P. 1
88013192-descrierea-metodelor

88013192-descrierea-metodelor

|Views: 12|Likes:
Published by Cristina Chelu
Metode de invatamant
Metode de invatamant

More info:

Published by: Cristina Chelu on Apr 11, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

04/29/2014

pdf

text

original

2. 4. DESCRIEREA UNOR METODE DE ÎNVĂŢĂMÂNT 2.4.1.

Metodele de comunicare orală Vom aborda în cuprinsul acestui capitol metodele expozitive, în Capitolul 3 al prezentei lucrări urmând a fi tratate metodele interactive bazate pe învăţarea prin cooperare, iar în Capitolul 4, metodele interactive bazate pe declanşarea conflictului socio-cognitiv, deşi metodele moderne de interacţiune educaţională nu reprezintă o unitate de sine stătătoare a metodologiei instruirii, ci ele sunt o componentă a acesteia. Conform taxonomiei redate mai sus, metodele interactive fac parte din categoria metodelor de comunicare orală bazate pe conversaţie. S-a apelat la demarcaţia metodologia instruirii – metodologia interactivă bazată pe învăţarea prin cooperare şi colaborare – metodologia interactivă bazată pe declanşarea conflictului socio-cognitv , doar din considerente de organizare a conţinutului. Datorită diversităţii, numărului şi frecvenţei metodelor interactive de învăţământ, s-a recurs la tratarea acestora în capitole distincte. Metodele expozitive permit transmiterea ordonată a informaţiei, conferind cadrului didactic spontaneitate şi putere de adaptare la specificul temei şi la nivelul intelectual al ascultătorilor. Apelând la sursele bibliografice reprezentate de ediţiile din 1980, 1997 şi 2006 ale lucrării „Metode de învăţământ”, în care profesorul Ioan Cerghit a sintetizat rezultatele anilor de cercetare sistematică în domeniul metodologiei didactice, vom prezenta următoarele metode expozitive: 2.4.1.1. Explicaţia Este o cale uşoară, rapidă şi eficientă de dezvăluire, pe baza unei argumentaţii deductive, a unor date noi. Se enunţă mai întâi un concept, o definiţie, o regulă, un principiu etc. sau se prezintă un fenomen, un cuvânt nou, o expresie, o situaţie etc. şi numai după aceea se analizează şi exemplele sau argumentele (adică premisele, cauzele, relaţiile, aplicaţiile posibile etc. care conduc la înţelegerea şi confirmarea celor explicate). În funcţie de obiectivele dezvăluirii, se disting tipuri diferite de explicaţii, cum sunt: - explicaţia cauzală (de ce?), cu accentul pe relevarea cauzelor care justifică apariţia, manifestarea unui fenomen; - explicaţia normativă - de analiză, după criterii stabilite, a caracteristicilor esenţiale, a asemănărilor şi deosebirilor etc.; - explicaţia procedurală (cum?, care?), de evidenţiere a operaţiilor necesare pentru producerea unui lucru; - explicaţia teleologică (pentru ce?), în vederea justificării unei acţiuni prin referinţe la scop; - explicaţia consecutivă (care?), de prezentare în sens enumerativ a evenimentelor, ce conduc la o situaţie finală; - explicaţia prin mecanism (cum ?), de prezentare a principiilor funcţionării ş. a. 2.4.1.2. Naraţiunea (povestirea) Naraţiunea, care poate lua forma povestirii sau a basmului, este o metodă de mare succes, deoarece ea răspunde unei înclinaţii fireşti şi puternic resimţite la copii, aceea spre imaginar, miraculos, fantastic şi istorisire. Cu ajutorul povestirii, copiii pătrund cu uşurinţă în lumea basmelor şi a fabulelor, gustă farmecul legendelor şi al miturilor, trăiesc episoade

o observare adeseori mult prea dirijată şi interpretată din cauza intervenţiilor cadrului didactic preocupat să direcţioneze atenţia spre aspectele esenţiale şi importante. Practic. Demonstraţia teoretică sau logică Demonstraţia logică este o cale deductivă care operează la nivelul raţionalului.3. iau cunoştinţă de întâmplări spectaculoase şi de mare semnificaţie din viaţa unor personaje. Aceasta întreţine dorinţa copilului de a se afirma. înregistrări sonore.4. fapt care explică valoarea educativă deosebită a acestei metode. Cu atât mai mult povestirea poate să devină şi mai activizantă. să înfăţişeze direct aspectele realităţii înconjurătoare etc. prin recurgere la operaţii mintale de abstractizare şi generalizare. de compătimire sau de bucurie. frumos şi urât. prin raţionament logic. în loc să fie elaborate de către elevi prin structurări şi restructurări succesive.1. şi mai influentă atunci când îşi asociază un material ilustrativ şi sugestiv (desene. totuşi. Metoda descrierii Este o metodă de cunoaştere prin atribuire de proprietăţi. a unui adevăr. „prae” = în faţa cuiva. ea se înfăţişează ca o expunere formată din enunţuri. unele îndrăgite. a unor propoziţii urmate de demonstraţie. Are caracterul unei înlănţuiri logice de raţionamente prin intermediul cărora . nobleţe şi josnicie în conduita unor personaje. faptele fundamentale şi generalizările. de a fi în centrul atenţiei. filme etc. Descrierea lasă cadrului didactic posibilitatea să redea verbal imaginea unui obiect. Caracterul nuanţat şi emoţional al exprimării celui care povesteşte. principiile.4. redată cu talent. dar cel mai frecvent în cel universitar (cursul magistral). Prelegerea Prelegerea (lat. imagini. proiecţii de diapozitive sau diafilme. stăruind asupra aspectelor pregnante de formă.4. până la cele de ură. caracteristicile unui personaj.5. unui fapt. participarea sa directă şi afectivă la conţinutul povestirii trezesc un registru larg de trăiri emotive „răscolitoare” în sufletul copiilor. conceptele. de confirmare prin exemple a celor afirmate. 2.1. Este o fundamentare. altele detestate de aceştia. prin intermediul cărora profesorul prezintă noţiunile. Utilizarea acesteia dezvoltă spiritul de observaţie al elevilor şi capacitatea lor de a sesiza şi descrie ceea ce este general. Motiv pentru care este bine ca el să fie încurajat şi antrenat să povestească independent. eroi etc. Importantă este şi activitatea de repovestire. admirabil şi respingător.1. comun. desene animate. O povestire atractivă. descrierea este cuprinsă în judecăţi şi se exprimă în proprietăţi de tipul „obiectul X este voluminos” sau „persoana Y este supărată” etc. Este utilizată în învăţământul secundar. să schiţeze cadrul natural şi uman în care se desfăşoară un eveniment. context de relaţii etc. „legere” = citire. stare de spirit. de indignare şi durere.sau fapte istorice petrecute demult. dar şi specific lucrurilor avute în vedere. acestea sunt prezentate de către profesor. este întotdeauna urmărită cu încordare şi participare afectivă intensă. de la cele de iubire. 2. Descrierea rămâne. dimensiune. În acest sens. ori teoriile abstracte cu ajutorul unor definiţii.). „citesc ceva în faţa unui auditoriu”) ocupă un loc însemnat în activitatea de predare (mai ales în cea de tip clasic). de a-şi manifesta capacitatea creativă. oferind un bun prilej copiilor să descopere ceea ce este bine şi rău.4. Într-o asemenea situaţie. 2. teoriile.

1. Prin asemenea intervenţii. 2. seria de prelegeri ia forma cursului magistral. lucrări şi reviste de specialitate. La sfârşitul fiecărei secvenţe principale se recomandă să se formuleze concluzii parţiale. aşadar. prin formulări. prezintă unele avantaje. să se concentreze interesul asupra argumentaţiei folosite. cursanţilor etc. în formă verbală (orală sau scrisă) ori a unor simboluri foarte specializate (cele din domeniul matematicii şi al ştiinţelor naturii. Deşi a făcut obiectul celor mai acerbe critici. se intenţionează să se sublinieze dificultăţile conceptuale.a.6.4. subliniindu-se cu atenţie. în măsura în care logica expunerii este capabilă să inducă o logică corespunzătoare actului de învăţare.8. ierarhizării stricte a ideilor şi coerenţei acestora. Scrierea pe tablă sau pe folia de retroproiector a schemei. cerând lămuriri.7. destinat prezentării într-o formă vie a ideilor.1. care intervine în timpul expunerii. concomitent cu mersul expunerii. punând întrebări. orientării de ansamblu a studenţilor. cu spirit critic şi simţ psihologic) din rândurile auditorului. stimulând întreţinerea unui dialog cu profesorul de la catedră.4. exemplele semnificative.se comunică un material informaţional nou sau puţin cunoscut care face obiectul unei teme din programă. Cursul magistral În învăţământul universitar. nerezolvate.). 2.4. ideile subordonate. ton şi accent trecerea de la o idee la alta.1. enunţării unor ipoteze şi teorii. cursant bine informat. Planul de structurare a materiei se aduce la cunoştinţa elevilor/ studenţilor fie la începutul lecţiei (cursului). cu grijă dozate şi regizate. ca modalitate de prezentare cu anticipaţie a structurii logice a materiei care urmează a fi studiată ( prelegerea introductivă) sau de sintetizare a unui conţinut mai vast deja parcurs (prelegerea de sinteză). Metoda expunerii Metoda instruirii prin expunere se realizează cu ajutorul unor simboluri care pot fi cuvinte. complexe multimedia ş. Ea se deosebeşte de prelegerea obişnuită prin prezenţa celui de-al doilea cadru didactic sau a unui membru (elev. formulând observaţii. relevării unor probleme rămase încă deschise. Expunerea cu oponent Expunerea cu oponent se prezintă ca o nouă variantă dramatizată a expunerii. utilizarea prezentărilor Power Point. . Realizarea unei prelegeri necesită o grijă deosebită de acordat esenţializării informaţiei. chimiei şi fizicii. student. Şi. implicaţiile sociopractice etc. să se dirijeze participarea grupului auditor. mai ales). orientează mai precis atenţia acestora în jurul ideilor esenţiale şi ajută la fixarea lor mai temeinică în memorie. autoînvăţării) şi s-au înmulţit sursele de informare (manuale şi cursuri tipărite. dezvăluirii argumentaţiei ştiinţifice. întrucât imprimă un curs mai dinamic gândirii logice a clasei de elevi sau grupelor de studenţi. ponderea prelegerilor universitare s-a diminuat în raport cu utilizarea altor metode. prin intermediul expunerii este prezentată substanţa învăţării. În măsura în care s-au dezvoltat tehnicile (autoeducaţiei. ea îşi va asigura eficienţa dorită. transmiterii terminologiei specifice. concluzii generale. de asemenea. fie pe parcursul acesteia. iar în partea finală. Se utilizează. datelor controversate. analizei şi interpretării critice a acestora etc. se încearcă o înviorare a expunerii.1. 2. survenite în momente oportune. înregistrări electromagnetice de cursuri şi manuale. teoriilor proprii unui domeniu al cunoaşterii.

fiind preferată unei separări a acestora în şedinţe greoaie. asupra modului său de a gândi şi de a pune în valoare sursele de informaţie cunoscute în parte şi de respectivii participanţi. a condiţiilor şi regulilor de ordine şi disciplină. de specializare sau al altor acţiuni care ţin de educaţia adulţilor. Din partea celui care face expunerea se cere un real simţ al măsurii. Instructajul Precede sau însoţeşte desfăşurarea unei activităţi practice. În cazul acesta. de a adânci înţelegerea.1. 25-30 de minute) în cadrul căreia înfăţişează principalele teze. dezbaterea să nu-şi atingă scopul. se poate spune. în scopul precizării şi clarificării sarcinilor de îndeplinit.1. profesorul care va face expunerea propriu-zisă în faţa auditoriului se va vedea interpelat. oferă posibilitatea combinării expunerii mai lungi cu dezbaterile mai scurte. este o enumerare de acţiuni care urmează a fi efectuate într-o anumită succesiune. ceea ce creează o bază de dezbateri imediate cu scopul de a problematiza conţinutul de idei comunicat.profesori din aceeaşi echipă. schimbul de idei şi opinii infructuos şi deci. opinii etc. instrucţiuni cu privire la modul în care este necesar să se acţioneze în condiţii de maximă eficienţă. puterea de a sugera prin nuanţele vorbirii. a modului de comportare a elevilor sau. interpretarea şi eventual aplicarea celor expuse.Folosirea acestei modalităţi de expunere. precum şi capacitatea de a realiza un acord perfect între calitatea dramatizării şi calitatea conţinuturilor de prezentat. de a prilejui noi asociaţii de idei şi de a găsi împreună căi de rezolvare a problemelor scoase în evidenţă. după un plan prestabilit. 2. prin pauze. inconsistente. . puncte de vedere. discuţiile să devină superficiale. de a mijloci raportarea noţiunilor noi la propria experienţă teoretică şi practică câştigată deja de participanţi. Trecerea de la expunere la dezbatere îi permite profesorului o oarecare detaşare de materialul prezentat. îi dă posibilitatea să intre în dialog cu ascultătorii. Această metodă este valabilă îndeosebi în condiţiile în care participanţii dispun de un bagaj de cunoştinţe în legătură cu tema prezentată. comenzi. 2.. prescripţii. de durată medie. de mai mulţi „oponenţi” . pretinzând profesorului şi oponentului său să „joace roluri”. care ia oarecum forma unui „spectacol didactic”. Persistă însă riscul ca atunci când profesorul nu se poate asigura de o participare substanţială din partea interlocutorilor săi. cu deosebire aptitudinea de a şti să folosească adecvat procedeele şi mijloacele artei dramatice.4. Dezbaterea nu trebuie să se poarte aidoma aceleia dintr-un seminar obişnuit. Este o metodă practicată cu succes mai ales în cadrul cursurilor de perfecţionare. Prelegerea-dezbatere (discuţie) Prelegerea-dezbatere (discuţie). prin mimică şi gestică. Abia în seminarul care urmează prelegerii-dezbatere aceştia îşi vor aduce propriile contribuţii şi îşi vor dovedi puterea de raţionament în elucidarea problemelor respective. Expunerea poate să capete o înfăţişare şi mai dramatizată atunci când este pregătită în cadrul unei echipe de profesori (după sistemul team-teaching). solicită anumite calităţi artistice (de actor). De data aceasta. menirea ei este să-i ajute pe participanţi să se clarifice mai profund şi sub multiple aspecte asupra ideilor şi punctelor de vedere exprimate.4.10. bine echilibrat. profesorul (lectorul sau conferenţiarul) rosteşte la început o alocuţiune mai lungă (de cca. ca şi conferinţa-dezbatere. să conceapă şi să realizeze dialoguri. să stabilească relaţii de cooperare. În cadrul instructajului se dau indicaţii obiective.9.

2. Cartea. Ideea de autoinstruire şi autoeducaţie nu poate fi separată de stăpânirea şi utilizarea eficientă a acestei metode.1. studiul manualului. Metodele de explorare a realităţii După cum remarcă I. elevii trebuie învăţaţi să utilizeze manualul. a desluşi natura propriilor cunoştinţe.3. pe când prima se întoarce asupra înseşi proceselor intelectuale. prin care aceasta se autoreglează conştient şi se autocontrolează deliberat. Panţuru (2007. cu substitutele realităţii. S. p.192). lectura critică.3. Metoda studiului cu manualul şi alte surse bibliografice Studiul individual bazat pe lectura textului scris este primordial în pregătirea „de acasă” a elevilor.172-219). 2. ci de-a lungul întregii perioade şcolare şi chiar după aceea. lectura lentă. lectura problematizată. În acelaşi timp. a verifica şi asigura validitatea terminologică şi coerenţa logică a propriei construcţii mintale. a face noi legături. ca tendinţă de a analiza critic. Panţuru (2008) descrie: 2. „reflexio” = „întoarcere”) Reflecţia este o formă superioară a activităţii intelectuale prin care aceasta se orientează recurent asupra propriului conţinut de imagini şi concepte şi îndeosebi asupra modalităţii de lucru.2. rapidă şi eficientă (Neacşu. Se vorbeşte în prezent de strategia lecturii. 2. experienţa proprie care derivă din contactul direct cu realiatea sau indirect. continuă să rămână un simbol al memoriei vii a umanităţii şi un mijloc de păstrare şi transmitere a spiritualităţii omeneşti (Cerghit.4.2. actul lecturii şi studiul pe baza lecturii este un exerciţiu intelectual cu deosebite valenţe informativ-formative. ca reîntoarcerea gândirii asupra ei înseşi.4. gândirea despre gândire. Această investigaţie cu „deschidere” prin percepţie .2. 1980. afectiv-motivaţionale. în ciuda unei concurenţe crescânde din partea tehnologiilor moderne de comunicare. În această ipostază. Abordând categoria metodelor de explorare directă şi indirectă a realităţii. Trebuie făcută distincţia între reflectare şi meditaţie. fireşte că duce la cunoaşterea de sine. deci trebuie familiarizaţi cu tehnicile de lectură (lectura rapidă. Este. metodologia lecturii şi studiului eficient. Metoda reflecţiei (originea: lat. graţie valenţelor cognitive.4. Reflecţia este nivelul cel mai înalt al gândirii. 195). volitive ale metodei studiului cu manualul şi cu alte surse bibliografice. 1988. deci. termenul este apropiat de cel de introspecţie. Vlăsceanu. în sensul că ultima se poate concentra asupra lumii. Aşa cum spune S. 2. examinarea logico-abstractă a conţinuturilor intelectuale. Reflecţia. educativ-formative. on line).4. Observaţia sistematică Observaţia sistematică şi independentă face parte din categoria metodelor care favorizează însuşirea unei experienţe deduse din contactul nemijlocit cu lumea reală a obiectelor şi fenomenelor.1. Metodele de comunicare scrisă Metodele de comunicare scrisă presupun munca. fiind un fel de meditaţie despre gândirea proprie. pp. p. Este adevărat că lectura şi studiul cu cartea sunt lucruri care se învaţă nu numai în primele patru clase.4. Cerghit.2. lectura exploratorie). al cărţii. estetice. constituie una dintre principalele surse de obţinere a unor noi cunoştinţe (2006. de tehnici de lectură activă.

deoarece în această perioadă se structurează gândirea formală. 1988. efectuarea experimentului propriu-zis. emit ipoteze şi explică esenţa acestui fenomen). devenind ieşite din comun. formând şi dezvoltând spiritul de observaţie. Neacşu. în sens pozitiv sau negativ. Această metodă se foloseşte mult în medicină. istorie. 2. experimentul negativ (de corectare a unor reprezentări greşite ale elevilor despre un fenomen sau proces). observaţia are o autentică valoare participativă. în caz de reuşită. desene. prelucrarea datelor şi elaborarea concluziilor provizorii. p. 2.3. Studiul de caz Este o metodă de instruire şi de învăţare activă prin cercetarea unor evenimente ce se abat de la normal. psihologie. grafice. ştiinţele tehnice şi ştiinţele socioumane. formularea ipotezei de cercetare. fie în mod autonom. elaborarea planului de cercetare. a cărei structurare este dată de parcurgerea unei suite de acţiuni: crearea unei justificări (motivaţia acţiunii). dar şi în economie. După scopul didactic urmărit. se însuşesc anumite instrumente intelectuale necesare experimentării propriu-zise. aceasta devine un act experimental.2.). Prin observaţie se urmăresc descifrarea. Vlăsceanu. deci. a substanţelor). menit să familiarizaze elevii cu demersul investigaţiei ştiinţifice (elevii observă fenomenul produs. procesul se reia de la capăt. Această metodă de instruire/autoinstruire se foloseşte mai mult în ştiinţele naturii. în scopul sesizării şi descifrării unor noi aspecte ale realităţii şi îmbogăţirii cunoaşterii despre aceasta. spune J. sociologie. unde pot fi modificate anumite variabile pentru a le sesiza. cărora li se asociază capacitatea de a combina diversele ipoteze şi de a verifica experimental (cf. cum ar fi judecata ipotetică şi raţionamentul ipotetico-deductiv. tabele. referate.3. raportarea concluziilor la ipoteze şi validarea sau invalidarea acestora (în caz de nereuşită.intenţionată constă în urmărirea atentă de către elevi a unor obiecte şi fenomene. Metoda experimentului „Când observaţia ia un caracter intenţionat .4. devenind „cazuri”.provocat. de susţinere a explicaţiei). extrem de util cultivării creativităţii ştiinţifice şi spiritului de invenţie” (Cerghit.3. rezultatele observaţiei sunt prezentate şi interpretate cu ajutorul unor rapoarte. structurile perceptiv-exploratorii. principii de funcţionare etc. variantele experimentului sunt: experimentul cu caracter de cercetare. experimentul demonstrativ (de ilustrare. fotografii. drept. experimentul destinat formării deprinderilor psiho-motorii (realizat şi repetat de elevi pentru formarea abilităţilor sportive. lăsând elevilor posibilitatea să intervină ei înşişi în determinarea şi variaţia condiţiilor de desfăşurare a unui fenomen sau proces. Învăţarea prin metoda experimentului dobândeşte o configuraţie cu o anumită specificitate. pedagogie. fie sub îndrumarea cadrului didactic. descrierea. observarea şi consemnarea rezultatelor obţinute. Ca acţiune exploratorie intenţionată. management şi chiar în ştiinţele tehnice. explicarea şi interpretarea unor fenomene din perspectiva unor sarcini concrete de învăţare. de mânuire a aparatelor. etică. experimentul aplicativ (verificarea unor idei teoretice. înregistrări etc. 1980. măsura şi evalua influenţa. De obicei.193). Piaget. p. receptivitatea şi acuitatea discriminativă a elevilor. identificarea şi formularea explicită a problemei de rezolvat. Activitatea experimentală poate îmbrăca mai multe forme.47).4. Iniţierea în cercetarea experimentală e potrivit să înceapă la vârsta de 12-15 ani. Studiul de caz s-a născut din necesitatea găsirii unor căi noi de apropiere a . se formulează concluzia generală a experimentului).

Există evenimente ce deja aparţin trecutului. descoperirii şi găsirii de răspunsuri în soluţionarea unor cazuri mai mult sau mai puţin similare. căutarea şi găsirea mai multor variante de soluţionare a problemelor au un rol formativ deosebit”. Ionescu şi V. Numai respectând aceste exigenţe. Chiş (2001). studiul de caz devine un autentic exerciţiu al căutării. În cazul acestei metode nu cantitatea (numărul cazurilor studiate) contează. Caracteristic acestei metode îi este faptul că ea permite elevilor o confruntare directă cu o situaţie reală. gradului . intenţia de a pune elevul în contact direct cu realitatea a fost şi va fi unul din dezideratele majore ale didacticii. Metoda stimulează şi dezvoltă capacitatea de examinare critică a diferitelor variante de soluţionare sau optimizare. a unui caz din unghiuri de vedere diferite. considerată ca reprezentativă pentru o clasă de fenomene. antrenează capacitatea de a anticipa evoluţia evenimentelor şi adoptarea unor decizii eficiente. În cazul acestei metode. este necesar să se asigure cadrul teoretic corespunzător analizei şi să se valorifice funcţia de model pentru întreaga clasă de fenomene din care face parte cazul cercetat. Discret şi cu tact. dirijează dezbaterile. să le compare cu ale celorlalţi şi să facă evaluări corecte. e) verificarea experimentală a soluţiei. elevii se obişnuiesc să adune informaţii.procesului de învăţare de modelul vieţii şi practicii. respectiv să conţină toate datele necesare. este important să se stabilească de fiecare dată funcţia instructiv-educativă a fiecărui caz. Mai mult. există obiecte. b) să fie o situaţieproblemă. profesorul prezintă cazul.4. rezolvarea sau optimizarea altor cazuri. c) organizarea sistemului de cunoştinţe necesare rezolvării cazului. c) cazul să fie o situaţie „totală”. Studiul unui caz este un demers ce parcurge mai multe etape: a) identificarea cazului. elevul se obişnuieşte să-şi argumenteze ipotezele şi explicaţiile proprii. o stare de lucruri mai generală. ci calitatea. cu posibilitatea extrapolării şi transferului experienţei şi strategiei utilizate în analiza. b) studiul analitic şi aprofundat al cazului (întrebări puse profesorului. Chiş (2001) consideră că un caz selecţionat în vederea utilizării sale trebuie să întrunească anumite condiţii: a) să fie autentic. confruntarea lor şi alegerea celei optime. înţelegerea. Mai mult. De aceea.3. să le valorifice şi să elaboreze decizii în mod argumentat. caracterul ei activizator nu diminuează. În aceste condiţii. Funcţionalitatea sa se referă atât la procesul achiziţiei de noi informaţii cu caracter teoretic. M. după cum nu trebuie să impună necondiţionat soluţia proprie. numai că în practică lucrul acesta nu este totdeauna posibil. Ionescu şi V. studierea unor surse etc). care cere o decizie. d) stabilirea diferitelor variante. să le selecteze. „studierea unei situaţii tipice. 2. Metoda demonstraţiei Desigur. rarităţii. există procese ce se produc în timp îndelungat sau în fracţiuni de secundă. Aşa cum subliniau M. chiar poate sugera cât mai multe variante de soluţionare. documentare practică. cât şi la studierea unor situaţii concrete luate din viaţa şi practica umană. organizează şi conduce întregul proces de analiză a acestuia. fenomene inaccesibile unei abordări directe din cauza dimensiunilor lor. soluţiile la care pot ajunge elevii. pe care aceştia urmează să o analizeze sub toate aspectele.4. autentică. pe care elevii să o adopte pentru că este a profesorului. există spaţii geografice îndepărtate. în schimb nu trebuie să anticipeze el ipotezele. prin participarea directă la soluţionarea sau optimizarea cazului. un diagnostic sau şi un diagnostic şi o decizie. ci potenţează rolul profesorului drept coordonator al studiului de caz.

în funcţie de rolul îndeplinit. Multitudinea ipostazelor realităţii a impus reproductiv-analogic o mare varietate de modele.4. acţiuni reale sau artificiale.5. care va confirma consistenţa unor adevăruri sau va facilita execuţia corectă a unor acţiuni ce stau la baza unor comportamente practice.). acţiuni în starea lor naturală de existenţă şi manifestare.).pornind de la raportul cu originalul. mai rapidă şi mai consistentă. La rândul lor. a demonstra înseamnă a arăta. Aşa cum o indică şi latinescul „demonstro”. Diversitatea acestora a impus mai multe criterii de clasificare: . Demonstraţia didactică constă în prezentarea structurală şi funcţională a unor obiecte. p. În funcţie de materialul intuitiv utilizat. teoretică. demonstraţia cu ajutorul imaginilor audio-vizuale etc. Modelele ideale se se exprimă prin idei sau ecuaţii logico-matematice de diferite grade de generalitate. hărţi în relief etc. funcţionarea în ansamblu sau a unor componente ale sistemului. figurativ sau simbolic. demonstraţia se particularizează în: demonstraţia pe viu a unor obiecte.de periculozitate etc. . c) modele materiale analogice (structura atomului. elaborat cu scopul de a înlocui originalul care de obicei este un sistem mai complex. utilizată. figurativ sau simbolic. cristalelor etc. schema reflexului condiţionat etc. demonstraţia figurativă (cu ajutorul reprezentărilor grafice).mulaje. Scopul didactic al modelării unui sistem complex este creşterea eficienţei cunoştinţelor elevilor. după formă. constatări. fenomene sau substitute ale acestora în scopul asigurării unui suport concretsenzorial. care permit o explorare indirectă a realului. 2. proprietăţile şi legile lor de funcţionare.). Modelul este un sistem obiectual. Aplicând modelul. modelele pot fi: explicative (cele care vizează şi susţin înţelegerea) şi predictive (cele care dezvăluie transformările care vor surveni pe parcurs în obiectul sau procesul cercetat. 1980. serveşte drept mijloc pentru a studia indirect proprietăţile şi transformările sistemului original. demonstraţia cu ajutorul modelelor. modelarea didactică familiarizează elevii cu raţionamentul analogic. ce au la bază asemănarea fizică cu obiectul reprezentat (miniaturi cu structură foarte asemănătoare cu a originalului . .după natura lor. b) modele similare sau identice. există modele obiectuale. din perceperea şi analiza cărora să se decanteze elementele fundamentale ale cunoaşterii. de exemplu. fenomene. La baza demonstraţiei cu caracter inductiv se află un suport material natural. modele spaţiale ale moleculelor. de la care se pleacă şi se construiesc reprezentări. modelele materiale pot fi structurate în trei grupe: a) modele ce reproduc relaţiile spaţiale ale obiectelor (machete. figurative şi simbolice. la matematică. Modelarea Este metoda de a cerceta (studia) obiecte şi fenomene din natură şi societate. Analogia se referă la formă. pe baza analogiei lui cu sistemul original. cunoaşterea devine mai uşoară. . De asemenea. structură. a prezenta obiecte. procese. stimulează cunoaşterea euristică şi uşurează structurarea operaţiilor mintale pe baza interiorizării acţiunilor cu obiectele. interpretări (Cerghit. Demonstraţia inductivă (demonstraţia bazată pe intuiţie) trebuie diferenţiată de demonstraţia deductivă. În cazurile acestea. se recurge la substituenţi sau la diferite materiale ajutătoare.187). şi care.3. cu ajutorul modelelor. modelele se împart în: materiale (reale) şi ideale (mintale).

on line). exerciţii de bază.1. principii şi teorii învăţate. Metoda exerciţiului devine cu atât mai productivă şi eficientă cu cât se cunosc şi se respectă anumite cerinţe ce ţin atât de subiectul ce utilizează această metodă.4. Marea varietate a situaţiilor în care se practică această metodă a dus la apariţia mai multor variante ale exerciţiului. libere (autodirijate). combinate. Mai mult. Metodele de acţiune (practice) Învăţământul nu poate să rămână numai la teoretizări. Panţuru (2007. 242). exerciţiile pot fi: de comunicare.187). p. de formare a deprinderilor practice. ci recurge la aplicarea cunoştinţelor teoretice în practică. dezvoltarea unor trăsături de voinţă şi caracter. p. există exerciţii gramaticale. de autocunoaştere. ce pot fi clasificate după anumite criterii. a unor motivaţii necesare învăţării. în sensul că presupune anumite secvenţe riguroase. deprinderi. exerciţii de consolidare. matematice. p. de dezvoltare a funcţiilor şi capacităţilor psihice.2. priceperi.2. prin aceasta. sportive. după numărul subiecţilor participanţi. exerciţiul poate realiza şi alte sarcini: adâncirea înţelegerii unor concepte. exerciţii de evaluare. artistice. Metoda exerciţiului (lat.4. vom descrie aici: 2. există exerciţii . de cacul mintal. „exercitium” din „exercere” = acţiune repetată în vederea dobândirii unei îndemânări. exerciţiile sunt: individuale. asigurând. efort.dirijate. literare. aşa cum spunea I. 2.4. producerea unor stări afective pozitive generate de satisfacţia reuşitei şi. după disciplinele de învăţământ unde sunt practicate. Astfel. consolidarea cunoştinţelor şi deprinderilor însuşite. ordonate într-o succesiune de „paşi” ce se repetă întocmai (cf. exercitarea funcţiilor) reprezintă o modalitate de efectuare conştientă şi repetată a unor operaţii și acţiuni mintale sau motrice în vederea dobândirii şi/sau consolidării unor cunoştinţe şi abilităţi. „încheierea unui ciclu complet al procesualităţii învăţării” (Cerghit. 1994. Dintre metodele de acţiune reală şi simulată abordate de către S. pot fi: exerciţii introductive (de iniţiere). după obiectivul pedagogic vizat. Metoda exerciţiului are în principiu un caracter algoritmic. tehnice etc. 2006. de echipă.4. prescrise.4. numite de psihologi interferenţe. de comportament în situaţii specifice. prevenirea/combaterea uitării şi evitarea interacţiunilor negative. dezvoltarea operaţiilor mintale şi articularea lor în structuri operaţionale. reguli. până la deprinderea calculului matematic sau mânuirea corectă a instrumentaţiei de cunoaştere ori de practicare a unei profesiuni (1988. după gradul de intervenţie a cadrului didactic. Cucoş. ca metodă sau procedeu. exerciţiul se poate adapta tuturor formelor de activitate şi oricărui nivel de instruire sau de formare.196). semidirijate. Proiectul sau tema de cercetare-acţiune . colective. de la învăţarea vorbirii corecte a limbii materne.4. Pe lângă formarea şi consolidarea unor deprinderi. cât şi de strategia şi contextul în care se foloseşte. Trebuie făcută şi precizarea că exerciţiul presupune o suită de acţiuni ce se reiau relativ identic şi care se finalizează prin formarea unor componente automatizate ale comportamentelor elevilor. Cerghit. în acest fel. de creaţie. după funcţiile îndeplinite.

dezvoltarea capacităţii de înţelegere a opiniilor. un aparat. Prin ea se reproduc. 2. elevii sunt puşi să simuleze acţiuni. un album. Produsele obţinute prin această metodă sunt rodul cercetării. 1988. social-culturale etc. conduita. Metoda jocului didactic Folosită mai mult la clasele mici. proprii învăţării şcolare (Cerghit.3. relaţii. proiectarea şi confecţionarea unor aparate. sporind . proiectării şi acţiunii practice.. de folosirea jocului ca pretext pentru a face învăţarea mai antrenantă şi mai plăcută. Realizarea proiectului este un prilej de obiectivare a pregătirii teoretice. învăţarea rolurilor impuse de anumite statusuri profesionale. comerciale. Astfel. De fapt. Asumându-şi anumite roluri. 2. dezvoltarea spiritului de observaţie şi a capacităţii de a surprinde. este vorba de zona de interferenţă dintre joc şi învăţare sau. operaţia.4. trăirilor şi aspiraţiilor altora prin transpunerea în situaţia lor. o lucrare ştiinţifică etc. mai exact spus. înţelege şi evalua orientările valorice ale partenerilor de interacţiune. conduite. de exersare a gândirii experimental-constructive. Între avantajele metodei se înscriu următoarele: activizează elevii cognitiv.4. p. asigurând problematizarea graţie dramatizării. strategia de lucru care trebuie însuşite sunt transpuse prin simulare într-o situaţie de joc. Specific pentru această metodă este faptul că ea este o cale de învăţare bazată pe anticiparea mintală a unei acţiuni şi executarea ei în mod independent sau în echipă. o culegere tematică. ca şi fenomene ce se produc în natură şi care intră în obiectivele pedagogice ale diferitelor discipline de învăţământ. activităţi. instalaţii. printr-o participare efectivă prin joc. Împrejurările variate de viaţă au impus jocuri de simulare variate ca tipuri.Proiectul este o modalitate de instruire/autoinstruire prin intermediul căreia elevii. să evalueze situaţii şi rezultate.4. chiar lucrări de diplomă cu finalizare practică. Ca obiective generale vizate prin această metodă se pot evidenţia: învăţarea modurilor de gândire. diferite funcţii. Vlăsceanu. afectiv. participări la elaborarea şi punerea în practică a unor proiecte industriale. dar mai ales studenţii efectuează o cercetare orientată spre obiective practice şi finalizată într-un produs ce poate fi un obiect. o instalaţie. activităţi de conducere etc. În jocurile didactice se îmbină cu bune rezultate instructive spontanul şi imaginativul din structura psihicului infantil. Deci. formarea experienţei şi a capacităţii de a rezolva probleme de viaţă etc. Metoda jocului de simulare Este o modalitate activă de predare-învăţare. exersarea capacităţii de opţiune şi decizie. fapte. deprinderea. în funcţie de tema şi natura sarcinii urmărite. poate fi utilizat în diverse activităţi şi concretizat în diverse domenii: efectuarea de investigaţii în mediul înconjurător. simţire şi acţiune specifice unui anumit status. să formuleze şi să experimenteze strategii de acţiune. motivaţional şi acţional. machete. conduite etc. are drept specific faptul că informaţia. se pot simula ipostaze veridice din viaţa şi activitatea adulţilor ce ţin de acţiuni. lucrări ştiinţifice pe o temă dată.. să adopte decizii. în mod artificial. Proiectul poate lua forme variate. cu efortul programat şi solicitant de energii intelectuale şi fizice.4.198). proiectul îmbină munca teoretică (investigaţia ştiinţifică) cu acţiunea practică a elevului sau a studentului. de învăţare prin cooperare şi de formare a unor calităţi social-morale.4. ocupaţii.

învăţarea individuală a rolului de către fiecare „actor” prin studiul fişei rolului. simulare pentru pilotarea avionului etc. socio-cultural. pe care specialiştii le grupează astfel: . construit prin analogie cu un sistem tehnic original. . pedagogie. simulatorul încorporează în structura sa sau i se ataşează o serie de auxiliare impuse de specificul didactic al învăţării: înregistratori ai timpilor de reacţie. într-o structură etapizată. jocul de competiţie (sport. Având în vedere gama largă de posibilităţi de aplicare la obiectele de învăţământ. prin simplificarea. nuanţează şi flexibilizează conduita şi.5. prin aceasta. jocul de rol în asistenţă medicală etc. sonore etc. îmbogăţeşte. ştiinţe juridice.jocuri de rol cu caracter mai general: jocuri de reprezentare a structurilor. cu invitarea chiar a unor observatori. pentru că ea presupune din partea profesorului nu numai aptitudini pedagogice. . Desigur. astfel încât să existe o corespondenţă biunivocă între elementele structurale şi funcţionale ale acestora. proiectarea şi pregătirea simulării de rol cere timp şi efort considerabil din partea cadrului didactic. .gradul de înţelegere şi participare activă a elevilor/studenţilor.4. permite un autocontrol eficient al conduitelor achiziţionate datorită interacţiunii participanţilor. metoda nu este lipsită de anumite dezavantaje sau. ci şi aptitudini regizorale şi actoriceşti. . jocurile de rol dobândesc variante (tipologii) diferite. Mai mult. . jocuri de decizie (ştiinţa conducerii. socio-profesional (la istorie. avertizoare luminoase. Pentru evitarea unor asemenea situaţii. 2.modelarea situaţiei şi proiectarea scenariului. banalizarea şi chiar vulgarizarea unor roluri serioase şi complicate. mai exact spus. comunicarea şi cooperarea interumană etc.4. simulare pentru operator centrală electrică. specialiştii propun. stimulează efortul de autodepăşire şi autoperfecţionare. greşite.selectarea partenerilor şi instruirea lor cu privire la specificul şi exigenţele jocului de rol.). Învăţarea pe simulatoare se practică mai ales la disciplinele ce-şi propun ca obiective dobândirea unor abilităţi şi competenţe acţional-practice (simulare pentru conducere auto. demersul pregătirii şi folosirii jocului de rol: . jocul de-a ghidul şi vizitatorii. de anumite dificultăţi în sens de aplicare: nu este o metodă uşor de aplicat. istorie).identificarea situaţiei interumane care se pretează la simulare prin joc de rol. jocuri ce ajută înţelegerea funcţionării unor structuri organizatorice. teatru.interpretarea rolurilor.jocuri de rol cu caracter specific: jocul de simulare didactică. jocul de rol specific într-un service. evaluarea rezultatelor în funcţie de care se stabilesc intenţii de viitor. jocul de negociere. ai mişcărilor corecte. tehnică). financiar-contabile).dezbaterea cu toţi participanţii a rezultatelor. . artificial. în absenţa unei proiectări şi pregătiri serioase. economie. ai omisiunilor. aparţinând unui sistem socio-economic. un sistem tehnic. literatură. jocul de arbitraj (ştiinţe juridice. la economie). Învăţarea pe simulatoare Simulatorul este o variantă de model obiectual. simulare pentru mecanic de locomotivă. . există riscul devalorizării jocului şi inducerea în eroare a participanţilor. ştiinţe juridice.

on line). formarea. Panţuru (2007. Metodele de raţionalizare a conţinuturilor şi operaţiilor de predare/învăţare reprezintă acea categorie de metode care permit „organizarea învăţării în termeni de algoritmi şi de buclă de retroacţiune (feed-back = control imediat) sau structurări riguroase (conţinut şi operaţii de învăţare). 2007. şi unele dezavantaje. facilitează observarea părţilor şi funcţionalitatea lor. formarea unor abilităţi specifice etc. Vorbind despre IAC. 2. prin aceasta. astfel. Cucoş.183). Instruirea programată are. execuţia operaţiilor. Aceasta reprezintă o adevărată revoluţie pentru metodologia şi tehnologia didactică. În acelaşi timp. prin programare se vizează aspectul instructiv al educaţiei şi mai puţin sau deloc aspectul formativ. deprinderi. între care s-ar număra: fărâmiţarea materiei conform principiului paşilor mici şi parcurgerea secvenţelor într-o ordine prestabilită limitează înţelegerea şi gândirea elevului. s-a impus instruirea programată. se urmăreşte realizarea unei ambianţe cât mai asemănătoare cu cea reală în care se desfăşoară acţiunea bazată pe folosirea sistemului respectiv. diminuări şi chiar „stingeri” ale intereselor de cunoaştere (Panţuru. artificializând procesul de învăţământ. parcurgerea integrală a programei în succesiunea paşilor ei. devin bariere în înţelegerea cunoştinţelor viitoare. procesele cibernetice pe care se bazează instruirea programată valorifică doar parţial procesul natural de învăţare.Utilizând o instalaţie de simulare. se pot verifica priceperi.4.1. neînţelegerile se cumulează. cunoştinţe solicitate ulterior într-un context de activitate reală” (cf. Ca atare. 2. în această variantă. 1994. Ca o reacţie la limitele modelului clasic de instruire. p. creânduse. totuşi. 2006. Instruirea programată În modelul clasic de instruire. În rândul avantajelor se pot consemna: însuşirea cunoştinţelor în ritm propriu (conform posibilităţilor individuale).5. a impus în ultimele decenii ale secolului al XX-lea instruirea asistată de calculator. profesorul nu are posibilitatea să constate operativ (în timp optim) dacă fiecare dificultate întâlnită de elevi în lecţie a fost sau nu depăşită.5. condiţii pentru blocări în învăţare. p.2. autocontrolat etc.4. succesiuni stricte (…)” – Cerghit. Această metodă şi în acelaşi timp tehnică modernă constituie o consecinţă şi o aplicaţie a ciberneticii în procesul de învăţământ. . I. El nu are informaţii operative şi de aceea nu poate interveni prompt şi optim pentru înlăturarea posibilelor neînţelegeri parţiale sau totale ale unor elevi. 277. Instruirea asistată de calculator Nevoia de depăşire a limitelor instruirii programate şi nu numai. „O astfel de situaţie analoagă uşurează studierea şi explicarea acţiunilor complexe. rămâneri în urmă. întărirea imediată a răspunsurilor şi. Prin interpretarea procesului de învăţământ ca sistem cu comandă şi control şi prin aplicarea conexiunii inverse ca principiu al oricărei acţiuni eficiente în organizarea procesului de învăţare.5.4. reducerea timpului de însuşire a cunoştinţelor. a unui stil de muncă activ. instruirea programată şi-a lărgit şi adâncit baza ei teoretică şi a căpătat mari virtuţi aplicative. evidenţiază două aspecte complementare: instrumentul tehnic utilizat în instruire şi metodologia instruirii în cazul folosirii acestuia. Cum era de aşteptat. on line). 2. asigurarea unui feed-back operativ. aplicarea instruirii programate a evidenţiat o serie de avantaje dar şi unele limite şi chiar dezavantaje.

venind în sprijinul promovării învăţământului deschis şi la distanţă. o antrenarea elevilor în jocuri didactice de întreprindere. o individualizarea şi flexibilizarea instruirii.. atenţie şi creativitate. ci. p. pp. . mai ales. . prin (Cerghit. Privind lucrurile analitic. .prezentarea noilor informaţii într-o manieră interactivă. din punct de vedere al contribuţiei apreciabile la îmbunătăţirea calitativă a activităţilor şcolare. . . creativitate. o ajutarea elevilor în rezolvarea unor probleme cu un grad mare de complexitate. sociale etc. Cerghit (1988. de mare efect dovedindu-se a fi simularea unor procese şi fenomene naturale. .deschidere către utilizarea Internetului şi a altor surse multimedia.administrarea unor forme noi de evaluare şi de urmărire a progreselor înregistrate de elevi. experienţe de laborator. o evaluarea cu rapiditate şi mult mai detaliată a rezultatelor învăţării şi a calităţii proceselor de instruire.încorporarea unei excelente baze de demonstraţii.. calculatorul poate fi utilizat în toate componentele şi momentele procesului didactic . . 2006. o simularea unor fenomene fizice şi sociale. adaptarea nivelului de instruire la nivelurile individuale determinate de calitatea rezultatelor la învăţătură. . în învăţare: o facilitarea accesului la informaţii.individualizarea instruirii. o ameliorarea aspectului obiectiv al evaluării cunoştinţelor însuşite. o efectuarea unor exerciţii şi activităţi aplicative. perspicacitate. ce solicită inteligenţă. . .aspect care interesează în mod expres şi motiv pentru care pedagogii tratează această problemă nu în categoria mijloacelor de învăţământ. 209). cazuri. în evaluare-autoevaluare o creşterea autocontrolului la elevi.învăţare . urmărirea frecvenţei.antrenarea subiecţilor în jocuri pedagogice/educational gaming. nu numai tehnologice. situaţii. o favorizarea unui mod conversativ de lucru prin punerea de întrebări şi retroacţiuni specifice.proiectare . înregistrarea altor date privind evoluţiile elevilor.posibilitatea tratării interdisciplinare a conţinuturilor date.evaluare. ci a metodologiei didactice. . de gestiune etc. consideră că din punct de vedere pedagogic calculatorul se poate utiliza: • în predare: o prezentarea sau transmiterea într-o formă „informatizabilă” a conţinutului. care solicită inteligenţă. I.facilitează angajarea cognitivă a elevului.predare . de exemplificare şi concretizare a cunoştinţelor fundamentale. fizice. o organizarea şi ghidarea învăţării independente ( tutorial model). o reprezentarea (demonstrarea) modelelor cantitative sau structurale. o diversificarea strategiilor didactice pe baza interacţiunii crescute între elev şi maşină etc.contribuţia notabilă la pregătirea individului pentru învăţarea continuă. Teoretic vorbind. • • IAC îşi dovedeşte avantajele.transmiterea sau prezentarea unor noi conţinuturi. 299-301): .posibilitatea unui feed-back imediat. perspicacitate..

Editura Polirom Cucoş. ci a modificării unora dintre rolurile şi funcţiile lui. Manual pentru definitivat şi gradul didactic II. Editura Universităţii „Transilvania” . I. costuri şi eforturi umane. Metode de învăţământ. Teoria şi metodologia evaluării. Cristea. Nu se pune problema înlocuirii profesorului.. Metode de învăţământ.A. D. Necşoi. BIBLIOGRAFIE Cerghit. http://facultate. Pânişoară. (1997). Editura Didactică şi Pedagogică R. 2006. S.Dintre criticile şi limitele aduse IAC. riscul de reducere a capacităţii de exprimare verbală a elevilor. Iaşi Editura Polirom Panţuru. Braşov. p.ro/cursuri/pedagogie/teoria_si_metodologia_instruirii-8400. neadaptarea la toate tipurile de elevi. în Pregătirea psihopedagogică. I. izolarea elevului de colegii şi profesorii săi. ediţia a IV – a. IAC reprezintă o inovaţie complexă şi totuşi firească.) (2008). Iaşi. S. imposibilitatea înlocuirii experimentelor de laborator şi cercetărilor. Bucureşti. revăzută şi adăugită. Cerghit.. 2. (2008). dar a cărei generalizare necesită timp. C. 303). Iaşi.-O. I. de a argumenta şi contraargumenta. I. Teoria şi metodologia instruirii. riscul pierderii obişnuinţei de a discuta. (2006).. 301-302): costurile ridicate. (coord. Editura Polirom Cerghit. pp. revăzută şi adăugită. Teoria şi metodologia instruirii. Cerghit enumeră (2006.html Panţuru. la toate stilurile cognitive etc. (2007). (2008). ediţia a III – a. I. „Metodologia procesului de învăţământ”.regielive. Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice. S. a dezvoltării în rândul cadrelor didactice a unei autentice „culturi informatice” (Cerghit.5.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->