2. 4. DESCRIEREA UNOR METODE DE ÎNVĂŢĂMÂNT 2.4.1.

Metodele de comunicare orală Vom aborda în cuprinsul acestui capitol metodele expozitive, în Capitolul 3 al prezentei lucrări urmând a fi tratate metodele interactive bazate pe învăţarea prin cooperare, iar în Capitolul 4, metodele interactive bazate pe declanşarea conflictului socio-cognitiv, deşi metodele moderne de interacţiune educaţională nu reprezintă o unitate de sine stătătoare a metodologiei instruirii, ci ele sunt o componentă a acesteia. Conform taxonomiei redate mai sus, metodele interactive fac parte din categoria metodelor de comunicare orală bazate pe conversaţie. S-a apelat la demarcaţia metodologia instruirii – metodologia interactivă bazată pe învăţarea prin cooperare şi colaborare – metodologia interactivă bazată pe declanşarea conflictului socio-cognitv , doar din considerente de organizare a conţinutului. Datorită diversităţii, numărului şi frecvenţei metodelor interactive de învăţământ, s-a recurs la tratarea acestora în capitole distincte. Metodele expozitive permit transmiterea ordonată a informaţiei, conferind cadrului didactic spontaneitate şi putere de adaptare la specificul temei şi la nivelul intelectual al ascultătorilor. Apelând la sursele bibliografice reprezentate de ediţiile din 1980, 1997 şi 2006 ale lucrării „Metode de învăţământ”, în care profesorul Ioan Cerghit a sintetizat rezultatele anilor de cercetare sistematică în domeniul metodologiei didactice, vom prezenta următoarele metode expozitive: 2.4.1.1. Explicaţia Este o cale uşoară, rapidă şi eficientă de dezvăluire, pe baza unei argumentaţii deductive, a unor date noi. Se enunţă mai întâi un concept, o definiţie, o regulă, un principiu etc. sau se prezintă un fenomen, un cuvânt nou, o expresie, o situaţie etc. şi numai după aceea se analizează şi exemplele sau argumentele (adică premisele, cauzele, relaţiile, aplicaţiile posibile etc. care conduc la înţelegerea şi confirmarea celor explicate). În funcţie de obiectivele dezvăluirii, se disting tipuri diferite de explicaţii, cum sunt: - explicaţia cauzală (de ce?), cu accentul pe relevarea cauzelor care justifică apariţia, manifestarea unui fenomen; - explicaţia normativă - de analiză, după criterii stabilite, a caracteristicilor esenţiale, a asemănărilor şi deosebirilor etc.; - explicaţia procedurală (cum?, care?), de evidenţiere a operaţiilor necesare pentru producerea unui lucru; - explicaţia teleologică (pentru ce?), în vederea justificării unei acţiuni prin referinţe la scop; - explicaţia consecutivă (care?), de prezentare în sens enumerativ a evenimentelor, ce conduc la o situaţie finală; - explicaţia prin mecanism (cum ?), de prezentare a principiilor funcţionării ş. a. 2.4.1.2. Naraţiunea (povestirea) Naraţiunea, care poate lua forma povestirii sau a basmului, este o metodă de mare succes, deoarece ea răspunde unei înclinaţii fireşti şi puternic resimţite la copii, aceea spre imaginar, miraculos, fantastic şi istorisire. Cu ajutorul povestirii, copiii pătrund cu uşurinţă în lumea basmelor şi a fabulelor, gustă farmecul legendelor şi al miturilor, trăiesc episoade

„legere” = citire. dar cel mai frecvent în cel universitar (cursul magistral). dar şi specific lucrurilor avute în vedere. În acest sens. prin recurgere la operaţii mintale de abstractizare şi generalizare. în loc să fie elaborate de către elevi prin structurări şi restructurări succesive. Metoda descrierii Este o metodă de cunoaştere prin atribuire de proprietăţi.1. imagini. Are caracterul unei înlănţuiri logice de raţionamente prin intermediul cărora . altele detestate de aceştia.4. filme etc. stare de spirit.1. prin intermediul cărora profesorul prezintă noţiunile. Practic. descrierea este cuprinsă în judecăţi şi se exprimă în proprietăţi de tipul „obiectul X este voluminos” sau „persoana Y este supărată” etc. faptele fundamentale şi generalizările. Este utilizată în învăţământul secundar.). Demonstraţia teoretică sau logică Demonstraţia logică este o cale deductivă care operează la nivelul raţionalului. principiile. Utilizarea acesteia dezvoltă spiritul de observaţie al elevilor şi capacitatea lor de a sesiza şi descrie ceea ce este general.3. Descrierea lasă cadrului didactic posibilitatea să redea verbal imaginea unui obiect.5. O povestire atractivă. Aceasta întreţine dorinţa copilului de a se afirma. teoriile. acestea sunt prezentate de către profesor.1. desene animate. conceptele. unui fapt. ori teoriile abstracte cu ajutorul unor definiţii. „prae” = în faţa cuiva. iau cunoştinţă de întâmplări spectaculoase şi de mare semnificaţie din viaţa unor personaje. participarea sa directă şi afectivă la conţinutul povestirii trezesc un registru larg de trăiri emotive „răscolitoare” în sufletul copiilor. fapt care explică valoarea educativă deosebită a acestei metode. să înfăţişeze direct aspectele realităţii înconjurătoare etc. Prelegerea Prelegerea (lat. eroi etc. să schiţeze cadrul natural şi uman în care se desfăşoară un eveniment. a unui adevăr.4.4. este întotdeauna urmărită cu încordare şi participare afectivă intensă. de a fi în centrul atenţiei. ea se înfăţişează ca o expunere formată din enunţuri. 2. context de relaţii etc.4. proiecţii de diapozitive sau diafilme. Este o fundamentare. înregistrări sonore. stăruind asupra aspectelor pregnante de formă. frumos şi urât. 2. de compătimire sau de bucurie. comun. Motiv pentru care este bine ca el să fie încurajat şi antrenat să povestească independent. Importantă este şi activitatea de repovestire. 2. caracteristicile unui personaj. oferind un bun prilej copiilor să descopere ceea ce este bine şi rău. nobleţe şi josnicie în conduita unor personaje. dimensiune. Descrierea rămâne. Într-o asemenea situaţie. de indignare şi durere. şi mai influentă atunci când îşi asociază un material ilustrativ şi sugestiv (desene. o observare adeseori mult prea dirijată şi interpretată din cauza intervenţiilor cadrului didactic preocupat să direcţioneze atenţia spre aspectele esenţiale şi importante. redată cu talent. de la cele de iubire. de confirmare prin exemple a celor afirmate. „citesc ceva în faţa unui auditoriu”) ocupă un loc însemnat în activitatea de predare (mai ales în cea de tip clasic).sau fapte istorice petrecute demult. prin raţionament logic. de a-şi manifesta capacitatea creativă. Caracterul nuanţat şi emoţional al exprimării celui care povesteşte. totuşi. unele îndrăgite. Cu atât mai mult povestirea poate să devină şi mai activizantă. admirabil şi respingător. a unor propoziţii urmate de demonstraţie. până la cele de ură.

enunţării unor ipoteze şi teorii. Prin asemenea intervenţii. orientează mai precis atenţia acestora în jurul ideilor esenţiale şi ajută la fixarea lor mai temeinică în memorie. 2. La sfârşitul fiecărei secvenţe principale se recomandă să se formuleze concluzii parţiale. nerezolvate. autoînvăţării) şi s-au înmulţit sursele de informare (manuale şi cursuri tipărite. formulând observaţii. în măsura în care logica expunerii este capabilă să inducă o logică corespunzătoare actului de învăţare.6. concluzii generale.1. relevării unor probleme rămase încă deschise. cerând lămuriri. destinat prezentării într-o formă vie a ideilor.). chimiei şi fizicii. seria de prelegeri ia forma cursului magistral. în formă verbală (orală sau scrisă) ori a unor simboluri foarte specializate (cele din domeniul matematicii şi al ştiinţelor naturii. se intenţionează să se sublinieze dificultăţile conceptuale. dezvăluirii argumentaţiei ştiinţifice.4.1. Cursul magistral În învăţământul universitar. se încearcă o înviorare a expunerii. prezintă unele avantaje. lucrări şi reviste de specialitate. concomitent cu mersul expunerii. ton şi accent trecerea de la o idee la alta.1.7. cu spirit critic şi simţ psihologic) din rândurile auditorului. prin formulări. ierarhizării stricte a ideilor şi coerenţei acestora. . să se concentreze interesul asupra argumentaţiei folosite. Ea se deosebeşte de prelegerea obişnuită prin prezenţa celui de-al doilea cadru didactic sau a unui membru (elev.1. survenite în momente oportune. de asemenea. Se utilizează. Planul de structurare a materiei se aduce la cunoştinţa elevilor/ studenţilor fie la începutul lecţiei (cursului). datelor controversate. stimulând întreţinerea unui dialog cu profesorul de la catedră. implicaţiile sociopractice etc. prin intermediul expunerii este prezentată substanţa învăţării. Metoda expunerii Metoda instruirii prin expunere se realizează cu ajutorul unor simboluri care pot fi cuvinte. Şi. 2.4. cursant bine informat. întrucât imprimă un curs mai dinamic gândirii logice a clasei de elevi sau grupelor de studenţi. În măsura în care s-au dezvoltat tehnicile (autoeducaţiei. fie pe parcursul acesteia. mai ales). să se dirijeze participarea grupului auditor. Expunerea cu oponent Expunerea cu oponent se prezintă ca o nouă variantă dramatizată a expunerii.4. cursanţilor etc. student. ea îşi va asigura eficienţa dorită. analizei şi interpretării critice a acestora etc. orientării de ansamblu a studenţilor.8. utilizarea prezentărilor Power Point. teoriilor proprii unui domeniu al cunoaşterii. Scrierea pe tablă sau pe folia de retroproiector a schemei. Realizarea unei prelegeri necesită o grijă deosebită de acordat esenţializării informaţiei.a. subliniindu-se cu atenţie. complexe multimedia ş. exemplele semnificative. aşadar. înregistrări electromagnetice de cursuri şi manuale. Deşi a făcut obiectul celor mai acerbe critici.se comunică un material informaţional nou sau puţin cunoscut care face obiectul unei teme din programă. ideile subordonate. care intervine în timpul expunerii. 2. punând întrebări. transmiterii terminologiei specifice. cu grijă dozate şi regizate. iar în partea finală. ca modalitate de prezentare cu anticipaţie a structurii logice a materiei care urmează a fi studiată ( prelegerea introductivă) sau de sintetizare a unui conţinut mai vast deja parcurs (prelegerea de sinteză). ponderea prelegerilor universitare s-a diminuat în raport cu utilizarea altor metode.

de a mijloci raportarea noţiunilor noi la propria experienţă teoretică şi practică câştigată deja de participanţi.4. de durată medie. de a prilejui noi asociaţii de idei şi de a găsi împreună căi de rezolvare a problemelor scoase în evidenţă. instrucţiuni cu privire la modul în care este necesar să se acţioneze în condiţii de maximă eficienţă. Abia în seminarul care urmează prelegerii-dezbatere aceştia îşi vor aduce propriile contribuţii şi îşi vor dovedi puterea de raţionament în elucidarea problemelor respective. se poate spune. De data aceasta.Folosirea acestei modalităţi de expunere. să stabilească relaţii de cooperare. schimbul de idei şi opinii infructuos şi deci. prin pauze. Această metodă este valabilă îndeosebi în condiţiile în care participanţii dispun de un bagaj de cunoştinţe în legătură cu tema prezentată. puncte de vedere. Prelegerea-dezbatere (discuţie) Prelegerea-dezbatere (discuţie). În cadrul instructajului se dau indicaţii obiective. Dezbaterea nu trebuie să se poarte aidoma aceleia dintr-un seminar obişnuit. este o enumerare de acţiuni care urmează a fi efectuate într-o anumită succesiune. menirea ei este să-i ajute pe participanţi să se clarifice mai profund şi sub multiple aspecte asupra ideilor şi punctelor de vedere exprimate. 2.profesori din aceeaşi echipă. cu deosebire aptitudinea de a şti să folosească adecvat procedeele şi mijloacele artei dramatice. după un plan prestabilit. ca şi conferinţa-dezbatere. puterea de a sugera prin nuanţele vorbirii. .1. Expunerea poate să capete o înfăţişare şi mai dramatizată atunci când este pregătită în cadrul unei echipe de profesori (după sistemul team-teaching). de specializare sau al altor acţiuni care ţin de educaţia adulţilor. în scopul precizării şi clarificării sarcinilor de îndeplinit. a condiţiilor şi regulilor de ordine şi disciplină. asupra modului său de a gândi şi de a pune în valoare sursele de informaţie cunoscute în parte şi de respectivii participanţi. profesorul (lectorul sau conferenţiarul) rosteşte la început o alocuţiune mai lungă (de cca. bine echilibrat.4. Instructajul Precede sau însoţeşte desfăşurarea unei activităţi practice. pretinzând profesorului şi oponentului său să „joace roluri”.9. opinii etc.1. solicită anumite calităţi artistice (de actor). care ia oarecum forma unui „spectacol didactic”. Este o metodă practicată cu succes mai ales în cadrul cursurilor de perfecţionare. În cazul acesta. Din partea celui care face expunerea se cere un real simţ al măsurii. ceea ce creează o bază de dezbateri imediate cu scopul de a problematiza conţinutul de idei comunicat. precum şi capacitatea de a realiza un acord perfect între calitatea dramatizării şi calitatea conţinuturilor de prezentat. oferă posibilitatea combinării expunerii mai lungi cu dezbaterile mai scurte. comenzi. îi dă posibilitatea să intre în dialog cu ascultătorii. Persistă însă riscul ca atunci când profesorul nu se poate asigura de o participare substanţială din partea interlocutorilor săi.. interpretarea şi eventual aplicarea celor expuse. să conceapă şi să realizeze dialoguri.10. discuţiile să devină superficiale. prin mimică şi gestică. inconsistente. de a adânci înţelegerea. a modului de comportare a elevilor sau. prescripţii. fiind preferată unei separări a acestora în şedinţe greoaie. 2. 25-30 de minute) în cadrul căreia înfăţişează principalele teze. dezbaterea să nu-şi atingă scopul. profesorul care va face expunerea propriu-zisă în faţa auditoriului se va vedea interpelat. de mai mulţi „oponenţi” . Trecerea de la expunere la dezbatere îi permite profesorului o oarecare detaşare de materialul prezentat.

a verifica şi asigura validitatea terminologică şi coerenţa logică a propriei construcţii mintale. Cartea. rapidă şi eficientă (Neacşu. estetice. 195). continuă să rămână un simbol al memoriei vii a umanităţii şi un mijloc de păstrare şi transmitere a spiritualităţii omeneşti (Cerghit. Panţuru (2007. educativ-formative. Metoda reflecţiei (originea: lat. „reflexio” = „întoarcere”) Reflecţia este o formă superioară a activităţii intelectuale prin care aceasta se orientează recurent asupra propriului conţinut de imagini şi concepte şi îndeosebi asupra modalităţii de lucru. examinarea logico-abstractă a conţinuturilor intelectuale. Trebuie făcută distincţia între reflectare şi meditaţie. deci trebuie familiarizaţi cu tehnicile de lectură (lectura rapidă.4. fireşte că duce la cunoaşterea de sine. al cărţii. 1988. în sensul că ultima se poate concentra asupra lumii.3.172-219).2. de tehnici de lectură activă. în ciuda unei concurenţe crescânde din partea tehnologiilor moderne de comunicare. deci. lectura exploratorie). elevii trebuie învăţaţi să utilizeze manualul.4. Se vorbeşte în prezent de strategia lecturii.4. Observaţia sistematică Observaţia sistematică şi independentă face parte din categoria metodelor care favorizează însuşirea unei experienţe deduse din contactul nemijlocit cu lumea reală a obiectelor şi fenomenelor.4. Panţuru (2008) descrie: 2. prin care aceasta se autoreglează conştient şi se autocontrolează deliberat. p. on line). actul lecturii şi studiul pe baza lecturii este un exerciţiu intelectual cu deosebite valenţe informativ-formative. În acelaşi timp.2. pe când prima se întoarce asupra înseşi proceselor intelectuale. volitive ale metodei studiului cu manualul şi cu alte surse bibliografice.192). studiul manualului. Metodele de explorare a realităţii După cum remarcă I. 1980. 2. lectura critică. Este adevărat că lectura şi studiul cu cartea sunt lucruri care se învaţă nu numai în primele patru clase. metodologia lecturii şi studiului eficient. termenul este apropiat de cel de introspecţie. Această investigaţie cu „deschidere” prin percepţie . fiind un fel de meditaţie despre gândirea proprie.4. Reflecţia. S. ca tendinţă de a analiza critic. Cerghit. a face noi legături. 2. ci de-a lungul întregii perioade şcolare şi chiar după aceea.1. Abordând categoria metodelor de explorare directă şi indirectă a realităţii. gândirea despre gândire. Metoda studiului cu manualul şi alte surse bibliografice Studiul individual bazat pe lectura textului scris este primordial în pregătirea „de acasă” a elevilor. Aşa cum spune S.1.2. constituie una dintre principalele surse de obţinere a unor noi cunoştinţe (2006. Este. Reflecţia este nivelul cel mai înalt al gândirii. Metodele de comunicare scrisă Metodele de comunicare scrisă presupun munca. ca reîntoarcerea gândirii asupra ei înseşi. pp. graţie valenţelor cognitive. lectura problematizată.3. Ideea de autoinstruire şi autoeducaţie nu poate fi separată de stăpânirea şi utilizarea eficientă a acestei metode. 2.2. a desluşi natura propriilor cunoştinţe. Vlăsceanu. cu substitutele realităţii. lectura lentă. experienţa proprie care derivă din contactul direct cu realiatea sau indirect.2. afectiv-motivaţionale. p. În această ipostază.

formând şi dezvoltând spiritul de observaţie. experimentul demonstrativ (de ilustrare.4. explicarea şi interpretarea unor fenomene din perspectiva unor sarcini concrete de învăţare. sociologie. prelucrarea datelor şi elaborarea concluziilor provizorii. Învăţarea prin metoda experimentului dobândeşte o configuraţie cu o anumită specificitate. Piaget. observaţia are o autentică valoare participativă. Această metodă se foloseşte mult în medicină. structurile perceptiv-exploratorii. pedagogie. Prin observaţie se urmăresc descifrarea. devenind „cazuri”. Această metodă de instruire/autoinstruire se foloseşte mai mult în ştiinţele naturii. dar şi în economie.2. efectuarea experimentului propriu-zis. cărora li se asociază capacitatea de a combina diversele ipoteze şi de a verifica experimental (cf. ştiinţele tehnice şi ştiinţele socioumane. 2. fotografii. lăsând elevilor posibilitatea să intervină ei înşişi în determinarea şi variaţia condiţiilor de desfăşurare a unui fenomen sau proces. identificarea şi formularea explicită a problemei de rezolvat.4. emit ipoteze şi explică esenţa acestui fenomen). istorie. deci. Activitatea experimentală poate îmbrăca mai multe forme. p. unde pot fi modificate anumite variabile pentru a le sesiza. aceasta devine un act experimental. variantele experimentului sunt: experimentul cu caracter de cercetare. în caz de reuşită. De obicei. Neacşu.3. Iniţierea în cercetarea experimentală e potrivit să înceapă la vârsta de 12-15 ani. devenind ieşite din comun. 1988. se formulează concluzia generală a experimentului). principii de funcţionare etc.3. în scopul sesizării şi descifrării unor noi aspecte ale realităţii şi îmbogăţirii cunoaşterii despre aceasta. drept. experimentul destinat formării deprinderilor psiho-motorii (realizat şi repetat de elevi pentru formarea abilităţilor sportive. raportarea concluziilor la ipoteze şi validarea sau invalidarea acestora (în caz de nereuşită.3. extrem de util cultivării creativităţii ştiinţifice şi spiritului de invenţie” (Cerghit. Vlăsceanu. măsura şi evalua influenţa. fie sub îndrumarea cadrului didactic. 1980. în sens pozitiv sau negativ. tabele. desene. observarea şi consemnarea rezultatelor obţinute. descrierea. 2. rezultatele observaţiei sunt prezentate şi interpretate cu ajutorul unor rapoarte. psihologie. etică. spune J. experimentul aplicativ (verificarea unor idei teoretice.provocat. referate. management şi chiar în ştiinţele tehnice. receptivitatea şi acuitatea discriminativă a elevilor. înregistrări etc. elaborarea planului de cercetare. formularea ipotezei de cercetare. a substanţelor). cum ar fi judecata ipotetică şi raţionamentul ipotetico-deductiv. grafice. deoarece în această perioadă se structurează gândirea formală. După scopul didactic urmărit. procesul se reia de la capăt.47). de susţinere a explicaţiei). Ca acţiune exploratorie intenţionată. menit să familiarizaze elevii cu demersul investigaţiei ştiinţifice (elevii observă fenomenul produs. experimentul negativ (de corectare a unor reprezentări greşite ale elevilor despre un fenomen sau proces). de mânuire a aparatelor. se însuşesc anumite instrumente intelectuale necesare experimentării propriu-zise.193).intenţionată constă în urmărirea atentă de către elevi a unor obiecte şi fenomene. Studiul de caz Este o metodă de instruire şi de învăţare activă prin cercetarea unor evenimente ce se abat de la normal. Studiul de caz s-a născut din necesitatea găsirii unor căi noi de apropiere a .). a cărei structurare este dată de parcurgerea unei suite de acţiuni: crearea unei justificări (motivaţia acţiunii). p. fie în mod autonom. Metoda experimentului „Când observaţia ia un caracter intenţionat .

organizează şi conduce întregul proces de analiză a acestuia. pe care aceştia urmează să o analizeze sub toate aspectele. Mai mult. În cazul acestei metode. b) studiul analitic şi aprofundat al cazului (întrebări puse profesorului. există procese ce se produc în timp îndelungat sau în fracţiuni de secundă. dirijează dezbaterile. cât şi la studierea unor situaţii concrete luate din viaţa şi practica umană. căutarea şi găsirea mai multor variante de soluţionare a problemelor au un rol formativ deosebit”. soluţiile la care pot ajunge elevii. Chiş (2001) consideră că un caz selecţionat în vederea utilizării sale trebuie să întrunească anumite condiţii: a) să fie autentic. numai că în practică lucrul acesta nu este totdeauna posibil. prin participarea directă la soluţionarea sau optimizarea cazului.procesului de învăţare de modelul vieţii şi practicii. Metoda demonstraţiei Desigur. există obiecte. antrenează capacitatea de a anticipa evoluţia evenimentelor şi adoptarea unor decizii eficiente. M. în schimb nu trebuie să anticipeze el ipotezele. studierea unor surse etc). gradului . rarităţii. profesorul prezintă cazul. care cere o decizie. documentare practică. Funcţionalitatea sa se referă atât la procesul achiziţiei de noi informaţii cu caracter teoretic. fenomene inaccesibile unei abordări directe din cauza dimensiunilor lor. De aceea. În cazul acestei metode nu cantitatea (numărul cazurilor studiate) contează. ci calitatea. Aşa cum subliniau M. autentică. Ionescu şi V. Mai mult. ci potenţează rolul profesorului drept coordonator al studiului de caz. Numai respectând aceste exigenţe. intenţia de a pune elevul în contact direct cu realitatea a fost şi va fi unul din dezideratele majore ale didacticii. o stare de lucruri mai generală. cu posibilitatea extrapolării şi transferului experienţei şi strategiei utilizate în analiza. să le selecteze.3.4. c) cazul să fie o situaţie „totală”. un diagnostic sau şi un diagnostic şi o decizie. să le compare cu ale celorlalţi şi să facă evaluări corecte. b) să fie o situaţieproblemă. confruntarea lor şi alegerea celei optime. „studierea unei situaţii tipice. studiul de caz devine un autentic exerciţiu al căutării. Chiş (2001). după cum nu trebuie să impună necondiţionat soluţia proprie. pe care elevii să o adopte pentru că este a profesorului. Caracteristic acestei metode îi este faptul că ea permite elevilor o confruntare directă cu o situaţie reală. În aceste condiţii. elevii se obişnuiesc să adune informaţii. este necesar să se asigure cadrul teoretic corespunzător analizei şi să se valorifice funcţia de model pentru întreaga clasă de fenomene din care face parte cazul cercetat. Există evenimente ce deja aparţin trecutului. c) organizarea sistemului de cunoştinţe necesare rezolvării cazului. există spaţii geografice îndepărtate. considerată ca reprezentativă pentru o clasă de fenomene. Ionescu şi V. a unui caz din unghiuri de vedere diferite. Studiul unui caz este un demers ce parcurge mai multe etape: a) identificarea cazului.4. e) verificarea experimentală a soluţiei. este important să se stabilească de fiecare dată funcţia instructiv-educativă a fiecărui caz. elevul se obişnuieşte să-şi argumenteze ipotezele şi explicaţiile proprii. 2. Discret şi cu tact. respectiv să conţină toate datele necesare. caracterul ei activizator nu diminuează. rezolvarea sau optimizarea altor cazuri. înţelegerea. Metoda stimulează şi dezvoltă capacitatea de examinare critică a diferitelor variante de soluţionare sau optimizare. chiar poate sugera cât mai multe variante de soluţionare. să le valorifice şi să elaboreze decizii în mod argumentat. descoperirii şi găsirii de răspunsuri în soluţionarea unor cazuri mai mult sau mai puţin similare. d) stabilirea diferitelor variante.

demonstraţia se particularizează în: demonstraţia pe viu a unor obiecte. după formă. figurativ sau simbolic. . există modele obiectuale. acţiuni în starea lor naturală de existenţă şi manifestare. p. funcţionarea în ansamblu sau a unor componente ale sistemului. pe baza analogiei lui cu sistemul original. fenomene sau substitute ale acestora în scopul asigurării unui suport concretsenzorial. modele spaţiale ale moleculelor.în funcţie de rolul îndeplinit. hărţi în relief etc. care permit o explorare indirectă a realului. Modelul este un sistem obiectual. procese. cu ajutorul modelelor.187).după natura lor. a demonstra înseamnă a arăta. modelarea didactică familiarizează elevii cu raţionamentul analogic. În funcţie de materialul intuitiv utilizat. teoretică. Aplicând modelul.). constatări. serveşte drept mijloc pentru a studia indirect proprietăţile şi transformările sistemului original. la matematică. . La rândul lor. demonstraţia cu ajutorul modelelor. schema reflexului condiţionat etc. b) modele similare sau identice. Demonstraţia didactică constă în prezentarea structurală şi funcţională a unor obiecte. stimulează cunoaşterea euristică şi uşurează structurarea operaţiilor mintale pe baza interiorizării acţiunilor cu obiectele. figurative şi simbolice. demonstraţia cu ajutorul imaginilor audio-vizuale etc. Multitudinea ipostazelor realităţii a impus reproductiv-analogic o mare varietate de modele.mulaje. modelele pot fi: explicative (cele care vizează şi susţin înţelegerea) şi predictive (cele care dezvăluie transformările care vor surveni pe parcurs în obiectul sau procesul cercetat. cristalelor etc. De asemenea. de exemplu. 1980. şi care. cunoaşterea devine mai uşoară. Modelele ideale se se exprimă prin idei sau ecuaţii logico-matematice de diferite grade de generalitate.de periculozitate etc. Scopul didactic al modelării unui sistem complex este creşterea eficienţei cunoştinţelor elevilor. În cazurile acestea. Demonstraţia inductivă (demonstraţia bazată pe intuiţie) trebuie diferenţiată de demonstraţia deductivă. se recurge la substituenţi sau la diferite materiale ajutătoare. . ce au la bază asemănarea fizică cu obiectul reprezentat (miniaturi cu structură foarte asemănătoare cu a originalului . demonstraţia figurativă (cu ajutorul reprezentărilor grafice). acţiuni reale sau artificiale. a prezenta obiecte. fenomene. interpretări (Cerghit. Modelarea Este metoda de a cerceta (studia) obiecte şi fenomene din natură şi societate. Aşa cum o indică şi latinescul „demonstro”. c) modele materiale analogice (structura atomului. Diversitatea acestora a impus mai multe criterii de clasificare: . de la care se pleacă şi se construiesc reprezentări. care va confirma consistenţa unor adevăruri sau va facilita execuţia corectă a unor acţiuni ce stau la baza unor comportamente practice.5.pornind de la raportul cu originalul. structură. mai rapidă şi mai consistentă. modelele materiale pot fi structurate în trei grupe: a) modele ce reproduc relaţiile spaţiale ale obiectelor (machete. 2. figurativ sau simbolic. din perceperea şi analiza cărora să se decanteze elementele fundamentale ale cunoaşterii.). La baza demonstraţiei cu caracter inductiv se află un suport material natural.). elaborat cu scopul de a înlocui originalul care de obicei este un sistem mai complex. utilizată.4.3. Analogia se referă la formă. proprietăţile şi legile lor de funcţionare. modelele se împart în: materiale (reale) şi ideale (mintale).

p. vom descrie aici: 2. Panţuru (2007. dezvoltarea operaţiilor mintale şi articularea lor în structuri operaţionale. priceperi. „exercitium” din „exercere” = acţiune repetată în vederea dobândirii unei îndemânări.4.4. 2. Marea varietate a situaţiilor în care se practică această metodă a dus la apariţia mai multor variante ale exerciţiului. numite de psihologi interferenţe. combinate.2.187). Pe lângă formarea şi consolidarea unor deprinderi. există exerciţii gramaticale. există exerciţii . de la învăţarea vorbirii corecte a limbii materne. exercitarea funcţiilor) reprezintă o modalitate de efectuare conştientă şi repetată a unor operaţii și acţiuni mintale sau motrice în vederea dobândirii şi/sau consolidării unor cunoştinţe şi abilităţi. Metoda exerciţiului are în principiu un caracter algoritmic.4. exerciţii de bază.4. „încheierea unui ciclu complet al procesualităţii învăţării” (Cerghit. semidirijate. colective. exerciţii de evaluare. exerciţiul poate realiza şi alte sarcini: adâncirea înţelegerii unor concepte. după numărul subiecţilor participanţi. principii şi teorii învăţate. pot fi: exerciţii introductive (de iniţiere). 242).4. Metoda exerciţiului devine cu atât mai productivă şi eficientă cu cât se cunosc şi se respectă anumite cerinţe ce ţin atât de subiectul ce utilizează această metodă. on line). prescrise. Metodele de acţiune (practice) Învăţământul nu poate să rămână numai la teoretizări. Mai mult. p. Trebuie făcută şi precizarea că exerciţiul presupune o suită de acţiuni ce se reiau relativ identic şi care se finalizează prin formarea unor componente automatizate ale comportamentelor elevilor. de autocunoaştere.1. Astfel. consolidarea cunoştinţelor şi deprinderilor însuşite. tehnice etc. sportive. matematice. după gradul de intervenţie a cadrului didactic. de dezvoltare a funcţiilor şi capacităţilor psihice. efort. în sensul că presupune anumite secvenţe riguroase.2. 2006. de creaţie. aşa cum spunea I. prin aceasta. exerciţiul se poate adapta tuturor formelor de activitate şi oricărui nivel de instruire sau de formare. prevenirea/combaterea uitării şi evitarea interacţiunilor negative. literare. cât şi de strategia şi contextul în care se foloseşte. dezvoltarea unor trăsături de voinţă şi caracter. deprinderi. de cacul mintal. exerciţii de consolidare. reguli.dirijate. ca metodă sau procedeu. de comportament în situaţii specifice. după disciplinele de învăţământ unde sunt practicate. p. libere (autodirijate). ordonate într-o succesiune de „paşi” ce se repetă întocmai (cf. Cucoş. după funcţiile îndeplinite. producerea unor stări afective pozitive generate de satisfacţia reuşitei şi.196). de formare a deprinderilor practice.4. 1994. Cerghit. exerciţiile pot fi: de comunicare. a unor motivaţii necesare învăţării. Proiectul sau tema de cercetare-acţiune . în acest fel. ci recurge la aplicarea cunoştinţelor teoretice în practică. Metoda exerciţiului (lat. asigurând. Dintre metodele de acţiune reală şi simulată abordate de către S. ce pot fi clasificate după anumite criterii. după obiectivul pedagogic vizat. artistice. exerciţiile sunt: individuale. de echipă. până la deprinderea calculului matematic sau mânuirea corectă a instrumentaţiei de cunoaştere ori de practicare a unei profesiuni (1988.

poate fi utilizat în diverse activităţi şi concretizat în diverse domenii: efectuarea de investigaţii în mediul înconjurător. dezvoltarea capacităţii de înţelegere a opiniilor. diferite funcţii. proiectarea şi confecţionarea unor aparate. operaţia. conduite. proiectării şi acţiunii practice. instalaţii. Specific pentru această metodă este faptul că ea este o cale de învăţare bazată pe anticiparea mintală a unei acţiuni şi executarea ei în mod independent sau în echipă. înţelege şi evalua orientările valorice ale partenerilor de interacţiune. să formuleze şi să experimenteze strategii de acţiune.4. proprii învăţării şcolare (Cerghit. Deci. Metoda jocului de simulare Este o modalitate activă de predare-învăţare. Împrejurările variate de viaţă au impus jocuri de simulare variate ca tipuri. chiar lucrări de diplomă cu finalizare practică. relaţii.198).4.. 1988. 2. de exersare a gândirii experimental-constructive. printr-o participare efectivă prin joc. Astfel. asigurând problematizarea graţie dramatizării. ocupaţii. Realizarea proiectului este un prilej de obiectivare a pregătirii teoretice.4. în mod artificial. Vlăsceanu. activităţi de conducere etc. Prin ea se reproduc. exersarea capacităţii de opţiune şi decizie. Metoda jocului didactic Folosită mai mult la clasele mici. Între avantajele metodei se înscriu următoarele: activizează elevii cognitiv. formarea experienţei şi a capacităţii de a rezolva probleme de viaţă etc. afectiv. deprinderea. machete. de învăţare prin cooperare şi de formare a unor calităţi social-morale. proiectul îmbină munca teoretică (investigaţia ştiinţifică) cu acţiunea practică a elevului sau a studentului. mai exact spus.Proiectul este o modalitate de instruire/autoinstruire prin intermediul căreia elevii. un album. să evalueze situaţii şi rezultate. Produsele obţinute prin această metodă sunt rodul cercetării. De fapt. social-culturale etc. este vorba de zona de interferenţă dintre joc şi învăţare sau. se pot simula ipostaze veridice din viaţa şi activitatea adulţilor ce ţin de acţiuni. 2. o instalaţie.4. să adopte decizii. p.4.. o culegere tematică. În jocurile didactice se îmbină cu bune rezultate instructive spontanul şi imaginativul din structura psihicului infantil. cu efortul programat şi solicitant de energii intelectuale şi fizice. activităţi. dar mai ales studenţii efectuează o cercetare orientată spre obiective practice şi finalizată într-un produs ce poate fi un obiect. fapte. strategia de lucru care trebuie însuşite sunt transpuse prin simulare într-o situaţie de joc. dezvoltarea spiritului de observaţie şi a capacităţii de a surprinde. învăţarea rolurilor impuse de anumite statusuri profesionale. de folosirea jocului ca pretext pentru a face învăţarea mai antrenantă şi mai plăcută. Asumându-şi anumite roluri. elevii sunt puşi să simuleze acţiuni. simţire şi acţiune specifice unui anumit status. comerciale.3. în funcţie de tema şi natura sarcinii urmărite. conduita. trăirilor şi aspiraţiilor altora prin transpunerea în situaţia lor. are drept specific faptul că informaţia. sporind . Ca obiective generale vizate prin această metodă se pot evidenţia: învăţarea modurilor de gândire. participări la elaborarea şi punerea în practică a unor proiecte industriale. lucrări ştiinţifice pe o temă dată. o lucrare ştiinţifică etc. motivaţional şi acţional. ca şi fenomene ce se produc în natură şi care intră în obiectivele pedagogice ale diferitelor discipline de învăţământ. un aparat. Proiectul poate lua forme variate. conduite etc.

ştiinţe juridice. financiar-contabile). Având în vedere gama largă de posibilităţi de aplicare la obiectele de învăţământ. jocul de arbitraj (ştiinţe juridice. Învăţarea pe simulatoare se practică mai ales la disciplinele ce-şi propun ca obiective dobândirea unor abilităţi şi competenţe acţional-practice (simulare pentru conducere auto. pe care specialiştii le grupează astfel: . ai mişcărilor corecte. jocul de-a ghidul şi vizitatorii. . demersul pregătirii şi folosirii jocului de rol: . . Pentru evitarea unor asemenea situaţii. prin simplificarea. sonore etc. un sistem tehnic. ştiinţe juridice. stimulează efortul de autodepăşire şi autoperfecţionare. aparţinând unui sistem socio-economic. jocul de rol în asistenţă medicală etc. economie. proiectarea şi pregătirea simulării de rol cere timp şi efort considerabil din partea cadrului didactic. simulare pentru operator centrală electrică. jocurile de rol dobândesc variante (tipologii) diferite. artificial. Mai mult. jocul de competiţie (sport. 2. teatru. . socio-cultural. mai exact spus.interpretarea rolurilor. de anumite dificultăţi în sens de aplicare: nu este o metodă uşor de aplicat. există riscul devalorizării jocului şi inducerea în eroare a participanţilor. banalizarea şi chiar vulgarizarea unor roluri serioase şi complicate. . permite un autocontrol eficient al conduitelor achiziţionate datorită interacţiunii participanţilor.jocuri de rol cu caracter mai general: jocuri de reprezentare a structurilor. la economie).5. cu invitarea chiar a unor observatori.jocuri de rol cu caracter specific: jocul de simulare didactică. jocuri ce ajută înţelegerea funcţionării unor structuri organizatorice. în absenţa unei proiectări şi pregătiri serioase. într-o structură etapizată. prin aceasta. greşite. îmbogăţeşte.identificarea situaţiei interumane care se pretează la simulare prin joc de rol. tehnică). .). astfel încât să existe o corespondenţă biunivocă între elementele structurale şi funcţionale ale acestora. nuanţează şi flexibilizează conduita şi.4.gradul de înţelegere şi participare activă a elevilor/studenţilor.dezbaterea cu toţi participanţii a rezultatelor. jocuri de decizie (ştiinţa conducerii.modelarea situaţiei şi proiectarea scenariului. ci şi aptitudini regizorale şi actoriceşti. jocul de rol specific într-un service. specialiştii propun.4. literatură. pentru că ea presupune din partea profesorului nu numai aptitudini pedagogice. simulatorul încorporează în structura sa sau i se ataşează o serie de auxiliare impuse de specificul didactic al învăţării: înregistratori ai timpilor de reacţie. Învăţarea pe simulatoare Simulatorul este o variantă de model obiectual. simulare pentru pilotarea avionului etc. .selectarea partenerilor şi instruirea lor cu privire la specificul şi exigenţele jocului de rol. comunicarea şi cooperarea interumană etc. construit prin analogie cu un sistem tehnic original. . istorie). avertizoare luminoase. jocul de negociere. socio-profesional (la istorie. metoda nu este lipsită de anumite dezavantaje sau. pedagogie. Desigur.învăţarea individuală a rolului de către fiecare „actor” prin studiul fişei rolului. simulare pentru mecanic de locomotivă. evaluarea rezultatelor în funcţie de care se stabilesc intenţii de viitor. ai omisiunilor.

El nu are informaţii operative şi de aceea nu poate interveni prompt şi optim pentru înlăturarea posibilelor neînţelegeri parţiale sau totale ale unor elevi. profesorul nu are posibilitatea să constate operativ (în timp optim) dacă fiecare dificultate întâlnită de elevi în lecţie a fost sau nu depăşită. I.4. Ca atare. creânduse. 2. se pot verifica priceperi. cunoştinţe solicitate ulterior într-un context de activitate reală” (cf. astfel. 2. Această metodă şi în acelaşi timp tehnică modernă constituie o consecinţă şi o aplicaţie a ciberneticii în procesul de învăţământ. în această variantă. autocontrolat etc. şi unele dezavantaje. Instruirea programată În modelul clasic de instruire. rămâneri în urmă. a unui stil de muncă activ. Instruirea programată are. Cucoş.4. Aceasta reprezintă o adevărată revoluţie pentru metodologia şi tehnologia didactică.2. execuţia operaţiilor. În rândul avantajelor se pot consemna: însuşirea cunoştinţelor în ritm propriu (conform posibilităţilor individuale). succesiuni stricte (…)” – Cerghit. „O astfel de situaţie analoagă uşurează studierea şi explicarea acţiunilor complexe. Vorbind despre IAC. se urmăreşte realizarea unei ambianţe cât mai asemănătoare cu cea reală în care se desfăşoară acţiunea bazată pe folosirea sistemului respectiv. între care s-ar număra: fărâmiţarea materiei conform principiului paşilor mici şi parcurgerea secvenţelor într-o ordine prestabilită limitează înţelegerea şi gândirea elevului. 1994.4.1. reducerea timpului de însuşire a cunoştinţelor. on line). facilitează observarea părţilor şi funcţionalitatea lor.5.5. Panţuru (2007. devin bariere în înţelegerea cunoştinţelor viitoare. parcurgerea integrală a programei în succesiunea paşilor ei. deprinderi. 2007. evidenţiază două aspecte complementare: instrumentul tehnic utilizat în instruire şi metodologia instruirii în cazul folosirii acestuia. Ca o reacţie la limitele modelului clasic de instruire. a impus în ultimele decenii ale secolului al XX-lea instruirea asistată de calculator. condiţii pentru blocări în învăţare. 277. instruirea programată şi-a lărgit şi adâncit baza ei teoretică şi a căpătat mari virtuţi aplicative. neînţelegerile se cumulează.Utilizând o instalaţie de simulare. s-a impus instruirea programată. prin aceasta. formarea unor abilităţi specifice etc.5. Metodele de raţionalizare a conţinuturilor şi operaţiilor de predare/învăţare reprezintă acea categorie de metode care permit „organizarea învăţării în termeni de algoritmi şi de buclă de retroacţiune (feed-back = control imediat) sau structurări riguroase (conţinut şi operaţii de învăţare). artificializând procesul de învăţământ. diminuări şi chiar „stingeri” ale intereselor de cunoaştere (Panţuru.183). întărirea imediată a răspunsurilor şi. asigurarea unui feed-back operativ. Instruirea asistată de calculator Nevoia de depăşire a limitelor instruirii programate şi nu numai. totuşi. . Prin interpretarea procesului de învăţământ ca sistem cu comandă şi control şi prin aplicarea conexiunii inverse ca principiu al oricărei acţiuni eficiente în organizarea procesului de învăţare. În acelaşi timp. p. prin programare se vizează aspectul instructiv al educaţiei şi mai puţin sau deloc aspectul formativ. aplicarea instruirii programate a evidenţiat o serie de avantaje dar şi unele limite şi chiar dezavantaje. p. on line). 2. Cum era de aşteptat. 2006. procesele cibernetice pe care se bazează instruirea programată valorifică doar parţial procesul natural de învăţare. formarea.

prin (Cerghit. înregistrarea altor date privind evoluţiile elevilor. perspicacitate.predare . creativitate. cazuri. • • IAC îşi dovedeşte avantajele. care solicită inteligenţă.învăţare .aspect care interesează în mod expres şi motiv pentru care pedagogii tratează această problemă nu în categoria mijloacelor de învăţământ. o efectuarea unor exerciţii şi activităţi aplicative. 209). experienţe de laborator. o ajutarea elevilor în rezolvarea unor probleme cu un grad mare de complexitate. urmărirea frecvenţei.. . ce solicită inteligenţă. pp.individualizarea instruirii. . o individualizarea şi flexibilizarea instruirii. .facilitează angajarea cognitivă a elevului. adaptarea nivelului de instruire la nivelurile individuale determinate de calitatea rezultatelor la învăţătură.prezentarea noilor informaţii într-o manieră interactivă. calculatorul poate fi utilizat în toate componentele şi momentele procesului didactic . de exemplificare şi concretizare a cunoştinţelor fundamentale. o reprezentarea (demonstrarea) modelelor cantitative sau structurale..deschidere către utilizarea Internetului şi a altor surse multimedia. . o ameliorarea aspectului obiectiv al evaluării cunoştinţelor însuşite. ci.contribuţia notabilă la pregătirea individului pentru învăţarea continuă. 299-301): .proiectare . p. atenţie şi creativitate. nu numai tehnologice. o simularea unor fenomene fizice şi sociale.posibilitatea unui feed-back imediat. ci a metodologiei didactice. mai ales. Privind lucrurile analitic. de gestiune etc. .antrenarea subiecţilor în jocuri pedagogice/educational gaming.. fizice. 2006. . . o evaluarea cu rapiditate şi mult mai detaliată a rezultatelor învăţării şi a calităţii proceselor de instruire. de mare efect dovedindu-se a fi simularea unor procese şi fenomene naturale. Teoretic vorbind. situaţii. o antrenarea elevilor în jocuri didactice de întreprindere. o favorizarea unui mod conversativ de lucru prin punerea de întrebări şi retroacţiuni specifice. . consideră că din punct de vedere pedagogic calculatorul se poate utiliza: • în predare: o prezentarea sau transmiterea într-o formă „informatizabilă” a conţinutului. în evaluare-autoevaluare o creşterea autocontrolului la elevi.posibilitatea tratării interdisciplinare a conţinuturilor date. o organizarea şi ghidarea învăţării independente ( tutorial model). . I.încorporarea unei excelente baze de demonstraţii. Cerghit (1988.evaluare. venind în sprijinul promovării învăţământului deschis şi la distanţă. perspicacitate. sociale etc. o diversificarea strategiilor didactice pe baza interacţiunii crescute între elev şi maşină etc. din punct de vedere al contribuţiei apreciabile la îmbunătăţirea calitativă a activităţilor şcolare. în învăţare: o facilitarea accesului la informaţii. .administrarea unor forme noi de evaluare şi de urmărire a progreselor înregistrate de elevi.transmiterea sau prezentarea unor noi conţinuturi. .

Metode de învăţământ. costuri şi eforturi umane. Cerghit. (1997).) (2008). Iaşi. pp.-O. Cerghit enumeră (2006.A. (2008). revăzută şi adăugită. 301-302): costurile ridicate.Dintre criticile şi limitele aduse IAC. ci a modificării unora dintre rolurile şi funcţiile lui. neadaptarea la toate tipurile de elevi. dar a cărei generalizare necesită timp. Necşoi. (2008). Iaşi Editura Polirom Panţuru. riscul pierderii obişnuinţei de a discuta. C.html Panţuru. D. Teoria şi metodologia instruirii. Braşov. Nu se pune problema înlocuirii profesorului. I.ro/cursuri/pedagogie/teoria_si_metodologia_instruirii-8400. (coord. Manual pentru definitivat şi gradul didactic II. I. Teoria şi metodologia evaluării. I.. IAC reprezintă o inovaţie complexă şi totuşi firească. p. în Pregătirea psihopedagogică. „Metodologia procesului de învăţământ”. Metode de învăţământ.. Teoria şi metodologia instruirii. imposibilitatea înlocuirii experimentelor de laborator şi cercetărilor. BIBLIOGRAFIE Cerghit. revăzută şi adăugită. Bucureşti. S.5. (2006). riscul de reducere a capacităţii de exprimare verbală a elevilor. de a argumenta şi contraargumenta. 2. (2007). la toate stilurile cognitive etc. ediţia a III – a. Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice. S.. Editura Polirom Cucoş. I. 2006. Iaşi. Cristea. ediţia a IV – a.regielive. Editura Didactică şi Pedagogică R. Editura Universităţii „Transilvania” . Editura Polirom Cerghit. a dezvoltării în rândul cadrelor didactice a unei autentice „culturi informatice” (Cerghit. I. 303). S. http://facultate. izolarea elevului de colegii şi profesorii săi. Pânişoară.