2. 4. DESCRIEREA UNOR METODE DE ÎNVĂŢĂMÂNT 2.4.1.

Metodele de comunicare orală Vom aborda în cuprinsul acestui capitol metodele expozitive, în Capitolul 3 al prezentei lucrări urmând a fi tratate metodele interactive bazate pe învăţarea prin cooperare, iar în Capitolul 4, metodele interactive bazate pe declanşarea conflictului socio-cognitiv, deşi metodele moderne de interacţiune educaţională nu reprezintă o unitate de sine stătătoare a metodologiei instruirii, ci ele sunt o componentă a acesteia. Conform taxonomiei redate mai sus, metodele interactive fac parte din categoria metodelor de comunicare orală bazate pe conversaţie. S-a apelat la demarcaţia metodologia instruirii – metodologia interactivă bazată pe învăţarea prin cooperare şi colaborare – metodologia interactivă bazată pe declanşarea conflictului socio-cognitv , doar din considerente de organizare a conţinutului. Datorită diversităţii, numărului şi frecvenţei metodelor interactive de învăţământ, s-a recurs la tratarea acestora în capitole distincte. Metodele expozitive permit transmiterea ordonată a informaţiei, conferind cadrului didactic spontaneitate şi putere de adaptare la specificul temei şi la nivelul intelectual al ascultătorilor. Apelând la sursele bibliografice reprezentate de ediţiile din 1980, 1997 şi 2006 ale lucrării „Metode de învăţământ”, în care profesorul Ioan Cerghit a sintetizat rezultatele anilor de cercetare sistematică în domeniul metodologiei didactice, vom prezenta următoarele metode expozitive: 2.4.1.1. Explicaţia Este o cale uşoară, rapidă şi eficientă de dezvăluire, pe baza unei argumentaţii deductive, a unor date noi. Se enunţă mai întâi un concept, o definiţie, o regulă, un principiu etc. sau se prezintă un fenomen, un cuvânt nou, o expresie, o situaţie etc. şi numai după aceea se analizează şi exemplele sau argumentele (adică premisele, cauzele, relaţiile, aplicaţiile posibile etc. care conduc la înţelegerea şi confirmarea celor explicate). În funcţie de obiectivele dezvăluirii, se disting tipuri diferite de explicaţii, cum sunt: - explicaţia cauzală (de ce?), cu accentul pe relevarea cauzelor care justifică apariţia, manifestarea unui fenomen; - explicaţia normativă - de analiză, după criterii stabilite, a caracteristicilor esenţiale, a asemănărilor şi deosebirilor etc.; - explicaţia procedurală (cum?, care?), de evidenţiere a operaţiilor necesare pentru producerea unui lucru; - explicaţia teleologică (pentru ce?), în vederea justificării unei acţiuni prin referinţe la scop; - explicaţia consecutivă (care?), de prezentare în sens enumerativ a evenimentelor, ce conduc la o situaţie finală; - explicaţia prin mecanism (cum ?), de prezentare a principiilor funcţionării ş. a. 2.4.1.2. Naraţiunea (povestirea) Naraţiunea, care poate lua forma povestirii sau a basmului, este o metodă de mare succes, deoarece ea răspunde unei înclinaţii fireşti şi puternic resimţite la copii, aceea spre imaginar, miraculos, fantastic şi istorisire. Cu ajutorul povestirii, copiii pătrund cu uşurinţă în lumea basmelor şi a fabulelor, gustă farmecul legendelor şi al miturilor, trăiesc episoade

de compătimire sau de bucurie. este întotdeauna urmărită cu încordare şi participare afectivă intensă. eroi etc.4. a unor propoziţii urmate de demonstraţie. înregistrări sonore. prin intermediul cărora profesorul prezintă noţiunile. până la cele de ură. 2. Prelegerea Prelegerea (lat. oferind un bun prilej copiilor să descopere ceea ce este bine şi rău. Este o fundamentare. imagini. Descrierea lasă cadrului didactic posibilitatea să redea verbal imaginea unui obiect. filme etc. Metoda descrierii Este o metodă de cunoaştere prin atribuire de proprietăţi. 2. unui fapt. altele detestate de aceştia. admirabil şi respingător. Într-o asemenea situaţie. caracteristicile unui personaj. totuşi. de la cele de iubire.). fapt care explică valoarea educativă deosebită a acestei metode. prin recurgere la operaţii mintale de abstractizare şi generalizare. stare de spirit. „prae” = în faţa cuiva. în loc să fie elaborate de către elevi prin structurări şi restructurări succesive. conceptele. de a fi în centrul atenţiei. redată cu talent. Demonstraţia teoretică sau logică Demonstraţia logică este o cale deductivă care operează la nivelul raţionalului. frumos şi urât. Practic. de indignare şi durere. Este utilizată în învăţământul secundar. Aceasta întreţine dorinţa copilului de a se afirma.4. teoriile.3. „legere” = citire. context de relaţii etc. dar şi specific lucrurilor avute în vedere. proiecţii de diapozitive sau diafilme. faptele fundamentale şi generalizările. Cu atât mai mult povestirea poate să devină şi mai activizantă. participarea sa directă şi afectivă la conţinutul povestirii trezesc un registru larg de trăiri emotive „răscolitoare” în sufletul copiilor. descrierea este cuprinsă în judecăţi şi se exprimă în proprietăţi de tipul „obiectul X este voluminos” sau „persoana Y este supărată” etc. ea se înfăţişează ca o expunere formată din enunţuri.1. să înfăţişeze direct aspectele realităţii înconjurătoare etc. iau cunoştinţă de întâmplări spectaculoase şi de mare semnificaţie din viaţa unor personaje. acestea sunt prezentate de către profesor. stăruind asupra aspectelor pregnante de formă. prin raţionament logic.4. Importantă este şi activitatea de repovestire. o observare adeseori mult prea dirijată şi interpretată din cauza intervenţiilor cadrului didactic preocupat să direcţioneze atenţia spre aspectele esenţiale şi importante. Utilizarea acesteia dezvoltă spiritul de observaţie al elevilor şi capacitatea lor de a sesiza şi descrie ceea ce este general.4. dimensiune. 2. Motiv pentru care este bine ca el să fie încurajat şi antrenat să povestească independent.1. să schiţeze cadrul natural şi uman în care se desfăşoară un eveniment. principiile. de confirmare prin exemple a celor afirmate. În acest sens. Caracterul nuanţat şi emoţional al exprimării celui care povesteşte. O povestire atractivă. comun. Are caracterul unei înlănţuiri logice de raţionamente prin intermediul cărora . desene animate.5. nobleţe şi josnicie în conduita unor personaje. a unui adevăr. de a-şi manifesta capacitatea creativă. şi mai influentă atunci când îşi asociază un material ilustrativ şi sugestiv (desene. dar cel mai frecvent în cel universitar (cursul magistral). Descrierea rămâne. ori teoriile abstracte cu ajutorul unor definiţii.1.sau fapte istorice petrecute demult. unele îndrăgite. „citesc ceva în faţa unui auditoriu”) ocupă un loc însemnat în activitatea de predare (mai ales în cea de tip clasic).

lucrări şi reviste de specialitate. Expunerea cu oponent Expunerea cu oponent se prezintă ca o nouă variantă dramatizată a expunerii. prezintă unele avantaje.4. de asemenea. implicaţiile sociopractice etc. iar în partea finală. relevării unor probleme rămase încă deschise.4. orientează mai precis atenţia acestora în jurul ideilor esenţiale şi ajută la fixarea lor mai temeinică în memorie. se încearcă o înviorare a expunerii. ideile subordonate. concluzii generale. analizei şi interpretării critice a acestora etc.1.). La sfârşitul fiecărei secvenţe principale se recomandă să se formuleze concluzii parţiale. autoînvăţării) şi s-au înmulţit sursele de informare (manuale şi cursuri tipărite. seria de prelegeri ia forma cursului magistral.1. în formă verbală (orală sau scrisă) ori a unor simboluri foarte specializate (cele din domeniul matematicii şi al ştiinţelor naturii. să se dirijeze participarea grupului auditor. ton şi accent trecerea de la o idee la alta. student. complexe multimedia ş. teoriilor proprii unui domeniu al cunoaşterii.a. 2. prin intermediul expunerii este prezentată substanţa învăţării. destinat prezentării într-o formă vie a ideilor.1. cursanţilor etc. se intenţionează să se sublinieze dificultăţile conceptuale. datelor controversate. nerezolvate. înregistrări electromagnetice de cursuri şi manuale. Deşi a făcut obiectul celor mai acerbe critici.se comunică un material informaţional nou sau puţin cunoscut care face obiectul unei teme din programă. ea îşi va asigura eficienţa dorită. 2. fie pe parcursul acesteia. Metoda expunerii Metoda instruirii prin expunere se realizează cu ajutorul unor simboluri care pot fi cuvinte. cu spirit critic şi simţ psihologic) din rândurile auditorului. utilizarea prezentărilor Power Point. să se concentreze interesul asupra argumentaţiei folosite. exemplele semnificative.1.6. ca modalitate de prezentare cu anticipaţie a structurii logice a materiei care urmează a fi studiată ( prelegerea introductivă) sau de sintetizare a unui conţinut mai vast deja parcurs (prelegerea de sinteză). cerând lămuriri. Se utilizează.8. dezvăluirii argumentaţiei ştiinţifice. chimiei şi fizicii.7. transmiterii terminologiei specifice. care intervine în timpul expunerii. subliniindu-se cu atenţie. Realizarea unei prelegeri necesită o grijă deosebită de acordat esenţializării informaţiei. prin formulări. în măsura în care logica expunerii este capabilă să inducă o logică corespunzătoare actului de învăţare. Planul de structurare a materiei se aduce la cunoştinţa elevilor/ studenţilor fie la începutul lecţiei (cursului). mai ales). aşadar. punând întrebări. cursant bine informat. . formulând observaţii. Şi. ponderea prelegerilor universitare s-a diminuat în raport cu utilizarea altor metode. Ea se deosebeşte de prelegerea obişnuită prin prezenţa celui de-al doilea cadru didactic sau a unui membru (elev. Cursul magistral În învăţământul universitar. survenite în momente oportune.4. enunţării unor ipoteze şi teorii. În măsura în care s-au dezvoltat tehnicile (autoeducaţiei. Prin asemenea intervenţii. orientării de ansamblu a studenţilor. concomitent cu mersul expunerii. stimulând întreţinerea unui dialog cu profesorul de la catedră. cu grijă dozate şi regizate. ierarhizării stricte a ideilor şi coerenţei acestora. 2. întrucât imprimă un curs mai dinamic gândirii logice a clasei de elevi sau grupelor de studenţi. Scrierea pe tablă sau pe folia de retroproiector a schemei.

precum şi capacitatea de a realiza un acord perfect între calitatea dramatizării şi calitatea conţinuturilor de prezentat. ca şi conferinţa-dezbatere. ceea ce creează o bază de dezbateri imediate cu scopul de a problematiza conţinutul de idei comunicat. de mai mulţi „oponenţi” . să stabilească relaţii de cooperare. fiind preferată unei separări a acestora în şedinţe greoaie. menirea ei este să-i ajute pe participanţi să se clarifice mai profund şi sub multiple aspecte asupra ideilor şi punctelor de vedere exprimate. asupra modului său de a gândi şi de a pune în valoare sursele de informaţie cunoscute în parte şi de respectivii participanţi. De data aceasta.1. Este o metodă practicată cu succes mai ales în cadrul cursurilor de perfecţionare. Prelegerea-dezbatere (discuţie) Prelegerea-dezbatere (discuţie).profesori din aceeaşi echipă. a condiţiilor şi regulilor de ordine şi disciplină. îi dă posibilitatea să intre în dialog cu ascultătorii. puterea de a sugera prin nuanţele vorbirii. 25-30 de minute) în cadrul căreia înfăţişează principalele teze.4. Abia în seminarul care urmează prelegerii-dezbatere aceştia îşi vor aduce propriile contribuţii şi îşi vor dovedi puterea de raţionament în elucidarea problemelor respective. inconsistente. instrucţiuni cu privire la modul în care este necesar să se acţioneze în condiţii de maximă eficienţă. discuţiile să devină superficiale. schimbul de idei şi opinii infructuos şi deci. este o enumerare de acţiuni care urmează a fi efectuate într-o anumită succesiune. prin pauze. se poate spune. după un plan prestabilit.1. în scopul precizării şi clarificării sarcinilor de îndeplinit. să conceapă şi să realizeze dialoguri. dezbaterea să nu-şi atingă scopul. care ia oarecum forma unui „spectacol didactic”. puncte de vedere. comenzi. pretinzând profesorului şi oponentului său să „joace roluri”. În cadrul instructajului se dau indicaţii obiective. de durată medie. profesorul care va face expunerea propriu-zisă în faţa auditoriului se va vedea interpelat. solicită anumite calităţi artistice (de actor).9. a modului de comportare a elevilor sau. cu deosebire aptitudinea de a şti să folosească adecvat procedeele şi mijloacele artei dramatice. de a mijloci raportarea noţiunilor noi la propria experienţă teoretică şi practică câştigată deja de participanţi. Această metodă este valabilă îndeosebi în condiţiile în care participanţii dispun de un bagaj de cunoştinţe în legătură cu tema prezentată. . de specializare sau al altor acţiuni care ţin de educaţia adulţilor. Dezbaterea nu trebuie să se poarte aidoma aceleia dintr-un seminar obişnuit. oferă posibilitatea combinării expunerii mai lungi cu dezbaterile mai scurte.4. prescripţii. În cazul acesta. bine echilibrat. Din partea celui care face expunerea se cere un real simţ al măsurii.10. interpretarea şi eventual aplicarea celor expuse. Expunerea poate să capete o înfăţişare şi mai dramatizată atunci când este pregătită în cadrul unei echipe de profesori (după sistemul team-teaching). profesorul (lectorul sau conferenţiarul) rosteşte la început o alocuţiune mai lungă (de cca. de a prilejui noi asociaţii de idei şi de a găsi împreună căi de rezolvare a problemelor scoase în evidenţă. opinii etc.. 2.Folosirea acestei modalităţi de expunere. de a adânci înţelegerea. 2. prin mimică şi gestică. Instructajul Precede sau însoţeşte desfăşurarea unei activităţi practice. Trecerea de la expunere la dezbatere îi permite profesorului o oarecare detaşare de materialul prezentat. Persistă însă riscul ca atunci când profesorul nu se poate asigura de o participare substanţială din partea interlocutorilor săi.

4. fireşte că duce la cunoaşterea de sine. 2. metodologia lecturii şi studiului eficient. estetice. gândirea despre gândire. „reflexio” = „întoarcere”) Reflecţia este o formă superioară a activităţii intelectuale prin care aceasta se orientează recurent asupra propriului conţinut de imagini şi concepte şi îndeosebi asupra modalităţii de lucru. Este. Cartea. Metodele de explorare a realităţii După cum remarcă I. Ideea de autoinstruire şi autoeducaţie nu poate fi separată de stăpânirea şi utilizarea eficientă a acestei metode. on line). volitive ale metodei studiului cu manualul şi cu alte surse bibliografice.4. pp.172-219). pe când prima se întoarce asupra înseşi proceselor intelectuale. p. a desluşi natura propriilor cunoştinţe.4.1.4. prin care aceasta se autoreglează conştient şi se autocontrolează deliberat. graţie valenţelor cognitive. examinarea logico-abstractă a conţinuturilor intelectuale.2. educativ-formative. constituie una dintre principalele surse de obţinere a unor noi cunoştinţe (2006. ca tendinţă de a analiza critic. afectiv-motivaţionale. Vlăsceanu. Panţuru (2007.2. 2. Se vorbeşte în prezent de strategia lecturii. a face noi legături. fiind un fel de meditaţie despre gândirea proprie. 1980. Metoda reflecţiei (originea: lat.2. lectura exploratorie). Panţuru (2008) descrie: 2. Reflecţia este nivelul cel mai înalt al gândirii. Observaţia sistematică Observaţia sistematică şi independentă face parte din categoria metodelor care favorizează însuşirea unei experienţe deduse din contactul nemijlocit cu lumea reală a obiectelor şi fenomenelor. Trebuie făcută distincţia între reflectare şi meditaţie. lectura critică. actul lecturii şi studiul pe baza lecturii este un exerciţiu intelectual cu deosebite valenţe informativ-formative.3. continuă să rămână un simbol al memoriei vii a umanităţii şi un mijloc de păstrare şi transmitere a spiritualităţii omeneşti (Cerghit. rapidă şi eficientă (Neacşu. termenul este apropiat de cel de introspecţie. 195). în ciuda unei concurenţe crescânde din partea tehnologiilor moderne de comunicare. În această ipostază. Metodele de comunicare scrisă Metodele de comunicare scrisă presupun munca.192). de tehnici de lectură activă. al cărţii. 1988. Cerghit.3. elevii trebuie învăţaţi să utilizeze manualul. Abordând categoria metodelor de explorare directă şi indirectă a realităţii. Este adevărat că lectura şi studiul cu cartea sunt lucruri care se învaţă nu numai în primele patru clase. ca reîntoarcerea gândirii asupra ei înseşi. lectura lentă.4.1. experienţa proprie care derivă din contactul direct cu realiatea sau indirect. deci. în sensul că ultima se poate concentra asupra lumii. p. În acelaşi timp. Aşa cum spune S. 2.2. ci de-a lungul întregii perioade şcolare şi chiar după aceea. lectura problematizată. a verifica şi asigura validitatea terminologică şi coerenţa logică a propriei construcţii mintale. cu substitutele realităţii. Metoda studiului cu manualul şi alte surse bibliografice Studiul individual bazat pe lectura textului scris este primordial în pregătirea „de acasă” a elevilor.2. S. Reflecţia. Această investigaţie cu „deschidere” prin percepţie . deci trebuie familiarizaţi cu tehnicile de lectură (lectura rapidă. studiul manualului.

structurile perceptiv-exploratorii. După scopul didactic urmărit. Metoda experimentului „Când observaţia ia un caracter intenţionat . măsura şi evalua influenţa. grafice.4.3. fie în mod autonom. Neacşu.). De obicei.intenţionată constă în urmărirea atentă de către elevi a unor obiecte şi fenomene. dar şi în economie. variantele experimentului sunt: experimentul cu caracter de cercetare. drept. 1980. experimentul destinat formării deprinderilor psiho-motorii (realizat şi repetat de elevi pentru formarea abilităţilor sportive.193). p. identificarea şi formularea explicită a problemei de rezolvat. Activitatea experimentală poate îmbrăca mai multe forme. Învăţarea prin metoda experimentului dobândeşte o configuraţie cu o anumită specificitate. ştiinţele tehnice şi ştiinţele socioumane. experimentul demonstrativ (de ilustrare. 1988. cum ar fi judecata ipotetică şi raţionamentul ipotetico-deductiv. desene. experimentul negativ (de corectare a unor reprezentări greşite ale elevilor despre un fenomen sau proces). tabele. devenind ieşite din comun. cărora li se asociază capacitatea de a combina diversele ipoteze şi de a verifica experimental (cf. în scopul sesizării şi descifrării unor noi aspecte ale realităţii şi îmbogăţirii cunoaşterii despre aceasta. Această metodă de instruire/autoinstruire se foloseşte mai mult în ştiinţele naturii.3. se formulează concluzia generală a experimentului). aceasta devine un act experimental. Iniţierea în cercetarea experimentală e potrivit să înceapă la vârsta de 12-15 ani. observaţia are o autentică valoare participativă. de susţinere a explicaţiei). rezultatele observaţiei sunt prezentate şi interpretate cu ajutorul unor rapoarte.2. a substanţelor). efectuarea experimentului propriu-zis. menit să familiarizaze elevii cu demersul investigaţiei ştiinţifice (elevii observă fenomenul produs.47). devenind „cazuri”. Studiul de caz Este o metodă de instruire şi de învăţare activă prin cercetarea unor evenimente ce se abat de la normal. extrem de util cultivării creativităţii ştiinţifice şi spiritului de invenţie” (Cerghit. Prin observaţie se urmăresc descifrarea. Piaget. management şi chiar în ştiinţele tehnice. etică. observarea şi consemnarea rezultatelor obţinute. prelucrarea datelor şi elaborarea concluziilor provizorii. explicarea şi interpretarea unor fenomene din perspectiva unor sarcini concrete de învăţare. formularea ipotezei de cercetare. spune J. în sens pozitiv sau negativ. de mânuire a aparatelor. principii de funcţionare etc.provocat. deoarece în această perioadă se structurează gândirea formală. elaborarea planului de cercetare. se însuşesc anumite instrumente intelectuale necesare experimentării propriu-zise. emit ipoteze şi explică esenţa acestui fenomen). 2. psihologie.4. 2. fotografii. receptivitatea şi acuitatea discriminativă a elevilor. raportarea concluziilor la ipoteze şi validarea sau invalidarea acestora (în caz de nereuşită. formând şi dezvoltând spiritul de observaţie. sociologie. Vlăsceanu. Studiul de caz s-a născut din necesitatea găsirii unor căi noi de apropiere a . a cărei structurare este dată de parcurgerea unei suite de acţiuni: crearea unei justificări (motivaţia acţiunii). procesul se reia de la capăt. istorie. fie sub îndrumarea cadrului didactic. deci. experimentul aplicativ (verificarea unor idei teoretice. referate. descrierea. pedagogie. unde pot fi modificate anumite variabile pentru a le sesiza. lăsând elevilor posibilitatea să intervină ei înşişi în determinarea şi variaţia condiţiilor de desfăşurare a unui fenomen sau proces. Ca acţiune exploratorie intenţionată. Această metodă se foloseşte mult în medicină. în caz de reuşită. înregistrări etc.3. p.

în schimb nu trebuie să anticipeze el ipotezele. a unui caz din unghiuri de vedere diferite. profesorul prezintă cazul. intenţia de a pune elevul în contact direct cu realitatea a fost şi va fi unul din dezideratele majore ale didacticii. Mai mult. un diagnostic sau şi un diagnostic şi o decizie. caracterul ei activizator nu diminuează. o stare de lucruri mai generală. este important să se stabilească de fiecare dată funcţia instructiv-educativă a fiecărui caz. fenomene inaccesibile unei abordări directe din cauza dimensiunilor lor. Ionescu şi V. ci calitatea. numai că în practică lucrul acesta nu este totdeauna posibil. există obiecte.4. Metoda stimulează şi dezvoltă capacitatea de examinare critică a diferitelor variante de soluţionare sau optimizare. În cazul acestei metode nu cantitatea (numărul cazurilor studiate) contează. elevii se obişnuiesc să adune informaţii. elevul se obişnuieşte să-şi argumenteze ipotezele şi explicaţiile proprii. prin participarea directă la soluţionarea sau optimizarea cazului. Există evenimente ce deja aparţin trecutului. chiar poate sugera cât mai multe variante de soluţionare. considerată ca reprezentativă pentru o clasă de fenomene. c) organizarea sistemului de cunoştinţe necesare rezolvării cazului. cât şi la studierea unor situaţii concrete luate din viaţa şi practica umană. Studiul unui caz este un demers ce parcurge mai multe etape: a) identificarea cazului. studiul de caz devine un autentic exerciţiu al căutării. căutarea şi găsirea mai multor variante de soluţionare a problemelor au un rol formativ deosebit”. rarităţii. soluţiile la care pot ajunge elevii. Funcţionalitatea sa se referă atât la procesul achiziţiei de noi informaţii cu caracter teoretic. descoperirii şi găsirii de răspunsuri în soluţionarea unor cazuri mai mult sau mai puţin similare. există procese ce se produc în timp îndelungat sau în fracţiuni de secundă. Metoda demonstraţiei Desigur. c) cazul să fie o situaţie „totală”. În cazul acestei metode. Aşa cum subliniau M. 2.procesului de învăţare de modelul vieţii şi practicii. pe care elevii să o adopte pentru că este a profesorului. dirijează dezbaterile. „studierea unei situaţii tipice. b) să fie o situaţieproblemă. rezolvarea sau optimizarea altor cazuri.3. e) verificarea experimentală a soluţiei. În aceste condiţii. M. Chiş (2001). pe care aceştia urmează să o analizeze sub toate aspectele.4. Discret şi cu tact. înţelegerea. Numai respectând aceste exigenţe. este necesar să se asigure cadrul teoretic corespunzător analizei şi să se valorifice funcţia de model pentru întreaga clasă de fenomene din care face parte cazul cercetat. să le valorifice şi să elaboreze decizii în mod argumentat. după cum nu trebuie să impună necondiţionat soluţia proprie. antrenează capacitatea de a anticipa evoluţia evenimentelor şi adoptarea unor decizii eficiente. Ionescu şi V. Chiş (2001) consideră că un caz selecţionat în vederea utilizării sale trebuie să întrunească anumite condiţii: a) să fie autentic. studierea unor surse etc). d) stabilirea diferitelor variante. b) studiul analitic şi aprofundat al cazului (întrebări puse profesorului. Caracteristic acestei metode îi este faptul că ea permite elevilor o confruntare directă cu o situaţie reală. De aceea. care cere o decizie. autentică. să le selecteze. gradului . există spaţii geografice îndepărtate. respectiv să conţină toate datele necesare. organizează şi conduce întregul proces de analiză a acestuia. Mai mult. documentare practică. confruntarea lor şi alegerea celei optime. să le compare cu ale celorlalţi şi să facă evaluări corecte. cu posibilitatea extrapolării şi transferului experienţei şi strategiei utilizate în analiza. ci potenţează rolul profesorului drept coordonator al studiului de caz.

Analogia se referă la formă. figurative şi simbolice. fenomene. se recurge la substituenţi sau la diferite materiale ajutătoare. modelarea didactică familiarizează elevii cu raţionamentul analogic. utilizată. Modelul este un sistem obiectual. interpretări (Cerghit. există modele obiectuale. Scopul didactic al modelării unui sistem complex este creşterea eficienţei cunoştinţelor elevilor. . . modelele materiale pot fi structurate în trei grupe: a) modele ce reproduc relaţiile spaţiale ale obiectelor (machete. procese. p. teoretică.). c) modele materiale analogice (structura atomului.în funcţie de rolul îndeplinit. cristalelor etc. structură. Modelele ideale se se exprimă prin idei sau ecuaţii logico-matematice de diferite grade de generalitate. după formă. Demonstraţia didactică constă în prezentarea structurală şi funcţională a unor obiecte. fenomene sau substitute ale acestora în scopul asigurării unui suport concretsenzorial. a demonstra înseamnă a arăta. figurativ sau simbolic. care permit o explorare indirectă a realului. şi care. .3. La rândul lor. La baza demonstraţiei cu caracter inductiv se află un suport material natural. demonstraţia cu ajutorul modelelor. Modelarea Este metoda de a cerceta (studia) obiecte şi fenomene din natură şi societate. cu ajutorul modelelor. modelele pot fi: explicative (cele care vizează şi susţin înţelegerea) şi predictive (cele care dezvăluie transformările care vor surveni pe parcurs în obiectul sau procesul cercetat. pe baza analogiei lui cu sistemul original. modele spaţiale ale moleculelor.187). hărţi în relief etc. Aplicând modelul. funcţionarea în ansamblu sau a unor componente ale sistemului. schema reflexului condiţionat etc. demonstraţia cu ajutorul imaginilor audio-vizuale etc. de exemplu. de la care se pleacă şi se construiesc reprezentări. mai rapidă şi mai consistentă. Diversitatea acestora a impus mai multe criterii de clasificare: . din perceperea şi analiza cărora să se decanteze elementele fundamentale ale cunoaşterii. la matematică. proprietăţile şi legile lor de funcţionare.mulaje. figurativ sau simbolic. modelele se împart în: materiale (reale) şi ideale (mintale).). În cazurile acestea. care va confirma consistenţa unor adevăruri sau va facilita execuţia corectă a unor acţiuni ce stau la baza unor comportamente practice. Demonstraţia inductivă (demonstraţia bazată pe intuiţie) trebuie diferenţiată de demonstraţia deductivă. cunoaşterea devine mai uşoară.după natura lor. ce au la bază asemănarea fizică cu obiectul reprezentat (miniaturi cu structură foarte asemănătoare cu a originalului . demonstraţia figurativă (cu ajutorul reprezentărilor grafice).de periculozitate etc. stimulează cunoaşterea euristică şi uşurează structurarea operaţiilor mintale pe baza interiorizării acţiunilor cu obiectele.4. În funcţie de materialul intuitiv utilizat. 2. b) modele similare sau identice. a prezenta obiecte. Aşa cum o indică şi latinescul „demonstro”.5. serveşte drept mijloc pentru a studia indirect proprietăţile şi transformările sistemului original.).pornind de la raportul cu originalul. De asemenea. Multitudinea ipostazelor realităţii a impus reproductiv-analogic o mare varietate de modele. demonstraţia se particularizează în: demonstraţia pe viu a unor obiecte. elaborat cu scopul de a înlocui originalul care de obicei este un sistem mai complex. acţiuni reale sau artificiale. 1980. constatări. acţiuni în starea lor naturală de existenţă şi manifestare.

a unor motivaţii necesare învăţării. cât şi de strategia şi contextul în care se foloseşte.4. pot fi: exerciţii introductive (de iniţiere). on line).4. Astfel. de echipă. 2. exerciţiile pot fi: de comunicare. Proiectul sau tema de cercetare-acţiune . Metoda exerciţiului devine cu atât mai productivă şi eficientă cu cât se cunosc şi se respectă anumite cerinţe ce ţin atât de subiectul ce utilizează această metodă. exercitarea funcţiilor) reprezintă o modalitate de efectuare conştientă şi repetată a unor operaţii și acţiuni mintale sau motrice în vederea dobândirii şi/sau consolidării unor cunoştinţe şi abilităţi. după funcţiile îndeplinite. p. libere (autodirijate). de autocunoaştere. efort. exerciţiile sunt: individuale. Metoda exerciţiului are în principiu un caracter algoritmic. după disciplinele de învăţământ unde sunt practicate. p. numite de psihologi interferenţe. Marea varietate a situaţiilor în care se practică această metodă a dus la apariţia mai multor variante ale exerciţiului. de formare a deprinderilor practice. „încheierea unui ciclu complet al procesualităţii învăţării” (Cerghit. sportive. principii şi teorii învăţate. Panţuru (2007. prin aceasta.2. după numărul subiecţilor participanţi.dirijate. după gradul de intervenţie a cadrului didactic. Cerghit. reguli. de cacul mintal. de la învăţarea vorbirii corecte a limbii materne.196). Pe lângă formarea şi consolidarea unor deprinderi.4. Dintre metodele de acţiune reală şi simulată abordate de către S. Mai mult. 1994. Metoda exerciţiului (lat. prescrise. colective. ce pot fi clasificate după anumite criterii. exerciţii de bază. exerciţiul poate realiza şi alte sarcini: adâncirea înţelegerii unor concepte. vom descrie aici: 2. deprinderi. prevenirea/combaterea uitării şi evitarea interacţiunilor negative. dezvoltarea operaţiilor mintale şi articularea lor în structuri operaţionale. de creaţie. matematice. consolidarea cunoştinţelor şi deprinderilor însuşite. în sensul că presupune anumite secvenţe riguroase. ci recurge la aplicarea cunoştinţelor teoretice în practică. literare. tehnice etc. până la deprinderea calculului matematic sau mânuirea corectă a instrumentaţiei de cunoaştere ori de practicare a unei profesiuni (1988. Trebuie făcută şi precizarea că exerciţiul presupune o suită de acţiuni ce se reiau relativ identic şi care se finalizează prin formarea unor componente automatizate ale comportamentelor elevilor.4. după obiectivul pedagogic vizat. dezvoltarea unor trăsături de voinţă şi caracter. producerea unor stări afective pozitive generate de satisfacţia reuşitei şi. există exerciţii gramaticale. 242). exerciţiul se poate adapta tuturor formelor de activitate şi oricărui nivel de instruire sau de formare. asigurând. ordonate într-o succesiune de „paşi” ce se repetă întocmai (cf. în acest fel. aşa cum spunea I. ca metodă sau procedeu. exerciţii de evaluare.187). p. de comportament în situaţii specifice. artistice. „exercitium” din „exercere” = acţiune repetată în vederea dobândirii unei îndemânări. Cucoş.4. 2006. Metodele de acţiune (practice) Învăţământul nu poate să rămână numai la teoretizări.1. există exerciţii . de dezvoltare a funcţiilor şi capacităţilor psihice.4. combinate. priceperi. exerciţii de consolidare. semidirijate.2.

comerciale. conduita. are drept specific faptul că informaţia. lucrări ştiinţifice pe o temă dată. de folosirea jocului ca pretext pentru a face învăţarea mai antrenantă şi mai plăcută. o lucrare ştiinţifică etc. Produsele obţinute prin această metodă sunt rodul cercetării. relaţii. activităţi de conducere etc. Proiectul poate lua forme variate. Deci. Specific pentru această metodă este faptul că ea este o cale de învăţare bazată pe anticiparea mintală a unei acţiuni şi executarea ei în mod independent sau în echipă. un aparat. trăirilor şi aspiraţiilor altora prin transpunerea în situaţia lor. chiar lucrări de diplomă cu finalizare practică.. mai exact spus. strategia de lucru care trebuie însuşite sunt transpuse prin simulare într-o situaţie de joc. ca şi fenomene ce se produc în natură şi care intră în obiectivele pedagogice ale diferitelor discipline de învăţământ. activităţi.4. simţire şi acţiune specifice unui anumit status. Prin ea se reproduc. dezvoltarea capacităţii de înţelegere a opiniilor. elevii sunt puşi să simuleze acţiuni. poate fi utilizat în diverse activităţi şi concretizat în diverse domenii: efectuarea de investigaţii în mediul înconjurător. proprii învăţării şcolare (Cerghit. învăţarea rolurilor impuse de anumite statusuri profesionale. proiectarea şi confecţionarea unor aparate. un album.3. Realizarea proiectului este un prilej de obiectivare a pregătirii teoretice. conduite etc. proiectării şi acţiunii practice.4. 2. motivaţional şi acţional. Între avantajele metodei se înscriu următoarele: activizează elevii cognitiv. Metoda jocului didactic Folosită mai mult la clasele mici.198). în funcţie de tema şi natura sarcinii urmărite. se pot simula ipostaze veridice din viaţa şi activitatea adulţilor ce ţin de acţiuni. de învăţare prin cooperare şi de formare a unor calităţi social-morale. este vorba de zona de interferenţă dintre joc şi învăţare sau. diferite funcţii. 1988. Ca obiective generale vizate prin această metodă se pot evidenţia: învăţarea modurilor de gândire. asigurând problematizarea graţie dramatizării. printr-o participare efectivă prin joc. dar mai ales studenţii efectuează o cercetare orientată spre obiective practice şi finalizată într-un produs ce poate fi un obiect. deprinderea. De fapt.4. operaţia. machete. să evalueze situaţii şi rezultate.4. Astfel. o instalaţie. social-culturale etc.4. să formuleze şi să experimenteze strategii de acţiune. să adopte decizii. În jocurile didactice se îmbină cu bune rezultate instructive spontanul şi imaginativul din structura psihicului infantil. cu efortul programat şi solicitant de energii intelectuale şi fizice.. în mod artificial. sporind . instalaţii. participări la elaborarea şi punerea în practică a unor proiecte industriale. proiectul îmbină munca teoretică (investigaţia ştiinţifică) cu acţiunea practică a elevului sau a studentului. Vlăsceanu. Asumându-şi anumite roluri. dezvoltarea spiritului de observaţie şi a capacităţii de a surprinde. de exersare a gândirii experimental-constructive. fapte. afectiv. conduite. formarea experienţei şi a capacităţii de a rezolva probleme de viaţă etc. o culegere tematică. înţelege şi evalua orientările valorice ale partenerilor de interacţiune. 2. Metoda jocului de simulare Este o modalitate activă de predare-învăţare. ocupaţii. Împrejurările variate de viaţă au impus jocuri de simulare variate ca tipuri.Proiectul este o modalitate de instruire/autoinstruire prin intermediul căreia elevii. p. exersarea capacităţii de opţiune şi decizie.

teatru. îmbogăţeşte. permite un autocontrol eficient al conduitelor achiziţionate datorită interacţiunii participanţilor. comunicarea şi cooperarea interumană etc. ştiinţe juridice.învăţarea individuală a rolului de către fiecare „actor” prin studiul fişei rolului. jocuri ce ajută înţelegerea funcţionării unor structuri organizatorice. avertizoare luminoase. artificial. construit prin analogie cu un sistem tehnic original. există riscul devalorizării jocului şi inducerea în eroare a participanţilor.dezbaterea cu toţi participanţii a rezultatelor. financiar-contabile). jocurile de rol dobândesc variante (tipologii) diferite. .). . mai exact spus. un sistem tehnic.interpretarea rolurilor. . astfel încât să existe o corespondenţă biunivocă între elementele structurale şi funcţionale ale acestora. banalizarea şi chiar vulgarizarea unor roluri serioase şi complicate. aparţinând unui sistem socio-economic. simulare pentru mecanic de locomotivă. cu invitarea chiar a unor observatori. greşite. sonore etc.identificarea situaţiei interumane care se pretează la simulare prin joc de rol. jocul de competiţie (sport. ci şi aptitudini regizorale şi actoriceşti. socio-profesional (la istorie. 2.selectarea partenerilor şi instruirea lor cu privire la specificul şi exigenţele jocului de rol. jocul de rol specific într-un service. metoda nu este lipsită de anumite dezavantaje sau. Pentru evitarea unor asemenea situaţii. tehnică). jocul de rol în asistenţă medicală etc. pedagogie. stimulează efortul de autodepăşire şi autoperfecţionare. specialiştii propun. .modelarea situaţiei şi proiectarea scenariului.jocuri de rol cu caracter mai general: jocuri de reprezentare a structurilor. jocuri de decizie (ştiinţa conducerii. simulare pentru operator centrală electrică. într-o structură etapizată. ai mişcărilor corecte. evaluarea rezultatelor în funcţie de care se stabilesc intenţii de viitor. istorie). demersul pregătirii şi folosirii jocului de rol: . . la economie). de anumite dificultăţi în sens de aplicare: nu este o metodă uşor de aplicat. jocul de arbitraj (ştiinţe juridice. jocul de negociere. simulare pentru pilotarea avionului etc. Desigur. ai omisiunilor.5. . Având în vedere gama largă de posibilităţi de aplicare la obiectele de învăţământ. pentru că ea presupune din partea profesorului nu numai aptitudini pedagogice. prin aceasta. Mai mult. simulatorul încorporează în structura sa sau i se ataşează o serie de auxiliare impuse de specificul didactic al învăţării: înregistratori ai timpilor de reacţie. socio-cultural. Învăţarea pe simulatoare se practică mai ales la disciplinele ce-şi propun ca obiective dobândirea unor abilităţi şi competenţe acţional-practice (simulare pentru conducere auto. prin simplificarea.4.gradul de înţelegere şi participare activă a elevilor/studenţilor. . în absenţa unei proiectări şi pregătiri serioase. proiectarea şi pregătirea simulării de rol cere timp şi efort considerabil din partea cadrului didactic. jocul de-a ghidul şi vizitatorii.jocuri de rol cu caracter specific: jocul de simulare didactică. literatură. ştiinţe juridice.4. pe care specialiştii le grupează astfel: . economie. nuanţează şi flexibilizează conduita şi. Învăţarea pe simulatoare Simulatorul este o variantă de model obiectual.

autocontrolat etc. Cum era de aşteptat. instruirea programată şi-a lărgit şi adâncit baza ei teoretică şi a căpătat mari virtuţi aplicative.4. 2007. Vorbind despre IAC.5. rămâneri în urmă. p. Instruirea programată are. 2. execuţia operaţiilor. artificializând procesul de învăţământ. aplicarea instruirii programate a evidenţiat o serie de avantaje dar şi unele limite şi chiar dezavantaje. Instruirea programată În modelul clasic de instruire. Cucoş. cunoştinţe solicitate ulterior într-un context de activitate reală” (cf. Ca atare. evidenţiază două aspecte complementare: instrumentul tehnic utilizat în instruire şi metodologia instruirii în cazul folosirii acestuia. succesiuni stricte (…)” – Cerghit. a impus în ultimele decenii ale secolului al XX-lea instruirea asistată de calculator. p. procesele cibernetice pe care se bazează instruirea programată valorifică doar parţial procesul natural de învăţare. se pot verifica priceperi. deprinderi. prin programare se vizează aspectul instructiv al educaţiei şi mai puţin sau deloc aspectul formativ. El nu are informaţii operative şi de aceea nu poate interveni prompt şi optim pentru înlăturarea posibilelor neînţelegeri parţiale sau totale ale unor elevi. a unui stil de muncă activ. astfel. 2006.2. 277. 1994. 2. şi unele dezavantaje. creânduse. on line). Ca o reacţie la limitele modelului clasic de instruire.4. reducerea timpului de însuşire a cunoştinţelor.183). Aceasta reprezintă o adevărată revoluţie pentru metodologia şi tehnologia didactică. on line). între care s-ar număra: fărâmiţarea materiei conform principiului paşilor mici şi parcurgerea secvenţelor într-o ordine prestabilită limitează înţelegerea şi gândirea elevului. diminuări şi chiar „stingeri” ale intereselor de cunoaştere (Panţuru. facilitează observarea părţilor şi funcţionalitatea lor.5. Această metodă şi în acelaşi timp tehnică modernă constituie o consecinţă şi o aplicaţie a ciberneticii în procesul de învăţământ. parcurgerea integrală a programei în succesiunea paşilor ei. se urmăreşte realizarea unei ambianţe cât mai asemănătoare cu cea reală în care se desfăşoară acţiunea bazată pe folosirea sistemului respectiv. I. prin aceasta.1. În acelaşi timp. În rândul avantajelor se pot consemna: însuşirea cunoştinţelor în ritm propriu (conform posibilităţilor individuale).Utilizând o instalaţie de simulare. neînţelegerile se cumulează. s-a impus instruirea programată. devin bariere în înţelegerea cunoştinţelor viitoare. Panţuru (2007.4. „O astfel de situaţie analoagă uşurează studierea şi explicarea acţiunilor complexe. formarea. 2. în această variantă. . Instruirea asistată de calculator Nevoia de depăşire a limitelor instruirii programate şi nu numai. profesorul nu are posibilitatea să constate operativ (în timp optim) dacă fiecare dificultate întâlnită de elevi în lecţie a fost sau nu depăşită. Prin interpretarea procesului de învăţământ ca sistem cu comandă şi control şi prin aplicarea conexiunii inverse ca principiu al oricărei acţiuni eficiente în organizarea procesului de învăţare. condiţii pentru blocări în învăţare. formarea unor abilităţi specifice etc. asigurarea unui feed-back operativ. totuşi.5. Metodele de raţionalizare a conţinuturilor şi operaţiilor de predare/învăţare reprezintă acea categorie de metode care permit „organizarea învăţării în termeni de algoritmi şi de buclă de retroacţiune (feed-back = control imediat) sau structurări riguroase (conţinut şi operaţii de învăţare). întărirea imediată a răspunsurilor şi.

venind în sprijinul promovării învăţământului deschis şi la distanţă. sociale etc. ce solicită inteligenţă. . pp.încorporarea unei excelente baze de demonstraţii. 2006. .posibilitatea tratării interdisciplinare a conţinuturilor date. Cerghit (1988. Privind lucrurile analitic. în învăţare: o facilitarea accesului la informaţii. din punct de vedere al contribuţiei apreciabile la îmbunătăţirea calitativă a activităţilor şcolare. mai ales. consideră că din punct de vedere pedagogic calculatorul se poate utiliza: • în predare: o prezentarea sau transmiterea într-o formă „informatizabilă” a conţinutului.. atenţie şi creativitate.aspect care interesează în mod expres şi motiv pentru care pedagogii tratează această problemă nu în categoria mijloacelor de învăţământ.. o antrenarea elevilor în jocuri didactice de întreprindere. o reprezentarea (demonstrarea) modelelor cantitative sau structurale. 299-301): . urmărirea frecvenţei. o efectuarea unor exerciţii şi activităţi aplicative. .antrenarea subiecţilor în jocuri pedagogice/educational gaming. de gestiune etc.transmiterea sau prezentarea unor noi conţinuturi.prezentarea noilor informaţii într-o manieră interactivă. Teoretic vorbind. creativitate. ci. o ajutarea elevilor în rezolvarea unor probleme cu un grad mare de complexitate. situaţii. perspicacitate. o simularea unor fenomene fizice şi sociale. o individualizarea şi flexibilizarea instruirii. o favorizarea unui mod conversativ de lucru prin punerea de întrebări şi retroacţiuni specifice.predare . • • IAC îşi dovedeşte avantajele. de exemplificare şi concretizare a cunoştinţelor fundamentale. o ameliorarea aspectului obiectiv al evaluării cunoştinţelor însuşite.posibilitatea unui feed-back imediat. prin (Cerghit. . cazuri. fizice. .facilitează angajarea cognitivă a elevului. perspicacitate.. înregistrarea altor date privind evoluţiile elevilor. o evaluarea cu rapiditate şi mult mai detaliată a rezultatelor învăţării şi a calităţii proceselor de instruire.individualizarea instruirii. I. de mare efect dovedindu-se a fi simularea unor procese şi fenomene naturale. .evaluare. în evaluare-autoevaluare o creşterea autocontrolului la elevi. p. . o organizarea şi ghidarea învăţării independente ( tutorial model). experienţe de laborator. nu numai tehnologice. o diversificarea strategiilor didactice pe baza interacţiunii crescute între elev şi maşină etc. adaptarea nivelului de instruire la nivelurile individuale determinate de calitatea rezultatelor la învăţătură.proiectare . care solicită inteligenţă. ci a metodologiei didactice. . . calculatorul poate fi utilizat în toate componentele şi momentele procesului didactic .deschidere către utilizarea Internetului şi a altor surse multimedia.contribuţia notabilă la pregătirea individului pentru învăţarea continuă. .administrarea unor forme noi de evaluare şi de urmărire a progreselor înregistrate de elevi.învăţare . 209). .

Cristea. (coord. dar a cărei generalizare necesită timp. (1997). revăzută şi adăugită.. la toate stilurile cognitive etc. a dezvoltării în rândul cadrelor didactice a unei autentice „culturi informatice” (Cerghit. riscul pierderii obişnuinţei de a discuta. Bucureşti. I. ediţia a IV – a. Teoria şi metodologia instruirii.5. C. 301-302): costurile ridicate. Iaşi.-O. I.A. Metode de învăţământ. S. Iaşi Editura Polirom Panţuru. Teoria şi metodologia instruirii. 2006. IAC reprezintă o inovaţie complexă şi totuşi firească. I.ro/cursuri/pedagogie/teoria_si_metodologia_instruirii-8400. Cerghit enumeră (2006. „Metodologia procesului de învăţământ”.) (2008). BIBLIOGRAFIE Cerghit. D. S. revăzută şi adăugită. S. 2.Dintre criticile şi limitele aduse IAC. imposibilitatea înlocuirii experimentelor de laborator şi cercetărilor. Editura Polirom Cerghit. Nu se pune problema înlocuirii profesorului. Editura Universităţii „Transilvania” . izolarea elevului de colegii şi profesorii săi.. I. Editura Didactică şi Pedagogică R. (2006). (2007). Manual pentru definitivat şi gradul didactic II. Pânişoară. p. neadaptarea la toate tipurile de elevi. Iaşi. Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice. Editura Polirom Cucoş. 303). în Pregătirea psihopedagogică. Necşoi. de a argumenta şi contraargumenta. ediţia a III – a. Cerghit. Teoria şi metodologia evaluării. Metode de învăţământ. costuri şi eforturi umane. ci a modificării unora dintre rolurile şi funcţiile lui. (2008). I.. riscul de reducere a capacităţii de exprimare verbală a elevilor. (2008).html Panţuru. http://facultate. Braşov.regielive. pp.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful