1.

Figuri de stil: geneză şi clasificare Limba este o entitate abstractă, care se realizează, în funcţie de împrejurări, prin variante concrete. Limbajul literar este una din variantele stilistice ale limbii. Structura polisemică a limbajului literaturii şi prezenţa în el a figurilor retorice a constituit, de-a lungul anilor, obiectul de preocupare al unui număr mare de filozofi şi teoreticieni. Primele studii retorice datează din cele mai vechi timpuri. Încă anticii Cicero şi Quintilian explicau provenienţa figurilor din indigenţa limbii. În opinia lui Cicero, limba este prea săracă şi insuficientă şi nu poate oferi termeni îndeaj uns pentru toate obiectele şi fenomenele lumii: „Sensul figurat al vorbelor, foarte întins, s -a născut din nevoie, din cauza sărăciei de vorbe, iar mai tîrziu a devenit o plăcere artistică, pentru că după cum haina a fost inventată la început pentru nevoia de a înlătura frigul, iar în urmă a devenit un ornament demn al trupului, tot aşa sensul figurat a pornit de la lipsa de vorbe, mai pe urmă fu o distracţie”. Baza clasificării tropilor o datorăm lui Aristotel. În Poetica, el defineşte valorile stilistice ale limbii ca „abateri” de la vorbirea comună, subliniind că „faptul de a fi altfel decît în vorbirea comună [cuvintele] depărtate de înfăţişarea lor normală au într-adevăr darul să înlăture banalitatea; în acelaşi timp, în măsura în care mai păstrează cîte ceva din formele obişnuite de exprimare, nu lipseşte nici claritatea”. În continuare, referindu-se la analiza graiului (limbajului) tragediei, Aristotel prezintă o primă definiţie a metaforei, care, în esenţă, rămîne una valabilă pînă în prezent: „Metafora e trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect, fie de la gen la speţă, fie de la speţă, fie după analogie”. Ulterior, discipolul lui Aristotel, Teofrast realizează prima încercare de definire şi clasificare a figurilor în: - figurae sententiarum (figuri ale gîndirii); - figurae verborum (figuri de cuvînt). Reprezentantul retoricii clasice franceze Du Marsais (Despre tropi, 1730) nu mai consideră figurile „fiice ale sărăciei şi ale necesităţii”, el intuieşte deja, în secolul al XVIII-lea, polisemia ca sursă a sensurilor figurate ce se atribuie cuvintelor, acestea venind din „legătura dintre ideile accesorii, adică dintre ideile care au legătură unele cu altele”. Du Marsais distinge, în acest context, patru categorii de figuri de cuvinte: 1. Figurile de distincţie (sincopa, aliteraţiile etc.). 2. Figurile de construcţie (elipsa, pleonasmul, silepsa, hiperbatul, paranteza, anacolutul). 3. O categorie de cuvinte care îşi păstrează semnificaţia (repetiţia, sinonimia, onomatopeea, paronomasia etc.). 4. Tropii (de la gr. tropí – „conversie, întoarcere, schimbare”) – cuvinte care obţin semnificaţii diferite de propria lor semnificaţie (metafora, alegoria, aluzia, ironia, hiperbola, sinecdoca, metonimia etc.). O contribuţie remarcabilă la dezvoltarea studiilor retorice a adus, prin lucrarea Manual clasic despre studiul tropilor (1822), Pierre Fontanier, considerat întemeietorul retoricii moderne. El clasifică figurile în două grupuri mari de tropi: 1. Tropii într-un singur cuvînt (propriu-zişi) sau figuri de semnificaţie. 2. Tropii din mai multe cuvinte (non-tropii) sau figuri de expresie. În opinia lui P. Fontanier, la tropi se apelează din necesitate sau în urma unei alegeri. Tropii apar în cazul cînd se instituie o relaţie între sensul propriu al cuvîntului şi un sens suplimentar care se adaugă la acesta. Astfel, între idei se pot stabili trei tipuri de relaţii: de corelaţie (metonimie), de conexiune (sinecdocă), de asemănare (metaforă). La începutul secolului al XIX-lea, retorica este atacată de unii filozofi şi de poeţi romantici ca Novalis, Victor Hugo, imputîndu-i-se formalism, artificialitate, inutilitate în planul creaţiei artistice. Abia după 1930, se produce o reevaluare a retoricii de către Noua critică franceză, care, profitînd de teoriile elaborate de Paul Valéry, Roman Jakobson, Ferdinand de Saussure, au regîndit, din perspectiva lingvisticii structurale şi a semioticii, problemele de construcţie a textului literar. Elaborînd modelul stratificat de existenţă a operei literare, formaliştii ruşi propun cercetarea structurală a stilului axată pe aspectele fonetic, lexical, sintactic, etimologic, semantic ale textului literar. Esenţa literaturii, consideră formaliştii, trebuie căutată în natura sa lingvistică. Meritul lor, şi a lui Croce, şi a lui Vossler, este de a fi conferit, prin tezele lor ştiinţifice, autonomie stilisticii. Sarcina disciplinei respective este de a cerceta toate procedeele care au un scop expresiv anume, şi nu putem vorbi în prezent doar de cîteva stiluri. Teoreticienii americani R. Wellek şi A. Warren, în studiul Teoria literaturii, descriu o multitudine de stiluri: „În funcţie de relaţiile dintre cuvinte şi obiecte, stilurile pot fi împărţite în conceptuale şi senzitive, succinte şi prolixe, sau în minimalizatoare şi amplificatoare, categorice şi vagi, liniştite şi agitate, vulgare şi elevate, simple şi înflorate; în funcţie de relaţiile dintre cuvinte, ele pot fi clasificate în: tensionate şi destinse, plastice şi muzicale, netede şi aspre, incolore şi colorate; în funcţie de relaţiile dintre cuvinte şi întregul sistem al limbii, pot fi deosebite: stiluri orale şi stiluri scrise, stiluri şablon şi stiluri individuale; în funcţie de relaţiile dintre cuvinte şi autor, stilurile pot fi împărţite în obiective şi subiective”. Începînd din deceniul al VI-lea al secolului al XX-lea, apar numeroase studii, semnate de Roland Barthes, Tzvetan Todorov, Gérard Genette etc., în care se optează pentru revalorificarea retoricii. În anul 1970, din convingerea că „retorica apare astăzi nu numai ca o ştiinţă de viitor, ci, mai mult, ca o ştiinţă la modă, la graniţele structuralismului, noii critici şi semiologiei” şi că „retorica este cunoaşterea procedeelor de limbaj caracteristice literaturii”, un grup de profesori belgieni (J. Dubois, F. Edeline, J. M. Klinkenberg, P. Minguet, F. Pire, H. Trinon), aşa-numitul Grup μ, elaborează o ilustră lucrare consacrată figurilor – Retorica generală. 1

În discuţiile referitoare la stil. b) exemplul constituie imaginea alegorică a artei poetice: „Nadir latent! Poetul ridică însumarea De harfe resfirate ce-în sbor invers le pierzi Şi cîntec istoveşte: ascuns. Reiterînd în acest sumar expozeu mai multe opinii referitoare la limbajul literar. III. Mitul” din studiul Teoria literaturii asupra pericolului de a ne limita în discuţiile referitoare la figurile retorice doar la structura lor externă. el „postulează existenţa unei „funcţii poetice” a limbajului. sinecdoca). tropos – „conversiune. comparaţia. Procedeu artistic de structurare a unei întregi opere (ghicitoarea. climaxul. asonanţa. . invocaţia. putem împărţi tropii. Ca trei luceferi stinşi pe veci” (Romanţa celor trei romanţe de I.. Warren atenţionează în capitolul „Ima ginea. Unii autori (de ex. Leul şi iepurele de Al. Paul Magheru) consideră figura (de la gr. interogaţia retorică). . termenii adecvaţi şi clasificarea oportună.figurile de repetiţie (aliteraţia. Barbu) II. Minulescu).figurile de opoziţie (antiteza. Ca-n trei sicriuri de aramă. vom ilustra clasificarea invocată cu una sau cîteva figuri reprezentative pentru grupul respectiv. fabula. 2. care sub aspectul unei convenţii reprezintă o altă idee sau realitate. pentru a fi în măsură să definim şi să decupăm corect figurile într-un text literar.. epifora. . de I. . personificarea. Teoreticienii R. Prima parte constituie o teorie generală a figurilor limbajului.metaplasme – figuri ale substanţei expresiei. mitul. În continuare. textul ce urmează. Discutînd cele şase funcţii ale limbajului. termenii figură de stil şi trop sînt sinonimi. litota.. fabulele Vulpea şi măgarul. Metafora. unele romane. de la antic pînă la modern.metataxe – figuri ale formei expresiei. Divina Comedie de Dante. Figura este deci o noţiune cu o sferă mai largă.: Istoria ieroglifică de Dm. Ex. Figuri şi tropi Alegoria (lat. Potrivit altora. răsucire. rima). allegoria – „vorbire figurată”) I. unde se conţine şi o împărţire a lor în următoarele categorii: . întoarcere”) este un caz particular de figură care constă în întrebuinţarea „răsturnată” a sensurilor proprii. eufemismul. hiperbola. ţinere”) orice „schimbare” (modificare) a limbii neconformă cu natura. schema „statură. Şi-n trei romanţe-mi voi închide. simbolul). acestea reproducînd deosebirea dintre sintagmatic şi paradigmatic.figurile de analogie (metafora. 2 . Simbolul. . oximoronul). chiasmul.. Donici.metalogism – figuri ale formei conţinutului. considerăm necesar a propune. Tropul (de la gr.Studiul dat se constituie din două părţi: retorica fundamentală şi retorica generală. reprezintă alegoric cele trei etape ale creaţiei auctoriale: „Mi-am zis: Voi scrie trei romanţe. . . fiecare din ele avînd o substanţă şi o formă. Cantemir. care mută principiul echivalenţei de pe axa paradigmatică a limbajului (unde se operează selecţia) pe axa sintagmatică (unde are loc combinarea)”. . Figură de analogie care constă dintr-o construcţie lexicală avînd în centru o metaforă narativă şi alte figuri de stil. afirmînd în acest context: „Lăsînd la o parte ornamentele. . Meduzele cînd plimbă sub clopotele verzi” (Din ceas dedus.metasememe – figuri ale substanţei conţinutului. Clasificarea dată este realizată prin prisma teoriei semnului lingvistic elaborată de teoreticianul elveţian Louis Hjelmslev. cum numai marea. alegoria). superficială. care constată existenţa în limbă a două planuri corelative: planul conţinutului şi planul expresiei. figură.alte figuri (epitetul. pot fi creaţii alegorice). trei morţi iubiţi – Trei clipe reci – Ce-mi stau în suflet împietrite. Opinia dată consună cu cea a formalistului rus Roman Jakobson. în mod adecvat. O utilă şi funcţională clasificare a figurilor de stil conţine lucrarea Analiza textului literar de Gabriela Duda: . în figuri de stil bazate pe contiguitate (metonimia şi sinecdoca) şi figuri de stil bazate pe similitudine (metafora)”. a) de exemplu. Formulă (alegorică) utilizată în unele lucrări artistice. anafora. de regulă operăm cu termenii de trop şi figuri. retorica. în scopuri didactice.figurile de adresare (apostrofa. care o include şi pe cea de trop. Wellek şi A. care distinge între figurile de tip metonimic şi cele de tip metaforic.figurile de insistenţă şi figurile de atenuare (perifraza. ceea ce poate conduce la privarea limbajului literar de una din cele mai importante funcţii ale sale – funcţia expresivă.figurile de contiguitate (metonimia. ironia).

Bacovia. Figură de opoziţie care constă în alăturarea în acelaşi text a unor contrarii noţionale sau lexicale (verbale) din aceeaşi categorie superioară nenumită (viaţă-moarte. Tu soseai din vieţi. în poezia antică. expresivitatea sau efectul onomatopeic (imitativ) al unui text prin repetarea insistentă a unui grup de consoane. Nocturnă).: „Şi-acuma. Antiteză este şi un procedeu compoziţional de structurare a unei opere întregi.. La culesul viei). Viscolul). În relaţii antitetice pot fi puse antonime. Bacovia. azi-ieri) pentru a le pune în lumină caracteristicile. în trecut. I. în poezia medievală italiană şi germană. Stănescu.: „În prezent.... Procedeul conferă structurii prozodice efect ritmic şi coloratură afectivă. allitération – „repetarea aceleiaşi litere”) – figură de repetiţie care asigură sonoritatea. forme verbale (prezent -trecut). Asonanţa (fr.: Epigonii. Coşbuc.. Aliteraţia este un procedeu utilizat încă din cele mai vechi timpuri. O. Ex. Minulescu. Ixion). Augustin Doinaş. (T.: . Largo). persoane (I-III). II. G. Minulescu.: „Sonor vuia văzduhul în rîsul uriaş Şi aburea prin cupe belşug de ambrozie” (I.: „Muzica sonoriza orice atom. în surdină. Toamna şi-a întins marama de aramă pe zăvoi” (Ion Pillat. la trubaduri. fenomen. Şi-aicea firea-ntreagă numai de tine-i plină Şi-n jocul ei de umbre. Romanţă nordică).. Eminescu. La ţigănci de M. sus-jos. Cu note dulci de flaut Cu ton de violină. Ex. Bacovia. Dor. assonance < lat.: Luceafărul de M. Structural.. Ex. cu cît plec mai departe.” (O. Împărat şi proletar de M. Noaptea de februarie). un vis de mai” (Al. în special în romantism. M. Ex. culoarea.: „Eu veneam de sus. Alecsandri. Stă la baza mai multor lucrări eminesciene. Antiteză – imagine artistică.) unui obiect. Antiteza (gr. comparaţia se constituie din doi termeni: 3 . Goga. Durere fără nume Pe om. Scrisoarea III. Eminescu. Ieri el m-adormea pe mine” (Şt.: „E-o muzică de toamnă Cu glas de piculină. Macedonski. T. „Aşteaptă să te-adoarmă aşa cum te dezmierzi” (I. Arghezi. Ex. Ex. Lostriţa de V. Damian. mirosul. Şi-acorduri de clavire Pierdute. mărimea. Şi-n tot e-un marş funebru Prin noapte. conferindu -i contur expresiv primului. „Crivăţul de miază-noapte vîjîie prin vijelie” (V.. ce suspină. Ex. şi-n jocul de lumină. Ţi-am împletit). Au debarcat corsarii bruni din Sud” (I. cînd pămîntul şi apa ne desparte. N. Barbu.” (G. la simbolişti.. Plana . de obicei la începutul sau în rădăcina cuvintelor..: „În portul blond al unei mări din Nord. sunetul etc.. Tu-mi vii tot mai aproape. I.: „Azi te-adorm cu dînsul eu. Eliade. la romantici. antithesis – „opoziţie”).Ex. Iosif. Funcţiile stilistice deosebite ale aliteraţiei au fost explorate în poezia lui G. Morgenstimmung). Ex. Mistreţul cu colţi de argint de Şt. Voiculescu. Poeţii de L. Departe). Aliteraţia (fr. fiinţă prin compararea lui cu a altuia. tu veneai de jos. Ex. mai bine cunoscut cititorului.. Dor de tine. assonare – „a face ecou”).. Figură de repetiţie care constă în prezenţa insistentă a vocalelor accentuate în două sau mai multe cuvinte dintr -o unitate prozodică (vers) pentru a produce efect eufonic. ticăloşia.. Comparaţia (lat. Toţi se gîndeau la viaţa lor ” (G. cuvinte cu sens propriu şi cuvinte cu sens figurat. Arghezi. Ex. Barbu. Cîntec sfînt).. Barbu. şi de altă lume. eu veneam din morţi”.. Eminescu. comparatio – „asemănare”) Figură de analogie prin intermediul căreia se pune în evidenţă proprietatea (forma.

cerul. ca un straniu eres” (L. sinilii.E un joc viclean de bătrîni/ Cu copii. 37 -50. dacă îşi pierde culoarea. P. munţii mari.. asemenea. g) d)intercalate – în interiorul unei enumeraţii se intercalează altele : h) ex.: ./ Imnul ăsta de izbîndă. Mirabila sămînţă). Arghezi. Conceptul de enumerație în cinci aplicații pe text // „Semn”. aurii. Arghezi. Ex. /s-acunde în fiştecare din ele.Parcă mă strigă pe nume d) Mugurii. énumération. Nu orice element determinant (adjectiv sau adverb) este epitet. Poetul).: . u) Ex.După conţinut: j) a) progresivă sau ascendentă – termenii înşiruiţi amplifică ideea exprimată: k) ex.: . Tipuri: 1. /cînd pestriţe.” (Mircea Cărtărescu. ţărîna şi apele-n spume” (Vasile Leviţchi). 2009. haina. de cîini. i) 2. Boierii sînt slabi la fire: Braţul. totu-i subţire” (B. furtuna lung pe zăvoi răsună Ca o caleaşcă-n goană pe o podişcă.: „C-am avut nuntaşi p) Brazi şi păltinaşi q) Preoţi.Cine-a scris. Răzvan şi Vidra). Pillat). Hasdeu. faţa. conferind textului expresivitate. Blaga. Plantele. Mirabila sămînţă). mintea.: ..: . ca voi. * Vezi: R.: „Nu-l speria. avem un epitet. cum. /Joc de slugi şi joc de stăpîni. lăutari. anul XII. nr. Alecsandri. x) Pentru tot soiul de nevoi y) Şi pentru mîncare” (T. Iluminare). s) Păsărele mii t) Şi stele făclii” (Mioriţa). lat. tună” (I. c) Elementul de legătură: ca. fără pat şi fără foc. gr. de flori. Vînătorul). cînd pure. n) Din punct de vedere gramatical. Ex.” (L. avem un adjectiv obişnuit. b) închise – ultimul element din şir e legat de penultimul prin conjuncţie: c) ex. celălalt – în sens figurat. cu fetiţe ca tine. precum. epithetum. r) Paseri.. epitheton – „cuvînt adăugat”) este un determinant poetic (adjectiv sau adverb) adăugat pe lîngă un termen (nume sau verb) pentru a-l particulariza şi a-i conferi valenţe estetice corespunzătoare emoţiei auctoriale. enumeraţiile pot fi complemente..).. 3 . /Şi fiecare îl joacă bine”. inima. un cer de înaltă lumină. Blaga./ sau roşii. bordeie şi oi. verile. (T. Enumeraţia* (fr. După structură: a) deschise – termenii enumeraţiei se leagă prin coordonare: ex.a) Termenul 1 (T1) – subiect al comparaţiei sau termenul de comparat./Joc de păsări. w) Păşune. cînd dorm” (L. Ex. hambare. l) b) regresivă sau descendentă – termenii înşiruiţi diminuează ideea exprimată: m) ex. verzii. Arghezi. 4 .Deasupra tronurile şi puterile Distribuiau peste lume iernile.. De-a v-aţi ascuns) z) aa) Epitetul (lat.În rînduri de saci cu gura deschisă – Boabele să ţi le-nchipui: gălbii. atribute. Blaga. Componentele din structura binară a epitetului au o semantică diferită: unul se utilizează în sens direct.. v) V-a lăsat vite. Încă Pierre Fontanier propunea a se face distincţia conform unei reguli: dacă prin suprimarea determinantului enunţul îşi pierde înţelesul... Ex.Un gînd de puternică vară. b) Termenul 2 (T2) – obiect al comparaţiei sau termenul cu care se compară.: „Valuri limpede de aer ca o mare nevăzută” (V.: „Bubuitor. căpitane. gloabele. Caligula). Leahu. enumeratio – „a enumera”)1* este o figură a insistenţei care constă în enunţarea succesivă a componentelor unui întreg sau a elementelor unei acţiuni în scopul desemnării complete a acestora. o) Ex. apoziţii. de iubire şi durere” (T. în ce odaie.: „Tata s-a îngrijit de voi. e) c) distributive – repartizate în perechi: f) ex. iarba. dar nu înţelesul. p. De-a v-aţi ascuns).: „Viaţa lui mult ne-a mirat ca un cîntec cu tulbure tîlc. aidoma etc.: .

profundul.inversat: ex. pe frunţi învineţite De sînge putrezit” (M. Eminescu. Plumb) ..: „De-aş avea şi eu o floare/ Mîndră... Bacovia. prostuţ.. După topica termenilor constitutivi: . (G. Negru).hiperbolic: ex.sinestezic: ex. Pipa rece.tautologic: ex. ..: „Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute.Tipuri: După semnificaţie: . Eminescu. După eufonie: . fără uriaşul... Crăiasa din poveşti).. Neghiniţă) ..” (M.. Junii corupţi).: „Carbonizate flori.” (M.individual..triplu: ex. cel care „aparţine clasei întregi (genului. Luceafărul).: „Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară” (M.. .. Se bate miezul nopţii. sclipitorul. După structură: .” (M. Eminescu.. fiarbă-vă mînia în vinele stocite.”.dublu: ex.: „Bugecii în plină iarnă.: „Sînt solitarul pustiilor pieţe/Cu tristele becuri cu pală lumină. imaculatul..” (G.: „Zile cu trei sori în frunte.. Eminescu. .: „Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic.” (G. fără cuget. Gura rece” (I.: „Vezi colo pe urîciunea fără suflet. Sara pe deal). O. Eminescu. noian de negru..dezvoltat: ex.: „Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. Negru profund. . .: „Neguri albe strălucite Naşte luna argintie..simplu: ex.. Vianu). Bacovia.: „ Am privit în jurul meu şi-n mine: Soba rece. Eminescu. Călin(file de poveste)).: „../ Zugrăveşte din nou iarăşi pînzele posomorîte” (M. fiind legat de o anumită circumstanţă: ex. luceafăr blînd. arse.. Pălind).. afinatul. .: „În aer rumene văpăi/Se-ntind pe lumea-ntreagă. ). .personificator: ex. Eminescu. sărăcuţ.. .. Cartea Oltului). Bacovia. .” (M.: „O.. Eminescu. care o forţă expresivă deosebită: ex.” (M. răpitoare. Minulescu.. Luceafărul) .: „Primăvara. Sicrie negre. speciei) din care face parte” (T./O pictură parfumată cu vibrări de violet.ornant sau general.: „Cobori în jos. Epigonii). El este implicat chiar de numele obiectului determinant: ex.cromatic: ex. mamă. generosul. Nervi de primăvară). După tipul imaginilor: . Cu toamna în odaie). .onomatopeic: ex. de metal. care este propriu unui anumit termen. dulce.. Mîna rece.: „Dormeau adînc sicriele de plumb. Eminescu. Vestminte funerare de mangal. noian de negru” (G. Epigonii)..pleonastic: ex.: „Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă. mereu reînnoitul lor strat de omăt!” (Geo Bogza.aliterativ: ex..” (M.” (M. Delavrancea. Eminescu.litotic (un determinativ este atenuat prin diminutiv): micuţ.).. Eminescu.. Bacovia.în lanţ sau multiplu: ex.de după uşe se auzi un glas ascuţit şi înţepat.” (B.” (M.). După raportul lui cu alte figuri: . . În ochii stinşi de moarte.metaforic.antitetic sau oximoronic: ex. De-aş avea. abundentul.reluat: ex. /Şi flori de plumb şi funerar vestmînt. 5 .

: „Aripat gigant ce arde galben foc zvîrlind sub stele Încrustat în stînca frunţei arde-un glob cu ape grele. un izvor de şiretlicuri. Cînd amintirile. Ex. Se suprapune uneori metaforei.. intensitate şi dinamism.: „De prea mult aur crapă boabele de grîu” (Lucian Blaga.Şi-aprins în valuri de lumină Străfulgerat de avînturi nemaipomenite’’ (L. dragoste. Ochilă.). A fost utilizată în toate formele de discurs: de la cele oratorice pînă la cele didactice. atribut.conferă afectivitate discursului. şi unele comparaţii pot avea valori hiperbolice. „mort de oboseală”. Ex. draga mea? Cine eştu tu. Universul ca o haină îi plesneşte-n cusături Şi se taie-n putrezi laţe atîrnînd de-ncheieturi… Galaxii să dau în lături zob făcute dă aripe. luate-n peptul notătorului pîn sine. substantiv în acuzativ sau în genitiv.: „Cine este frumoasa mea? Cine mai poţi fi tu. Nunta Zamfirei) 6 . Cîntarea României). Ex. Gerilă etc. substantivale. mă-ntrebam. A. cinci.” (M. cu grîne mai bogate?” (A. element predicativ suplimentar. şi mai ţine şi astăzi. (G.. Vreau să joc).exprimă încredere în veridicitatea mesajului rostit. . drago?” (Mircea Cărtărescu..Blaga.inoculează textului energie. În basm. indignare. Poetica veche distingea între interogaţia poetică (folosită în poezie) şi interogaţia retorică (utilizată în vorbire).” (Mircea Cărtărescu.: „Ce caut. b) este utilizată în formulele structurale ale basmului: iniţiale. apariţia unor termeni de genul „metaforă hiperbolică” etc.Cu privirea-nmpăroşată şi la fălci umflat şi buget.: „Pămîntul acesta neîndurător de larg şi ucigător de mut” (L. Blaga.. subordonată atributivă cu valoare de epitet. Scrisoarea a III-a). destrămat În spaţii de singurătate?. Bassarabescu). avea de-asupra tîmplei drepte o şuviţă albă. el conţinîndu-se în însăşi întrebarea. femeie) Caracteristici: .. Russo. După expresivitatea gramaticală: adjectiv. adverb şi locuţiune adverbială. complement de mod.) b) postpunerea: „Feciori. Hiperbola este generată de o gamă variată de impulsuri emoţionale faţă de ceva sau de cineva: admiraţie.. Ex. Negru.: „Care e mai mîndră decît tine între toate ţările semănate de Domnul pe pămînt? / Care alta se împodobeşte în zilele de vară cu flori mai frumoase. ură. În lan).. dintr-o frază.. nume predicativ. Din punct de vedere stilistic. şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi. .” (I.. dispreţ. interrogatio – „întrebare”) Figură de stil care presupune o întrebare (sau o serie de întrebări) cu caracter lirico -emotiv. Flămînzilă. dacă nu cumva s-a sfîrşit” (I. Eminescu. Ex. Povestea porcului). Femeie. metonimiei. oximoronului. Există patru modalităţi de realizare a inversiunii: a) antepunerea: „A noastre inimi îşi jurau credinţă pe toţii vecii?. finale: ex. Levantul). care licărea ca un val de argint pe un ocean de smoală. Se întîlneşte şi în vorbirea uzuală: „urît de-ncheagă apă”. la care nu se cere un răspuns. Ex.” (M.” (Nichita Stănescu. Creangă. Îndoirea luminii). femeie. Ex. Pere limitele lumii îndărăt în două clipe Loc şi vreme bălmăjite-s ca în gure de copil Bălăcite. ce caut Pe luciul vechilor candori Printre aceste vîrfuri de lumină clătinînd Privelişti moarte. cocoşat şi lacom.: „Părul lui care se păstra încă negru. hiperbola apare sub forma fabulosului: a) este o modalitate de caracterizare a personajelor (Setilă. frumoasa mea. sinecdocei. Se disting hiperbole verbale. Eminescu. adjectivale. Hiperbola (gr.. Inversiunea Figură de construcţie care constă într-o intervenţie stilistică în topica reglementară a cuvintelor dintr-o propoziţie sau. hyper – „peste” şi ballein – „a arunca”) Figură a insistenţei prin intermediul căreia se amplifică sau se dimi nuează aspectele sau valorile unei realităţi în scopuri expresive. la zece fete. De aici. adverbiale. iubito.: „Şi s-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă. mai rar. Coşbuc. ironie etc. Interogaţia retorică (lat. Pămîntul) .

: „Apoi cofiţa-ntreagă o beau” (V. Pillat. c) conferă originalitate şi valenţe expresive construcţiei poetice. te chem. singură se cîntă.. cu urmele în lut. fie de la gen la speţă. Arghezi. b) este un mijloc de conservare a versului. Strigăt în pustie). Costin în poemul Viaţa lumii. a personajelor feminine. y Gasset distinge între metafora poetică şi metafora ştiinţifică. Eminescu. Se întîlneşte din cele mai vechi timpuri. propriu şi T. a strămoşilor glorioşi. Filozoful francez deosebeşte metafora-cuvînt de metafora-enunţ. conchizînd că metafora nu poate fi izolată de sensul integral al enunţului care o conţine.” (T. G. Teoreticianul spaniol J. „rugă”) Figură retorică de adresare care se rezumă la un pseudodialog cu o persoană reală sau imaginară pentru a marca stilistic textul. peste care luna zace” (M. ca şi. obrajii palizi ai pudorii). Du Marsais. Metonimia (gr. Este modalitatea predilectă a romanticilor.. Au emis opinii asupra metaforei Cicero. figurat) prezenţi sau in praesentia: ex. la poeţii romantici etc. Inversiunile sînt proprii şi limbajului popular: ex. fie de la speţă la speţă. Rodica). Lume. Se atestă la M. În acest exemplu. La Cozia. Unul din studiile esenţiale consacrate metaforei este Metafora vie (1975) de Paul Ricoeur.: „Un cuibar rotind de ape. Invocaţia retorică (lat. Arghezi. ca. Această convenţie permitea punerea în valoare a puternicului dramatism liric trăit în cazul invocării divinităţii. Ex.O.: claviatura rîului. Ex. Lucian Blaga atestă două mari tipuri de metafore: metafore plasticizante şi metafore revelatorii. Este figura de contiguitate prin intermediul căreia două cuvinte relaţionate logic se pot substitui reciproc. transferă un nume de la un obiect la altul în vederea plasticizării unuia dintre ele (de ex. a muzei. la Ioan Budai-Deleanu în Ţiganiada.: „Cu chiotele-ţi de lumină şi cu-adîncul ochilor de mare. sporeşte forţă sugestivă a imaginii. Călin (File din poveste)). în virtutea unor asemănări (în poezia tradiţională) sau neasemănări (în poezia modernă). Alecsandri. Alexandrescu în Umbra lui Mircea. care înglobează în sine un univers alcătuit din el emente eterogene: „Amestec fără seamăn: cer şi glie. cuvîntul-obiect („luna”) este substituit de cuvîntul-imagine („Doamna mărilor şi-a nopţii. Iubiri. „Deodată se trezeşte pădurea şi răsună De-un tropot de copite pe gheaţă ropotind” (V. Psalm) d)dislocarea: „Eşti ca vioara. B. A. Metaforele se distribuie în două clase mari: A. Esteticianul german Alfred Biesse dispută despre caracterul metaforic al limbii. Ex libris) Cel mai frecvent se întîlneşte antepunerea. se elimină din construcţie termenul propriu (Tp) şi elementele de legătură (precum. metaphora – „transfer”) Este figura de analogie care. Tunetul).: vino. Vico.: „Doamna mărilor şi-a nopţii varsă linişte şi somn. conferindu-se eleganţă stilistică expresiei: ex.. 7 .. considerînd metafora şi o componentă a vorbirii obişnuite. Metafora (gr. metonymia – „înlocuirea unui nume cu altul”). dureri şi chiot şi blestem. Metaforă constituită doar din termenul figurat sau in absaentia. ce ţi se lasă nenumăratele fecioare cutremurate-n clipa asta de-un dor pe minunatul tău pămînt. În acest caz.. de mucegaiuri” (T.”) Exemplul următor substituie imaginea poetului. asemeni). la Gr.c) separarea: „Urechea lui închisă pentru graiuri Cu scamă s-a umplut.” Inversiunea este un procedeu stilistic cu finalităţi specifice: a) impune ritmicitate descrierii.. invoccatio – „chemare”. Schlegel. fie după analogie”. vin!” (Lucian Blaga. Poetul). Scrisoarea a III-a). Eminescu.: „Jelui-m-aş şi n-am cui. W.” (M. Metaforă cu ambii termeni (T. ”( I. Prima teoretizare a metaforei se atestă în Poetica lui Aristotel: „Metafora e trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect. Alecsandri. d) pune în evidenţă trăsături.

Eminescu. Pentru a se evita confuzia acestor două figuri de stil. pămîntule. cu bobii. pe cînd oximoronul şi -l asumă. Poate fi considerată o categorie formală a metaforei. unul cu sens propriu. Eu te scormon şi te ar” (T. necaz etc. oxys – „ascuţit”. Fontanier în Figurile discursului. Culcă-te tu şi visează. Ex. metonimia nu permite această operaţie”. termenii care alcătuiesc metafora se află în relaţii de asemănare. Putem vorbi de o înrudire a oximoronului cu paradoxul.o scînteie de-ntuneric” (G. deoarece aceasta evidenţiază un contrariu. arză-te răcoarea” (T. Tablourile nu se mai satură Privind afară din rame” (M. Oximoronul (fr. „înţepător” şi moros –prost. Este utilizat mai ales de poeţii romantici ca M. Goga).focul rece al topirii de sine” (T.: „Îngheţe-te căldura. abstracţii) cu un verb: ex.Tu. Sinteza termenilor constitutivi ai oximoronului (de regulă. c) foarte rar..: „Lumea curge nepăsătoare Prin muzee.. Pe lanuri dorm spicele grele” (O. Goga. gr. produc efecte poetice excepţionale.. Figură de analogie care constă în atribuirea de însuşiri şi calităţi umane unui lucru sau unui obiect. cauză substituită de efect / efect substituit de cauză.: „Dă-mi. Oximoronul se realizează: a) printr-o determinare adjectivală: ex. alăturate. concretul prin abstract. oximoron. Topîrceanu. Nu poate fi asemănat cu antiteza. Ex. că „ei depind unul de altul în ceea ce priveşte existenţa sau modalitatea de a fi”. numele unui lucru prin simbolul lui. Perspectivă). b. năuc. Condiţii de construire a oximoronului: 1. Repetiţia (lat. Se realizează prin: a) asocierea unui obiect (lucru. Utilizată cu predilecţie în poezia clasică şi în special în cea romantică. Dimineaţă) b) utilizarea unui substantiv inanimat la vocativ: ex. opera prin numele autorului. Incompatibilitatea semantică din structura de suprafaţă a sintagmei să se rezolve în structura ei de profunzime.: „..: „Cu grele răsuflete apele dorm. Personificarea (fr... cuvîntul-efect lacrimi. s-a utilizat în loc de cuvîntul-cauză durere. Arghezi. un produs cu numele locului de unde provine. Arghezi.Se cunosc următoarele relaţii metonimice: conţinut substituit de conţinător. Olarii). în continuare. Miracol). remarcă P. unui fenomen sau unei abstracţii. T. celălalt cu sens figurat) să reprezinte o imagine poetică. termenii constitutivi ai metonimiei sînt în raport de „corespondenţă”. deoarece ambele figuri se bazează pe substituţie. fenomen. Ex. Arghezi şi postromanticii creatori de imagini.). 2. Lumină).: „Ulcioare mai frumoase şi mai zvelte cu mijlocul de păcătoase sfinte fete” (L. Sorescu.metafora poate fi transformată de obicei în comparaţie (. Dunărea şi Oltul). Blaga.. Coşbuc. Ex. Este schema figurată a fabulei şi a alegoriei şi este numită în ace st caz prozopopee. Blesteme de babă). După cum ne-am mai jucat.. 8 . personnification – „personificare”).: în expresia metonimică La noi sînt lacrimi multe (O. Metonimia este înrudită cu metafora. Se întîlneşte în poezia cultă şi cea populară. Tomaşevski propune o regulă practică pentru a distinge metafora de metonimie: „.: „Dunărea vorbea cu Oltul: . Figură de opoziţie care presupune o organizare sintagmatică neaşteptată prin asocierea a două cuvinte incompatibile care. Arghezi). un analogon al realităţii subiectivizate. explicînd. repetitio –„repetare”). trebuie să ţinem cont de următoarele: a. Zbuciumat tu vii la vale Tulbure mereu ” (G. printr-un verb la imperativ asociat cu subiectul: ex. nebun). b) printr-o determinare substantivală: ex.: „. copile drag al meu.

sinonime neindicate (pleonasm. Ex. Cuvîntul simbol a dat naştere unei mişcări literare: simbolismul.: „ A iubi – aceasta vine Tare de departe-n mine. retorica. symbole. care le dă o interpretare proprie. synekdoche . bradul. asonanţa. legendele. eufemismul. Macedonski. Simbolurile pot fi: a) colective (integrate într-un context cultural.: „Trec albe frunţi cu flori. b) individuale..I. figurile de repetiţie (aliteraţia. figurile de insistenţă şi figurile de atenuare (perifraza. mitologie. invocaţia. măslinul (popoarele ebraice) etc. Este un semn care înlocuieşte şi reprezintă un obiect în baza unei analogii. cimitirul. pajura (stema Moldovei). Întîi şi-ntîi – cuvînt despre părinte. Simbolul (fr. rima). şi sînuri albe. alegoria). ironia). dragonul. Simbolul indică asupra unei relaţii de analogie dintre un obiect concret şi o abstracţie. obiectul prin însuşirea lui. scriitor. basmele. figurile de analogie (metafora. rima). Noaptea de februarie).„cuprindere la un loc”). Relaţia (legătura. misterul (L. Repetiţia-refren este o repetare cu regularitate a unui vers. b) analogică (porumbelul alb ca simbol al păcii). A iubi – aceasta vine Tare de departe-n tine” (L. a-i spori semnificaţia şi a produce un efect de energizare sau a conferi muzicalitate pasajului prozodic sau narativ. pasaj. Druţă). obiectul prin materialul din care este confecţionat. Bacovia). tautologie. c) convenţională (drapelul. În accepţie restrînsă: figură a insistenţei care constă în reluarea unui cuvînt. Semănător de obiceiuri sfinte” (V. moina (G. symbolon – „semn de recunoaştere”). Textele biblice sînt întreţesute cu simboluri. Întîi şi-ntîi). - 9 . a unui enunţ pentru a-l impune. Stănescu). stema) ca simboluri ale ţării. Ex. redundanţă). Întîi şi-ntîi – cuvîntul despre casă. erau raze. sinecdoca). anafora). într-o comunitate: bourul. şarpele. comparaţia. Încă din Antichitate. pluralul prin singular. Miturile.: „Întîi şi-ntîi – cuvîntul despre ţară. Trec negri ochi cu foc. Romanciuc. personificarea. Primăvara).: „În trecut era iubire. anafora. propoziţii sau fraze. baladele fantastice aparţin gîndirii simbolice. Ex. oximoronul). poartă valori simbolice individuale în creaţia eminesciană. adică aceştia se includ în acelaşi domeniu. luna. şi braţe dalbe. corespondenţa) dintre aceşti doi termeni poate fi: a) antologică (harpa ca simbol al muzicii). focul. cuvîntul (N. Blaga). Reţineţi: Model de clasificare a figurilor de stil: figurile de contiguitate (metonimia.. strofe. persoana prin obiectul folosit de ea. figurile de adresare (apostrofa. Iar prin văzduh se-mprăştie uşor Un farmec viu. figurile de opoziţie (antiteza. ” (Al. Alecsandri). de cuvinte (epifora. interogaţia retorică). aceeaşi structură. simbolurile au fost utilizate în diverse domenii: artă. Considerată un caz special de metonimie. Sinecdoca (fr. a unei sintagme. îngerul.). ploaia. climaxul. lumina. II. Sinecdoca poate substitui: întregul prin parte. În accepţie lărgită: orice reluare de sunete (aliteraţia. prin aceasta devenind posibilă substituţia unuia prin altul. Este cea mai concentrată figură de stil redusă la un singur cuvînt cu multiple şi profunde semnificaţii (porumbelul. sînt efectul unei configuraţii a textului poetic: teiul. epifora. gr. îmbătător” (V. sinecdoque. Blaga. marea etc. vatra. aceeaşi entitate. chiasmul. filozofie etc. Ex. ghiocelul etc. lotusul (în China). casa (I. religie. sinecdoca este figura de contiguitate realizată prin substituţia a doi termeni aflaţi în raport de „cuprindere”. unele din ele nici pînă în prezent nu sînt decodificate. gr. era trai. litota. create de poet. asonanţa. aprins. genul prin specie. hiperbola. De-ar fi să-l spui a orişicîta oară.

10 .- alte figuri (epitetul. simbolul).

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful