MELCUL CEL UITUC, CLTORIND PE BUTUC, CU CASA-N SPINARE, S-AJUNG LA MARE

Melcul adormise. Visa. - Pic-Poc! Pic-Poc! Cineva btea n peretele casei lui. - Cine e? - zise Melcul, cscnd, fr s pun mna la gur. Nu-i rspunse nimeni. - Pic-Poc! Pic-Poc! - se auzi iar, de data aceasta pe acoperiul casei. - Mi, s fie! Zise el, tergndu-i ochii crpii de somn. Am impresia c totui cineva m deranjeaz. i, dnd de-o parte zvoarele somnului, scoase capul pe fereastr. - Suntem noi, picturile de ploaie, ce ne scurgem prin lumina Pdurii-n iroaie! - se auzir atunci mai multe glasuri mrunele. - Bat-v, s v bat! Voi erai? i eu care credeam c sunt firicelele de nisip din apa mrii! Numai ele bat n pereii casei mele aa! De voi i uitasem! Dar la ce bun? Tot una! Ap aici, ap la mare! Simt c putrezesc de umezeal i de amrciune. i, trgndu-i capul din fereastr, ddu s se culce pe cealalt parte. - Pic-Poc! Pic-Poc! - rspunser picturile. Nu-i adevrat! Noi suntem dulci. Ia, gustne! Melcul scoase iari capul pe fereastr i gust. Picturile de ploaie erau, ntr-adevr, dulci, dar prea leioase. Deschise uile i ferestrele toate, i-alunecnd pe butuc, Melcul porni rbdtor i hotrt ctre Mare.

Chiar i apei, ca s fie bun - i zise - i trebuie mcar un praf de sare!

- ...Soare, Soa-re! - rspunse ecoul Pdurii de dincolo de frunzare.