolului al XX-lea instruirea asistată de calculator. În rândul avantajelor se pot consemna: însuşirea cunoştinţelor în ritm propriu (conform posibilităţilor individuale). Cum era de aşteptat.183). Aceasta reprezintă o adevărată revoluţie pentru metodologia şi tehnologia didactică. „O astfel de situaţie analoagă uşurează studierea şi explicarea acţiunilor complexe. Prin interpretarea procesului de învăţământ ca sistem cu comandă şi control şi prin aplicarea conexiunii inverse ca principiu al oricărei acţiuni eficiente în organizarea procesului de învăţare.5. deprinderi. a unui stil de muncă activ. succesiuni stricte (…)” – Cerghit. 2006. Ca atare.4. diminuări şi chiar „stingeri” ale intereselor de cunoaştere (Panţuru. parcurgerea integrală a programei în succesiunea paşilor ei. neînţelegerile se cumulează.2. rămâneri în urmă. în această variantă. cunoştinţe solicitate ulterior într-un context de activitate reală” (cf.4. În acelaşi timp.4. on line). instruirea programată şi-a lărgit şi adâncit baza ei teoretică şi a căpătat mari virtuţi aplicative. profesorul nu are posibilitatea să constate operativ (în timp optim) dacă fiecare dificultate întâlnită de elevi în lecţie a fost sau nu depăşită.1. Instruirea asistată de calculator Nevoia de depăşire a limitelor instruirii programate şi nu numai. 2. El nu are informaţii operative şi de aceea nu poate interveni prompt şi optim pentru înlăturarea posibilelor neînţelegeri parţiale sau totale ale unor elevi.5. I. Instruirea programată are. prin programare se vizează aspectul instructiv al educaţiei şi mai puţin sau deloc aspectul formativ. se urmăreşte realizarea unei ambianţe cât mai asemănătoare cu cea reală în care se desfăşoară acţiunea bazată pe folosirea sistemului respectiv. formarea unor abilităţi specifice etc. prin aceasta. p. 277. Metodele de raţionalizare a conţinuturilor şi operaţiilor de predare/învăţare reprezintă acea categorie de metode care permit „organizarea învăţării în termeni de algoritmi şi de buclă de retroacţiune (feed-back = control imediat) sau structurări riguroase (conţinut şi operaţii de învăţare). între care s-ar număra: fărâmiţarea materiei conform principiului paşilor mici şi parcurgerea secvenţelor într-o ordine prestabilită limitează înţelegerea şi gândirea elevului. totuşi. Ca o reacţie la limitele modelului clasic de instruire. artificializând procesul de învăţământ. reducerea timpului de însuşire a cunoştinţelor.5. 2007.

. în învăţare: o facilitarea accesului la informaţii. ce solicită inteligenţă. o individualizarea şi flexibilizarea instruirii. calculatorul poate fi utilizat în toate componentele şi momentele procesului didactic . Cerghit (1988. adaptarea nivelului de instruire la nivelurile individuale determinate de calitatea rezultatelor la învăţătură.aspect care interesează în mod expres şi motiv pentru care pedagogii tratează această problemă nu în categoria mijloacelor de învăţământ. pp. ci a metodologiei didactice. I.prezentarea noilor informaţii într-o manieră interactivă.posibilitatea unui feed-back imediat. o evaluarea cu rapiditate şi mult mai detaliată a rezultatelor învăţării şi a calităţii proceselor de instruire. . o antrenarea elevilor în jocuri didactice de întreprindere. . experienţe de laborator.individualizarea instruirii.. nu numai tehnologice. perspicacitate. cazuri. situaţii. mai ales. creativitate. . ci. o organizarea şi ghidarea învăţării independente ( tutorial model).antrenarea subiecţilor în jocuri pedagogice/educational gaming.. o reprezentarea (demonstrarea) modelelor cantitative sau structurale. . o ameliorarea aspectului obiectiv al evaluării cunoştinţelor însuşite.predare . o favorizarea unui mod conversativ de lucru prin punerea de întrebări şi retroacţiuni specifice. 209). atenţie şi creativitate. Teoretic vorbind. o efectuarea unor exerciţii şi activităţi aplicative. fizice. . de exemplificare şi concretizare a cunoştinţelor fundamentale. din punct de vedere al contribuţiei apreciabile la îmbunătăţirea calitativă a activităţilor şcolare. în evaluare-autoevaluare o creşterea autocontrolului la elevi.proiectare . . p.deschidere către utilizarea Internetului şi a altor surse multimedia. . 299-301): . urmărirea frecvenţei. 2006. consideră că din punct de vedere pedagogic calculatorul se poate utiliza: • în predare: o prezentarea sau transmiterea într-o formă „informatizabilă” a conţinutului. .administrarea unor forme noi de evaluare şi de urmărire a progreselor înregistrate de elevi. venind în sprijinul promovării învăţământului deschis şi la distanţă.facilitează angajarea cognitivă a elevului. înregistrarea altor date privind evoluţiile elevilor.posibilitatea tratării interdisciplinare a conţinuturilor date.învăţare . o ajutarea elevilor în rezolvarea unor probleme cu un grad mare de complexitate. .evaluare. prin (Cerghit. de gestiune etc. de mare efect dovedindu-se a fi simularea unor procese şi fenomene naturale. .contribuţia notabilă la pregătirea individului pentru învăţarea continuă. • • IAC îşi dovedeşte avantajele. perspicacitate.încorporarea unei excelente baze de demonstraţii. Privind lucrurile analitic. sociale etc. o simularea unor fenomene fizice şi sociale.transmiterea sau prezentarea unor noi conţinuturi. o diversificarea strategiilor didactice pe baza interacţiunii crescute între elev şi maşină etc.. care solicită inteligenţă.

Iaşi. revăzută şi adăugită. I.. Editura Didactică şi Pedagogică R. C. Cerghit enumeră (2006. Metode de învăţământ. Iaşi Editura Polirom Panţuru. (2008). Cristea. Teoria şi metodologia instruirii. izolarea elevului de colegii şi profesorii săi. 303). Editura Universităţii „Transilvania” . BIBLIOGRAFIE Cerghit. S. (2008). riscul pierderii obişnuinţei de a discuta. (coord. (2007). ediţia a III – a.html Panţuru. http://facultate. dar a cărei generalizare necesită timp. Bucureşti. ediţia a IV – a. Pânişoară. S.A.regielive. la toate stilurile cognitive etc. Braşov. S. de a argumenta şi contraargumenta. costuri şi eforturi umane.-O. Cerghit.) (2008). „Metodologia procesului de învăţământ”. 301-302): costurile ridicate. Nu se pune problema înlocuirii profesorului. Editura Polirom Cucoş. (2006).. Manual pentru definitivat şi gradul didactic II. D. Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice. ci a modificării unora dintre rolurile şi funcţiile lui. pp. a dezvoltării în rândul cadrelor didactice a unei autentice „culturi informatice” (Cerghit. Teoria şi metodologia evaluării. I. Iaşi. Editura Polirom Cerghit.ro/cursuri/pedagogie/teoria_si_metodologia_instruirii-8400. p.5. I. 2006. riscul de reducere a capacităţii de exprimare verbală a elevilor. revăzută şi adăugită. (1997). 2. Necşoi. I. imposibilitatea înlocuirii experimentelor de laborator şi cercetărilor.Dintre criticile şi limitele aduse IAC. I. în Pregătirea psihopedagogică.. Teoria şi metodologia instruirii. IAC reprezintă o inovaţie complexă şi totuşi firească. neadaptarea la toate tipurile de elevi. Metode de învăţământ.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful