1.

Figuri de stil: geneză şi clasificare Limba este o entitate abstractă, care se realizează, în funcţie de împrejurări, prin variante concrete. Limbajul literar este una din variantele stilistice ale limbii. Structura polisemică a limbajului literaturii şi prezenţa în el a figurilor retorice a constituit, de-a lungul anilor, obiectul de preocupare al unui număr mare de filozofi şi teoreticieni. Primele studii retorice datează din cele mai vechi timpuri. Încă anticii Cicero şi Quintilian explicau provenienţa figurilor din indigenţa limbii. În opinia lui Cicero, limba este prea săracă şi insuficientă şi nu poate oferi termeni îndeaj uns pentru toate obiectele şi fenomenele lumii: „Sensul figurat al vorbelor, foarte întins, s -a născut din nevoie, din cauza sărăciei de vorbe, iar mai tîrziu a devenit o plăcere artistică, pentru că după cum haina a fost inventată la început pentru nevoia de a înlătura frigul, iar în urmă a devenit un ornament demn al trupului, tot aşa sensul figurat a pornit de la lipsa de vorbe, mai pe urmă fu o distracţie”. Baza clasificării tropilor o datorăm lui Aristotel. În Poetica, el defineşte valorile stilistice ale limbii ca „abateri” de la vorbirea comună, subliniind că „faptul de a fi altfel decît în vorbirea comună [cuvintele] depărtate de înfăţişarea lor normală au într-adevăr darul să înlăture banalitatea; în acelaşi timp, în măsura în care mai păstrează cîte ceva din formele obişnuite de exprimare, nu lipseşte nici claritatea”. În continuare, referindu-se la analiza graiului (limbajului) tragediei, Aristotel prezintă o primă definiţie a metaforei, care, în esenţă, rămîne una valabilă pînă în prezent: „Metafora e trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect, fie de la gen la speţă, fie de la speţă, fie după analogie”. Ulterior, discipolul lui Aristotel, Teofrast realizează prima încercare de definire şi clasificare a figurilor în: - figurae sententiarum (figuri ale gîndirii); - figurae verborum (figuri de cuvînt). Reprezentantul retoricii clasice franceze Du Marsais (Despre tropi, 1730) nu mai consideră figurile „fiice ale sărăciei şi ale necesităţii”, el intuieşte deja, în secolul al XVIII-lea, polisemia ca sursă a sensurilor figurate ce se atribuie cuvintelor, acestea venind din „legătura dintre ideile accesorii, adică dintre ideile care au legătură unele cu altele”. Du Marsais distinge, în acest context, patru categorii de figuri de cuvinte: 1. Figurile de distincţie (sincopa, aliteraţiile etc.). 2. Figurile de construcţie (elipsa, pleonasmul, silepsa, hiperbatul, paranteza, anacolutul). 3. O categorie de cuvinte care îşi păstrează semnificaţia (repetiţia, sinonimia, onomatopeea, paronomasia etc.). 4. Tropii (de la gr. tropí – „conversie, întoarcere, schimbare”) – cuvinte care obţin semnificaţii diferite de propria lor semnificaţie (metafora, alegoria, aluzia, ironia, hiperbola, sinecdoca, metonimia etc.). O contribuţie remarcabilă la dezvoltarea studiilor retorice a adus, prin lucrarea Manual clasic despre studiul tropilor (1822), Pierre Fontanier, considerat întemeietorul retoricii moderne. El clasifică figurile în două grupuri mari de tropi: 1. Tropii într-un singur cuvînt (propriu-zişi) sau figuri de semnificaţie. 2. Tropii din mai multe cuvinte (non-tropii) sau figuri de expresie. În opinia lui P. Fontanier, la tropi se apelează din necesitate sau în urma unei alegeri. Tropii apar în cazul cînd se instituie o relaţie între sensul propriu al cuvîntului şi un sens suplimentar care se adaugă la acesta. Astfel, între idei se pot stabili trei tipuri de relaţii: de corelaţie (metonimie), de conexiune (sinecdocă), de asemănare (metaforă). La începutul secolului al XIX-lea, retorica este atacată de unii filozofi şi de poeţi romantici ca Novalis, Victor Hugo, imputîndu-i-se formalism, artificialitate, inutilitate în planul creaţiei artistice. Abia după 1930, se produce o reevaluare a retoricii de către Noua critică franceză, care, profitînd de teoriile elaborate de Paul Valéry, Roman Jakobson, Ferdinand de Saussure, au regîndit, din perspectiva lingvisticii structurale şi a semioticii, problemele de construcţie a textului literar. Elaborînd modelul stratificat de existenţă a operei literare, formaliştii ruşi propun cercetarea structurală a stilului axată pe aspectele fonetic, lexical, sintactic, etimologic, semantic ale textului literar. Esenţa literaturii, consideră formaliştii, trebuie căutată în natura sa lingvistică. Meritul lor, şi a lui Croce, şi a lui Vossler, este de a fi conferit, prin tezele lor ştiinţifice, autonomie stilisticii. Sarcina disciplinei respective este de a cerceta toate procedeele care au un scop expresiv anume, şi nu putem vorbi în prezent doar de cîteva stiluri. Teoreticienii americani R. Wellek şi A. Warren, în studiul Teoria literaturii, descriu o multitudine de stiluri: „În funcţie de relaţiile dintre cuvinte şi obiecte, stilurile pot fi împărţite în conceptuale şi senzitive, succinte şi prolixe, sau în minimalizatoare şi amplificatoare, categorice şi vagi, liniştite şi agitate, vulgare şi elevate, simple şi înflorate; în funcţie de relaţiile dintre cuvinte, ele pot fi clasificate în: tensionate şi destinse, plastice şi muzicale, netede şi aspre, incolore şi colorate; în funcţie de relaţiile dintre cuvinte şi întregul sistem al limbii, pot fi deosebite: stiluri orale şi stiluri scrise, stiluri şablon şi stiluri individuale; în funcţie de relaţiile dintre cuvinte şi autor, stilurile pot fi împărţite în obiective şi subiective”. Începînd din deceniul al VI-lea al secolului al XX-lea, apar numeroase studii, semnate de Roland Barthes, Tzvetan Todorov, Gérard Genette etc., în care se optează pentru revalorificarea retoricii. În anul 1970, din convingerea că „retorica apare astăzi nu numai ca o ştiinţă de viitor, ci, mai mult, ca o ştiinţă la modă, la graniţele structuralismului, noii critici şi semiologiei” şi că „retorica este cunoaşterea procedeelor de limbaj caracteristice literaturii”, un grup de profesori belgieni (J. Dubois, F. Edeline, J. M. Klinkenberg, P. Minguet, F. Pire, H. Trinon), aşa-numitul Grup μ, elaborează o ilustră lucrare consacrată figurilor – Retorica generală. 1

metaplasme – figuri ale substanţei expresiei.. mitul.Studiul dat se constituie din două părţi: retorica fundamentală şi retorica generală. pentru a fi în măsură să definim şi să decupăm corect figurile într-un text literar. ironia). trei morţi iubiţi – Trei clipe reci – Ce-mi stau în suflet împietrite. cum numai marea. pot fi creaţii alegorice). Minulescu). . vom ilustra clasificarea invocată cu una sau cîteva figuri reprezentative pentru grupul respectiv. Unii autori (de ex.figurile de repetiţie (aliteraţia. în mod adecvat.. unde se conţine şi o împărţire a lor în următoarele categorii: .: Istoria ieroglifică de Dm. .alte figuri (epitetul. Donici. în scopuri didactice. oximoronul). Potrivit altora. care mută principiul echivalenţei de pe axa paradigmatică a limbajului (unde se operează selecţia) pe axa sintagmatică (unde are loc combinarea)”. ceea ce poate conduce la privarea limbajului literar de una din cele mai importante funcţii ale sale – funcţia expresivă.metalogism – figuri ale formei conţinutului. litota. epifora. Wellek şi A. care o include şi pe cea de trop. Ca trei luceferi stinşi pe veci” (Romanţa celor trei romanţe de I. răsucire.figurile de adresare (apostrofa. invocaţia. a) de exemplu. Prima parte constituie o teorie generală a figurilor limbajului. termenii adecvaţi şi clasificarea oportună.figurile de contiguitate (metonimia. 2. III. Şi-n trei romanţe-mi voi închide. . Ca-n trei sicriuri de aramă. alegoria). Formulă (alegorică) utilizată în unele lucrări artistice. b) exemplul constituie imaginea alegorică a artei poetice: „Nadir latent! Poetul ridică însumarea De harfe resfirate ce-în sbor invers le pierzi Şi cîntec istoveşte: ascuns. acestea reproducînd deosebirea dintre sintagmatic şi paradigmatic. ţinere”) orice „schimbare” (modificare) a limbii neconformă cu natura. chiasmul. care constată existenţa în limbă a două planuri corelative: planul conţinutului şi planul expresiei. În continuare. rima). Figuri şi tropi Alegoria (lat. el „postulează existenţa unei „funcţii poetice” a limbajului. fabulele Vulpea şi măgarul. simbolul). textul ce urmează. Tropul (de la gr. În discuţiile referitoare la stil.. de la antic pînă la modern. Warren atenţionează în capitolul „Ima ginea.figurile de insistenţă şi figurile de atenuare (perifraza. Opinia dată consună cu cea a formalistului rus Roman Jakobson. eufemismul.. O utilă şi funcţională clasificare a figurilor de stil conţine lucrarea Analiza textului literar de Gabriela Duda: . de regulă operăm cu termenii de trop şi figuri. Procedeu artistic de structurare a unei întregi opere (ghicitoarea. retorica. personificarea. Paul Magheru) consideră figura (de la gr. hiperbola. putem împărţi tropii. întoarcere”) este un caz particular de figură care constă în întrebuinţarea „răsturnată” a sensurilor proprii. care sub aspectul unei convenţii reprezintă o altă idee sau realitate. interogaţia retorică). anafora. sinecdoca). de I. tropos – „conversiune. . Barbu) II. Divina Comedie de Dante.figurile de opoziţie (antiteza. climaxul. Metafora. schema „statură. . superficială. reprezintă alegoric cele trei etape ale creaţiei auctoriale: „Mi-am zis: Voi scrie trei romanţe. Figura este deci o noţiune cu o sferă mai largă. 2 . care distinge între figurile de tip metonimic şi cele de tip metaforic. Clasificarea dată este realizată prin prisma teoriei semnului lingvistic elaborată de teoreticianul elveţian Louis Hjelmslev. considerăm necesar a propune.metataxe – figuri ale formei expresiei. . . asonanţa.metasememe – figuri ale substanţei conţinutului. Meduzele cînd plimbă sub clopotele verzi” (Din ceas dedus. Ex. . fabula.figurile de analogie (metafora. unele romane. allegoria – „vorbire figurată”) I. Leul şi iepurele de Al. termenii figură de stil şi trop sînt sinonimi. Teoreticienii R. fiecare din ele avînd o substanţă şi o formă. afirmînd în acest context: „Lăsînd la o parte ornamentele. . Mitul” din studiul Teoria literaturii asupra pericolului de a ne limita în discuţiile referitoare la figurile retorice doar la structura lor externă. figură. Cantemir. Simbolul. Discutînd cele şase funcţii ale limbajului. în figuri de stil bazate pe contiguitate (metonimia şi sinecdoca) şi figuri de stil bazate pe similitudine (metafora)”. Figură de analogie care constă dintr-o construcţie lexicală avînd în centru o metaforă narativă şi alte figuri de stil. comparaţia. Reiterînd în acest sumar expozeu mai multe opinii referitoare la limbajul literar.

. (T. Eminescu. Ex. Ex.: „Sonor vuia văzduhul în rîsul uriaş Şi aburea prin cupe belşug de ambrozie” (I. forme verbale (prezent -trecut). Viscolul)..” (G. Scrisoarea III.: „Şi-acuma. şi de altă lume. Antiteză – imagine artistică. Bacovia. „Crivăţul de miază-noapte vîjîie prin vijelie” (V. în surdină... Plana . Toamna şi-a întins marama de aramă pe zăvoi” (Ion Pillat. Augustin Doinaş. la romantici. Durere fără nume Pe om.: „În prezent. Şi-acorduri de clavire Pierdute. Iosif. Ex. Cu note dulci de flaut Cu ton de violină. Şi-n tot e-un marş funebru Prin noapte. Eminescu.. O. Eliade. Dor de tine.: . Ex. culoarea.: „E-o muzică de toamnă Cu glas de piculină. Ieri el m-adormea pe mine” (Şt. comparaţia se constituie din doi termeni: 3 . Dor. mai bine cunoscut cititorului.: „Muzica sonoriza orice atom. Şi-aicea firea-ntreagă numai de tine-i plină Şi-n jocul ei de umbre. la trubaduri. Barbu. Comparaţia (lat. şi-n jocul de lumină. conferindu -i contur expresiv primului. Figură de opoziţie care constă în alăturarea în acelaşi text a unor contrarii noţionale sau lexicale (verbale) din aceeaşi categorie superioară nenumită (viaţă-moarte. La culesul viei). Asonanţa (fr. Morgenstimmung). fenomen. Ex. mărimea. azi-ieri) pentru a le pune în lumină caracteristicile. Figură de repetiţie care constă în prezenţa insistentă a vocalelor accentuate în două sau mai multe cuvinte dintr -o unitate prozodică (vers) pentru a produce efect eufonic. Ex. În relaţii antitetice pot fi puse antonime. în special în romantism. Cîntec sfînt). Aliteraţia (fr.) unui obiect. G. sus-jos. Toţi se gîndeau la viaţa lor ” (G. antithesis – „opoziţie”). Stă la baza mai multor lucrări eminesciene. Damian. Ex. expresivitatea sau efectul onomatopeic (imitativ) al unui text prin repetarea insistentă a unui grup de consoane. Barbu. Stănescu. Funcţiile stilistice deosebite ale aliteraţiei au fost explorate în poezia lui G. Minulescu. un vis de mai” (Al. Structural.: „În portul blond al unei mări din Nord.. Romanţă nordică). allitération – „repetarea aceleiaşi litere”) – figură de repetiţie care asigură sonoritatea. Nocturnă).. I. cuvinte cu sens propriu şi cuvinte cu sens figurat. Arghezi.: Epigonii. Mistreţul cu colţi de argint de Şt. fiinţă prin compararea lui cu a altuia. cu cît plec mai departe. N. persoane (I-III).. eu veneam din morţi”. Au debarcat corsarii bruni din Sud” (I. Macedonski. I. mirosul.. Ixion). cînd pămîntul şi apa ne desparte. Ţi-am împletit). Bacovia. Alecsandri. Antiteză este şi un procedeu compoziţional de structurare a unei opere întregi. în trecut. Procedeul conferă structurii prozodice efect ritmic şi coloratură afectivă.. „Aşteaptă să te-adoarmă aşa cum te dezmierzi” (I.. Eminescu.. Arghezi. comparatio – „asemănare”) Figură de analogie prin intermediul căreia se pune în evidenţă proprietatea (forma.Ex.: „Azi te-adorm cu dînsul eu. Voiculescu. II.. Noaptea de februarie). Aliteraţia este un procedeu utilizat încă din cele mai vechi timpuri. la simbolişti. tu veneai de jos. La ţigănci de M. Împărat şi proletar de M. Lostriţa de V. ce suspină. sunetul etc. Bacovia. în poezia antică.: Luceafărul de M.. T. assonance < lat. în poezia medievală italiană şi germană.: „Eu veneam de sus. Antiteza (gr. Tu soseai din vieţi. M. ticăloşia. Minulescu. Ex. Ex.. assonare – „a face ecou”). de obicei la începutul sau în rădăcina cuvintelor. Barbu. Tu-mi vii tot mai aproape. Departe). Largo)..” (O. Goga. Coşbuc. Ex. Poeţii de L.

Parcă mă strigă pe nume d) Mugurii. verile. /Joc de slugi şi joc de stăpîni. Componentele din structura binară a epitetului au o semantică diferită: unul se utilizează în sens direct. de flori. avem un epitet. 2009. de cîini. u) Ex. anul XII. p. căpitane..: „Valuri limpede de aer ca o mare nevăzută” (V. inima. gloabele. avem un adjectiv obişnuit. 4 . enumeratio – „a enumera”)1* este o figură a insistenţei care constă în enunţarea succesivă a componentelor unui întreg sau a elementelor unei acţiuni în scopul desemnării complete a acestora. lat. e) c) distributive – repartizate în perechi: f) ex. 37 -50.: . hambare. haina.În rînduri de saci cu gura deschisă – Boabele să ţi le-nchipui: gălbii. * Vezi: R.Un gînd de puternică vară. Plantele. r) Paseri. De-a v-aţi ascuns). Arghezi. b) Termenul 2 (T2) – obiect al comparaţiei sau termenul cu care se compară. dacă îşi pierde culoarea. un cer de înaltă lumină. Tipuri: 1. x) Pentru tot soiul de nevoi y) Şi pentru mîncare” (T. faţa.. asemenea.: „Tata s-a îngrijit de voi. Poetul)..E un joc viclean de bătrîni/ Cu copii. cum. atribute. de iubire şi durere” (T.: . Arghezi.).” (L. De-a v-aţi ascuns) z) aa) Epitetul (lat. cînd pure.Cine-a scris../ Imnul ăsta de izbîndă.: .. Blaga. Ex. /s-acunde în fiştecare din ele. c) Elementul de legătură: ca. l) b) regresivă sau descendentă – termenii înşiruiţi diminuează ideea exprimată: m) ex. Leahu. P. Ex. bordeie şi oi. o) Ex. ca voi./ sau roşii. precum. cînd dorm” (L. ţărîna şi apele-n spume” (Vasile Leviţchi). i) 2. 3 . munţii mari.. iarba. Hasdeu. n) Din punct de vedere gramatical.: „Nu-l speria.” (Mircea Cărtărescu. Blaga. aurii.: ./Joc de păsări. Nu orice element determinant (adjectiv sau adverb) este epitet. b) închise – ultimul element din şir e legat de penultimul prin conjuncţie: c) ex. După structură: a) deschise – termenii enumeraţiei se leagă prin coordonare: ex. Mirabila sămînţă). énumération. Răzvan şi Vidra). Caligula). Blaga.Deasupra tronurile şi puterile Distribuiau peste lume iernile. totu-i subţire” (B. Ex.. /cînd pestriţe. Ex. ca un straniu eres” (L. Enumeraţia* (fr. în ce odaie. dar nu înţelesul.a) Termenul 1 (T1) – subiect al comparaţiei sau termenul de comparat.: „Bubuitor.: .: „Viaţa lui mult ne-a mirat ca un cîntec cu tulbure tîlc. Arghezi. mintea.. sinilii. furtuna lung pe zăvoi răsună Ca o caleaşcă-n goană pe o podişcă. celălalt – în sens figurat. lăutari. w) Păşune. fără pat şi fără foc. v) V-a lăsat vite. Conceptul de enumerație în cinci aplicații pe text // „Semn”. apoziţii. verzii. nr. Alecsandri.: . cerul. Vînătorul). Încă Pierre Fontanier propunea a se face distincţia conform unei reguli: dacă prin suprimarea determinantului enunţul îşi pierde înţelesul. cu fetiţe ca tine. gr. epitheton – „cuvînt adăugat”) este un determinant poetic (adjectiv sau adverb) adăugat pe lîngă un termen (nume sau verb) pentru a-l particulariza şi a-i conferi valenţe estetice corespunzătoare emoţiei auctoriale.După conţinut: j) a) progresivă sau ascendentă – termenii înşiruiţi amplifică ideea exprimată: k) ex.: „C-am avut nuntaşi p) Brazi şi păltinaşi q) Preoţi. aidoma etc. Boierii sînt slabi la fire: Braţul. /Şi fiecare îl joacă bine”. g) d)intercalate – în interiorul unei enumeraţii se intercalează altele : h) ex. Mirabila sămînţă). Iluminare). enumeraţiile pot fi complemente. tună” (I. s) Păsărele mii t) Şi stele făclii” (Mioriţa). epithetum.. (T. Pillat). conferind textului expresivitate.

sinestezic: ex. imaculatul..personificator: ex. dulce.: „Sînt solitarul pustiilor pieţe/Cu tristele becuri cu pală lumină.Tipuri: După semnificaţie: . sărăcuţ. /Şi flori de plumb şi funerar vestmînt. Eminescu. O. Cartea Oltului)... . speciei) din care face parte” (T. Sara pe deal).: „O.: „Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute.. Sicrie negre.: „Neguri albe strălucite Naşte luna argintie. După tipul imaginilor: .reluat: ex.. Eminescu.” (M. După structură: . (G.).: „.” (M. Epigonii).dublu: ex.individual.pleonastic: ex..hiperbolic: ex.: „Dormeau adînc sicriele de plumb. fiarbă-vă mînia în vinele stocite.triplu: ex.: „Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară” (M. Se bate miezul nopţii. .aliterativ: ex.. Minulescu. răpitoare./ Zugrăveşte din nou iarăşi pînzele posomorîte” (M. .: „Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă. După raportul lui cu alte figuri: .” (G. Cu toamna în odaie). Eminescu.. Eminescu. Luceafărul) ..: „Vezi colo pe urîciunea fără suflet.antitetic sau oximoronic: ex. pe frunţi învineţite De sînge putrezit” (M. arse. Crăiasa din poveşti). Eminescu..: „ Am privit în jurul meu şi-n mine: Soba rece.de după uşe se auzi un glas ascuţit şi înţepat.: „Carbonizate flori.. 5 ..: „Bugecii în plină iarnă.” (M. Negru profund.” (G. Eminescu.ornant sau general.onomatopeic: ex. În ochii stinşi de moarte. Călin(file de poveste)). După eufonie: . Neghiniţă) . El este implicat chiar de numele obiectului determinant: ex... .” (M.: „Cobori în jos. care este propriu unui anumit termen.. Delavrancea. luceafăr blînd. Gura rece” (I. Bacovia. .” (M. care o forţă expresivă deosebită: ex.).inversat: ex. Mîna rece. Eminescu./O pictură parfumată cu vibrări de violet...în lanţ sau multiplu: ex.: „De-aş avea şi eu o floare/ Mîndră.simplu: ex. Vianu). profundul.: „Zile cu trei sori în frunte.” (B. . De-aş avea. mamă.: „Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic. Nervi de primăvară). Eminescu. ). Eminescu. Vestminte funerare de mangal.: „În aer rumene văpăi/Se-ntind pe lumea-ntreagă.. Luceafărul).. Pălind).. afinatul. fără uriaşul.”.” (M.dezvoltat: ex. .. . Bacovia.: „Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi.. cel care „aparţine clasei întregi (genului.tautologic: ex.cromatic: ex.litotic (un determinativ este atenuat prin diminutiv): micuţ. . fiind legat de o anumită circumstanţă: ex. Junii corupţi).: „Primăvara..metaforic. noian de negru” (G. ..” (M. Epigonii).. prostuţ.. Pipa rece. Bacovia... sclipitorul. fără cuget. abundentul.. generosul. După topica termenilor constitutivi: . mereu reînnoitul lor strat de omăt!” (Geo Bogza. . Plumb) . noian de negru. Negru). Eminescu. Bacovia. de metal...” (M. Eminescu.

” (I. la zece fete. Poetica veche distingea între interogaţia poetică (folosită în poezie) şi interogaţia retorică (utilizată în vorbire). interrogatio – „întrebare”) Figură de stil care presupune o întrebare (sau o serie de întrebări) cu caracter lirico -emotiv. Ex. dispreţ. Hiperbola (gr. oximoronului. Levantul). cinci. (G. şi mai ţine şi astăzi. ce caut Pe luciul vechilor candori Printre aceste vîrfuri de lumină clătinînd Privelişti moarte. Nunta Zamfirei) 6 . Ex. dintr-o frază.: „Cine este frumoasa mea? Cine mai poţi fi tu. la care nu se cere un răspuns.. Interogaţia retorică (lat.). . Flămînzilă. b) este utilizată în formulele structurale ale basmului: iniţiale. adverbiale. luate-n peptul notătorului pîn sine. De aici. Pămîntul) . Povestea porcului).inoculează textului energie.. Gerilă etc. dragoste. intensitate şi dinamism. care licărea ca un val de argint pe un ocean de smoală. Cîntarea României). sinecdocei. mai rar.: „Pămîntul acesta neîndurător de larg şi ucigător de mut” (L. Ex. Universul ca o haină îi plesneşte-n cusături Şi se taie-n putrezi laţe atîrnînd de-ncheieturi… Galaxii să dau în lături zob făcute dă aripe.) b) postpunerea: „Feciori. Femeie. cu grîne mai bogate?” (A. În lan). metonimiei. Ex. A fost utilizată în toate formele de discurs: de la cele oratorice pînă la cele didactice. Se suprapune uneori metaforei. Există patru modalităţi de realizare a inversiunii: a) antepunerea: „A noastre inimi îşi jurau credinţă pe toţii vecii?.: „De prea mult aur crapă boabele de grîu” (Lucian Blaga. adjectivale. nume predicativ.: „Părul lui care se păstra încă negru. Ochilă. A.. În basm. cocoşat şi lacom. Eminescu. frumoasa mea. apariţia unor termeni de genul „metaforă hiperbolică” etc. Vreau să joc). Se disting hiperbole verbale. Pere limitele lumii îndărăt în două clipe Loc şi vreme bălmăjite-s ca în gure de copil Bălăcite. femeie) Caracteristici: .. Russo. Blaga.Blaga.: „Ce caut..exprimă încredere în veridicitatea mesajului rostit. „mort de oboseală”. avea de-asupra tîmplei drepte o şuviţă albă.. şi unele comparaţii pot avea valori hiperbolice.. element predicativ suplimentar...” (Nichita Stănescu. Creangă. Ex.: „Care e mai mîndră decît tine între toate ţările semănate de Domnul pe pămînt? / Care alta se împodobeşte în zilele de vară cu flori mai frumoase. Coşbuc. mă-ntrebam.conferă afectivitate discursului. Cînd amintirile. Bassarabescu). hyper – „peste” şi ballein – „a arunca”) Figură a insistenţei prin intermediul căreia se amplifică sau se dimi nuează aspectele sau valorile unei realităţi în scopuri expresive. adverb şi locuţiune adverbială. ură. el conţinîndu-se în însăşi întrebarea. femeie. Ex. ironie etc. .Şi-aprins în valuri de lumină Străfulgerat de avînturi nemaipomenite’’ (L. subordonată atributivă cu valoare de epitet.” (Mircea Cărtărescu. indignare. un izvor de şiretlicuri. Eminescu. Scrisoarea a III-a). şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi. destrămat În spaţii de singurătate?. Ex. atribut. Negru. hiperbola apare sub forma fabulosului: a) este o modalitate de caracterizare a personajelor (Setilă. finale: ex. iubito. substantivale.. Inversiunea Figură de construcţie care constă într-o intervenţie stilistică în topica reglementară a cuvintelor dintr-o propoziţie sau. Îndoirea luminii). După expresivitatea gramaticală: adjectiv. drago?” (Mircea Cărtărescu. Hiperbola este generată de o gamă variată de impulsuri emoţionale faţă de ceva sau de cineva: admiraţie. Se întîlneşte şi în vorbirea uzuală: „urît de-ncheagă apă”.” (M. substantiv în acuzativ sau în genitiv.: „Şi s-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă. dacă nu cumva s-a sfîrşit” (I.Cu privirea-nmpăroşată şi la fălci umflat şi buget. draga mea? Cine eştu tu. complement de mod.: „Aripat gigant ce arde galben foc zvîrlind sub stele Încrustat în stînca frunţei arde-un glob cu ape grele.” (M. Din punct de vedere stilistic.

a muzei. Invocaţia retorică (lat.. ca. cuvîntul-obiect („luna”) este substituit de cuvîntul-imagine („Doamna mărilor şi-a nopţii. Metafora (gr. „Deodată se trezeşte pădurea şi răsună De-un tropot de copite pe gheaţă ropotind” (V. Iubiri. figurat) prezenţi sau in praesentia: ex. Pillat. la Gr. Eminescu. a personajelor feminine. conferindu-se eleganţă stilistică expresiei: ex.” (M. de mucegaiuri” (T. Este modalitatea predilectă a romanticilor. Lume. Scrisoarea a III-a). conchizînd că metafora nu poate fi izolată de sensul integral al enunţului care o conţine. Alecsandri. fie după analogie”. În acest exemplu. Prima teoretizare a metaforei se atestă în Poetica lui Aristotel: „Metafora e trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect. singură se cîntă. la poeţii romantici etc. y Gasset distinge între metafora poetică şi metafora ştiinţifică. 7 ..”) Exemplul următor substituie imaginea poetului. cu urmele în lut. Eminescu. Au emis opinii asupra metaforei Cicero. te chem. „rugă”) Figură retorică de adresare care se rezumă la un pseudodialog cu o persoană reală sau imaginară pentru a marca stilistic textul.: „Doamna mărilor şi-a nopţii varsă linişte şi somn. Metonimia (gr. Inversiunile sînt proprii şi limbajului popular: ex. fie de la gen la speţă. Lucian Blaga atestă două mari tipuri de metafore: metafore plasticizante şi metafore revelatorii. B.: „Un cuibar rotind de ape. ca şi. Arghezi. Ex.: vino. Ex libris) Cel mai frecvent se întîlneşte antepunerea. obrajii palizi ai pudorii). Ex. Se atestă la M. se elimină din construcţie termenul propriu (Tp) şi elementele de legătură (precum. Rodica). asemeni).. c) conferă originalitate şi valenţe expresive construcţiei poetice. Se întîlneşte din cele mai vechi timpuri.O. Unul din studiile esenţiale consacrate metaforei este Metafora vie (1975) de Paul Ricoeur. propriu şi T. peste care luna zace” (M. G. Alexandrescu în Umbra lui Mircea. dureri şi chiot şi blestem. Metaforă constituită doar din termenul figurat sau in absaentia. Psalm) d)dislocarea: „Eşti ca vioara.” Inversiunea este un procedeu stilistic cu finalităţi specifice: a) impune ritmicitate descrierii. d) pune în evidenţă trăsături. invoccatio – „chemare”. Costin în poemul Viaţa lumii. b) este un mijloc de conservare a versului. Metaforele se distribuie în două clase mari: A. Metaforă cu ambii termeni (T.. transferă un nume de la un obiect la altul în vederea plasticizării unuia dintre ele (de ex. A.. Strigăt în pustie).: „Cu chiotele-ţi de lumină şi cu-adîncul ochilor de mare. În acest caz. Du Marsais. W.c) separarea: „Urechea lui închisă pentru graiuri Cu scamă s-a umplut. fie de la speţă la speţă. Această convenţie permitea punerea în valoare a puternicului dramatism liric trăit în cazul invocării divinităţii. Tunetul).. Arghezi.: „Apoi cofiţa-ntreagă o beau” (V.” (T. Poetul). care înglobează în sine un univers alcătuit din el emente eterogene: „Amestec fără seamăn: cer şi glie. Schlegel. Teoreticianul spaniol J. ”( I. sporeşte forţă sugestivă a imaginii. Vico. La Cozia. Călin (File din poveste)). a strămoşilor glorioşi.: claviatura rîului. metonymia – „înlocuirea unui nume cu altul”). Este figura de contiguitate prin intermediul căreia două cuvinte relaţionate logic se pot substitui reciproc. considerînd metafora şi o componentă a vorbirii obişnuite. în virtutea unor asemănări (în poezia tradiţională) sau neasemănări (în poezia modernă). Filozoful francez deosebeşte metafora-cuvînt de metafora-enunţ. vin!” (Lucian Blaga. ce ţi se lasă nenumăratele fecioare cutremurate-n clipa asta de-un dor pe minunatul tău pămînt. la Ioan Budai-Deleanu în Ţiganiada. metaphora – „transfer”) Este figura de analogie care.: „Jelui-m-aş şi n-am cui. Alecsandri. Esteticianul german Alfred Biesse dispută despre caracterul metaforic al limbii.

Incompatibilitatea semantică din structura de suprafaţă a sintagmei să se rezolve în structura ei de profunzime. Goga). Lumină).metafora poate fi transformată de obicei în comparaţie (.Tu. Arghezi şi postromanticii creatori de imagini. cuvîntul-efect lacrimi..: „Cu grele răsuflete apele dorm. numele unui lucru prin simbolul lui. Ex. Miracol). T.. c) foarte rar. produc efecte poetice excepţionale.: „Ulcioare mai frumoase şi mai zvelte cu mijlocul de păcătoase sfinte fete” (L. unui fenomen sau unei abstracţii. Metonimia este înrudită cu metafora. repetitio –„repetare”). Blaga. trebuie să ţinem cont de următoarele: a.o scînteie de-ntuneric” (G. Eu te scormon şi te ar” (T. b. Nu poate fi asemănat cu antiteza.: „Îngheţe-te căldura. gr. Oximoronul se realizează: a) printr-o determinare adjectivală: ex. celălalt cu sens figurat) să reprezinte o imagine poetică. termenii constitutivi ai metonimiei sînt în raport de „corespondenţă”.: în expresia metonimică La noi sînt lacrimi multe (O. Se realizează prin: a) asocierea unui obiect (lucru. Personificarea (fr. Olarii). copile drag al meu. Putem vorbi de o înrudire a oximoronului cu paradoxul.: „Lumea curge nepăsătoare Prin muzee. Fontanier în Figurile discursului. Eminescu. Condiţii de construire a oximoronului: 1. 2. explicînd. Perspectivă). 8 . Coşbuc. oximoron. unul cu sens propriu. Dunărea şi Oltul).: „. fenomen. un produs cu numele locului de unde provine.. nebun). alăturate.. personnification – „personificare”). remarcă P. Se întîlneşte în poezia cultă şi cea populară. deoarece aceasta evidenţiază un contrariu.: „Dă-mi.Se cunosc următoarele relaţii metonimice: conţinut substituit de conţinător. După cum ne-am mai jucat. Tablourile nu se mai satură Privind afară din rame” (M. Utilizată cu predilecţie în poezia clasică şi în special în cea romantică. b) printr-o determinare substantivală: ex.. termenii care alcătuiesc metafora se află în relaţii de asemănare. Arghezi. în continuare. metonimia nu permite această operaţie”. năuc. că „ei depind unul de altul în ceea ce priveşte existenţa sau modalitatea de a fi”. Oximoronul (fr. Figură de analogie care constă în atribuirea de însuşiri şi calităţi umane unui lucru sau unui obiect. Dimineaţă) b) utilizarea unui substantiv inanimat la vocativ: ex. oxys – „ascuţit”. „înţepător” şi moros –prost. Arghezi. Ex. Poate fi considerată o categorie formală a metaforei. deoarece ambele figuri se bazează pe substituţie.. concretul prin abstract. Zbuciumat tu vii la vale Tulbure mereu ” (G. pămîntule. abstracţii) cu un verb: ex.focul rece al topirii de sine” (T. Arghezi). Ex.: „Dunărea vorbea cu Oltul: . cu bobii. Blesteme de babă).. pe cînd oximoronul şi -l asumă. cauză substituită de efect / efect substituit de cauză. necaz etc. un analogon al realităţii subiectivizate. Pe lanuri dorm spicele grele” (O. arză-te răcoarea” (T. Ex. Sorescu.. Goga. Pentru a se evita confuzia acestor două figuri de stil.: „. Repetiţia (lat.). Este schema figurată a fabulei şi a alegoriei şi este numită în ace st caz prozopopee. s-a utilizat în loc de cuvîntul-cauză durere. Tomaşevski propune o regulă practică pentru a distinge metafora de metonimie: „. Este utilizat mai ales de poeţii romantici ca M. Figură de opoziţie care presupune o organizare sintagmatică neaşteptată prin asocierea a două cuvinte incompatibile care. Culcă-te tu şi visează. Topîrceanu. opera prin numele autorului. printr-un verb la imperativ asociat cu subiectul: ex. Sinteza termenilor constitutivi ai oximoronului (de regulă.

Întîi şi-ntîi – cuvîntul despre casă. Întîi şi-ntîi – cuvînt despre părinte. poartă valori simbolice individuale în creaţia eminesciană. rima). simbolurile au fost utilizate în diverse domenii: artă. Este cea mai concentrată figură de stil redusă la un singur cuvînt cu multiple şi profunde semnificaţii (porumbelul. a unei sintagme. symbole.. sînt efectul unei configuraţii a textului poetic: teiul. religie. rima). Textele biblice sînt întreţesute cu simboluri. Relaţia (legătura. gr. - 9 . Stănescu). Ex. A iubi – aceasta vine Tare de departe-n tine” (L. Sinecdoca (fr. litota. Simbolul (fr. propoziţii sau fraze. sinecdoca este figura de contiguitate realizată prin substituţia a doi termeni aflaţi în raport de „cuprindere”. Iar prin văzduh se-mprăştie uşor Un farmec viu. vatra.„cuprindere la un loc”). În accepţie lărgită: orice reluare de sunete (aliteraţia. Reţineţi: Model de clasificare a figurilor de stil: figurile de contiguitate (metonimia. a unui enunţ pentru a-l impune. casa (I. îngerul. eufemismul. strofe. redundanţă). chiasmul. cuvîntul (N. baladele fantastice aparţin gîndirii simbolice. misterul (L. II. filozofie etc. şi sînuri albe. care le dă o interpretare proprie. gr. obiectul prin însuşirea lui. anafora). comparaţia. Încă din Antichitate. create de poet. figurile de opoziţie (antiteza. Sinecdoca poate substitui: întregul prin parte. figurile de insistenţă şi figurile de atenuare (perifraza. lumina. Ex. basmele. ironia). marea etc. de cuvinte (epifora. măslinul (popoarele ebraice) etc. b) individuale. Druţă). Întîi şi-ntîi). pajura (stema Moldovei). aprins. scriitor. symbolon – „semn de recunoaştere”). ghiocelul etc. figurile de analogie (metafora. dragonul. Romanciuc.: „În trecut era iubire. climaxul. În accepţie restrînsă: figură a insistenţei care constă în reluarea unui cuvînt. oximoronul). focul. luna. Cuvîntul simbol a dat naştere unei mişcări literare: simbolismul. stema) ca simboluri ale ţării. Ex.: „Întîi şi-ntîi – cuvîntul despre ţară. sinecdoca). epifora.: „ A iubi – aceasta vine Tare de departe-n mine. Alecsandri). alegoria). şarpele. interogaţia retorică). erau raze. adică aceştia se includ în acelaşi domeniu. prin aceasta devenind posibilă substituţia unuia prin altul. hiperbola. Trec negri ochi cu foc. unele din ele nici pînă în prezent nu sînt decodificate. a-i spori semnificaţia şi a produce un efect de energizare sau a conferi muzicalitate pasajului prozodic sau narativ. aceeaşi structură. Este un semn care înlocuieşte şi reprezintă un obiect în baza unei analogii. mitologie. Semănător de obiceiuri sfinte” (V.: „Trec albe frunţi cu flori. pluralul prin singular. îmbătător” (V. Bacovia). Considerată un caz special de metonimie.. b) analogică (porumbelul alb ca simbol al păcii). Ex. Noaptea de februarie). lotusul (în China). invocaţia. asonanţa. Repetiţia-refren este o repetare cu regularitate a unui vers. Miturile. bradul. corespondenţa) dintre aceşti doi termeni poate fi: a) antologică (harpa ca simbol al muzicii). tautologie. asonanţa. synekdoche . legendele. De-ar fi să-l spui a orişicîta oară. obiectul prin materialul din care este confecţionat. Macedonski. Blaga).I. şi braţe dalbe.). Primăvara). Simbolul indică asupra unei relaţii de analogie dintre un obiect concret şi o abstracţie. anafora. c) convenţională (drapelul. aceeaşi entitate. figurile de repetiţie (aliteraţia. genul prin specie. Blaga. Simbolurile pot fi: a) colective (integrate într-un context cultural. ploaia. moina (G. era trai. cimitirul. sinecdoque. figurile de adresare (apostrofa. ” (Al. persoana prin obiectul folosit de ea. într-o comunitate: bourul. sinonime neindicate (pleonasm. retorica. pasaj. personificarea.

10 .- alte figuri (epitetul. simbolul).

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful