Sunteți pe pagina 1din 18

I.

SCURT ISTORIC AL TERAPIEI OCUPAIONALE Istoria acestei discipline ncepe cu mii de ani n urma i se confund cu istoria diverselor forme de ocupaii cu valene terapeutice din cadrul dezvoltrii istorice a omenirii. Astfel, munca, jocul si exerciiul, preponderent fizic, au fost folosite cu cteva mii de ani n urma pentru calitaile lor curative pentru persoanele care le practicau. nc din anul 2600 .e.n.scrierile chinezesti aduc primele referiri la un sistem de posturi si micri cu scop terapeutic. Ei utilizau anumite exerciii fizice de gimnastica numit CUNG-FU, considerate ca asigurnd prelungirea vietii i determinnd, n acelasi timp, nemurirea sufletului. Jocul, o activitate voluntara importanta, reprezinta o alt parte a vieii popoarelor primitive, fapt dovedit de desenele si sculpturile provenite de la babilonieni , chinezi, egipteni etc. De exemplu ,inscripiile in piatra infiseaza scene de dansuri si jocuri practicate de copii si adulti, n cadrul sarbatorilor si festivitailor. Tot de la egipteni si greci, in perioada de dinaintea erei noaste descriau petrecerea timpului liber cit si jocul prin tratarea afectiunilor. Greciei Antice ii revine insa meritul de a fi considerata patria mama a exercitiului fizic, al gimnasticii profilactice si terapeutice. Calitatile exercitiului fizic au fost exemplificate convingator datorita contributiilor lui Socrate si Platon. Acesti intelepti ai antichitatii au pus in evidenta relatia strinsa dintre starea fizica si sanatatea mintala. Herodicus medic grec in lucrarea sa Ars Gymnastica prezinta un sistem complicat de exercitii si metode terapeutice, aducind dovada cea mai elocventa ca ele functionau , aplicindusi-le lui insusiti, vindecindu-se de o boala 1

incurabila si care necesitau : cunostinte temeinice de geometrie , dupa cum se relateaza in scrierile istorice ale vremii. Hipocrate , continua dezvoltarea ideilor si practicarea gimnasticii ca forma de mentinere a sanatatii si de vindecare a bolilor. El este primul care prezinta relatiile care au loc intre miscare muschi, imobilizare atrofie musculara, precum si insemnatatea exercitiului fizic pentru refacerea foretelor musculare. El considera ca exercitiul fizic (kinetoterapia de azi) este cel mai bun leac si pentru bolile mintale, fiind considerat primul medic care a intuit si aplicat notiunea de recuperare functionala. Lui Aristotel (384 322 i.H.) ii revine meritul de a fi considerat fondatorul kinesiologiei. El abordeaza miscarea umana ca pe o interactiune intre muschi si fortele externe ale mediului. Ideile sale devenind mai tirziu baza pentru legileactiei si reactiei. La Roma, Aesclepiade (120 40 i.H.) este parintele gimnasticii terapeutice, pe care o recomanda in cazurile ascitei cit si in insomnii . Cornelius Celsus scrie despre rolul important pe care il joaca exercitiul fizic si mersul pe jos in refacerea bolnavilor hemiplegici, cit si in cazul altor paralizii. Galen, in cartea sa Despre igiena , acorda o mare atentie masajului si exercitiilor terapeutice dozate cu grija, in functie de starea pacientului. Caelius Aurelianus descrie pe larg in cartea sa Despre bolile cronice , tehnicile exercitiilor terapeutice recomandate in paralizii, reumatism , postoperator, etc. , tehnici valabile si in zilele noastre. El introdeuce o notiune noua analepsia, care se traduce prin actiunea de restabilire, adica de recuperare. El intuieste exact ritmul exercitiilor,si momentul introducerii repausului, ordinea exercitiilor pasive si active etc. El recomanda un program variat de recuperare pentru covalescenti care includea plimbari, lectura,

aruncarea discului, practicarea actoriei, mergind chiar pina la participarea in calatorii pe mare, toate ajutind si grabind , in final, vindecarea. Putem observa ca savantul respectiv a prevestit cu mult timp n urma, domeniile de actiune si totodata ramurile de baza ale acestei stiinte, si anume artterapia, ergoterapia si loisirul. n Evul Mediu jocul a fost interzis de catre biserica , care-i reprosa un anumit caracter demonic, pentru ca ,mai trziu, n perioada Renasterii, valentele sale curative sa fie reconsiderate. In secolul al XV-lea apare o enciclopedie intitulata Florica Corona scrisa de Antonius Gazius din Padova o culegere in care se reflectau cele mai stralucite concepte a le lui Hipocrat si Galen. Tot acum gasim scrieri apartinind lui Sympharien Champier, medicul regilor francezi Carol al VIII-lea si Ludovic al XII-lea intitulate Rosa Gallica. In secolul al XVI-lea apare cartea lui Leonard Fuchs din Tubigen, intitulata Institutiones Medical, care are un capitol intreg despre exercitiul fizic (Despre miscare si repaus). Aceasta carte este prima publicatie in care apare ideea terapiei ocupationale. El considera ca exista doua tipuri de exercitii: a) exercitiul simplu gimnastica de astazi. b) exercitiul de munca terapia ocupationala. In acest secol incep sa apara carti de specialitate si in limbile nationale nu numai in latina. Cartea lui Hieronymus Mercurialis De Arte Gymnastica , profesor la Padova aduce o revolutie in conceptele despre exercitiul fizic si folosirea lor terapeutica, concepte care au influentat tot ce s-a scris in urmatoarele decenii. Cartea a fost reedetitat si in secolul urmator de sapte ori si continea urmatorele idei: 3

1. orice individ sanatos trebuie sa execute in mod regulat exercitii fizice (ideea de profilaxie). 2. exercitiile alese pentru bolnavi trebuie sa ajute nu sa agraveze

boala( selectionarea exercitiilor). 3. in perioada covalescentei din diferite boli, exercitiul fizic este deosebit de util (recuperare functionala ). 4. pentru fiecare individ in parte se vor prescrie exercitii personificate (individualizarea tratamentului fizic). 5. pentru sedentari , exercitiile sunt obligatorii (ideea profilaxiei ).

6. exercitiile trebuie facute pentru fiecare parte a corupului (ideea unitatii de miscare a organismului ). In secolele XVIII- XIX, Dr. Philippe Pinel a inaugurat tratamentul prin munca (care se va numi mai trziu ergoterapie),in lucrarea sa Tratat privind Tratamentul Moral al Dementei publicata in 1791 ca prima aplicatie practica a terapiei ocupationale. Metoda sa, a fost introdusa n azilul pentru bolnavi psihici Bicetre, a fost mai trziu descrisa ntr-o carte din 1809 Tratat Medico-Filozofic Asupra Alienarii Mintale, ca fiind o combinatie de "exercitii fizice si prescriptii manuale n aceeasi lucrare savantul francez, considera ca rentoarcerea pacientilor sai la profesiile avute anterior bolii reprezinta proba cea mai buna a recuperarii lor. n Germania, Christian Reil, recomanda si el tratamentul prin munca al bolnavilor psihici, combinat cu participarea acestora la creatia artistica.

n secolul urmator, Samuel Tuke, n Anglia, n cadrul azilului de bolnavi psihici din York, a continuat activitatea predecesorilor sai Pinel si Reil, acordnd ergoterapiei un rol esential n tratarea bolnavilor psihici recuperabili. n 1840 apare cartea lui F. Leuret, intitulata "Despre tratamentul moral al bolilor psihice", n care exalta virtutile terapiei ocupationale sub toate aspectele sale, considernd ca "exercitiul, drama, muzica si lectura sunt surori ale muncii manuale", ale caror efecte se cumuleaza la pacient. n S.U.A., Thomas Story Kirkbride, a dezvoltat, la spitalul din Pennsylvania, un program de tratarea pacientilor pe baza unor procedee specifice terapiei ocupationale, n care erau folosite mestesuguri, activitati de autogospodarirea spitalului, pna la activitati distractive. n general, secolele XVIII-XIX, medicii, cu predilectie cei cu preocupari n domeniul psihiatriei, au fost specialisti care au aplicate n activitatea lor metode si procedee specifice terapiei ocupationale, destinate tratarii diverselor categorii de bolnavi psihici. Foarte putini autori s-au dedicat studierii si tratarii persoanelor handicapate cu metode specifice acestei discipline. ncepnd cu secolul nostru, terapia ocupationala se dezvolta spectaculos gratie progreselor substantiale ale cunoasterii umane si se constituie, n final, ntr-o stiinta, clar delimitata, cu teorii obiective, metode si procedee specifice. Contributia substantiala la procesul de transformare a terapiei

ocupationale n stiinta au adus-o n mod deosebit, specialistii din S.U.A. si din tarile Europei de Vest. n S.U.A., fondatorii acestei stiintei sunt considerati A. Mayer, E.Tracy, H.J. Hall, W.R. Dunton, E.C. Slagle si G.E. Barton.

A. Mayer afirma ca "petrecerea timpului n mod corespunzator, prin activitati utile si care determina recompensarea pacientului, pare a fi un aspect fundamental al tratamentului pacientului neuropsihiatric". (Willard and Spackman`s - Occupatinal Therapy - J.P.Lippincott Company, Philadelphia, 1983). S.E. Tracy, n manualul sau "Studiu asupra ocupatiilor indivizilor", descrie metode de nvatarea unor activitati speciale spre ameliorarea unor maladii diverse, practicabile ntr-o varietate de situatii de desfasurare a procesului terapeutic (acasa, ateliere, spitale etc.) H.J. Hall, n lucrarea sa "Lucrul cu propriile noastre mini", scrie ca "mbinarea preocuparilor mentale cu activitatea manuala reprezinta un factor puternic n mentinerea sanatatii fizice, mentale si morale, att pentru individ, ct si pentru comunitate." El diviza ocupatiile n doua categorii: a) ocupatii pentru amuzament sau distractii; b) ocupatii de remediere, cu valoare terapeutica si economica. W.R. Dunton, nuanteaza si aprofundeaza conceptul de activitate practica n cadrul terapiei ocupationale. Scopul principal al acesteia fiind "de a devia atentia pacientilor de la subiecte neplacute, de a pastra gndirea pacientului pe coordonate sanatoase, de a controla atentia, de a asigura odihna, de a educa procese mentale, prin educarea minilor, ochilor, muschilor, de a oferi o posibila noua vocatie." E.C. Slagle organizeaza n Chicago un curs de terapie ocupationala pentru personalul din spitale unde participantii erau nvatati diverse jocuri, mestesuguri si modalitati de cultivare a aptitudinilor pacientilor cu care lucrau. Acestea reprezentau adevarate "metode pentru a nvata pacientii asa cum

profesorii i nvata pe copii din scoala sa-si foloseasca mpreuna minile si mintea." G.E. Barton renunta la terminologia diversa sub care era prezentata activitatea practica de care predecesorii si introduce, pentru prima data, n 1914 conceptul de terapie ocupationala. El defineste terapia ocupationala ca fiind "stiinta instruirii si ncurajarii omului bolnav de a practica anumite activitati, ce sunt destinate implicarii acelor energii ce produc efecte terapeutice benefice." Momentul transformarii terapiei ocupationale ntr-o profesie este legat de perioada de sfrsit a primului razboi mondial. Atunci s-a constatat ca, ranitii internati n spitalele americane, care solicitau sa presteze diferite activitati, erau recuperati mult mai rapid comparativ cu cei care ramneau inactivi. S-a demonstrat, n final, prin rezultatele eficiente obtinute n numeroase cazuri ca activitatea grabeste refacerea fizica si psihica a organismului uman traumatizat. Necesitatea organizarii multitudinii de specialisti interesati n a oferi, ca tratament, activitati practice tot mai diversificate, a determinat construirea, n 1917, a "Societatii Nationale pentru promovarea terapiei ocupationale" Obiectivele specificate n statutul organizatiei vizau, n primul rnd: a) dezvoltarea activitatii practice ca masura terapeutica; b) studierea efectelor activitatii practice asupra fiintei umane, c) popularizarea cunostintelor stiintifice asupra acestui subiect. n 1923 organizatia s-a transformat n ASOCIAIA AMERICAN DE TERAPIE OCUPAIONAL, nume pe care l poarta si n prezent.

Organizatia nou creata a elaborat un set nou de reguli si principii, precum si o definitie generala a terapiei ocupationale. Conform definitiei adoptate terapia ocupationala este "acea metoda de tratament prin mijloace de instruire si angajare a pacientilor n activitatile productive." Aceasta definitie este folosita si n prezent de majoritatea organizatiilor profesionale de terapie ocupationala din lume. Dupa primul razboi mondial, o contributie importanta la clasificarea metodologiei si a principiilor terapiei ocupationale a adus-o Bird Baldowin. Specialistul american a aratat ca, cel mai eficient tip de terapie ocupationala este acela care, necesita o serie de miscari voluntare, specifice, implicate n practicarea unor meserii obisnuite n pregatirea fizica, joc sau activitatile vietii cotidiene. Tot pe linia clasificarilor teoretice determinate, n special, de progresele medicinii dintre cele doua razboaie, trebuie amintite si contributiile stiintifice, deosebit de valoroase, ale lui Clare S. Spackman. Acesta arata, ntr-o lucrare cu privire la functia de baza a terapiei ocupationale ca, aceasta consta n tratarea pacientului n situatii stimulate de viata la domiciliu sau de munca. Un alt moment important n dezvoltarea acestei stiinte, n plan mondial, a avut loc n 1952. Atunci s-a constituit FEDERAIA MONDIAL DE TERAPIE OCUPAIONAL,(International Federation of Occupational Therapy ) ai carei membrii fondatori au fost, la nceput, specialisti din 10 tari:S.U.A., Canada, Marea Britanie, Africa de sud, Suedia, Australia, Noua Zeelanda si India. ntlnirea de constituire a federatiei a avut loc la Liverpool si cu aceasta ocazie a fost elaborat si statutul organizatiei. Primul congres al federatiei a avut loc n 1954, la Edinburgh. La aceasta ntlnire au participat 400 de reprezentanti din cele 10 tari fondatoare.

Acest eveniment stiintific deosebit a dat un nou impuls dezvoltarii acestei discipline, printr-o strnsa cooperare internationala ntre specialistii ce activau n domeniu. n 1959 federatia a fost afiliata la OMS. n anii din urma terapia ocupationala, gratie progreselor medicinii, s-a transformat tot mai mult n stiinta exacta. Serviciile oferite de terapia ocupationala, n spitale, s-au diversificat si au luat o amploare deosebita. Ele au nceput sa se adreseze nu numai handicapatilor fizici, ci si altor categorii de handicapati sau cu afectiuni medicale. Pentru acesti subiecti s-a pus accentul pe recuperarea lor profesionala si sociala si pe gasirea unor modalitati adecvate de petrecere a timpului liber. n zilele noastre profesia de terapeut ocupational a evoluat datorita tehnicilor din ce n ce mai sofisticate si echipamentelor moderne folosite. n prezent a luat o amploare deosebita activitatea de cercetare cu privire la descoperirea si aplicarea unor noi metode si procedee de tratament. Aceste aspecte au impus noi standarde n pregatirea sistematica a specialistilor, tinnd seama de spectrul larg al adresabilitatii subiectilor, de la copii la vrstnici si la locul de desfasurarea al activitatilor preconizate, de la spitale, scoli, centre de zi pna la camine de batrni. n majoritatea tarilor lumii au fost organizate, n zilele noastre, colegii de trei ani pentru pregatirea n domeniul terapiei ocupationale, n unele dintre ele organizndu-se chiar si cursuri universitare, la nivel de studii aprofundate si doctorat n acest domeniu de activitate. n tara noastra, dezvoltarea terapiei ocupationale se afla nca ntr-o faza incipienta. S-au obtinut totusi anumite progrese, gratie activitatii unor medici psihiatri sau specialisti n recuperarea fizica, ce-si duc activitate n diverse spitale sau centre de tratarea pacientilor cu afectiuni loco-motorii.

Profesorul dr. doc .P. Brinzei in cartea Psihoterapia integratoare Iasi 1976 stabileste trei tipuri de activiti: a) recreative si educativ- formative; b) terapie ocupationala propriu-zisa (activitati cu semnificatie productiva in devenire ); c) ergoterapie = munca + renumeratie. Unii autori considera ca termenii de terapie ocupationala si ergoterapie nu desemneaza acelasi lucru si nu au aceeasi serie de cuprinderi. Dr. Alexandru Popescu, in lucrarea Terapia ocupationala si Ergoterapia arata ca deosebirea intre terapia ocupationala si ergoterapie consta in diversitatea formelor, in largimea sferei de aplicabilitate si de adresabilitate a celor 2 metode in care ingrijirea medicala ajuta bolnavul sa se realizeze ca element folositor societatii. Autorul arata ca in terapia ocupationala, ocuparea timpului liber are menirea sa trezeasca interesul bolnavului pentru activitati oarecare, in timp ce ergoterapia are la baza semnificatia muncii , unde bolnavul participa la activitati ca: tesutul, activitati agro-zootehnice, cultura plantelor, confectionarea unor obiecte. Tudor Sbenghe, Kinetoterapia profilactica terapeutica profesionala a persoanelor cu handicap, este o metoda si de a

recuperare arata ca ergoterapia se ocupa de integrarea familiala, sociala si speciala kinetoterapiei. La analiza mai atenta a acestor pareri urmarind obiectivele si scopurile stabilite se constata de fapt acestea nu difera, ca finalitatea este aceeasi si ca aria larga de tehnici aplicative care pot fi folosite, este greu de impartit.

10

De asemenea, terapia ocupationala figureaza printre activitatile de nvatamnt ele educatorilor din nvatamntul special. Cu toate aceste succese obtinute n domeniul terapiei ocupationale, n institutiile scolare, se resimte lipsa unor specialisti anume calificati pentru aceasta activitate. n concluzie, evolutia conceptelor legate de terapia ocupationala si

ergoterapia au suferit schimbari importante pe parcursul dezvoltarii istorice a societatii. n ciuda modificarilor intervenite, putem deosebi totusi, patru elemente comune care si-au pastrat actualitatea permanenta, implicit sau explicit n majoritatea teoriilor de care ne ocupam. Acestea sunt (dupa Willard si Spackman): 1. utilizarea ocupatiei sau a activitatii voluntare poate influenta starea de sanatate a individului; 2. indivizii au capacitarea lor de adaptare si functionare normala si trebuie priviti n relatie cu mediul n care traiesc, iar actiunea terapeutica ce li se adreseaza trebuie sa ia n considerare factorii sociali, psihologici si fizici; 3. relatiile interpersonale reprezinta un factor important al procesului de terapie ocupationala; 4. activitatea de terapie ocupationala constituie un sprijin pentru alte tipuri de actiuni recuperatorii si trebuie desfasurata n cooperare cu alte categorii de specialisti, n echipe interdisciplinare, pentru a se putea asigura efectul maxim al unui program complex de terapie. Pledind pe mbunatatirea calitativa a existentei persoanei nca din cele mai vechi timpuri, terapia ocupationala a ramas, pna n prezent, o "stiinta" si o "arta" fundamental implicata n recuperarea si adaptarea persoanelor, aflate n dificultate, la societatea n care traiesc.

11

II. DEFINIII ALE TERAPIEI OCUPAIONALE Terapia ocupationala si ergoterapia sunt metode de tratament nemedicamentoase care au rol important in reabilitarea si reinsertia soci profesionala a bolnavilor cu dizabilitati functionale. Intelesul sintagmei de terapie ocupationala deriva din cuvintele care o compun: - ocupatia reprezinta ideea de activitate in care te implici , te angajezi si participi efectiv si motivat; - terapia insemnind tratamentul unei boli, al unei dizabilitati sau a unui handicap. Terapia ocupationala este arta si stiinta directionarii individului bolnav spre participarea la anumite activitati pemtru a-si reface, intari sau imbunatatii performantele, spre a facilita insusirea acelor abilitati si functii care sunt necesare pentru adaptare, productivitate, diminuarea sau corectarea patologiei, pentru mentinerea starii de sanatate. TERAPIA OCUPATIONALA definitie oficiala data de AOTA Asociatia Americana de Terapie Ocupationala este: forma de tratament care foloseste activitati si metode specifice, pentru a dezvolta, ameliora sau reface capacitatea de a desfasura activitatile necesare vietii individului, de a compensa disfunctii si de a diminua deficiente fizice. arta practica de a promova independenta functionala prin utilizarea activitatilor zilnice si/sau modificind echipamentul sau mediul, cind este necesar pentru acelasi scop. terapia care ajuta o persoana sa se adapteze mediului sau adapteaza mediulpentru nevoile unei persoane astfel incit aceasta sa devina capabila sa-si desfasoare viata cu demnitate si autorespect . o profesie care ajuta o persoana cu incapacitate sa-si cistige pontentialul maxim pentru independenta si productivitate in propria viata.

12

III. PRINCIPIILE TERAPIEI OCUPAIONALE Termenul de ocupatie nu trebuie inteles ca referindu-se strict la munca propriu-zisa, la serviciul pe care il are un individ. Ocupatie ca apelativ al acestei terapii se referala o suma de activitati din cele mai variate domenii pe care individul le realizeaza in cursul zilei si care dau inteles vietii lui, printre care amintim aici: autoingrijirea zilnica( igiena personala, hrana , imbracatul,mobilizarea transportul etc.) munca, ca angajat, sau munca organizata de el; activitatile educationale (scolarizare); activitati de divertisment in timpul liber (jocuri, sport , excursii etc.) hobby-uri diverse. Serviciile de terapie ocupationala trebuie sa ofere : 1. Evaluari clare ale capacitatii functionale ale individului, ale performantelor lui 2. Evaluari ale mediului de viata, acasa si la locul de munca. 3. Programe de asistenta terapeutica /sau recuperatorie cu metode si metodologie specifica, dar si metode ajutatoare. 4. Recomandarile si antrenarea pacientilor in utilizarea unor echipamente adaptative care inlocuiesc sau ajuta functiile pierdute. 5. Educatia familiei si ingrijitorilor asupra modului de ajutor pe care trebuie sa-l dea pacientilor. 6. Sprijinul si asistarea efectelor e,otionale, sociale, cognitive, determinate de boli si traumatisme. De metodele terapiei ocupationale beneficiaza foarte multe categorii de bolnavi : bolnavi cu afectiuni neurologice,cu afectiuni articulare degenerative, sechelari postraumatici, bolnavi cardiopulmonari, bonavi cu afectiuni reumatologice,geriatrice,pediatrice,bolnavi cu probleme de sanatate mintala si de comportament, bolnavi cu afectiuni senzoriale, amputatii, cu arsuri, persoane cu probleme speciale (alcoolici, drodati, abuzuri alimentare sau anorexici).

13

IV . METODELE TERAPIEI OCUPAIONALE Exista trei tipuri de metode utilizate in terpia ocupationala moderna. 1. Metode esentiale (semnificative). Au fost introduse si teoretizate de Dunton in anul 1918 care spunea ca ceea ce conteaza este scopul final al activitatii si nu activitatea motorie care realizeaza acest scop caci prin urmarirea scopului activitatii scopului activitatii se obtin rezultate in recuperarea fizica si mintala , mai rapid si mai complet. Activitatile semnificative trebuie obligatoriu sa aiba un scop final, care trebuie un produs concret, util, eventual vandabil. Ocupatiile folosite in cadrul metodei esentiale sunt cele din tehnicile de baza, din tehnicile complementare,in cele de exprimare si in unele tehnici de readaptare . 2. Metode neesentiale (nesemnificative). Din aceasta categorie activitatile nu au un produs final intr-un context lucrativ de munca, desi au un scop ,un obiectiv bine precizat de realizat. Aceste metode urmaresc angrenarea fizica si mentala a pacientului. Scopurile acestei metode sunt : a) a crea scheme practice de miscare. b) a antrena abilitati senzoriomotorii. c) a dezvolta capacitati perceptuale si cognitive. Aici sunt cuprinese gestualitat de pregatire initiala ; gestualitati sportive ; gestualitati din ADL-uri de o enorma variatie care au un scop final dar nu si un produs final. 3. Metode ajutatoare. a) Exercitiile teraputice : - cresterea fortei si andurantei cresterea flexibilitatii (amplitudinii de miscare) cresterea coordonarii si echilibrului. caldura crioterapia 14

b) Fizioterapia :

electroterapia hidroterapia

c) Ortezarea. Orteza este un dispozitiv care se utilizeaza pentru a sustine, pozitiona, a imobiliza, a corecta deformatii, a asista forta musculara, a modifica tonusul muscular sau a promova miscarea unor segmente ale corpului omenesc.

15

V. TEHNICILE TERAPIEI OCUPAIONALE Activitatile utilizate in terapia ocupationala sunt denumite tehnici (dupa scoala franceza), adica parti gestuale extrase din ocupatiile practice umane. Ele se clasifica astfel : 1. TEHNICI DE BAZA care sunt gesturi extrase din urmatoarele meserii : olarit prelucrarea lemnului- timplarie ,dogarie etc. impletit nuiele, rafie, paura etc. prelucrarea fierului feronerie.

Trebuie precizat ca nu este vorba de intreg procesul de executie a meseriei respective ci de parti- tehnici din aceasta meserie. Olaritul inseamna : - faramitarea si cernerea lutului ; 2. amestecarea cu apa si framintarea ; intinderea lutului si baterea ; montajul lutului pe discul rotator ; modelarea cu degetele, cu palmele ; gravarea vasului ; arderea ; decorarea artistica. TEHNICI COMPLEMENTARE care insumeaza toate celelealte activitati lucrative utilizate de terapia ocupationala : - marochinarie, cartonaj,tipografie, dactilografie, ambalaj, bucatarie, cofetarie. 3. TEHNICI DE READAPTARE - importante si des utilizate , reprezentate de activitatile vietii zilnice (AOL si J- ADL ). 4. TEHNICI DE EXPRIMARE - care cuprind toate preocuparile cu carracter artistic, ca si cele cu rol de comunicare. Exemplificam : desenul, pictura, sculptura, gravura,muzica,scrisul,comunicarea, gestica expresiva.

16

5. TEHNICI RECREATIVE utilizate in pauzele dintre celelalte tehnici. Ele sunt jocuri distractive :table, tintar, sah,jocul de carti, jocuri de societate. Jocurile pot fi adaptate pentru fiecare pacient in parte. 6. TEHNICI SPORTIVE cu caracter recreativ dar si o particularitate anume. Este vorba fie de jocuri sportive : tenis de cimp, tenis de masa,golf popice, inot ciclism tir cu arcul etc. Sau doar parti gestuale ale axcestor jocuri : aruncatul lacos, sarituri etc.

17

BIBLIOGRAFIE

1. BLTEANU,V. Metode Kinetologice- Terapia ocupationala si ergoterapia. ,Iasi, Ed.Altius Academy ,2002 2. POPESCU, AL. Terapia ocupationala si ergoterapia de la eficacitate terapeutica la eficienta economica, Bucuresti, Ed. Medicala, 1986 3.Sbenghe T. Kinetologia profilactica,terapeutica si de recuperare, Bucuresti, Editura Medicala,1987 4. Sbenghe T. Kinesiologia Stiinta Miscarii , Bucuresti, Ed.Medicala,2002

18