Sunteți pe pagina 1din 3

SA NE PRETUIM PARINTII!

PROF.CORINA TONITA,C.S.A.P lic tehn Horia VINTILA,SEGARCEA,Dolj

MOTTO:SA NU NE UITAM RADACINILE,CACI DIN ELE PROVENIM SI PURTAM AMPRENTA LOR,IN A NOASTRA TRECERE PRIN ASTA LUME !

Cu un titlu si un motto ce rasuna ca un indemn ,ca o luare aminte in pelerinajul nostru prin asta lume deschid seria de idei pe care vreau sa le expun in aceasta lucrare ce nu se vrea a fi nici o predica religioasa ,nici una cu o tenta morala sub forma de porunca,ci pur si simplu trebuie privita ca pe o realitate ce ni se impune prin insasi conditia umana.Realitatea este ,asa cum am spus si in motto ,ca avem niste radacini,pe care le purtam in codul nostru genetic ,radacini fara de care nu am fi putut exista in aceasta lume si care isi fac simtita prezenta in conduita,trasaturile de personalitate si actiunile pe care le intreprindem ,ca o conditie a codului genetic. Ei bine,asa cum bine se intelege,radacinile fiecarui om in mod particular si individualizat ,sunt parintii si fiecare dintre noi stie ce inseamna cuvantul parinte,pentru unii inseamna ceea ce au mai scump pe lume,adica metaforic vorbind,icoana la care se inchina in fiecare zi,pentru altii

reprezinta doar fiintele care le-au dat viata ,dar nu un lucru cu o semnificatie sacra.Acestora din urma as dori sa ma adresez in mod special,facand apel la sensibilitatea si constiinta morala a acestora.Mizand pe coardele sensibile ale fiintei umane,as dori sa amintesc faptul ca ne dam seama de adevarata valoare a unui lucru atunci cand il pierdem,cand am dori sa il avem din nou cu noi si nu se mai poate,lucru valabil si in cazul parintilor si apoi,daca ne gandim bine,cine poate substitui dragostea parinteasca ,acea dragoste pura care ne inconjoara inca din prima zi de viata pe cei mai multi dintre noi.Ca exista si cazuri in care copilul,noul nascut,nu beneficiaza de aceasta dragoste,ca exista si cazuri in care mamele nu se pot numi in adevaratul cuvant mame,parasindu-si copiii prin spitale sau pe la colt de strada din motive numai de ele stiute,nu ar trebui sa ne creeze o atitudine de repulsie ,ci una de compatimire,caci judecand lucrurile in profunzime,numai mama care isi abandoneaza copilul stie ce e in sufletul ei,si dupa parerea mea,cred ca oricare femeie aflata in aceasta situatie in momentul cand savarseste fapta aceasta cruda de a abandona propriul copil ,se gandeste macar o clipa la faptul ca altcineva ii va oferi caminul si dragostea pe care ea nu le-a putut oferi pentru copilul sau si se gandeste ca intr-o zi il va vedea mare si bine.Tocmai acestor copii ma adresez cu acest material,tocmai asupra acestei atitudini de repulsie a copilului fata de prototipul mamei care am prezentat-o mai sus ma adresez,mizand pe formarea sentimentelor nobile fata de cei care le-au dat viata si inca o data repet ,pe constientizarea faptului ca la baza acestei fapte pe care de cele mai multe ori ne grabim sa o judecam au existat anumite motive ,care trebuie sa recunoastem,au totusi un anumit grad de zbuciumare,ca sa spun asa si totusi ,nu vreau sa particularizez acest material prin adresarea lui unui anumit public,ci doar sa reliefez faptul ca asupra acestei categorii isi pune amprenta mai mult.Intradevar,este greu sa cresti in casele de copii,este dur adevarul pe care copilul il descopera uneori la o varsta prea frageda ca cei care il cresc nu sunt si cei care i-au dat viata,insa cel mai greu este sa nu ii judecam pe astfel de parinti,sa nutrim sentimente reci pentru ei.Cum oare am putea depasi aceasta atitudine ?Cui oare sa ne adresam mintii sau sufletului

in conditiile in care se stie,prea bine,fara sa vrem,cu aceasta problematica,ne adresam mai mult sufletului si daca ne adresam mai mult sufletului ,cum oare ar trebui sa sune aceasta adresare ?Personal consider,ca mai intai aceasta adresare asupra sufletului ar trebui sa vizeze radacinile de care vorbeam in motto ,fara de care nu am fi aparut in aceasta lume si anume acea iubire innascuta fata de cei care ne-au dat viata,care ar trebui sa nu isi piarda aceasta caracteristica de innascuta chiar si in cazul copiilor abandonati.Pentru ca aceasta caracteristica sa nu se piarda ,este nevoie de formarea sentimentelor care sa o alimenteze.Formarea acestor sentimente trebuie sa se sprijine pe formarea unei constiinte de responsabilitate fata de cei care ne-au dat viata.Responsabilitatea ar trebui sa tasneasca precum un izvor din simplu gand ca le suntem datori parintilor nostri in primul rand pentru ca ne-au dat viata si in al doilea rand din ratiunea pe care dj am amintit-o,fara ei nu am fi fost in aceasta lume,iar in cazurile fericite responsabilitatea se amplifica ,caci parintii sunt cei care au cea mai mare grija de copii ,sunt cei care ne asigura cele necesare vietii,sunt cei care ne dau o educatie,ne formeaza primele deprinderi atat de necesare integrarii in aceasta lume.Voi incheia acest material prin binecunoscuta zicala-PARINTII NU SE LASA ALESI DE NOI,EI NE SUNT DATI DE DUMNEZEU-zicala ce inglobeaza toate teoriile despre pretuirea parintilor.