Sunteți pe pagina 1din 25

Afectiuni Bucale si Faringiene Cauzele candidozei?

Principala cauza de candida include dezvoltarea excesiva a candidei in tractul gastrointestinal, ca urmare a utilizarii prelungite a antibioticelor. Situatia apare de fiecare data cand se utilizeaza antibiotice o perioada indelungata de timp. De aceea, este necesar ca alaturi de antibiotice sa se administreze si un supliment cu acidofilus, pentru a creste probabilitatile ca bacteriile sanatoase sa ramana in corp si sa impiedice suprainfectia fungica. O alta cauza poate fi dieta. Atunci cand consumati alimente bogate in zahar rafinat creste riscul dezvoltarii candidei. Uneori, chiar si limitarea alimentelor sanatoase, cum ar fi fructele (care au un continut mai ridicat de zahar, comparativ cu alte alimente), este recomandata daca se supecteaza candidoza.

Simptomele candidei
Candida se poate dezvolta intr-o zona a corpului, dar odata ce incepe sa se multiplice dincolo de limitele normale, nediagnosticata si netratata poate provoca mai multe neplaceri, intrucat poate patrunde in fluxul sanguin si poate afecta organele vitale. Unele dintre cele mai frecvente manifestari ale candidozei sunt:

dureri de cap/migrene probleme gastrointestinale, cum ar fi refluxul acid, indigestia si balonarea nivelul ridicat de oboseala mancarimea rectala si vaginala diaree sau constipatie durere cronica modificarea starii de spirit, cum ar fi depresia, anxietatea si iritabilitatea acneea si eczemele

Tratament
Puteti evita suferinta provocata de candida prin multiple optiuni de tratament medicamentos sau natural. Celor mai multe dintre femeile care au experimentat neplacerile presupuse de infectia candidozica, le-au fost recomandate creme fara prescriptie medicala, ce pot fi aplicate direct pe zona afectata. Uneori medicamentele orale sunt recomandate in cazul in care cremele nu au efect sau candidoza se manifesta si in alte zone din organism.

Tratamente naturiste pentru candida


- Usturoi - usturoiul contine o serie de compusi antifungici care distrug rapid fungii. Acesta stimuleaza functia imunitara si este benefic in tratamentul pe termen lung, pentru manifestarile candidozei cronice. Exista doua moduri de utilizare a acestui tratament. Taiati un usturoi in jumatate si frecati zonele afectate. Acest lucru poate provoca arsuri si intepaturi. Daca reactiile sunt prea intense, taiati trei

catei de usturoi si introduceti-i in jumatate de ceasca de ulei de masline pentru cel putin 24 de ore. Utilizati compozitia rezultata pe zonele afectate de pana la trei ori pe zi. - Uleiul de oregano - uleiul esential de oregano lupta impotriva fungilor care apar in timpul candidozei si este chiar mai eficient decat acidul caprilic pentru inhibarea infectiei fungice. - Goldenseal - este o planta care poate fi utilizata pentru tratarea si prevenirea infectiilor candidozice. Aceasta contine niveluri ridicate dintr-un alcaloid numit berberina, care are actiune directa antifungica impotriva candidei. - Uleiul de cocos - este un tratament eficient antifungic pentru candida. In urma unui studiu s-a dovedit ca uleiul virgin de cocos este la fel de eficient ca fluconazolul, un medicament farmaceutic larg utilizat pentru tratarea candidozei. Masati usor zona afectata de candida, cu cateva picaturi de ulei de nuca de cocos, o data pe zi. - Iaurt - candidoza vaginala poate fi tratata cu ajutorul iaurtului, intrucat in urma descompunerii bacteriilor acestuia rezulta peroxid de oxigen, ca produs secundar. Acesta distruge fungii candidozei si restabileste echilibrul acestora. Pentru utilizare, inmuiati un tampon cu iaurt simplu, neindulcit si introduceti-l in vagin. Lasati-l sa actioneze peste noapte. Faceti acest lucru pana cand simptomele dispar. - Otet si cidru de mere - cand cavitatea bucala este afectata de candida, clatiti-va gura cu un amestec egal de otet si cidru de mere, la fiecare trei ore pana cand simptomele infectiei dispar. - Salvie si rozmarin - un ceai concentrat din aceste plante reprezinta tratamentul eficient pentru candida. Adaugati o lingura de salvie si rozmarin, la o cana de apa fierbinte si lasati sa actioneze timp de 20 de minute. Strecurati ceaiul si clatiti-va zona afectata de mai multe ori pe zi.

Tratament pentru candidoza cronica


- Nutritie si dieta - modificarile din dieta pot ajuta la controlul multiplicarii candidei in organism. Aportul de zaharuri rafinate si carbohidrati care permit candidozei sa creasca in intestin, ar trebui reduse la minim. Dieta poate include faina alba si sucurile de fructe. Alimentele cum ar fi branza si painea pot contine fungi si mucegaiuri. Indepartarea acestora din dieta poate ajuta la diminuarea reactiilor de sensibilitate la fungi. - Tratament medicamentos - medicamentele antifungice pot fi eficiente in tratarea candidozei cronice. Acestea pot fi sub forma solutiilor orale pentru clatire, tablete, ovule si creme vaginale. Medicamentele pentru candidoza vaginala care pot fi achizitionate fara prescriptie medicala includ miconazolul, clotrimazolul si ticonazolul. Exista si creme care combina medicamente antifungice cu corticosteroizi, pentru tratarea oricarei mancarimi sau inflamatii. - Suplimente complementare si alternative - probioticele sunt bacterii sanatoase care pot ajuta la prevenirea multiplicarii fungilor si echilibreaza bacteriile din intestin si mucusul membranelor. Produsele cu lactobacili acidofilus sunt un exemplu de probiotice eficiente pentru tratarea candidei. Vitamina C, vitamina E, complexul vitaminic B si acidul folic ajuta la consolidarea sistemului imunitar si sustin organismul in lupta impotriva infectiilor fungice cronice. Episoadele recurente de candida apar deseori la persoanele care au deficit de calciu. Ca atare, utilizarea de suplimente de calciu poate ajuta la reducerea riscului de candidoza.

Cum se manifest?
- scurgere alb, brnzoas i abundent - usturimi i mncrimi vaginale - usturime la urinare - arsuri i dureri n timpul contactului sexual - nroirea i inflamarea labiilor mici. Toate aceste simptome se intensific naintea menstruaiei, avertizeaz specialistul. Aadar, dac ai simptomele prezentate mai sus nu sta pe gnduri, ci prezint-te degrab la medicul ginecolog pentru a urma un tratament corespunztor.

Ce alimente s evii cnd ai candidoz


Pe lng tratamentul medicamentos prescris de medicul ginecolog pentru ambii parteneri, prof. dr. Gheorghe Mencinicopschi ne avertizeaz cu privire la cteva alimente care pot s-i nruteasc simptomele. "Candida poate fi legat de schimbarea dietei, alergiile alimentare, dieta bogat n glucide, disfunciile glandulare, dar i de predispoziiile genetice", spune specialistul. Din lista alimentelor interzise fac parte: 1. Zahrul (dulciurile) - este alimentul cel mai "iubit" de candida, avertizeaz specialistul. Nici fructele nu sunt recomandate; 2. Carbohidraii: pinea alb, orezul alb, pastele; 3. Drojdia i produsele cu drojdie; 4. Alunele prjite; 5. Produsele din carne procesat, cum ar fi mezelurile; 6. Podusele cu gluten care se gsete n gru, secar i orz, deoarece mpiedic digestia i inhib dezvoltarea culturilor probiotice.

De reinut: n momentul n care simptomele candidozei au disprut, este recomandat s introduci treptat n diet alimentele la care ai renunat.

Cum previi apariia candidozei?


Iat ce ne recomand medicul dermatolog Andra Cristea pentru a preveni suprtoarele simptome cauzate de infecia cu Candida Albicans:

dup igiena local cu ap cldu, zona va fi bine uscat cu un prosop evit umiditatea n zona genital folosete lenjerie de corp lejer, din bumbac evit utilizarea irigatorului pentru splturi interne (distruge flora protectoare) evit folosirea excesiv a deodorantelor intime, din acelai motiv evit apa fierbinte

evit tampoanele interne sau folosete-le doar n cazurile de strict necesitate, deoarece mediul cald i umed este cel mai propice pentru dezvoltarea candidei

Cauze Candidoza
Majoritatea femeilor vor prezenta candidoza la un moment dat pe parcursul vietii lor. Candida albicans este un tip foarte raspandit de ciuperca. Candida albicans este adesea prezenta in cantitati mici in vagin, gura, tractul digestiv, si pe suprafata pielii. De obicei nu cauzeaza o infectie sau simptome. Candida si multe alte microorganisme care in mod normal traiesc in vagin formeaza un echilibru natural. Cu toate acestea, atunci cand vaginul prezinta anumite conditii favorabile, numarul de Candida albicans creste, ducand la candidoza vaginala. Unele dintre aceste cauze de candidoza includ: - Antibioticele folosite pentru a trata alte tipuri de infectii perturba echilibrul normal din vagin, prin scaderea numarului de bacterii cu rol protectiv si permitand dezvoltarea candidozei vaginale. - Graviditatea, diabetul zaharat, sau obezitatea reprezinta conditii care ajuta Candida sa creasca mai usor. Candidoza vaginala nu este considerata o boala cu transmitere sexuala. Cu toate acestea, un numar mic de barbati vor dezvolta simptome, cum ar fi mancarimi si o eruptie pe penis dupa un contact sexual cu o partenera infectata. Mai multe episoade de candidoza in antecedente pot reprezenta un semn al unui sistem imunitar slabit. Alte infectii vaginale si scurgeri pot fi confundate cu candidoza. Candidoza care reapare imediat dupa tratament, sau candidoza care nu raspunde la nici un tratament, poate fi un semn timpuriu ca o persoana este infectata cu HIV.

Simptome Candidoza
Candidoza poate avea mai multe simptome, printre care: - Scurgeri vaginale anormale care variaza de la usor apoase de culoare alba pana la scurgeri foarte dense de culoare alba (precum branza de vaci) - dureri in timpul contactului sexual - urinare dureroasa - inrosirea si umflarea vulvei - mancarimi vaginale si labiale, senzatie de arsura Aceste simptome dispar, de obicei, complet cu un tratament adecvat.

Tratament Candidoza

Medicamente pentru candidoza sunt disponibile sub forma de creme vaginale sau supozitoare. Cele mai multe pot fi cumparate fara prescriptie medicala. Tratamentul la domiciliu se poate face daca: - Simptomele sunt usoare si nu aveti dureri pelvine sau febra - Nu este prima candidoza si nu ati prezentat foarte multe candidoze in trecut - Nu sunt gravida - Nu sunteti ingrijorati cu privire la alte boli cu transmitere sexuala de la contactul sexual recent Daca simptomele nu se amelioreaza dupa aceste medicamente, sau candidoza se inrautateste, consultati medicul ginecolog. Daca simptomele dispar, si revin in urmatoarele saptamani sau luni, de asemenea este recomandat un control ginecologic. Medicamentle pe care le puteti cumpara pentru a trata candidoza sunt miconazol, clotrimazol, tioconazol, si butoconazol. Cititi cu atentie prospectele acestor medicamete pentru a evita evenualele efecte adverse nedorite. Nu incetati sa utilizati aceste medicamente inainte de perioada recomandata pe prospect doar pentru ca simptomele se amelioreaza. Veti avea nevoie de un tratement cu o durata de 3 7 zile, in functie de medicamentul pentru candidoza pe care il folositi. O singura pastila de fluconazol, prescris de catre medicul dumneavoastra, poate trata, de asemenea candidoza. Daca simptomele candidozei sunt mai severe sau experimentati infectii repetate, ar putea fi necesar un curs mai lung de tratament, pana la 14 zile. Unele femei care continua sa prezinte candidoze repetate pot avea nevoie de un ovul cu clotrimazol vaginal sau o doza orala de fluconazol in fiecare saptamana pentru a preveni noi episoade de candidoza.

Sfaturi pentru prevenirea si tratamentrul candidozei


- Pastreaza zona genitala curata si uscata. Evitati sapunul pe cat de mult posibil. Baile de sezut in apa calda, dar nu fierbinte poate ajuta la imbunatatirea simptomelor de candidoza. - Evitati dusurile vaginale. Desi multe femei se simt mai curate in urma dusurilor vaginale dupa menstruatie sau actul sexual, acestea poat agrava de fapt candidoza, deoarece indeparteaza bacteriile prietenoase de la nivelul mucoasei vaginului care protejeaza impotriva infectiei. - Consumati iaurt cu culturi vii sau a comprimate ce contin Lactobacillus acidophilus, atunci cand sunteti pe antibiotice pentru a preveni candidoza. - Folositi prezervativul pentru a evita raspandirea bolilor cu transmitere sexuala. - Evitati folosirea deodorantelor pentru igiena feminina, parfumuri sau alte pulberi sau in zona genitala. - Evitati imbracamintea extrem de stramta, care poate produce iritatii. - Purtati lenjerie de corp din bumbac si evitati lenjeria intima din matase sau nylon, deoarece aceste materiale nu sunt foarte absorbante si restrictioneaza fluxul de aer. Acest lucru poate creste transpiratia in zona genitala, ceea ce poate provoca iritatii.

- Evitati tampoanele interne - Mentineti valorile glicemice la un nivel bun daca suferiti de diabet zaharat

Complicatii posibile ale candidozei


Infectii cronice sau recurente pot sa apara in urma unui tratament inadecvat, reinfectarii, sau unei alte boli de baza. Infectiile secundare pot sa apara. Gratajul intens sau prelungit poate provoca zgarierea pielii vulvei pentru facand-o mult mai susceptibila la candidoza.

Candidoza Bucala
Candidoza bucala este o afectiune in care ciuperca Candida albicans se acumuleaza la nivelul mucoasei gurii. Candidoza bucala poate produce leziuni de o culoare alb-crem, de obicei, pe limba sau interiorul obrajilor. Leziunile pot fi dureroase si pot sangera usor atunci cand sunt indepartate. Uneori, candidoza bucala se poate raspandi la cerul gurii, gingii, amigdale sau partea din spate a gatului. Desi candidoza bucala poate afecta pe oricine, este mult mai probabil sa apara la copii si la persoanele care poarta proteza, utilizeaza corticosteroizi inhalatori sau au un sistem imunitar compromis. Candidoza bucala este o problema minora, daca sunteti sanatoasa, dar daca aveti un sistem imunitar slabit, simptome de candidoza bucala pot fi mai severe si mult mai greu de controlat.

Simptome candidoza bucala


Initial semnele sau simptomele candidozei bucale nu sunt observate. In functie de cauza care sta la baza, semne si simptome se pot dezvolta brusc si persista pentru o lunga perioada de timp. Acestea pot include: - Leziuni albe, cremoase la nivelul limbii, cerului gurii, interiorul obrajilor si uneori pe amigdale. - Leziunile cu un aspect branzos - Durere - Sangerare usoara in cazul n care leziunile candidozei bucale sunt frecate sau fragmentate - Pierderea gustului In cazurile severe, leziunile se poate raspndi in jos pe interiorul esofagului parte a tubului digestiv, ce se intinde din partea din spate a gurii la stomac (candidoza esofagiana). Daca se intampla acest lucru, este posibil sa experimentati dificultati de inghitire sau sa aveti senzatia ca bolul alimentar a ramas blocat la nivelul esofagului.

Cauze candidoza bucala


Candidoza bucala si alte infectii cu Candida pot aparea atunci cand sistemul imunitar este slabit sau in urma tratamentului cu anumite medicamente, cum ar fi prednison, sau atunci cand antibiotice perturba echilibrul natural al microorganismelor. In mod normal, sistemul imunitar functioneaza pentru a respinge organisme

daunatoare invadatoare, cum ar fi virusuri, bacterii si ciuperci, mentinand in acelasi timp un echilibru intre bun si rau in ceea ce priveste micoorganismele, care traiesc in mod normal in corpul tau. Uneori, aceste mecanisme de protectie esueaza, ceea ce poate permite candiozei bucale sa prinda radacini. Aceste boli te pot face mai susceptibila fata de candidoza bucala: - HIV / SIDA. Virusul imunodeficientei umane (HIV) virusul care cauzeaza SIDA - distruge celulele din sistemul imunitar, facandu-te mai susceptibila fata de infectii oportuniste fata de care organismul se poate apara in mod normal. Crize repetate de candidoza bucala poate fi primul semn al unei infectii cu HIV. - Cancer. Sistemul imunitar este posibil sa fie slabit de boala si de tratamente, cum ar fi chimioterapia si radiatiile. Atat boala cat si tratamentul poate creste riscul de candidoza bucala. - Diabetul zaharat. Diabetul zaharat netratat sau glicemie precar controlata creste riscul candidozei bucale. - Candidoza vaginala. Candidoza vaginala este cauzata de aceeasi ciuperca care cauzeaza candidoza bucala. Desi candidoza vaginala nu este periculoasa, daca sunteti gravida aveti posibilitatea sa transmiteti ciuperca copilului in timpul nasterii. Ca rezultat, nou-nascutul poate dezvolta candidoza bucala. ---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Ce este HPV?
HPV este prescurtarea pentru Virusul Papilloma Uman. Se cunosc peste 100 de tulpini de HPV si nu toate dau aceeasi simptomatologie. Virusul papilloma e atras de epiteliul scuamos ce se regaseste la suprafata pielii si a mucoaselor (vaginala, anala, bucala). Aproximativ 60 de tulpini de HPV sunt responsabile de aparitia negilor comuni (papiloame, condiloame) pe suprafata pielii care sunt tumori ne-canceroase. Alte 40 de tipuri adera doar de mucoase unde epiteliul e umed si poarta numele de tulpini anogenitale. Exista tulpini cu risc scazut si risc ridicat de a cauza cancer, boala pe care majoritatea persoanelor o asociaza cu infectia HPV. Tulpinile de HPV cu risc scazut cauzeaza condiloamele acuminate in zona genitala (negi genitali) atat la femei cat si la barbati (ex. HPV 6, HPV 11). Tulpinile ce au risc ridicat de a cauza cancer nu cauzeaza leziuni vizibile de obicei pacientului. Virusul induce schimbari la nivelul tesutului ce evolueaza de la grad-scazut la grad-inalt de displazie (modificare), ulterior la stare pre-canceroasa apoi cancer in situ. Barbatii pot observa pe varful penisului placarde de tesut anormal insa femeile nu isi pot observa colul uterin, de aceea majoritatea se prezentau in trecut cu faze deja avansate de cancer de col uterin. Cele mai comune tulpini cu risc ridicat sunt: HPV 16, HPV 18, HPV 31, HPV 35, HPV 39, HPV 45, HPV 51, s.a.

Cum se transmite infectia cu HPV?

Tulpinile genitale de HPV se transmit doar prin contact sexual vaginal, oral sau anal . Nu se raspandeste prin sange sau secretii. Celelalte tulpini de HPV se transmit prin contact direct cutanat, astfel pot aparea leziuni pe maini, picioare, piept, etc. Transmisia tulpinilor genitale fara sa fi avut contact sexual e rar intalnita dar poate aparea si la femei ce nu au facut sex prin contact oral-genital sau mana-zona genitala. Transmisia de la mama la fat nu e comuna, dar cand se intampla cauzeaza bebelusului negi pe tractul respirator si apare papilomatoza respiratorie.

Cat de comuna e infectia cu HPV?


Infectia cu HPV se considera a fi cea mai comuna infectie cu transmitere sexuala . Riscul de a contacta cel putin o tulpina de virus creste cu numarul de parteneri sexuali. Se estimeaza ca la 20 de ani, aprozimativ 45% din femeile active sexual sunt infectate HPV.

Care sunt simptomele infectiei cu HPV?


Infectia cu HPV nu are simptomatologie in sine insa se pot observa leziunile cutanatate sub forma de negi (mai mari, mai mici, putini sau numerosi sub forma de conopida). Fara tratament, unii remit insa altii se pot raspandi sau pot creste in dimensiuni. Riscul de a se transforma malign este foarte scazut pentru tulpinile de HPV ce dau acest tip de leziuni cutanatate. Majoritatea persoanelor infectate nu vor stii niciodata ca au fost infectate pentru ca in 90% din cazuri sistemul imun inactiveaza virusul sau nu il lasa sa se dezvolte. In 2 ani, daca nu apare o suprainfectie HPV, virusul dispare de la sine daca sistemul imun e competent si tulpinile de HPV nu sunt agresive.

Care e relatia HPV-cancer cervical?


99% din cancerele cervicale sunt legate de infectia HPV in antecedente ce a dus la modificarile testului colului uterin. 70% din cancere sunt cauzate de tulpinile 16 si 18, de aceea vaccinul scos pe piata este impotriva acestor doua tulpini. Situatie ipotetica: in urma unui examen Papanicolau a reiesit suspiciunea unei infectii HPV; genotiparea confirma infectia; daca leziunile colului sunt minime (PAP III, LSIL) medicul opteaza reevaluarea la 6 luni, ulterior la 1 an pentru ca majoritatea leziunilor remit. Virusul e inactivat de un sistem imun competent medicul poate indica imunostimulatoare in acest sens. Evident la agravarea situatiei se va indica tratamentul chirurgical: electrocoagularea cu ansa termica, conizatia sau histerectomia. Chiar daca leziunile remit iar la genotipare nu se mai detecteaza virusul, in unele cazuri acesta persista in cateva celule ale epiteliului cervical si se poate reactiva cand sistemul imun e slabit. Astfel retestarea periodica prin examnul Papanicolau e esentiala in monitorizarea modificarilor colului uterin. Alte tipuri de cancere cauzate partial de infectia HPV: cancer de vulva; cancer de uretra; cancer de penis; cancer de piele; cancer de limba; cancer de amigdale; cancer de faringe.

Ce riscuri au barbatii infectati cu HPV?


Daca jumatate din femeile de 20 de ani active sexual sunt infectate HPV, este logic ca si cel putin jumatate dintre barbatii de aceasi varsta sa fie infectati procentajul bolnavilor creste cu varsta. Insa este foarte dificil de depistat infectia la barbati.

Cum se trateaza infectia cu HPV?


Infectia cu HPV nu se poate trata specific. Din fericire organismul se apara impotriva virusului astfel ca in 2 ani poate sa dispara de la sine. Chiar daca nu putem distruge virusul, putem trata modificarile induse de acesta. De exemplu exista creme pentru negii cauzati de HPV sau tratament chirurgical. Daca virusul persista, aceste leziuni vor reveni si cauzeaza inca o data disconfort pacientului.

Cum se poate preveni infectia cu HPV?


Din nefericire, nici prezervativul nu protejeaza impotriva transmiterii acestui virus, el putand exista oriunde pe piele. Din ce am spus si mai sus, nici abstinenta nu garanteaza lipsa infectiei insa reduce cu mult riscul. Deasemenea un numar redus de parteneri sexuali poate scadea riscul, astfel indicandu-se relatiile monogame. Un fapt interesant este ca barbatii circumcisi au un risc mai scazut de a fi infectati si de a transmite infectia mai departe.

Exista un vaccin impotriva HPV?


Da, dar din pacate doar pentru cateva din tulpinile HPV. Silgard si Cervarix protejeaza impotriva tulpinilor HPV 16 SI 18 (responsabile de cancerul cervical), Gardasil protejand inca impotriva tulpinilor HPV 6 si 11 (responsabile de negi). Ambele vaccinuri au fost aprobate ca fiind sigure pentru public si se recomanda efectuarea lor inaintea inceperii vietii sexuale ca sa aiba eficacitate maxima. Recent un studiu american incuraja si vaccinarea baietilor impotriva acestor tulpini, raportul costuri-beneficii fiind in favoarea beneficiilor, evitandu-se numerele importante de cancere ale penisului si cancere anale. In Romania vaccinarea HPV e gratuita. Fetele care nu sunt virgine vor trebui sa isi faca un test Papanicolau inainte de vaccinare. Cat tine efectul vaccinului anti HPV? Inca nu se stie. Multe studii sunt in desfasurare pentru a lamuri acest lucru.

Post-vaccin anti HPV mai e necesar testul Papanicolau?


Da. In mod sigur, indiferent daca s-a facut vaccinul sau nu, evaluarea Papanicolau periodica e esentiala pentru a tine din scurt modificarile de la nivelul colului uterin. Ghidurile indica la cat timp sa se faca evaluarea in functie de multi factori insa recomandarea e, pentru siguranta, cel putin 1 in fiecare an. Se pune problema: daca m-am vaccinat, de ce trebuie sa repet testul PAP? Pentru ca vaccinul protejeaza impotriva tulpinii HPV 16 si 18 insa dupa cum am mentionat la inceput sunt si alte tulpini cu risc ridicat de a cauza cancer cervical. Din fericire populatia a inceput sa fie constienta de riscurile infectiei cu HPV si cel putin femeile isi fac periodic examinarile de rigoare. E datoria fiecaruia sa isi pastreze sanatatea. Inspectia periodica

pentru observarea cat mai rapida a negilor cat si efectuarea testului Babes-Papanicolau sunt doua metode simple si eficace in detectarea unei posibile infectii HPV. Sanatate!

Abcesul periamigdalian reprezinta o forma comuna de infectie localizata la nivelul regiunii


cervicale si care cuprinde intreaga zona adiacenta amigdalelor. Abcesul (ca entitate patologica in general) este considerat a fi o colectie purulenta care se formeaza in jurul unei zone infectate. Abcesul periamigdalian este o infectie ce debuteaza in straturile superficiale si care prinde succesiv tesutul subiacent, puroiul fiind localizat mai exact intre capsula amigdaliana si pilierul faringian lateral. Este considerat a fi o complicatie a amigdalitei acute (aceasta fiind de fapt inflamatia amigdalelor faringiene). Abcesul determina aparitia durerii locale, a edemului si tumefactiei zonei, iar daca acestea sunt intense poate duce chiar la disfagie, odinofagie, dispnee si dificultati la vorbire. Abcesul periamigdalian apare mai frecvent la adulti (la copii si tineri este relativ rar diagnosticat). Intervalul de varsta la care apare este in general 20-40 de ani (cu limite 10-60 de ani). Varstele extreme sunt afectate mai ales daca exista un teren imunodeprimat iar organismul nu poate lupta corespunzator impotriva infectiei initiale. In prezent, specialistii au observat ca incidenta abcesului periamigdalian este in crestere datorita faptului ca bacteriile incriminate in aparitia amigdalitei devin rezistente la tratamentul antibiotic. Studii recente au demonstrat ca administrarea de multiple antibiotice pentru amigdalita acuta si cronica predispune pacientul la aparitia abcesului periamigdalian.

Cuprins articol
1. Generalitati 2. Cauze 3. Simptomatologie 4. Consult de specialitate 5. Diagnostic 6. Tratament 7. Controale medicale ulterioare 8. Prevenire 9. Prognostic 10. Complicatii

Cauze
Datorita faptului ca abcesul periamigdalian este cel mai frecvent o complicatie a faringo-amigdalitei, germenii incriminati in aparitia lui sunt, de obicei, aceeasi cu cei care declanseaza procesul infectios faringian. In general, etiologia este polimicrobiana, implicand atat germeni aerobi cat si anaerobi. Cel mai frecvent aerob implicat este Streptococcus pyogenes (streptococul beta hemolitic de grup A). Alte microorganisme aerobe gasite in puroiul pacientilor cu abces periamigdalian sunt Staphylococcus Aureus, Haemophilus Influenzae. De obicei, streptococcii determina inflamarea unilaterala a amigdalelor si a tesutului periamigdalian si creeaza un mediu infectios propice dezvoltarii bacteriilor anaerobe. Dintre germenii anaerobi, frecvent este citat Fusobacterium. Abcesul periamigdalian poate de asemenea sa apara ca o complicatie a mononucleozei infectioase sau de novo in absenta unui proces infectios. Factorii de risc pentru aparitia abceselor periamigdaliene sunt: - infectii dentare (periodontita, gingivita)

- faringo-amigdalite cronice - mononucleoza infectioasa - leucemia limfocitara cronica - calculi sau depozite de calciu la nivel amigdalian (litiaza amigdaliana).

Simptomatologie
Simptomele apar cu 2-5 zile anterior formarii efective a abcesului, au caracter evolutiv si se agraveaza pe masura ce infectia se extinde. Primul simptom raportat de pacient este durere in gat. Pentru cateva zile aceasta poate fi singura acuza, insa exista si situatii in care durerea este insotita de: - dureri de cap, stare generala alterata; - odinofagie, disfagie, - modificari ale vocii. Durerea poate evolua cu sau fara febra si frison. De obicei ganglionii limfatici loco-regionali sunt modificati (durerosi, mariti in volum, avand consistenta crescuta), iar pacientii acuza un gust neplacut in gura, alaturi de halena specifica infectiei. Alte simptome includ: - dificultati la inghitirea salivei - durere in ureche de aceeasi parte a abcesului - spasm pe muschii maseteri (trismus) si pe muschii regiunii cervicale (determina aparitia torticolisului). La examinarea gatului se poate descoperi inflamarea intregii regiuni cervicale (tipic pentru abces este inflamatia unilaterala si deplasarea uvulei spre partea sanatoasa).

Consult de specialitate
Pacientii sunt sfatuiti sa consulte medicul in cazul in care dezvolta febra sau frisoane pe fondul unei dureri de gat sau unei faringo-amigdalite diagnosticate clinic. Consultul devine mai necesar in momentul in care durerii de gat i se adauga disfagie, dispnee, dificultati la vorbire, sialoree si semne care pot fi sugestive pentru obstructia cailor aeriene.

Diagnostic
Diagnosticarea abcesului periamigdalian presupune realizarea unei anamneze amanuntite si a unui examen clinic complet (canalizat insa pe regiunea dureroasa) precum si a testelor paraclinice uzuale si specifice acestei patologii. Diagnosticul de abces periamigdalian este relativ usor de stabilit in momentul in care dimensiunile acestuia sunt mari si poate fi vizualizat rapid cand este examinat gatul. Anamneza va stabilii cu exactitate simptomele pacientului, debutul acestora si evolutia lor in timp. Pacientul trebuie intrebat de asemenea daca a fost diagnosticat cu faringo-amigdalita acuta sau cronica sau cu mononucleoza infectioasa (aproximativ 20% din abcesele periamigdaliene apar pe fondul acestei boli infectioase). Examenul clinic poate sa descopere existenta unor modificari generale ale parametrilor starii de sanatate a individului, precum si semne locale. Modificari generale includ: tahicardie, febra, deshidratare, agitatie. Printre semnele locale ce atrag atentia asupra existentei unui proces inflamator faringo-amigdalian se numara: durere spontana si la palpare, limfadenita cervicala dureroasa, hipertrofia amigdaliana asimetrica. Pentru examinarea zonei faringo-amigdaliene, medicul specialist va ruga pacientul sa deschida larg gura si va apasa suprafata limbii cu un instrument special. Acest gest simplu ii permite sa vizualizeze amigdalele si zona din jurul lor. Prezenta abcesului este

sugerata de modificari ale mucoasei, precum: eritem, edem, alaturi de deplasarea, prin impingere, a amigdalei (de obicei este deplasata inferior si medial). Amigdala prezinta exudat fibrinos la suprafata sa (aspectul este, deci, de amigdala rosie cu pete multiple albicioase). Prezenta puroiului (semnalata de aparitia fluctuentei zonei) este obiectivata prin palparea amigdalelor. Aceasta se realizeaza prin introducerea unui singur deget examinator (dupa ce in prealabil medicul si-a pus o manusa sterila de examinare). Examinarea pacientului se poate realiza mai greu in cazul in care exista si torticolis sau trismus (deoarece pacientului ii este greu sa deschida gura). Astfel de probleme apar la aproximativ 2/3 din pacienti. In general, diagnosticul de abces periamigdalian se pune clinic, investigatiile paraclinice ajuntand la realizarea diagnosticului diferential. Acestea se realizeaza cu boli precum: - celulita periamigdaliana: reprezinta infectia tesuturilor moi superficiale (spre deosebire de abces care presupune afectarea unor zone mai profunde) - abces retrofaringian, parafaringian: este de fapt o colectie de puroi ce se formeaza in profunzimea tesutului faringian, avand localizarea posterioara (aceasta este ceea ce il diferentiaza de un abces paraamigdalian, caracteristicile morfopatologice fiind asemanatoare, in schimb) - faringo-amigdalita - epiglotita - este termenul medical ce caracterizeaza inflamatia epiglotei (al carei rol principal este de a impiedica alimentele sa ajunga accidental in trahee). Mai rar, diagnosticul diferential include si: aspiratia de corpi straini, neoplasme (leucemie, limfom), adenita cervicala, infectii dentare, parotidita, mastoidita, anevrism de artera carotida interna. Realizarea unor radiografii sau CT nu este necesara in majoritatea cazurilor. Astfel de investigatii se impun insa daca exista o pozitie anormala a abcesului, ce face dificila investigarea lui clinica sau daca pacientul necesita drenarea puroiului. In acest caz imagistica este utila pentru directionarea corecta a acului de drenare. Aspirarea lichidului din abces se face doar de catre personalul specializat si dupa anestezierea locala, de obicei cu xilina. Procedura asociaza incidente si accidente, cum ar fi: aspirarea de sange, hemoragii si chiar punctionarea arterelor carotide (daca abcesul este localizat in partea distala a amigdalei). In anumite situatii medicul poate considera necesara analiza microbiologica a puroiului din abces pentru a ajuta la identificarea corecta a bacteriilor implicate in infectie si apoi pentru a realiza antibiograma ce poate orienta corect tratamentul (ea este capabila sa determine rezistenta si sensibilitatea bacteriilor la diverse antibiotice). Desi antibiograma are numeroase indicatii, spectrul bacteriilor implicate in majoritatea cazurilor de abces periamigdalian sunt acoperite de tratament antibiotic clasic. O alta metoda paraclinica de diagnosticare a abcesului periamigdalian este reprezentata de ecografia transcutanata (transductorul este plasat peste glanda submandibulara, iar de aici se poate cerceta intreaga regiune faringo-amigdaliana. La ecografie, abcesul apare de obicei sub forma unei cavitati cu margini neregulate, dar bine conturate).

Tratament
Tratament la domiciliu Abcesul periamigdalian nu are indicatie de tratament la domiciliu, ca urmare pacientii sunt sfatuiti sa consulte medicul in cazul in care dezvolta simptome sugestive de infectie. Tratament de specialitate Abcesul periamigdalian poate determina fenomene obstructive de cai respiratorii superioare, ceea ce poate pune viata pacientului in pericol imediat. De aceea, in cazul in care acesta se prezinta la

camera de garda in stare grava sau chiar critica, tratamentul imediat trebuie axat pe asigurarea si mentinerea functiilor vitale. Prima care trebuie evaluata este functia respiratorie, trebuind asigurata permeabilitatea cailor aeriene superioare. Daca obstructia este severa iar caile sunt compromise, se poate practica imediat intubarea endotraheala. O alta metoda de a ameliora respiratia este drenarea imediata a puroiului pentru a se reduce astfel din dimensiunile abcesului si a facilita atat respiratia in sine, cat si alte proceduri terapeutice. Alte masuri terapeutice esentiale pentru pacientul in stare grava sunt: - reechilibrarea hidroelectrolitica (in general, pacientii cu abces periamigdalian in stare avansata sunt deshidratati datorita disfagiei si incapacitatii de a se alimenta); - administrarea de antipiretice si analgezice. In cazul in care starea pacientului este stabila si nu exista un pericol imediat, procedurile de drenare a continutului abcesului se fac cu mult mai multa pregatire si nu sunt atat de dramatice ca in situatiile de criza. Initial se practica anestezia locala (tesutul periamigdalian este infiltrat cu o substanta anestezica, exact ca la stomatolog). Daca este necesar se pot administra pe cale intravenoasa si substante analgezice sau sedative. Evacuarea continutului si indepartarea abcesului se pot realiza prin mai multe metode: - aspirarea cu ac fin; - incizie si drenaj; - tonsilectomie imediata (operatia de indepartare a amigdalelor) in cazul in care din diverse motive pacientul nu poate tolera aspiratia sau drenajul, sau daca se confrunta frecvent cu probleme amigdaliene. De asemenea, tratamentul include si administrarea imediata a unui antibiotic. Prima doza se poate administra intravenos. Cel mai frecvent folosit antibiotic este penicilina, insa pacientii cu reactie alergica la ea sunt sfatuiti sa informeze in prealabil medicul pentru a evita aparitia unor reactii anafilactice. Optiunile in acest caz sunt clindamicina si eritromicina. Pacientii cu stare de sanatate satisfacatoare, care se recupereaza bine dupa procedurile terapeutice pot fi externati. Daca insa nu apare ameliorarea simptomatologiei, daca persista disfagia, dispneea sau daca exista probleme medicale cronice care pot interfera cu vindecarea pacientului (cum ar fi diabetul zaharat), medicul poate recomanda internarea pacientului pentru observarea evolutiei si pentru continuarea tratamentului sub strict control medical. De asemenea, indicatie de spitalizare au si copiii mici, deoarece in cazul lor drenarea abcesului se face sub anestezie generala.

Controale medicale ulterioare


Pacientii diagnosticati si tratati pentru abces periamigdalian sunt sfatuiti sa se programeze din timp pentru controale ORL, deoarece exista riscul de recurenta a abcesului sau a faringo-amigdalitei. In acest caz tratamentul antibiotic va trebui modificat si se impune realizarea unor aspiratii pentru evacuarea continutului. Datorita riscului de reaparitie a acestor probleme, pacientul trebuie sa se adreseze unui serviciu medical specializat de indata ce apar simptome precum disfagie, dispnee, gust ciudat in gura.

Prevenire
Prevenirea aparitiei abcesului este dificil de realizat si presupune in principal prevenirea aparitiei factorilor de risc prin masuri simple dar cu efect benefic asupra intregului organism, cum ar fi: evitarea fumatului, mentinerea unei igiene dentare corespunzatoare si tratarea rapida a infectiilor stomatologice. Alte recomandari cu caracter preventiv includ: - tratarea prompta cu antibiotice a celulitei periamigdaliene, deoarece are foarte multe sanse de a

evolua intr-un abces - amigdalectomia - in cazul in care pacientul acuza abcese recurente si amigdalite cronice, rezistente la tratament corect instituit - respectarea indicatiilor medicului si administrarea corecta a tratamentului antibiotic (acesta trebuie luat o perioada de 5 zile, chiar daca starea clinica se amelioreaza si inflamatia se reduce).

Prognostic
Prognosticul este excelent pentru pacientii cu stare de sanatate satisfacatoare, care se prezinta in timp util la medic si care urmeaza intocmai recomandarile specialistilor. In cazul in care nu exista amigdalita cronica, sansele de recurenta a abcesului periamigdalian sunt de doar 10%, iar amigdalectomia nu este indicata. Prognostic rezervat datorita complicatiilor au in general pacientii cu boli cronice (diabet zaharat), boli imunosupresoare (SIDA, transplanturi) sau cu diverse neoplazii, dar si cei care se prezinta cu intarziere la spital, cand abcesul este foarte extins.

Complicatii
Complicatii majore: - obstructia de cai respiratorii superioare; - recurenta abcesului periamigdalian; - hemoragie datorita extinderii abcesului si erodarii vaselor mari, sau postamigdalectomiei; - deshidratarea; - infectarea tesutului din spatiul retrosternal; - fasceita necrotizanta prin extinderea abcesului si infectiei in tesuturile profunde din regiunea cervicala; - mediastinite, pericardite, pleurezii (prin extinderea infectiilor din spatiul parafaringian de-a lungul planurilor anatomice); - pneumonii, meningite, septicemie. Complicatii mai rare sunt reprezentate de: - necroza arterei carotide interne - abces cervical - tromboza de vena jugulara - abces cerebral

Faringita bacteriana
Faringita reprezinta o afectiune de natura infectioasa a faringelui, structura anatomica localizata in continuarea cavitatii bucale, pana la nivelul laringelui. Desi majoritatea faringitelor au etiologie virala, exista si numeroase bacterii care pot fi incriminate in aparitia acestei boli. Deoarece managementul pacientului si tratamentul sunt diferite de faringita virala, specialistii considera cele doua afectiuni ca fiind destul de diferite intre ele. Identificarea corecta a bacteriilor implicate in procesul patologic este esentiala in stabilirea tratamentului, ameliorarea simptomelor si evitarea aparitiei sechelelor. Cea mai importanta bacterie ce poate determina faringita este Streptococcus Pyogenes. Cand se suspecteaza o astfel de etiologie se realizeaza teste de rutina care sa confirme sau sa infirme diagnosticul, si apoi antibiograma care sa orienteze tratamentul. Daca este lasata netrata, faringita bacteriana poate determina complicatii locale dar si la distanta, acesta fiind motivul pentru care specialistii insista ca toate cazurile sa primeasca un tratament ghidat in functie de antibiograma,

singura investigatie care poate stabili sensibilitatea germenilor la tratament. Faringita bacteriana, in special cea cu streptococ de grup A afecteaza toate grupele de varsta, cu o predilectie pentru grupa 5- 15 ani, si apare mai frecvent in lunile reci de toamna tarzie, iarna si chiar primavara. Faringitele bacteriene au caracter autolimitant, insa daca sunt neglijate pot afecta mai grav sanatatea organismului.

Cuprins articol
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. Generalitati Cauze Simptomatologie Investigatii paraclinice Tratament Prognostic Complicatii Consultarea unui specialist

Cauze
In etiologia faringitei bacteriene sunt implicatie diverse bacterii. Cel mai adesea este vorba de streptococul beta hemolitic de grup A. Denumirea aceasta se datoreaza comportamentului particular pe care il are in mediiile de cultura, acela de a determina zone extinse de hemoliza pe placile cu sange agar. Acest comportament ajuta foarte mult la identificarea microbiologica. Streptococii au particularitati care ii fac foarte susceptibili la a coloniza epiteliul faringian. Ei sunt capabili sa adere la mucoasa regiunii prin adezine, ceea ce favorizeaza foarte mult dezvoltarea lor la acest nivel. Streptococii se transmit interuman pe calea picaturilor de saliva, fiind favorizata de aglomeratiile umane. In regiunile cu clima temperata, infectia se transmite mai frecvent in timpul iernii, probabil datorita tendintei oamenilor de a petrece mai mult timp in interior. Alte bacterii implicate in aparitia faringitei bacteriene sunt: 1. Streptococii de grup C si de grup G Determina faringita similara din punct de vedere clinic cu cea a streptococilor de grup A, insa evolutia poate fi spre agravare. Ei sunt mai degraba intalniti in cazul adultilor si mai putin la copii. 2. Neisseria gorrhoeae Faringita apare ca o boala cu transmitere sexuala, prin contactul sexual oral, si este adesea asimptomatica. 3. Mycoplasma pneumonia Devine din ce in ce mai frecvent implicat in faringite si adesea este raspunzator si de importante leziuni pulmonare, nu doar faringiene. 4. Specii de Yersinia 5. Corynebacterium diphteriae Este relativ rar implicat in etiologia faringitelor, datorita programului de imunizari antidifteric. Daca apare o astfel de afectiune insa, ea este insotita si de semne si simptome pulmonare, stridor si tuse latratoare.

6. Chlamydia trachomatis si Chlamydophila pneumoniae Sunt agenti rar implicati, insa nu trebuie neglijati, mai ales la adultii activi sexual.

Simptomatologie
Simptomele sugetive pentru o faringita bacteriana sunt: - Durere in gat, cu debut brusc - Odinofagie - Cefalee - Greata, varsaturi, dureri abdominal - Stare generala alterata - Mialgii si/sau artralgii In general, aceste simptome au intensitate medie. In cazul in care apare exantem cutanat, conjunctivita, leziuni ulcerative, stomatita anterioara si diaree, ar trebuie luate in calcul si alte diagnostice posibile.

Investigatii paraclinice
Anamneza este cea care incepe investigarea clinica a pacientului. Medicul poate afla astfel care sunt simptomele si care a fost debutul lor, care este istoricul medical al pacientului si daca acesta este primul episod sau au mai existat astfel de probleme in antecedente. Examenul fizic general poate evidentia: - Febra - Eritem faringoamigdalian - Uvula edematiata si inrosita - Limfadenopatie locoregionala (ganglioni cervicali durerosi) - Petesii localizate la nivelul palatului - Rash scarlatiniform Informatiile obtinute, atat in cadrul anamnezei cat si al examenului fizic, pot orienta diagnosticul si ajuta clinicianul in realizarea diagnosticului diferential. Cele mai frecvente afectiuni incluse in acest diagnostic sunt reprezentate de: - Faringita virala - Mononucleoza infectioasa - Abcesul periamigdalian - Epiglotita - Crup sau laringotraheobronsita - Abces retrofaringian Investigarea paraclinica a pacientului suspectat de faringita bacteriana include recoltarea de culturi din gat si dezvoltarea lor pe medii speciale, cu scopul identificarii agentului implicat in infectie. Culturile se recolteaza pe mediu steril, de preferat din regiunea posterioara a faringelui si amigdalelor. Alte investigatii nu sunt necesare, decat daca diagnosticul nu este clar si trebuie in continuare diferentiata o posibila faringita bacteriana de supuratii, sinuzite si faringite. In aceste cazuri se pot realiza explorari imagistice: tomograf computerizat (CT), radiografii simple de regiune cervicala.

Tratament

Tratamentul faringitei bacteriene nu trebuie inceput decat dupa ce medicul stabileste cu precizie etiologia bolii. In cazul in care se dovedeste ca, de fapt, nu este faringita bacteriana, ci virala si se practica tratament antibiotic, se face o mare greseala ce poate predispune la complicatii deoarece este perturbata flora bacteriana normala. Pacientul cu suspiciune de faringita trebuie consultat de un medic infectionist si de catre un otolaringolog, pentru a se stabili cu precizie caracterul bolii. Faringita bacteriana necomplicata este o afectiune ce beneficiaza de tratament antibiotic. Scopul administrarii acestuia este eradicarea infectiei, reducerea morbiditatilor si prevenirea aparitiei complicatiilor. Antibioticul este prescris in functie de rezultatul antibiogramei, care stabileste sensibilitatea germenilor la numeroase clase de antibiotice. In cazul faringitei cu streptococ de grupa A se poate administra cu succes penicilina, amoxicilina. Tetraciclinele si trimetoprim/sulfametoxazol ar trebui evitate deoarece exista o rezistenta din ce in ce mai crescuta la acestea. Exista numeroase cazuri de faringita autolimitanta, care se rezolva spontan, fara sa fie nevoie de tratament specific. Specialistii recomanda cateva masuri ce pot ameliora durerea si starea generala, pana la remiterea bolii de fond: 1. Consumarea unor cantitati crescute de lichide calde sau fierbinti, de preferat ceaiuri cu lamaie, indulcite cu miere. 2. Efectuarea gargarei cu apa sarata (apa potabila in care s-a dizolvat o jumatate de lingura de sare la un pahar) de cateva ori pe zi. 3. Folosirea unui umidificator sau vaporizator care sa va tina gatul cat mai umed, pentru a se elimina senzatia dureroasa. 4. Consumarea lichidelor reci. 5. Consumarea acadelelor pentru a mai atenua din disconfortul local. Acestea nu trebui oferite copiilor mici deoarece exista riscul de inghitire si asfixie. 6. Administrarea de analgetice si antipiretice care se pot elibera fara prescriptie medicala, cum ar fi acetaminofen (paracetamol). Specialistii insista ca aspirina sa nu fie administrata copiilor deoarece poate declansa o complicatie cu prognostic nefavorabil, anume sindromul Reye. Aparitia lui este cu atat mai posibila cu cat etiologia faringitei nu era bacteriana, ci virala.

Prognostic
Majoritatea faringitelor au evolutie autolimitanta si trec de la sine intr-o saptamana. Administrarea tratamentului corect poate scurta insa evolutia bolii la doar cateva zile, reducand astfel semnificativ disconfortul general al pacientului.

Complicatii
Cele mai frecvente complicatii ale faringitelor bacteriene includ: - Tumefactie semnificativa si obstructie a cailor respiratorii superioare - Formarea unor abcese periamigdaliene sau retrofaringiene - Sinuzita - Otita medie - Mastoidita

- Limfadenita cervicala Complicatiile faringitelor cu streptococ betahemolitic de grup A pot fi sistemice si includ: 1. Aparitia bolilor valvulare cardiace - cel mai adesea este afectata valva mitrala, ajungandu-se la stenoza sau regurgitare mitrala. 2. Glomerulonefrita poststreptococica - apare la 1-3 saptamani de la o faringita netratata. Pacientii vor avea hematurie, edeme gambiere si hipertensiune arteriala

Amigdalita reprezinta inflamatia de natura infectioasa a amigdalelor, care poate sa fie insotita de
dureri faringiene si febra. Amigdalele sunt de fapt structuri cu rol in apararea organismului de infectii si contin tesut limfatic. Sunt localizate de o parte si de alta a gatului, in spatele bazei limbii. Inflamatia amigdalelor se extinde de cele mai multe ori si cuprinde si pilierii faringieni, ajungandu-se la faringoamigdalita. Faringoamigdalitele sunt afectiuni foarte frecvente, mai ales in perioada copilariei. Se pare ca aproape toti copii fac cel putin un episod de faringoamigdalita, mai mult sau mai putin complicat. Infectiile bacteriene sunt cel mai frecvent incriminate in aparitia bolii, urmate de cele virale. Amigdalita determinata de streptococ se manifesta cel mai frecvent la copii cu varste intre 5 si 15 ani, in timp ce etiologia virala este mai intlanita la copiii mai mici. Infectia poate fi transmisa pe cale aeriana, prin picaturi de saliva expulzate in cursul tusei, stranutului sau chiar vorbitului. Exista si cazuri in care persoanele sunt doar purtatoare de bacterii cu potential patogen, dar care nu fac boala. Aceste persoane se numesc purtatori sanatosi, si pot infecta, la randul lor, alti pacienti. Boala are o evolutie favorabila in prezenta tratamentului, iar complicatiile ei sunt destul de rare. Uneori, in prezenta unei imunitati foarte bune, fenomenele inflamatorii dispar in 410 zile. Exista trei tipuri de amigdalite: acute, subacute si cronice. Cele acute sunt in general cele de etiologie virala, cele subacute si cronice de origine bacteriana. Simptomatologia acestei afectiuni este plurimorfa si variaza de la o simpla jena faringiana, la dureri de gat, febra, frisoane. Faringele poate sa apara edematiat si inrosit, iar amigdalele pot avea la suprafata depozite alb galbui care pot fi mai mult sau mai putin aderente de tesutul subiacent. Uneori, simptomele pot fi sugestive pentru cauza de aparitie a inflamatiei. Daca exista simptome pseudogripale, congestie nazala si rinoree, stranut si tuse, se banuieste o infectie virala. Daca pacientul acuza febra, si are limfadenopatii regionale, cel mai probabil a fost vorba de o infectie bacteriana. Faringoamigdalitele se diagnosticheaza de cel mai multe ori clinic, dupa efectuarea unui examen fizic general si dupa ce se inspecteaza atent cavitatea bucala. Pentru a se stabili etiologia exacta si pentru identificarea agentului patogen se realizeaza teste speciale de laborator. Tratamentul amigdalitelor necomplicate este patogenic si doar in cazuri grave se recomanda amigdalectomia. De obicei amigdalectomia este indicata pacientilor cu infectii recurente, trenante, sau celor care nu sunt complianti la tratamentul medicamentos. Amigdalitele virale nu au de cele mai multe ori indicatie de tratament etiologic ci doar simptomatic. Pacientii sunt sfatuiti sa consume cat mai multe lichide calde, sa clateasca cavitatea bucala cu apa sarata.

Daca apar durere, febra se pot administra ibuprofen sau acetaminofen. Paracetamolul este indicat si copiilor mai mici, spre deosebire de aspirina sau AINS care sunt strict contraindicate acestora datorita riscului de aparitie a sindromului Reye. Tratamentul antibiotic se administreaza pacientilor cu faringoamigdalita de natura bacteriana, dupa ce analizele microbiologice au stabilit cu precizie aceasta etiologie. Se efectueaza si o antibiograma pentru a se determina care este cel mai util antibiotic care pot vindeca total infectia.

Cuprins articol
1. Generalitati 2. Cauze 3. Simptomatologie 4. Mecanism fiziopatologic 5. Factori de risc 6. Consultarea unui specialist 7. Investigatii paraclinice 8. Preventie 9. Tratament de specialitate 10. Tratamentul la domiciliu

Cauze
Cauzele de aparitie a faringoamigdalitelor sunt foarte variate, insa de cele mai multe ori sunt incriminate bacterii sau virusuri. Fungii sau parazitii nu sunt responsabili de acest tip de afectiuni decat in cazuri speciale. Bacteriile sunt responsabile de peste 30% din totalitatea cazurilor de boala. De obicei flora este plurimicrobiana, mai ales in cazul faringoamigdalitelor recurente. Cele mai frecvente bacterii care dau faringoamigdalita sunt: 1. Streptococul betahemolitic de grup B, de grup A; 2. Haemophilus influenzae; 3. Stafilococul auriu. Majoritatea episoadelor de amigdalita au insa etiologie virala. Virusurile responsabile pot fi: 1. Virusul herpes simplex; 2. Virusul Epstein Barr; 3. Cytomegalovirus; 4. Adenovirusuri. Alte cauze mai putin intalnite sunt infectia cu Treponema pallidum, Mycoplasma pneumoniae, Corynebacterium diphteriae, Neisseria gonorrhea. Daca pacientul are un sistem imun deprimat si nu poate lupta impotriva infectiilor, amigdalitele pot fi cauzate si de fungi sau paraziti. Desi pana in prezent nu s-a stabilit cu precizie existenta unei relatii cauza efect intre fumat si amigdalita, se pare ca incidenta afectiunii este mai crescuta in cazul copiilor expusi la fumul de tigara, ei avand si indicatie de amigdalectomie si mai putin de tratament medicamentos. Infectia se poate transmite de la un pacient la o persoana sanatoasa prin intermediul picaturilor de saliva infectata. Ele sunt eliberate in aer prin stranut, tuse si pot fi inhalate de catre o persoana receptiva, declansand intregul tablou clinic al infectiei la 2- 5 zile de la contact. Pacientul cu amigdalita streptococica este foarte contagios inca din perioada de incubatie a bolii si

poate ramane astfel chiar si dupa ce boala a debutat. Contagiozitatea se mentine pentru aproximativ 2 saptamani. Sub tratament corespunzator, insa, aceasta perioada scade la 48 de ore de la initierea terapiei.

Simptomatologie
Simptomele pacientului sunt in functie de tipul de amigdalita: acuta, subacuta sau cronica. De asemenea, ele variaza si daca pacientul are episoade recurente de amigdalita sau boala trenanta. Simptomul constant se pare ca este durerea de gat. Amigdalita acuta se caracterizeaza clinic prin: - Febra; - Halena respiratorie; - Congestie nazala si rinoree; - Limfadenopatie; - Disfagie, odinofagie; - Dispnee, tuse si alte semne ale obstructiei cailor respiratorii superioare; - Durere abdominala; - Letargie si alterarea starii generale (maleza); In cazul formei acute simptomele dureaza 4-5 zile in cazurile necomplicate, dar pot sa fie prezente chiar si 2 saptamani. Acuzele pot fi acompaniate de simptome gripale, sugerand o infectie virala. Amigdalita cronica prezinta de cele mai multe ori: halena fetida persistenta, durere faringiana si adenopatie persistenta. Amigdalita persistenta este diagnosticata daca o persoana are mai mult de 7 episoade de boala in cursul unui an, 5 infectii in 2 ani consecutivi, sau 3 infectii anual, timp de 3 ani consecutiv. Daca au aparut abcese periamigdaliene pacientul acuza febra inalta, durere intensa la nivelul gatului, sialoree, miros fetid in gura, dificultati la deschiderea gurii (trismus) si modificari ale vocii. Amigdalita poate sa treaca de la sine, insa in cazul unei etiologii virale pot sa apara complicatii la distanta. Germenii pot migra si pot determina chiar si endocardita.

Mecanism fiziopatologic
Amigdalita virala are o perioada de evolutie de aproximativ 4 pana la 10 zile, iar cea bacteriana un pic mai mult. Daca simptomele includ febra mare, frison si dureri faringiene inportante, cel mai probabil este o amigdalita streptococica. Diagnosticul de certitudine trebuie pus insa de un medic experimentat, in urma testelor de laborator iar tratamentul se va institui in aceasta situatie cu antibiotice. Daca amigdalita se cronicizeaza exista posibilitatea ca tratamentul de electie sa fie indepartarea chirugicala a amigdalelor. Evolutia poate fi favorabila sau se poate complica. Cel mai adesea complicatiile apar in cazul pacientilor cu imunitate deprimata, germeni agresivi netratati, sau factori de risc asociati. Amigdalita acuta netratata poate fi chiar foarte periculoasa din cauza complicatiilor: - Celulita periamigdaliana datorita extinderii infectiei in afara capsulei amigdalelor; - Abcese periamigdaliene; - Mediastinite (daca infectia difuzeaza distal); - Endocardita bacteriana, mai ales in cazul etiologiei pneumococice; - Artrita septica, glomerulonefrita.

Amigdalita cronica poate afecta respiratia, poate fi cauza de sforait, de congestie nazala si de respiratie predominant pe gura. Daca dimensiunile amigdalelor sunt importante se poate ajunge chiar si la apnee de somn obstructiva sau afectiuni cronice pulmonare si cardiace.

Factori de risc
Factorii de risc identificati pana in prezent sunt reprezentati de: - Contactul cu o persoana infectata si contagioasa - cel mai usor amigdalita se transmite pe calea picaturilor de saliva care contin virusurile sau bacteria respectiva si care ajung sa fie inhalate de persoana receptiva; - Congestia nazala care obliga pacientul sa respire pe gura - este considerata un factor de risc deoarece astfel aerul nu mai este filtrat si nu mai pot fi retinute in narine diversele substante cu actiune nociva; - Varsta - amigdalita apare mai frecvent in cazul copiilor mici; - Fumatul pasiv (in cazul copiilor) si expunerea cronica la fumul de tigara sau fumatul activ in cazul adultilor.

Consultarea unui specialist


Specialistii recomanda pacientilor sa se prezinte la medic in cazul in care ei sau copiii lor prezinta simptome si semne sugestive pentru amigdalita: - Dureri de gat; - Febra, frison; - Amigdale edematiate, dureroase; - Limfadenopatie cervicala; - Cefalee; - Dureri abdominale; - Disfagie sau dispnee. Amigdalita sau faringoamigdalita pot fi suspectate in cazul contactului cu un pacient cu infectie aflat in perioada de contagiozitate. De asemenea, se recomanda ca pacientul sa fie examinat de catre un specialist daca dezvolta mai mult de 5 episoade de amigdalita in cursul unui an, daca observa modificari ale vocii, are respiratie urat mirositoare, sforaie sau simte permanet un gust ciudat in gura. Cei mai potriviti medici care pot diagnostica si trata corect pacientul cu amigdalita sunt: medicul de familie, medicul pediatru, medicul ORL-ist si medicul internist. Ei pot prescrie tratament antibiotic daca este nevoie, pot interna pacientul pentru a fi tinut sub observatie si ii pot ameliora semnificativ starea de sanatatea. In plus, daca starea pacientul se complica, medicul ORL-ist este cel mai in masura sa decida daca este indicata sau nu amigdalectomia. Simptomele pot fi tinute sub observatie o perioada. Se recomanda aplicarea unui tratament simptomatic si suportiv, daca este cazul, si doar daca starea nu evolueaza favorabil se poate recurge la metode mai agresive de terapie. Tratamentul suportiv este indicat in cazul amigdalitelor virale. Amigdalitele bacteriene se trateaza de la inceput cu antibiotice specifice, pentru a evita aparitia complicatiilor.

Investigatii paraclinice

Diagnosticul de amigdalita se pune in urma efectuarii unei anamneze foarte riguroase, completate cu un examen fizic si investigatii paraclinice care sa sustina diagnosticul. Anamneza este cea care da informatii cu privire la simptomele pacientului, la debutul si evolutia lor. Uneori, medicul se poate orienta din anamneza daca este vorba de o amigdalita bacteriana (cu febra, frisoane, dureri faringiene intense) sau virala (congestie nazala, rinoree). Antecedentele medicale ale pacientului sunt foarte importante si ele trebuie aflate. Este important daca au mai existat astfel de infectii sau astfel de simptome, daca pacientul s-a prezentat si atunci la medic pentru diagnostic si tratament. Examenul fizic al pacientului trebuie efectuat complet. Se cerceteaza cu atentie cavitatea bucala si aspectul amigdalelor si pilierilor faringieni deoarece adesea amigdalita se complica cu faringita. La examenul fizic trebuie sa se determine si gradul de afectare a functiei respiratorii, si daca amigdalele si congestia faringiana sunt importante. Aspectul amigdalelor in boala acuta este rosu, edematiat, cu exsudat alb galbui la suprafata. Uneori amigdalele pot sa aiba depozite cenusii, aderente sau usor detasabile, pot fi friabile si pot sangera. Investigatiile paraclinice sunt orientate in functie de aspectul amigdalelor si de simptomele descrise de catre pacient. Cel mai adesea se realizeaza culturi bacteriologice pentru a se izola si identifica germenele. Pentru aceasta se recolteaza probe din gatul pacientuui, de pe suprafata amigdalelor si se insamanteaza pe medii speciale care asigura bacteriilor conditii necesare cresterii si dezvoltarii. Una dintre cele mai frecvente bacterii incriminate este streptococul betahemolitic. Poate fi suspicionata o astfel de bacterie inca de la examenul fizic, daca pacientul are minim 3 din urmatoarele: 1. Febra; 2. Exudat amigdalian galbui (pete prezente la suprafata amigdalelor); 3. Limfadenopatie; 4. Lipsa unor semne de gripa: congestie nazala, rinoree. In unele cazuri pot fi efectuate si analize hematologice, cu determinarea numarului de hematii, leucocite. In functie de care fractiune a leucocitelor este crescuta, se poate suspiciona o infectie virala sau bacteriana. Daca este o infectie amigdaliana se vor realiza si antibiograme - teste speciale care pot determina cel mai eficient antibiotic in cazul germenului izolat din gatul pacientului.

Preventie
Datorita etiologiei foarte diversificate, cea mai buna cale de prevenire a infectiei si aparitiei bolii este respectarea unor reguli elementare de igiena. Recomandarile specialistilor includ: - Evitarea contactului cu persoane bolnave; - Evitarea contaminarii celor din jur cu secretii salivare - tusitul corect si politicos presupune tusitul in batista, servetel, maneca sau guler; - Evitarea fumatului in prezenta copiilor; - Purtarea in permanenta in buzunar a servetelor dezinfectante; - Dezinfectarea periodica a suprafetelor si jucariilor cu care copii vin in contact; - Educarea copiilor cu privire la normele minime de igiena, la faptul ca nu trebuie sa isi imprumute periuta de dinti, paharul, furculita sau lingura altor persoane, indiferent cat de curate par.

Tratament de specialitate

Tratamentul amigdalitei variaza foarte mult in functie de factorul patogen. Daca este vorba de amigdalita virala tratamentul nu este decat simptomatic deoarece infectia are caracter autolimitant si trece de la sine. Amigdalita bacteriana este mai grava si poate avea evolutie complicata. De aceea se recomanda instituirea tratamentului cat de repede posibil pentru a minimaliza efectele daunatoare ale infectiei. Tratamentul amigdalitei virale Amigdalita virala nu necesita un tratament specific. Are evolutie autolimitanta si dispare singura in cateva zile. Tratamentul antibiotic este contraindicat in cazul etiologiei virale, deoarece virusurile nu sunt sensibile la actiunea acestor tipuri de medicamente. Daca amigdalita a fost determinata de infectia cu cytomegalovirus, virusul care este responsabil si de mononucleoza infectioasa, evolutia poate fi mai lunga de cateva zile. Pacientul poate resimti disconfortul cateva saptamani. Terapia este in general suportiva, presupune mentinerea unei stari de hidratare adecvata si unui aport caloric optim. Specialistii recomanda pacientilor cu amigdalita virala sa consume cat mai multe lichide calde, mai ales ceaiuri si compoturi preparate in casa, sa faca gargara cu apa sarata si sa isi administreze, daca este necesar, antipiretice si antialgice. Analgezicele recomandate sunt ibuprofen sau acetaminofen (paracetamol), deoarece riscul de reactii adverse este mai scazut. Aspirina trebuie evitata deoarece poate fi raspunzatoare de aparitia sindromul Reye. Acesta a fost descris mai frecvent la copii cu varsta intre 6 si 12 ani care primesc aspirina pe fondul unei afectiuni virale (mai frecvent varicela sau gripa). Chiar daca aceste analgezice sunt mai sigure comparativ cu altele, nici ele nu trebuie administrate copiilor mai mici de 6 luni fara ca anterior sa fie consultat medicul pediatru. In cazul in care pacientul are mononucleoza si obstructie importanta de cai repiratorii se pot administra corticosteroizi, acestia scazand si durata febrei. Daca simptomele sunt severe, pacientul poate primi si imunoglobuline pe cale intravenoasa. Simptomele monunucleozei pot dura chiar si cateva luni. Ca tratament adjuvant in cazul amigdalitei virale la copii, nu sunt recomandate decongestionantele nazale, antihistaminicele, antialergicele, sau apa de gura cu substante antiseptice, deoarece nu si-au dovedit eficienta. In plus, contin si foarte multe ingrediente care pot interactiona intre ele si pot influenta cursul clinic si evolutia naturala a bolii. Tratamentul amigdalitei bacteriene Tratamentul de electie al amigdalitei bacteriene este reprezentat de antibiotice. Exista si infectii bacteriene care pot trece de la sine, in absenta unui tratament corespunzator, insa acesta este recomandat pentru evitarea complicatiilor. Cele mai frecvente complicatii sunt otita medie, sinuzita, abcesul periamigdalian, abcesul retrofaringian, endocardita reumatismala si glomerulonefrite. Antibioticele prescrise trebuie administrate conform recomandarilor si indicatiilor medicului specialist. Perioada de administrare este in medie de 7, insa in cazul in care infectia este importanta sau germenele foarte patogen, tratamentul poate fi prelungit. Chiar daca in aceasta perioada simptomele se amelioreaza sau chiar dispar, pacientul nu trebuie sa opreasca administrarea antibioticului. Respectarea sfaturilor medicului sunt menite sa previna aparitia rezistentei la antibiotice. Acest fenomen, o data aparut, influenteaza negativ evolutia bolii, deoarece bacteria devine capabila sa dezvolte mecanisme de protectie impotriva medicamentului si astfel acesta nu mai este activ si nu mai poate stopa difuzarea bacteriilor in organism.

Antibioticoterapia este recomandata pacientilor cu semne sugestive si dovezi de laborator in favoarea prezentei unei bacterii. Daca exista dubii cu privire la etilogie si daca se suspecteaza infectie cu cytomegalovirus sau chiar mononucleoza, nu se recomanda administrarea de ampicilina deoarece pacientul poate dezvolta un rash cutanat extins (reactie adversa foarte frecventa ce apare in mononucleoza tratata cu ampicilina). Tratamentul se face in functie de rezultatele antibiogramei, insa de cele mai multe ori pacientul poate primi clindamicina, claritromicina, vancomicina, augmentin. Tratamentul chirugical - amigdalectomia Datorita metodelor terapeutice moderne, amigdalectomia nu mai este atat de indicata astazi cum era in trecut. Totusi, in multe cazuri ea este preferata tratamentului medicamentos pentru evitarea unor complicatii inutile mai ales daca starea pacientului o impune. Operatia poate ameliora foarte mult calitatea vietii copiilor care se confrunta cu multiple episoade de amigdalita si care, din cauza bolii, dar si a tratamentului, sunt nevoiti sa stea foarte mult timp acasa. Amigdalectomia poate fi recomandata copiilor cu infectii recurente, amigdalita cronica, amigdalita complicata, obstructii respiratorii, afectarea vorbirii ca urmare a obstructiei nazale si afectarea importanta a deglutitiei, dar si pacientilor care nu raspund la un tratament corect efectuat si mentinut chiar si 3 luni. Amigdalectomia este indicata pacientilor cu mai mult de 6 episoade de infectie intr-un an (faringoamigdalite streptococice confirmate prin teste bacteriologice), cu abcese amigdaliene asociate sau nu cu amigdalita cronica sau recurenta. Operatia este contraindicata pacientilor cu infectii acute, cu anemie, cu diateze hemoragice si risc anestezic ridicat. Operatia poate fi efectuata folosind diverse procedee, in functie de particularitatile pacientului. Dupa amigdalectomia pacientul poate primi analgezice (acetaminofen) cu sau fara codeina, in vedere controlului durerii, antibiotice pentru evitarea unor infectii consecutive interventiei, precum si solutii saline pentru a se mentine starea de hidratare. Complicatiile sunt minine, hemoragia fiind cea mai des citata. Ea poate fi intraoperatorie, perioperatorie (sau primara, aparuta in primele 24 de ore) sau secundara (daca apare pana la 10 zile dupa operatie). Anterior efectuarii operatiei medicul trebuie sa analizeze atent, alaturi de pacient, riscurile si beneficiile procedurii, si doar daca raportul este favorabil beneficiilor sa treaca la realizarea amigdalectomiei. Amigdalele sunt parte integranta a sistemului imun si chiar daca se pot infecta frecvent, au un anumit rol in imunitate. Se pare ca daca ele sunt indepartate inutil, si daca inca mai sunt functionale, capacitatea organismului de a face fata infectiilor scade semnificativ.

Tratamentul la domiciliu
Scopul tratamentului la domiciliu al amigdalitei virale este ameliorarea simptomelor si sporirea confortului fizic al pacientului, in timp ce organismul lupta impotriva infectiei. Pot fi combatute febra, durerea si alte simptome pseudogripale: tuse, stranut, congestie nazala, rinoree. Masuri foarte utile ce pot fi aplicate acasa includ: - Gargara cu apa sarata de mai multe ori in cursul zilei; - Consumarea unor cantitati crescute de lichide (sucuri naturale, ceaiuri, compoturi, supe). Se pot consuma mai ales bauturi continand lamaie si miere, care au actiuni foarte bune asupra gatului

inflamat; - Repaus la pat; - Evitarea vorbitului excesiv, tipatului, cantatului. Se recomanda repaus total al vocii; - Evitarea spatiilor in care se fumeaza. Parintii trebuie sa evite sa fumeze in prezenta copiilor; - Utilizarea unui umidificator de aer in incapere; - Consumarea unor deserturi reci, daca acest lucru amelioreaza simptomatologia locala; - Administrarea analgezicelor din clasa OTC, care nu necesita prescriptie medicala pentru a fi eliberate de catre farmacist. Cele mai indicate sunt ibuprofenul sau acetaminofenul. Tratamentul la domiciliu nu este indicat pacientilor cu semne de amigdalita bacteriana : febra, frison, limfadenopatie cervicala, infectii ale cailor respiratorii superioare. Daca apar astfel de acuze pacientii trebuie sa se prezinte la medic pentru a fi evaluati si tratati corespunzator. Tratamentul recomandat trebuie urmat intocmai, iar copiii ar trebui tinuti acasa cateva zile, pana cand perioada de contagiozitate dispare.