1.

Figuri de stil: geneză şi clasificare Limba este o entitate abstractă, care se realizează, în funcţie de împrejurări, prin variante concrete. Limbajul literar este una din variantele stilistice ale limbii. Structura polisemică a limbajului literaturii şi prezenţa în el a figurilor retorice a constituit, de-a lungul anilor, obiectul de preocupare al unui număr mare de filozofi şi teoreticieni. Primele studii retorice datează din cele mai vechi timpuri. Încă anticii Cicero şi Quintilian explicau provenienţa figurilor din indigenţa limbii. În opinia lui Cicero, limba este prea săracă şi insuficientă şi nu poate oferi termeni îndeaj uns pentru toate obiectele şi fenomenele lumii: „Sensul figurat al vorbelor, foarte întins, s -a născut din nevoie, din cauza sărăciei de vorbe, iar mai tîrziu a devenit o plăcere artistică, pentru că după cum haina a fost inventată la început pentru nevoia de a înlătura frigul, iar în urmă a devenit un ornament demn al trupului, tot aşa sensul figurat a pornit de la lipsa de vorbe, mai pe urmă fu o distracţie”. Baza clasificării tropilor o datorăm lui Aristotel. În Poetica, el defineşte valorile stilistice ale limbii ca „abateri” de la vorbirea comună, subliniind că „faptul de a fi altfel decît în vorbirea comună [cuvintele] depărtate de înfăţişarea lor normală au într-adevăr darul să înlăture banalitatea; în acelaşi timp, în măsura în care mai păstrează cîte ceva din formele obişnuite de exprimare, nu lipseşte nici claritatea”. În continuare, referindu-se la analiza graiului (limbajului) tragediei, Aristotel prezintă o primă definiţie a metaforei, care, în esenţă, rămîne una valabilă pînă în prezent: „Metafora e trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect, fie de la gen la speţă, fie de la speţă, fie după analogie”. Ulterior, discipolul lui Aristotel, Teofrast realizează prima încercare de definire şi clasificare a figurilor în: - figurae sententiarum (figuri ale gîndirii); - figurae verborum (figuri de cuvînt). Reprezentantul retoricii clasice franceze Du Marsais (Despre tropi, 1730) nu mai consideră figurile „fiice ale sărăciei şi ale necesităţii”, el intuieşte deja, în secolul al XVIII-lea, polisemia ca sursă a sensurilor figurate ce se atribuie cuvintelor, acestea venind din „legătura dintre ideile accesorii, adică dintre ideile care au legătură unele cu altele”. Du Marsais distinge, în acest context, patru categorii de figuri de cuvinte: 1. Figurile de distincţie (sincopa, aliteraţiile etc.). 2. Figurile de construcţie (elipsa, pleonasmul, silepsa, hiperbatul, paranteza, anacolutul). 3. O categorie de cuvinte care îşi păstrează semnificaţia (repetiţia, sinonimia, onomatopeea, paronomasia etc.). 4. Tropii (de la gr. tropí – „conversie, întoarcere, schimbare”) – cuvinte care obţin semnificaţii diferite de propria lor semnificaţie (metafora, alegoria, aluzia, ironia, hiperbola, sinecdoca, metonimia etc.). O contribuţie remarcabilă la dezvoltarea studiilor retorice a adus, prin lucrarea Manual clasic despre studiul tropilor (1822), Pierre Fontanier, considerat întemeietorul retoricii moderne. El clasifică figurile în două grupuri mari de tropi: 1. Tropii într-un singur cuvînt (propriu-zişi) sau figuri de semnificaţie. 2. Tropii din mai multe cuvinte (non-tropii) sau figuri de expresie. În opinia lui P. Fontanier, la tropi se apelează din necesitate sau în urma unei alegeri. Tropii apar în cazul cînd se instituie o relaţie între sensul propriu al cuvîntului şi un sens suplimentar care se adaugă la acesta. Astfel, între idei se pot stabili trei tipuri de relaţii: de corelaţie (metonimie), de conexiune (sinecdocă), de asemănare (metaforă). La începutul secolului al XIX-lea, retorica este atacată de unii filozofi şi de poeţi romantici ca Novalis, Victor Hugo, imputîndu-i-se formalism, artificialitate, inutilitate în planul creaţiei artistice. Abia după 1930, se produce o reevaluare a retoricii de către Noua critică franceză, care, profitînd de teoriile elaborate de Paul Valéry, Roman Jakobson, Ferdinand de Saussure, au regîndit, din perspectiva lingvisticii structurale şi a semioticii, problemele de construcţie a textului literar. Elaborînd modelul stratificat de existenţă a operei literare, formaliştii ruşi propun cercetarea structurală a stilului axată pe aspectele fonetic, lexical, sintactic, etimologic, semantic ale textului literar. Esenţa literaturii, consideră formaliştii, trebuie căutată în natura sa lingvistică. Meritul lor, şi a lui Croce, şi a lui Vossler, este de a fi conferit, prin tezele lor ştiinţifice, autonomie stilisticii. Sarcina disciplinei respective este de a cerceta toate procedeele care au un scop expresiv anume, şi nu putem vorbi în prezent doar de cîteva stiluri. Teoreticienii americani R. Wellek şi A. Warren, în studiul Teoria literaturii, descriu o multitudine de stiluri: „În funcţie de relaţiile dintre cuvinte şi obiecte, stilurile pot fi împărţite în conceptuale şi senzitive, succinte şi prolixe, sau în minimalizatoare şi amplificatoare, categorice şi vagi, liniştite şi agitate, vulgare şi elevate, simple şi înflorate; în funcţie de relaţiile dintre cuvinte, ele pot fi clasificate în: tensionate şi destinse, plastice şi muzicale, netede şi aspre, incolore şi colorate; în funcţie de relaţiile dintre cuvinte şi întregul sistem al limbii, pot fi deosebite: stiluri orale şi stiluri scrise, stiluri şablon şi stiluri individuale; în funcţie de relaţiile dintre cuvinte şi autor, stilurile pot fi împărţite în obiective şi subiective”. Începînd din deceniul al VI-lea al secolului al XX-lea, apar numeroase studii, semnate de Roland Barthes, Tzvetan Todorov, Gérard Genette etc., în care se optează pentru revalorificarea retoricii. În anul 1970, din convingerea că „retorica apare astăzi nu numai ca o ştiinţă de viitor, ci, mai mult, ca o ştiinţă la modă, la graniţele structuralismului, noii critici şi semiologiei” şi că „retorica este cunoaşterea procedeelor de limbaj caracteristice literaturii”, un grup de profesori belgieni (J. Dubois, F. Edeline, J. M. Klinkenberg, P. Minguet, F. Pire, H. Trinon), aşa-numitul Grup μ, elaborează o ilustră lucrare consacrată figurilor – Retorica generală. 1

Discutînd cele şase funcţii ale limbajului. Warren atenţionează în capitolul „Ima ginea.figurile de adresare (apostrofa. în figuri de stil bazate pe contiguitate (metonimia şi sinecdoca) şi figuri de stil bazate pe similitudine (metafora)”. Tropul (de la gr. ironia). interogaţia retorică). III. ţinere”) orice „schimbare” (modificare) a limbii neconformă cu natura. fiecare din ele avînd o substanţă şi o formă. În continuare. Clasificarea dată este realizată prin prisma teoriei semnului lingvistic elaborată de teoreticianul elveţian Louis Hjelmslev. 2. Simbolul. simbolul). termenii adecvaţi şi clasificarea oportună. alegoria).figurile de repetiţie (aliteraţia. pot fi creaţii alegorice). ceea ce poate conduce la privarea limbajului literar de una din cele mai importante funcţii ale sale – funcţia expresivă. Ca trei luceferi stinşi pe veci” (Romanţa celor trei romanţe de I. . Barbu) II. .. care mută principiul echivalenţei de pe axa paradigmatică a limbajului (unde se operează selecţia) pe axa sintagmatică (unde are loc combinarea)”. Figură de analogie care constă dintr-o construcţie lexicală avînd în centru o metaforă narativă şi alte figuri de stil. Procedeu artistic de structurare a unei întregi opere (ghicitoarea. unele romane.. Opinia dată consună cu cea a formalistului rus Roman Jakobson. tropos – „conversiune. în scopuri didactice. putem împărţi tropii. oximoronul).figurile de insistenţă şi figurile de atenuare (perifraza. În discuţiile referitoare la stil.: Istoria ieroglifică de Dm. vom ilustra clasificarea invocată cu una sau cîteva figuri reprezentative pentru grupul respectiv. pentru a fi în măsură să definim şi să decupăm corect figurile într-un text literar. răsucire. Mitul” din studiul Teoria literaturii asupra pericolului de a ne limita în discuţiile referitoare la figurile retorice doar la structura lor externă. Donici. Şi-n trei romanţe-mi voi închide. superficială. cum numai marea. figură. fabulele Vulpea şi măgarul. 2 . . b) exemplul constituie imaginea alegorică a artei poetice: „Nadir latent! Poetul ridică însumarea De harfe resfirate ce-în sbor invers le pierzi Şi cîntec istoveşte: ascuns. care distinge între figurile de tip metonimic şi cele de tip metaforic. litota. fabula. invocaţia. rima).figurile de contiguitate (metonimia. care sub aspectul unei convenţii reprezintă o altă idee sau realitate. Paul Magheru) consideră figura (de la gr. considerăm necesar a propune. Wellek şi A.metaplasme – figuri ale substanţei expresiei.. Divina Comedie de Dante. schema „statură. de la antic pînă la modern.figurile de analogie (metafora.metataxe – figuri ale formei expresiei. acestea reproducînd deosebirea dintre sintagmatic şi paradigmatic. Unii autori (de ex. Metafora. Teoreticienii R. Reiterînd în acest sumar expozeu mai multe opinii referitoare la limbajul literar. mitul. Figuri şi tropi Alegoria (lat. trei morţi iubiţi – Trei clipe reci – Ce-mi stau în suflet împietrite. de I. Cantemir. . . retorica. O utilă şi funcţională clasificare a figurilor de stil conţine lucrarea Analiza textului literar de Gabriela Duda: .metalogism – figuri ale formei conţinutului.Studiul dat se constituie din două părţi: retorica fundamentală şi retorica generală. întoarcere”) este un caz particular de figură care constă în întrebuinţarea „răsturnată” a sensurilor proprii. eufemismul. anafora. . allegoria – „vorbire figurată”) I. Formulă (alegorică) utilizată în unele lucrări artistice. Meduzele cînd plimbă sub clopotele verzi” (Din ceas dedus. reprezintă alegoric cele trei etape ale creaţiei auctoriale: „Mi-am zis: Voi scrie trei romanţe. Figura este deci o noţiune cu o sferă mai largă. care o include şi pe cea de trop. asonanţa. . personificarea. care constată existenţa în limbă a două planuri corelative: planul conţinutului şi planul expresiei. de regulă operăm cu termenii de trop şi figuri. unde se conţine şi o împărţire a lor în următoarele categorii: . Ca-n trei sicriuri de aramă. epifora. afirmînd în acest context: „Lăsînd la o parte ornamentele. a) de exemplu. termenii figură de stil şi trop sînt sinonimi. Ex. el „postulează existenţa unei „funcţii poetice” a limbajului. chiasmul. sinecdoca). . în mod adecvat. textul ce urmează.metasememe – figuri ale substanţei conţinutului. climaxul.alte figuri (epitetul.. Potrivit altora. Prima parte constituie o teorie generală a figurilor limbajului. Leul şi iepurele de Al. . comparaţia. Minulescu). hiperbola.figurile de opoziţie (antiteza.

şi-n jocul de lumină. Asonanţa (fr.: Luceafărul de M. Ex. Mistreţul cu colţi de argint de Şt. Toţi se gîndeau la viaţa lor ” (G. Toamna şi-a întins marama de aramă pe zăvoi” (Ion Pillat. în surdină. Largo). La ţigănci de M. Plana . Şi-n tot e-un marş funebru Prin noapte. de obicei la începutul sau în rădăcina cuvintelor. Ex.: „Azi te-adorm cu dînsul eu. fiinţă prin compararea lui cu a altuia. Procedeul conferă structurii prozodice efect ritmic şi coloratură afectivă. eu veneam din morţi”. N. Minulescu. Ex. „Crivăţul de miază-noapte vîjîie prin vijelie” (V. Romanţă nordică). Comparaţia (lat. în special în romantism.: „Sonor vuia văzduhul în rîsul uriaş Şi aburea prin cupe belşug de ambrozie” (I. fenomen. În relaţii antitetice pot fi puse antonime. sus-jos. cînd pămîntul şi apa ne desparte.. Voiculescu. la trubaduri. comparatio – „asemănare”) Figură de analogie prin intermediul căreia se pune în evidenţă proprietatea (forma. în poezia medievală italiană şi germană. assonare – „a face ecou”). allitération – „repetarea aceleiaşi litere”) – figură de repetiţie care asigură sonoritatea. Figură de opoziţie care constă în alăturarea în acelaşi text a unor contrarii noţionale sau lexicale (verbale) din aceeaşi categorie superioară nenumită (viaţă-moarte. Ţi-am împletit). assonance < lat.. Poeţii de L. Aliteraţia este un procedeu utilizat încă din cele mai vechi timpuri.: „În prezent. Minulescu. sunetul etc. Macedonski.. Bacovia.Ex. cu cît plec mai departe. ticăloşia. azi-ieri) pentru a le pune în lumină caracteristicile.: „Muzica sonoriza orice atom. Arghezi. Barbu. un vis de mai” (Al. Alecsandri. La culesul viei). Împărat şi proletar de M. Bacovia. „Aşteaptă să te-adoarmă aşa cum te dezmierzi” (I. tu veneai de jos. culoarea.: . Funcţiile stilistice deosebite ale aliteraţiei au fost explorate în poezia lui G. Arghezi. persoane (I-III). la simbolişti. Iosif.. Tu-mi vii tot mai aproape. G.) unui obiect. Eliade. şi de altă lume. Departe). Stănescu. mărimea. Ex. Aliteraţia (fr. Structural. Cîntec sfînt).: „În portul blond al unei mări din Nord. Dor de tine.. T. Figură de repetiţie care constă în prezenţa insistentă a vocalelor accentuate în două sau mai multe cuvinte dintr -o unitate prozodică (vers) pentru a produce efect eufonic. Augustin Doinaş. Stă la baza mai multor lucrări eminesciene. Ex. II. Viscolul). M... mai bine cunoscut cititorului. Şi-acorduri de clavire Pierdute. forme verbale (prezent -trecut). expresivitatea sau efectul onomatopeic (imitativ) al unui text prin repetarea insistentă a unui grup de consoane. Lostriţa de V. mirosul..: „E-o muzică de toamnă Cu glas de piculină. Antiteză este şi un procedeu compoziţional de structurare a unei opere întregi. Barbu.. Coşbuc. Antiteza (gr. Nocturnă). Noaptea de februarie).: Epigonii. Ex. Ex. Eminescu. Morgenstimmung). Au debarcat corsarii bruni din Sud” (I.. Dor. I. Şi-aicea firea-ntreagă numai de tine-i plină Şi-n jocul ei de umbre. O. conferindu -i contur expresiv primului. Goga. Durere fără nume Pe om. I. Ex. Ieri el m-adormea pe mine” (Şt. Ex. Scrisoarea III. în poezia antică..” (O. Damian. antithesis – „opoziţie”). (T. comparaţia se constituie din doi termeni: 3 . Eminescu. la romantici. Ex.: „Şi-acuma. Ixion). Cu note dulci de flaut Cu ton de violină.. Eminescu..” (G.. Tu soseai din vieţi. Bacovia.: „Eu veneam de sus. Barbu. ce suspină.. în trecut.. Antiteză – imagine artistică. cuvinte cu sens propriu şi cuvinte cu sens figurat.

Mirabila sămînţă). De-a v-aţi ascuns).: . Ex. Nu orice element determinant (adjectiv sau adverb) este epitet.. asemenea. Plantele.Un gînd de puternică vară. Conceptul de enumerație în cinci aplicații pe text // „Semn”.Cine-a scris. (T. cînd dorm” (L. i) 2.: „Nu-l speria. b) Termenul 2 (T2) – obiect al comparaţiei sau termenul cu care se compară. Vînătorul). n) Din punct de vedere gramatical. énumération. c) Elementul de legătură: ca. v) V-a lăsat vite. verile. aurii.. După structură: a) deschise – termenii enumeraţiei se leagă prin coordonare: ex. cum./Joc de păsări. Răzvan şi Vidra). aidoma etc. Blaga. anul XII. iarba. s) Păsărele mii t) Şi stele făclii” (Mioriţa).. epitheton – „cuvînt adăugat”) este un determinant poetic (adjectiv sau adverb) adăugat pe lîngă un termen (nume sau verb) pentru a-l particulariza şi a-i conferi valenţe estetice corespunzătoare emoţiei auctoriale.După conţinut: j) a) progresivă sau ascendentă – termenii înşiruiţi amplifică ideea exprimată: k) ex. avem un adjectiv obişnuit.E un joc viclean de bătrîni/ Cu copii.). Arghezi. Blaga. apoziţii. atribute. căpitane.: . Ex. mintea. Poetul). 37 -50. Iluminare). epithetum. /s-acunde în fiştecare din ele. ţărîna şi apele-n spume” (Vasile Leviţchi). Arghezi. /Joc de slugi şi joc de stăpîni. hambare. Mirabila sămînţă). enumeratio – „a enumera”)1* este o figură a insistenţei care constă în enunţarea succesivă a componentelor unui întreg sau a elementelor unei acţiuni în scopul desemnării complete a acestora. Tipuri: 1. Încă Pierre Fontanier propunea a se face distincţia conform unei reguli: dacă prin suprimarea determinantului enunţul îşi pierde înţelesul. sinilii. fără pat şi fără foc. furtuna lung pe zăvoi răsună Ca o caleaşcă-n goană pe o podişcă. Leahu. conferind textului expresivitate. /cînd pestriţe. Ex. de flori. ca voi. lăutari. b) închise – ultimul element din şir e legat de penultimul prin conjuncţie: c) ex. cu fetiţe ca tine.: „Valuri limpede de aer ca o mare nevăzută” (V. Componentele din structura binară a epitetului au o semantică diferită: unul se utilizează în sens direct. precum..” (L. Pillat). dacă îşi pierde culoarea. 3 .: „Bubuitor. un cer de înaltă lumină./ sau roşii. Hasdeu. Arghezi. 2009.. De-a v-aţi ascuns) z) aa) Epitetul (lat. /Şi fiecare îl joacă bine”.În rînduri de saci cu gura deschisă – Boabele să ţi le-nchipui: gălbii. verzii..Parcă mă strigă pe nume d) Mugurii. Caligula). faţa. p. cerul. r) Paseri.: „Viaţa lui mult ne-a mirat ca un cîntec cu tulbure tîlc. Ex. dar nu înţelesul.: . Alecsandri. bordeie şi oi. cînd pure.Deasupra tronurile şi puterile Distribuiau peste lume iernile. munţii mari. enumeraţiile pot fi complemente..” (Mircea Cărtărescu. de cîini. l) b) regresivă sau descendentă – termenii înşiruiţi diminuează ideea exprimată: m) ex. gr.: „C-am avut nuntaşi p) Brazi şi păltinaşi q) Preoţi.: . ca un straniu eres” (L. haina. P. gloabele. * Vezi: R. o) Ex. de iubire şi durere” (T. totu-i subţire” (B. în ce odaie.. Blaga. g) d)intercalate – în interiorul unei enumeraţii se intercalează altele : h) ex. 4 . Boierii sînt slabi la fire: Braţul.: . tună” (I.a) Termenul 1 (T1) – subiect al comparaţiei sau termenul de comparat./ Imnul ăsta de izbîndă. x) Pentru tot soiul de nevoi y) Şi pentru mîncare” (T. celălalt – în sens figurat..: „Tata s-a îngrijit de voi. e) c) distributive – repartizate în perechi: f) ex. lat. w) Păşune. inima. Enumeraţia* (fr. u) Ex. nr.: . avem un epitet.

Neghiniţă) ./O pictură parfumată cu vibrări de violet.: „Bugecii în plină iarnă. Vianu). Pipa rece. de metal. 5 .. După raportul lui cu alte figuri: .: „O. Bacovia. Sicrie negre....dublu: ex./ Zugrăveşte din nou iarăşi pînzele posomorîte” (M. Eminescu.. . Cartea Oltului). afinatul. mamă.. După tipul imaginilor: . pe frunţi învineţite De sînge putrezit” (M.ornant sau general.: „ Am privit în jurul meu şi-n mine: Soba rece. Junii corupţi). luceafăr blînd.: „Carbonizate flori.).: „Vezi colo pe urîciunea fără suflet.. Bacovia.: „Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute. abundentul. El este implicat chiar de numele obiectului determinant: ex.reluat: ex.: „De-aş avea şi eu o floare/ Mîndră.pleonastic: ex. . După structură: . .. Eminescu. Cu toamna în odaie).).. Eminescu.aliterativ: ex.personificator: ex. De-aş avea.. fără cuget. Negru profund.” (M.sinestezic: ex..” (M.: „Primăvara.. răpitoare. care o forţă expresivă deosebită: ex. Eminescu. Eminescu...: „Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi.: „Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă.metaforic..: „Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară” (M. sclipitorul. Minulescu. care este propriu unui anumit termen.în lanţ sau multiplu: ex.: „Cobori în jos. Delavrancea.: „În aer rumene văpăi/Se-ntind pe lumea-ntreagă.. sărăcuţ.: „. Nervi de primăvară). Negru).. .” (G. (G. Luceafărul) . . Bacovia.. . fiind legat de o anumită circumstanţă: ex.hiperbolic: ex..onomatopeic: ex. Eminescu. arse. Se bate miezul nopţii.: „Sînt solitarul pustiilor pieţe/Cu tristele becuri cu pală lumină.: „Neguri albe strălucite Naşte luna argintie.: „Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic. Epigonii). profundul.” (M. Pălind). Eminescu.dezvoltat: ex..simplu: ex. O. cel care „aparţine clasei întregi (genului. În ochii stinşi de moarte. imaculatul..” (G. După topica termenilor constitutivi: . Sara pe deal). dulce. Gura rece” (I.. . Luceafărul). noian de negru. /Şi flori de plumb şi funerar vestmînt. Epigonii).triplu: ex.. Bacovia. Eminescu.de după uşe se auzi un glas ascuţit şi înţepat.: „Dormeau adînc sicriele de plumb. Plumb) .tautologic: ex.”. Mîna rece. . . . .Tipuri: După semnificaţie: ... După eufonie: . generosul. Eminescu. Eminescu.” (B.: „Zile cu trei sori în frunte.litotic (un determinativ este atenuat prin diminutiv): micuţ.” (M.. Vestminte funerare de mangal. fără uriaşul. fiarbă-vă mînia în vinele stocite.. ).” (M. noian de negru” (G. speciei) din care face parte” (T.. Crăiasa din poveşti).” (M. Călin(file de poveste)).antitetic sau oximoronic: ex.individual. mereu reînnoitul lor strat de omăt!” (Geo Bogza..” (M.inversat: ex. Eminescu..cromatic: ex.. prostuţ.” (M.

substantivale. Ex.conferă afectivitate discursului. Ex.” (M. ce caut Pe luciul vechilor candori Printre aceste vîrfuri de lumină clătinînd Privelişti moarte.: „Cine este frumoasa mea? Cine mai poţi fi tu.: „Ce caut. frumoasa mea. A. Interogaţia retorică (lat. Cîntarea României). . Ex. iubito. şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi. Bassarabescu). Pămîntul) . dacă nu cumva s-a sfîrşit” (I. Vreau să joc). dispreţ. atribut. După expresivitatea gramaticală: adjectiv. Flămînzilă. Hiperbola este generată de o gamă variată de impulsuri emoţionale faţă de ceva sau de cineva: admiraţie. Femeie. Gerilă etc.. Ex. un izvor de şiretlicuri. cinci. hiperbola apare sub forma fabulosului: a) este o modalitate de caracterizare a personajelor (Setilă.Şi-aprins în valuri de lumină Străfulgerat de avînturi nemaipomenite’’ (L. Din punct de vedere stilistic. ură. Povestea porcului). care licărea ca un val de argint pe un ocean de smoală. Scrisoarea a III-a). Hiperbola (gr. Ex. Nunta Zamfirei) 6 .: „Aripat gigant ce arde galben foc zvîrlind sub stele Încrustat în stînca frunţei arde-un glob cu ape grele.). Universul ca o haină îi plesneşte-n cusături Şi se taie-n putrezi laţe atîrnînd de-ncheieturi… Galaxii să dau în lături zob făcute dă aripe.. intensitate şi dinamism.” (I.exprimă încredere în veridicitatea mesajului rostit. ironie etc. Ex. draga mea? Cine eştu tu. cocoşat şi lacom. adjectivale. hyper – „peste” şi ballein – „a arunca”) Figură a insistenţei prin intermediul căreia se amplifică sau se dimi nuează aspectele sau valorile unei realităţi în scopuri expresive. Cînd amintirile. Poetica veche distingea între interogaţia poetică (folosită în poezie) şi interogaţia retorică (utilizată în vorbire). destrămat În spaţii de singurătate?.” (Mircea Cărtărescu. şi unele comparaţii pot avea valori hiperbolice. indignare. Pere limitele lumii îndărăt în două clipe Loc şi vreme bălmăjite-s ca în gure de copil Bălăcite. apariţia unor termeni de genul „metaforă hiperbolică” etc.. A fost utilizată în toate formele de discurs: de la cele oratorice pînă la cele didactice. la care nu se cere un răspuns. adverbiale. mai rar. Se întîlneşte şi în vorbirea uzuală: „urît de-ncheagă apă”. element predicativ suplimentar. Levantul). b) este utilizată în formulele structurale ale basmului: iniţiale. Îndoirea luminii). metonimiei. Se disting hiperbole verbale. dintr-o frază.: „Care e mai mîndră decît tine între toate ţările semănate de Domnul pe pămînt? / Care alta se împodobeşte în zilele de vară cu flori mai frumoase. substantiv în acuzativ sau în genitiv. adverb şi locuţiune adverbială. cu grîne mai bogate?” (A.: „Părul lui care se păstra încă negru. Se suprapune uneori metaforei. Eminescu.. Coşbuc.” (M... avea de-asupra tîmplei drepte o şuviţă albă. Eminescu. dragoste..Blaga. complement de mod.: „Şi s-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă.: „Pămîntul acesta neîndurător de larg şi ucigător de mut” (L. Blaga. femeie) Caracteristici: . Există patru modalităţi de realizare a inversiunii: a) antepunerea: „A noastre inimi îşi jurau credinţă pe toţii vecii?.: „De prea mult aur crapă boabele de grîu” (Lucian Blaga. el conţinîndu-se în însăşi întrebarea. În lan)..Cu privirea-nmpăroşată şi la fălci umflat şi buget. (G. oximoronului. Ex.” (Nichita Stănescu. „mort de oboseală”. mă-ntrebam. finale: ex. drago?” (Mircea Cărtărescu.. interrogatio – „întrebare”) Figură de stil care presupune o întrebare (sau o serie de întrebări) cu caracter lirico -emotiv. Negru. sinecdocei. Inversiunea Figură de construcţie care constă într-o intervenţie stilistică în topica reglementară a cuvintelor dintr-o propoziţie sau. luate-n peptul notătorului pîn sine. şi mai ţine şi astăzi. .. Ochilă. Creangă.) b) postpunerea: „Feciori. femeie. la zece fete.inoculează textului energie. subordonată atributivă cu valoare de epitet. De aici. Russo. În basm. nume predicativ.

invoccatio – „chemare”. Strigăt în pustie).. Metaforele se distribuie în două clase mari: A. Ex. W. 7 . Invocaţia retorică (lat. Metonimia (gr. Se atestă la M. Teoreticianul spaniol J.” (T. a muzei. Iubiri.. considerînd metafora şi o componentă a vorbirii obişnuite.. a strămoşilor glorioşi. Rodica). Metaforă cu ambii termeni (T. Au emis opinii asupra metaforei Cicero. propriu şi T. Alecsandri. cuvîntul-obiect („luna”) este substituit de cuvîntul-imagine („Doamna mărilor şi-a nopţii. transferă un nume de la un obiect la altul în vederea plasticizării unuia dintre ele (de ex.” Inversiunea este un procedeu stilistic cu finalităţi specifice: a) impune ritmicitate descrierii. c) conferă originalitate şi valenţe expresive construcţiei poetice.: „Apoi cofiţa-ntreagă o beau” (V.” (M.: „Un cuibar rotind de ape. la Ioan Budai-Deleanu în Ţiganiada. care înglobează în sine un univers alcătuit din el emente eterogene: „Amestec fără seamăn: cer şi glie. Lume. Eminescu. B. fie de la speţă la speţă. metonymia – „înlocuirea unui nume cu altul”). conferindu-se eleganţă stilistică expresiei: ex. Costin în poemul Viaţa lumii. figurat) prezenţi sau in praesentia: ex.. singură se cîntă. Prima teoretizare a metaforei se atestă în Poetica lui Aristotel: „Metafora e trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect. ca şi. Se întîlneşte din cele mai vechi timpuri. G. Vico. Această convenţie permitea punerea în valoare a puternicului dramatism liric trăit în cazul invocării divinităţii. Esteticianul german Alfred Biesse dispută despre caracterul metaforic al limbii. cu urmele în lut. „Deodată se trezeşte pădurea şi răsună De-un tropot de copite pe gheaţă ropotind” (V. „rugă”) Figură retorică de adresare care se rezumă la un pseudodialog cu o persoană reală sau imaginară pentru a marca stilistic textul. Alecsandri. Ex libris) Cel mai frecvent se întîlneşte antepunerea. Este figura de contiguitate prin intermediul căreia două cuvinte relaţionate logic se pot substitui reciproc. Alexandrescu în Umbra lui Mircea. a personajelor feminine. la poeţii romantici etc. Metaforă constituită doar din termenul figurat sau in absaentia. vin!” (Lucian Blaga. Arghezi.: „Cu chiotele-ţi de lumină şi cu-adîncul ochilor de mare. ”( I.”) Exemplul următor substituie imaginea poetului.. dureri şi chiot şi blestem.O. conchizînd că metafora nu poate fi izolată de sensul integral al enunţului care o conţine. în virtutea unor asemănări (în poezia tradiţională) sau neasemănări (în poezia modernă). ca. Călin (File din poveste)). la Gr. se elimină din construcţie termenul propriu (Tp) şi elementele de legătură (precum. Este modalitatea predilectă a romanticilor. La Cozia. Poetul). fie după analogie”.: „Jelui-m-aş şi n-am cui. În acest caz. Unul din studiile esenţiale consacrate metaforei este Metafora vie (1975) de Paul Ricoeur. de mucegaiuri” (T. d) pune în evidenţă trăsături. ce ţi se lasă nenumăratele fecioare cutremurate-n clipa asta de-un dor pe minunatul tău pămînt. Du Marsais. Schlegel. Filozoful francez deosebeşte metafora-cuvînt de metafora-enunţ. Tunetul). Metafora (gr.c) separarea: „Urechea lui închisă pentru graiuri Cu scamă s-a umplut. Psalm) d)dislocarea: „Eşti ca vioara. fie de la gen la speţă. Arghezi. te chem. Pillat. b) este un mijloc de conservare a versului. Scrisoarea a III-a). asemeni). A. Eminescu. obrajii palizi ai pudorii).: vino.. peste care luna zace” (M. Ex. Lucian Blaga atestă două mari tipuri de metafore: metafore plasticizante şi metafore revelatorii. metaphora – „transfer”) Este figura de analogie care. sporeşte forţă sugestivă a imaginii. y Gasset distinge între metafora poetică şi metafora ştiinţifică. Inversiunile sînt proprii şi limbajului popular: ex.: claviatura rîului.: „Doamna mărilor şi-a nopţii varsă linişte şi somn. În acest exemplu.

: „Îngheţe-te căldura. Figură de analogie care constă în atribuirea de însuşiri şi calităţi umane unui lucru sau unui obiect. remarcă P.: „. că „ei depind unul de altul în ceea ce priveşte existenţa sau modalitatea de a fi”. 8 . Este schema figurată a fabulei şi a alegoriei şi este numită în ace st caz prozopopee. Nu poate fi asemănat cu antiteza. Condiţii de construire a oximoronului: 1. oximoron. pe cînd oximoronul şi -l asumă. năuc. explicînd.: „Ulcioare mai frumoase şi mai zvelte cu mijlocul de păcătoase sfinte fete” (L. Coşbuc. personnification – „personificare”). fenomen. deoarece ambele figuri se bazează pe substituţie. Oximoronul se realizează: a) printr-o determinare adjectivală: ex. termenii constitutivi ai metonimiei sînt în raport de „corespondenţă”.Se cunosc următoarele relaţii metonimice: conţinut substituit de conţinător.focul rece al topirii de sine” (T. Arghezi. Miracol). Tablourile nu se mai satură Privind afară din rame” (M. gr. un analogon al realităţii subiectivizate. Perspectivă). Ex. Olarii). Culcă-te tu şi visează. Se întîlneşte în poezia cultă şi cea populară. Sinteza termenilor constitutivi ai oximoronului (de regulă. Dimineaţă) b) utilizarea unui substantiv inanimat la vocativ: ex. cuvîntul-efect lacrimi.. 2. T. Pentru a se evita confuzia acestor două figuri de stil. în continuare. necaz etc. Topîrceanu. trebuie să ţinem cont de următoarele: a. alăturate. După cum ne-am mai jucat. Eu te scormon şi te ar” (T. Este utilizat mai ales de poeţii romantici ca M. concretul prin abstract. Figură de opoziţie care presupune o organizare sintagmatică neaşteptată prin asocierea a două cuvinte incompatibile care.. Tomaşevski propune o regulă practică pentru a distinge metafora de metonimie: „. Ex.. un produs cu numele locului de unde provine. deoarece aceasta evidenţiază un contrariu. Arghezi şi postromanticii creatori de imagini. Lumină). Blesteme de babă). nebun). Repetiţia (lat. Incompatibilitatea semantică din structura de suprafaţă a sintagmei să se rezolve în structura ei de profunzime. termenii care alcătuiesc metafora se află în relaţii de asemănare.. cauză substituită de efect / efect substituit de cauză. repetitio –„repetare”). copile drag al meu. metonimia nu permite această operaţie”. arză-te răcoarea” (T. b. Eminescu. opera prin numele autorului. Zbuciumat tu vii la vale Tulbure mereu ” (G. abstracţii) cu un verb: ex. Sorescu... Putem vorbi de o înrudire a oximoronului cu paradoxul. Arghezi).Tu.: „Lumea curge nepăsătoare Prin muzee. Poate fi considerată o categorie formală a metaforei. Fontanier în Figurile discursului. unul cu sens propriu.: „Dunărea vorbea cu Oltul: . Goga. pămîntule. s-a utilizat în loc de cuvîntul-cauză durere.: „.: „Cu grele răsuflete apele dorm. printr-un verb la imperativ asociat cu subiectul: ex. cu bobii.). Goga). Personificarea (fr. Oximoronul (fr.: în expresia metonimică La noi sînt lacrimi multe (O. Dunărea şi Oltul).metafora poate fi transformată de obicei în comparaţie (. „înţepător” şi moros –prost. Utilizată cu predilecţie în poezia clasică şi în special în cea romantică. Blaga. Arghezi. celălalt cu sens figurat) să reprezinte o imagine poetică. b) printr-o determinare substantivală: ex. Metonimia este înrudită cu metafora.. Ex. Pe lanuri dorm spicele grele” (O. unui fenomen sau unei abstracţii. Se realizează prin: a) asocierea unui obiect (lucru.: „Dă-mi. Ex. produc efecte poetice excepţionale. numele unui lucru prin simbolul lui..o scînteie de-ntuneric” (G. c) foarte rar. oxys – „ascuţit”.

Simbolurile pot fi: a) colective (integrate într-un context cultural. synekdoche . Relaţia (legătura.„cuprindere la un loc”). filozofie etc. Alecsandri). pasaj. Textele biblice sînt întreţesute cu simboluri. a-i spori semnificaţia şi a produce un efect de energizare sau a conferi muzicalitate pasajului prozodic sau narativ. Bacovia). misterul (L. genul prin specie. sinecdoca). Noaptea de februarie). Întîi şi-ntîi). Întîi şi-ntîi – cuvîntul despre casă. ironia). figurile de opoziţie (antiteza. II. gr. Sinecdoca (fr. a unei sintagme. sinonime neindicate (pleonasm. anafora. ghiocelul etc. obiectul prin însuşirea lui.: „În trecut era iubire. adică aceştia se includ în acelaşi domeniu. pluralul prin singular. retorica. prin aceasta devenind posibilă substituţia unuia prin altul. eufemismul.: „ A iubi – aceasta vine Tare de departe-n mine. Druţă). invocaţia. lumina. Repetiţia-refren este o repetare cu regularitate a unui vers. baladele fantastice aparţin gîndirii simbolice. rima). b) analogică (porumbelul alb ca simbol al păcii). Este cea mai concentrată figură de stil redusă la un singur cuvînt cu multiple şi profunde semnificaţii (porumbelul. vatra. Primăvara). îmbătător” (V. cimitirul. asonanţa. basmele. interogaţia retorică). legendele. persoana prin obiectul folosit de ea. figurile de insistenţă şi figurile de atenuare (perifraza. casa (I. Macedonski. aceeaşi entitate. unele din ele nici pînă în prezent nu sînt decodificate. propoziţii sau fraze. religie. marea etc. figurile de repetiţie (aliteraţia. poartă valori simbolice individuale în creaţia eminesciană. bradul. Romanciuc. gr. măslinul (popoarele ebraice) etc. tautologie. redundanţă). Stănescu). Blaga. luna. Considerată un caz special de metonimie. În accepţie lărgită: orice reluare de sunete (aliteraţia.I. aprins. A iubi – aceasta vine Tare de departe-n tine” (L. într-o comunitate: bourul. De-ar fi să-l spui a orişicîta oară. symbole. symbolon – „semn de recunoaştere”). şi sînuri albe.: „Trec albe frunţi cu flori. îngerul. mitologie. În accepţie restrînsă: figură a insistenţei care constă în reluarea unui cuvînt. litota. pajura (stema Moldovei). - 9 . comparaţia. a unui enunţ pentru a-l impune. Ex. asonanţa.). era trai. Sinecdoca poate substitui: întregul prin parte. obiectul prin materialul din care este confecţionat. Iar prin văzduh se-mprăştie uşor Un farmec viu. lotusul (în China). simbolurile au fost utilizate în diverse domenii: artă. Întîi şi-ntîi – cuvînt despre părinte. climaxul. de cuvinte (epifora. rima). Încă din Antichitate. Simbolul indică asupra unei relaţii de analogie dintre un obiect concret şi o abstracţie. anafora). sinecdoca este figura de contiguitate realizată prin substituţia a doi termeni aflaţi în raport de „cuprindere”. b) individuale. Este un semn care înlocuieşte şi reprezintă un obiect în baza unei analogii. chiasmul. figurile de adresare (apostrofa. Miturile. Reţineţi: Model de clasificare a figurilor de stil: figurile de contiguitate (metonimia. Ex. care le dă o interpretare proprie. hiperbola. ploaia. Blaga).. sinecdoque. epifora. c) convenţională (drapelul. Semănător de obiceiuri sfinte” (V.. sînt efectul unei configuraţii a textului poetic: teiul. şi braţe dalbe. stema) ca simboluri ale ţării. Ex. moina (G. personificarea. figurile de analogie (metafora. focul. corespondenţa) dintre aceşti doi termeni poate fi: a) antologică (harpa ca simbol al muzicii). Cuvîntul simbol a dat naştere unei mişcări literare: simbolismul. ” (Al. oximoronul).: „Întîi şi-ntîi – cuvîntul despre ţară. scriitor. dragonul. strofe. Ex. Trec negri ochi cu foc. erau raze. cuvîntul (N. alegoria). şarpele. create de poet. Simbolul (fr. aceeaşi structură.

10 . simbolul).- alte figuri (epitetul.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful