P. 1
Figuri de Stil

Figuri de Stil

|Views: 1,762|Likes:
Published by lovelifediana

More info:

Published by: lovelifediana on Apr 15, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOCX, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/01/2014

pdf

text

original

1.

Figuri de stil: geneză şi clasificare Limba este o entitate abstractă, care se realizează, în funcţie de împrejurări, prin variante concrete. Limbajul literar este una din variantele stilistice ale limbii. Structura polisemică a limbajului literaturii şi prezenţa în el a figurilor retorice a constituit, de-a lungul anilor, obiectul de preocupare al unui număr mare de filozofi şi teoreticieni. Primele studii retorice datează din cele mai vechi timpuri. Încă anticii Cicero şi Quintilian explicau provenienţa figurilor din indigenţa limbii. În opinia lui Cicero, limba este prea săracă şi insuficientă şi nu poate oferi termeni îndeaj uns pentru toate obiectele şi fenomenele lumii: „Sensul figurat al vorbelor, foarte întins, s -a născut din nevoie, din cauza sărăciei de vorbe, iar mai tîrziu a devenit o plăcere artistică, pentru că după cum haina a fost inventată la început pentru nevoia de a înlătura frigul, iar în urmă a devenit un ornament demn al trupului, tot aşa sensul figurat a pornit de la lipsa de vorbe, mai pe urmă fu o distracţie”. Baza clasificării tropilor o datorăm lui Aristotel. În Poetica, el defineşte valorile stilistice ale limbii ca „abateri” de la vorbirea comună, subliniind că „faptul de a fi altfel decît în vorbirea comună [cuvintele] depărtate de înfăţişarea lor normală au într-adevăr darul să înlăture banalitatea; în acelaşi timp, în măsura în care mai păstrează cîte ceva din formele obişnuite de exprimare, nu lipseşte nici claritatea”. În continuare, referindu-se la analiza graiului (limbajului) tragediei, Aristotel prezintă o primă definiţie a metaforei, care, în esenţă, rămîne una valabilă pînă în prezent: „Metafora e trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect, fie de la gen la speţă, fie de la speţă, fie după analogie”. Ulterior, discipolul lui Aristotel, Teofrast realizează prima încercare de definire şi clasificare a figurilor în: - figurae sententiarum (figuri ale gîndirii); - figurae verborum (figuri de cuvînt). Reprezentantul retoricii clasice franceze Du Marsais (Despre tropi, 1730) nu mai consideră figurile „fiice ale sărăciei şi ale necesităţii”, el intuieşte deja, în secolul al XVIII-lea, polisemia ca sursă a sensurilor figurate ce se atribuie cuvintelor, acestea venind din „legătura dintre ideile accesorii, adică dintre ideile care au legătură unele cu altele”. Du Marsais distinge, în acest context, patru categorii de figuri de cuvinte: 1. Figurile de distincţie (sincopa, aliteraţiile etc.). 2. Figurile de construcţie (elipsa, pleonasmul, silepsa, hiperbatul, paranteza, anacolutul). 3. O categorie de cuvinte care îşi păstrează semnificaţia (repetiţia, sinonimia, onomatopeea, paronomasia etc.). 4. Tropii (de la gr. tropí – „conversie, întoarcere, schimbare”) – cuvinte care obţin semnificaţii diferite de propria lor semnificaţie (metafora, alegoria, aluzia, ironia, hiperbola, sinecdoca, metonimia etc.). O contribuţie remarcabilă la dezvoltarea studiilor retorice a adus, prin lucrarea Manual clasic despre studiul tropilor (1822), Pierre Fontanier, considerat întemeietorul retoricii moderne. El clasifică figurile în două grupuri mari de tropi: 1. Tropii într-un singur cuvînt (propriu-zişi) sau figuri de semnificaţie. 2. Tropii din mai multe cuvinte (non-tropii) sau figuri de expresie. În opinia lui P. Fontanier, la tropi se apelează din necesitate sau în urma unei alegeri. Tropii apar în cazul cînd se instituie o relaţie între sensul propriu al cuvîntului şi un sens suplimentar care se adaugă la acesta. Astfel, între idei se pot stabili trei tipuri de relaţii: de corelaţie (metonimie), de conexiune (sinecdocă), de asemănare (metaforă). La începutul secolului al XIX-lea, retorica este atacată de unii filozofi şi de poeţi romantici ca Novalis, Victor Hugo, imputîndu-i-se formalism, artificialitate, inutilitate în planul creaţiei artistice. Abia după 1930, se produce o reevaluare a retoricii de către Noua critică franceză, care, profitînd de teoriile elaborate de Paul Valéry, Roman Jakobson, Ferdinand de Saussure, au regîndit, din perspectiva lingvisticii structurale şi a semioticii, problemele de construcţie a textului literar. Elaborînd modelul stratificat de existenţă a operei literare, formaliştii ruşi propun cercetarea structurală a stilului axată pe aspectele fonetic, lexical, sintactic, etimologic, semantic ale textului literar. Esenţa literaturii, consideră formaliştii, trebuie căutată în natura sa lingvistică. Meritul lor, şi a lui Croce, şi a lui Vossler, este de a fi conferit, prin tezele lor ştiinţifice, autonomie stilisticii. Sarcina disciplinei respective este de a cerceta toate procedeele care au un scop expresiv anume, şi nu putem vorbi în prezent doar de cîteva stiluri. Teoreticienii americani R. Wellek şi A. Warren, în studiul Teoria literaturii, descriu o multitudine de stiluri: „În funcţie de relaţiile dintre cuvinte şi obiecte, stilurile pot fi împărţite în conceptuale şi senzitive, succinte şi prolixe, sau în minimalizatoare şi amplificatoare, categorice şi vagi, liniştite şi agitate, vulgare şi elevate, simple şi înflorate; în funcţie de relaţiile dintre cuvinte, ele pot fi clasificate în: tensionate şi destinse, plastice şi muzicale, netede şi aspre, incolore şi colorate; în funcţie de relaţiile dintre cuvinte şi întregul sistem al limbii, pot fi deosebite: stiluri orale şi stiluri scrise, stiluri şablon şi stiluri individuale; în funcţie de relaţiile dintre cuvinte şi autor, stilurile pot fi împărţite în obiective şi subiective”. Începînd din deceniul al VI-lea al secolului al XX-lea, apar numeroase studii, semnate de Roland Barthes, Tzvetan Todorov, Gérard Genette etc., în care se optează pentru revalorificarea retoricii. În anul 1970, din convingerea că „retorica apare astăzi nu numai ca o ştiinţă de viitor, ci, mai mult, ca o ştiinţă la modă, la graniţele structuralismului, noii critici şi semiologiei” şi că „retorica este cunoaşterea procedeelor de limbaj caracteristice literaturii”, un grup de profesori belgieni (J. Dubois, F. Edeline, J. M. Klinkenberg, P. Minguet, F. Pire, H. Trinon), aşa-numitul Grup μ, elaborează o ilustră lucrare consacrată figurilor – Retorica generală. 1

a) de exemplu. Ca trei luceferi stinşi pe veci” (Romanţa celor trei romanţe de I. afirmînd în acest context: „Lăsînd la o parte ornamentele.figurile de adresare (apostrofa. pot fi creaţii alegorice). în scopuri didactice. putem împărţi tropii. epifora. anafora. Donici. . Şi-n trei romanţe-mi voi închide. Minulescu). cum numai marea. personificarea. Opinia dată consună cu cea a formalistului rus Roman Jakobson. asonanţa. Discutînd cele şase funcţii ale limbajului. O utilă şi funcţională clasificare a figurilor de stil conţine lucrarea Analiza textului literar de Gabriela Duda: . de regulă operăm cu termenii de trop şi figuri.. care constată existenţa în limbă a două planuri corelative: planul conţinutului şi planul expresiei. Divina Comedie de Dante. în figuri de stil bazate pe contiguitate (metonimia şi sinecdoca) şi figuri de stil bazate pe similitudine (metafora)”. schema „statură. el „postulează existenţa unei „funcţii poetice” a limbajului. termenii figură de stil şi trop sînt sinonimi. considerăm necesar a propune. vom ilustra clasificarea invocată cu una sau cîteva figuri reprezentative pentru grupul respectiv. Cantemir. Simbolul. reprezintă alegoric cele trei etape ale creaţiei auctoriale: „Mi-am zis: Voi scrie trei romanţe. Figura este deci o noţiune cu o sferă mai largă. rima). . Meduzele cînd plimbă sub clopotele verzi” (Din ceas dedus. alegoria). fiecare din ele avînd o substanţă şi o formă.figurile de insistenţă şi figurile de atenuare (perifraza. Prima parte constituie o teorie generală a figurilor limbajului.metataxe – figuri ale formei expresiei. . care o include şi pe cea de trop. Clasificarea dată este realizată prin prisma teoriei semnului lingvistic elaborată de teoreticianul elveţian Louis Hjelmslev.. . . III. Figură de analogie care constă dintr-o construcţie lexicală avînd în centru o metaforă narativă şi alte figuri de stil. ţinere”) orice „schimbare” (modificare) a limbii neconformă cu natura. Wellek şi A. Tropul (de la gr. Potrivit altora. pentru a fi în măsură să definim şi să decupăm corect figurile într-un text literar. Barbu) II. eufemismul. Ex. chiasmul. allegoria – „vorbire figurată”) I. . Paul Magheru) consideră figura (de la gr. În discuţiile referitoare la stil.alte figuri (epitetul. în mod adecvat. comparaţia. Reiterînd în acest sumar expozeu mai multe opinii referitoare la limbajul literar. litota.figurile de opoziţie (antiteza. tropos – „conversiune. care mută principiul echivalenţei de pe axa paradigmatică a limbajului (unde se operează selecţia) pe axa sintagmatică (unde are loc combinarea)”. acestea reproducînd deosebirea dintre sintagmatic şi paradigmatic. . Metafora. Figuri şi tropi Alegoria (lat. unde se conţine şi o împărţire a lor în următoarele categorii: .Studiul dat se constituie din două părţi: retorica fundamentală şi retorica generală. termenii adecvaţi şi clasificarea oportună. textul ce urmează. Leul şi iepurele de Al. 2 . superficială. În continuare. simbolul). figură. invocaţia. Formulă (alegorică) utilizată în unele lucrări artistice.. interogaţia retorică). fabulele Vulpea şi măgarul. climaxul. retorica. . Unii autori (de ex.figurile de repetiţie (aliteraţia. 2. răsucire.metaplasme – figuri ale substanţei expresiei. Warren atenţionează în capitolul „Ima ginea.: Istoria ieroglifică de Dm. oximoronul). care sub aspectul unei convenţii reprezintă o altă idee sau realitate. întoarcere”) este un caz particular de figură care constă în întrebuinţarea „răsturnată” a sensurilor proprii.metasememe – figuri ale substanţei conţinutului. b) exemplul constituie imaginea alegorică a artei poetice: „Nadir latent! Poetul ridică însumarea De harfe resfirate ce-în sbor invers le pierzi Şi cîntec istoveşte: ascuns. Ca-n trei sicriuri de aramă. Teoreticienii R.. hiperbola. fabula. de I. ironia). mitul.figurile de contiguitate (metonimia.metalogism – figuri ale formei conţinutului. ceea ce poate conduce la privarea limbajului literar de una din cele mai importante funcţii ale sale – funcţia expresivă. care distinge între figurile de tip metonimic şi cele de tip metaforic. trei morţi iubiţi – Trei clipe reci – Ce-mi stau în suflet împietrite. sinecdoca). de la antic pînă la modern. unele romane. Procedeu artistic de structurare a unei întregi opere (ghicitoarea. . Mitul” din studiul Teoria literaturii asupra pericolului de a ne limita în discuţiile referitoare la figurile retorice doar la structura lor externă.figurile de analogie (metafora.

sunetul etc. azi-ieri) pentru a le pune în lumină caracteristicile. Barbu. conferindu -i contur expresiv primului. Ex. Noaptea de februarie). comparaţia se constituie din doi termeni: 3 . Coşbuc. Dor de tine.) unui obiect.. fiinţă prin compararea lui cu a altuia. tu veneai de jos.: „În portul blond al unei mări din Nord.: Luceafărul de M. în poezia antică. Împărat şi proletar de M. cuvinte cu sens propriu şi cuvinte cu sens figurat. Ex. Bacovia. Ex. II. În relaţii antitetice pot fi puse antonime.. Toamna şi-a întins marama de aramă pe zăvoi” (Ion Pillat. N. Arghezi. expresivitatea sau efectul onomatopeic (imitativ) al unui text prin repetarea insistentă a unui grup de consoane. la trubaduri. Eminescu. Stănescu. Durere fără nume Pe om. allitération – „repetarea aceleiaşi litere”) – figură de repetiţie care asigură sonoritatea. Ex. culoarea. Bacovia. mirosul.. Eliade. Ex. la simbolişti. Procedeul conferă structurii prozodice efect ritmic şi coloratură afectivă. persoane (I-III). Ex. Asonanţa (fr. forme verbale (prezent -trecut). Plana ....: „Şi-acuma. G. cînd pămîntul şi apa ne desparte.: „Azi te-adorm cu dînsul eu. Romanţă nordică). ticăloşia. mai bine cunoscut cititorului. Tu-mi vii tot mai aproape.” (O. eu veneam din morţi”. Scrisoarea III.. în trecut. Şi-n tot e-un marş funebru Prin noapte. mărimea. „Crivăţul de miază-noapte vîjîie prin vijelie” (V. Ex. Aliteraţia (fr. Eminescu. Structural. Minulescu..: „E-o muzică de toamnă Cu glas de piculină. Alecsandri. Viscolul). Largo). şi-n jocul de lumină. Antiteză – imagine artistică. fenomen.. O. La culesul viei). Barbu. Bacovia. şi de altă lume. Damian. Voiculescu. Ex. Ixion). Ieri el m-adormea pe mine” (Şt. M. T. antithesis – „opoziţie”). Antiteza (gr.: „Muzica sonoriza orice atom. Figură de repetiţie care constă în prezenţa insistentă a vocalelor accentuate în două sau mai multe cuvinte dintr -o unitate prozodică (vers) pentru a produce efect eufonic.: „În prezent. Comparaţia (lat...: Epigonii. în special în romantism. (T. Funcţiile stilistice deosebite ale aliteraţiei au fost explorate în poezia lui G. Barbu.Ex... La ţigănci de M. Iosif.” (G. Poeţii de L. Cu note dulci de flaut Cu ton de violină. de obicei la începutul sau în rădăcina cuvintelor. în surdină. Departe). Augustin Doinaş. Eminescu.. Cîntec sfînt). Goga. Antiteză este şi un procedeu compoziţional de structurare a unei opere întregi. assonance < lat. Lostriţa de V. Stă la baza mai multor lucrări eminesciene. Figură de opoziţie care constă în alăturarea în acelaşi text a unor contrarii noţionale sau lexicale (verbale) din aceeaşi categorie superioară nenumită (viaţă-moarte. I. Arghezi. Ex.. „Aşteaptă să te-adoarmă aşa cum te dezmierzi” (I.: „Sonor vuia văzduhul în rîsul uriaş Şi aburea prin cupe belşug de ambrozie” (I. Şi-acorduri de clavire Pierdute. Toţi se gîndeau la viaţa lor ” (G. sus-jos. Au debarcat corsarii bruni din Sud” (I. Dor. Tu soseai din vieţi. Macedonski.: „Eu veneam de sus. I. ce suspină. Şi-aicea firea-ntreagă numai de tine-i plină Şi-n jocul ei de umbre. assonare – „a face ecou”). Ţi-am împletit). la romantici. Mistreţul cu colţi de argint de Şt. Nocturnă). cu cît plec mai departe.. Minulescu. comparatio – „asemănare”) Figură de analogie prin intermediul căreia se pune în evidenţă proprietatea (forma. Ex. Aliteraţia este un procedeu utilizat încă din cele mai vechi timpuri.: . Morgenstimmung). în poezia medievală italiană şi germană. un vis de mai” (Al.

Ex. verile. verzii. Blaga. i) 2.: .Parcă mă strigă pe nume d) Mugurii. dar nu înţelesul. l) b) regresivă sau descendentă – termenii înşiruiţi diminuează ideea exprimată: m) ex. epitheton – „cuvînt adăugat”) este un determinant poetic (adjectiv sau adverb) adăugat pe lîngă un termen (nume sau verb) pentru a-l particulariza şi a-i conferi valenţe estetice corespunzătoare emoţiei auctoriale. anul XII. totu-i subţire” (B. ca un straniu eres” (L. Ex. enumeraţiile pot fi complemente.: „Tata s-a îngrijit de voi. (T.. u) Ex. o) Ex. aurii.” (Mircea Cărtărescu. Enumeraţia* (fr. lat. Arghezi. Boierii sînt slabi la fire: Braţul. Conceptul de enumerație în cinci aplicații pe text // „Semn”. bordeie şi oi. n) Din punct de vedere gramatical. Leahu. faţa.. Arghezi./ Imnul ăsta de izbîndă.Deasupra tronurile şi puterile Distribuiau peste lume iernile. inima. atribute. x) Pentru tot soiul de nevoi y) Şi pentru mîncare” (T. Pillat). Vînătorul). r) Paseri. Ex. Tipuri: 1. Mirabila sămînţă). énumération.. munţii mari. /cînd pestriţe.: .: „Viaţa lui mult ne-a mirat ca un cîntec cu tulbure tîlc./Joc de păsări.: „Nu-l speria./ sau roşii. asemenea.: „Valuri limpede de aer ca o mare nevăzută” (V. cum.. 4 .. g) d)intercalate – în interiorul unei enumeraţii se intercalează altele : h) ex.. Plantele.Un gînd de puternică vară. avem un epitet.: . /s-acunde în fiştecare din ele. cînd pure. Ex. * Vezi: R. haina. 37 -50. sinilii. conferind textului expresivitate. s) Păsărele mii t) Şi stele făclii” (Mioriţa). de flori. celălalt – în sens figurat.: .După conţinut: j) a) progresivă sau ascendentă – termenii înşiruiţi amplifică ideea exprimată: k) ex. Nu orice element determinant (adjectiv sau adverb) este epitet. Poetul).: „C-am avut nuntaşi p) Brazi şi păltinaşi q) Preoţi. Hasdeu. furtuna lung pe zăvoi răsună Ca o caleaşcă-n goană pe o podişcă. 3 . cînd dorm” (L. gr. ca voi. enumeratio – „a enumera”)1* este o figură a insistenţei care constă în enunţarea succesivă a componentelor unui întreg sau a elementelor unei acţiuni în scopul desemnării complete a acestora.. Iluminare). lăutari. Blaga. cu fetiţe ca tine. precum. 2009. de iubire şi durere” (T. epithetum. v) V-a lăsat vite. tună” (I.: .. Blaga.E un joc viclean de bătrîni/ Cu copii. hambare. Mirabila sămînţă). De-a v-aţi ascuns) z) aa) Epitetul (lat. b) închise – ultimul element din şir e legat de penultimul prin conjuncţie: c) ex.. un cer de înaltă lumină. b) Termenul 2 (T2) – obiect al comparaţiei sau termenul cu care se compară. Caligula). în ce odaie. /Şi fiecare îl joacă bine”.: . gloabele. de cîini. nr. w) Păşune. mintea.).În rînduri de saci cu gura deschisă – Boabele să ţi le-nchipui: gălbii. apoziţii. P.” (L.: „Bubuitor. După structură: a) deschise – termenii enumeraţiei se leagă prin coordonare: ex.Cine-a scris. avem un adjectiv obişnuit. ţărîna şi apele-n spume” (Vasile Leviţchi). cerul. Arghezi. /Joc de slugi şi joc de stăpîni. e) c) distributive – repartizate în perechi: f) ex. Componentele din structura binară a epitetului au o semantică diferită: unul se utilizează în sens direct. De-a v-aţi ascuns). căpitane. c) Elementul de legătură: ca. Încă Pierre Fontanier propunea a se face distincţia conform unei reguli: dacă prin suprimarea determinantului enunţul îşi pierde înţelesul. p. dacă îşi pierde culoarea. iarba.a) Termenul 1 (T1) – subiect al comparaţiei sau termenul de comparat. aidoma etc. Răzvan şi Vidra). Alecsandri. fără pat şi fără foc.

” (M. . Eminescu..pleonastic: ex.” (M. 5 . Bacovia.: „În aer rumene văpăi/Se-ntind pe lumea-ntreagă.: „Cobori în jos. ). luceafăr blînd. fiind legat de o anumită circumstanţă: ex. Eminescu. Eminescu. sărăcuţ.: „Zile cu trei sori în frunte.metaforic.reluat: ex. Eminescu. cel care „aparţine clasei întregi (genului.” (G.cromatic: ex. Pipa rece. Sara pe deal)..dublu: ex.: „O. El este implicat chiar de numele obiectului determinant: ex.” (G.. Eminescu.: „Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic. răpitoare. /Şi flori de plumb şi funerar vestmînt. (G. care este propriu unui anumit termen. Negru profund.. mereu reînnoitul lor strat de omăt!” (Geo Bogza.” (M. noian de negru” (G. Minulescu. Plumb) .. După tipul imaginilor: . După topica termenilor constitutivi: . afinatul. Mîna rece.: „Bugecii în plină iarnă. Gura rece” (I..: „Primăvara. Eminescu. arse..ornant sau general.: „Sînt solitarul pustiilor pieţe/Cu tristele becuri cu pală lumină..simplu: ex. Eminescu.: „.: „Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă./O pictură parfumată cu vibrări de violet. După raportul lui cu alte figuri: . Luceafărul)..: „Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute. O. . Bacovia.” (M.” (B.onomatopeic: ex.. dulce. prostuţ. Călin(file de poveste))....”. .. fiarbă-vă mînia în vinele stocite. Neghiniţă) . Eminescu. Sicrie negre.tautologic: ex.de după uşe se auzi un glas ascuţit şi înţepat.: „Carbonizate flori.: „Dormeau adînc sicriele de plumb. .. Eminescu.: „Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară” (M. Eminescu..” (M. Epigonii). generosul.. Vestminte funerare de mangal..hiperbolic: ex. Bacovia.: „Neguri albe strălucite Naşte luna argintie.antitetic sau oximoronic: ex. speciei) din care face parte” (T. abundentul. Negru). fără cuget. În ochii stinşi de moarte.. imaculatul. noian de negru. Nervi de primăvară).inversat: ex.: „ Am privit în jurul meu şi-n mine: Soba rece. . sclipitorul.). care o forţă expresivă deosebită: ex. . De-aş avea. Epigonii)..individual. Eminescu..aliterativ: ex.” (M.” (M..: „De-aş avea şi eu o floare/ Mîndră. pe frunţi învineţite De sînge putrezit” (M. Cu toamna în odaie).. . Vianu). După structură: .” (M. .dezvoltat: ex.. Crăiasa din poveşti). fără uriaşul.în lanţ sau multiplu: ex. Luceafărul) ... Junii corupţi). mamă.: „Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. După eufonie: .Tipuri: După semnificaţie: . .. Se bate miezul nopţii. .. de metal./ Zugrăveşte din nou iarăşi pînzele posomorîte” (M.. Cartea Oltului).).sinestezic: ex.. .: „Vezi colo pe urîciunea fără suflet. Bacovia. Delavrancea.litotic (un determinativ este atenuat prin diminutiv): micuţ. Pălind).triplu: ex..personificator: ex. profundul.

După expresivitatea gramaticală: adjectiv.Blaga. un izvor de şiretlicuri. hyper – „peste” şi ballein – „a arunca”) Figură a insistenţei prin intermediul căreia se amplifică sau se dimi nuează aspectele sau valorile unei realităţi în scopuri expresive. Există patru modalităţi de realizare a inversiunii: a) antepunerea: „A noastre inimi îşi jurau credinţă pe toţii vecii?.” (M. Eminescu. Îndoirea luminii).. mai rar.” (Nichita Stănescu. În basm. Ex. Povestea porcului). substantiv în acuzativ sau în genitiv. Ex. Pere limitele lumii îndărăt în două clipe Loc şi vreme bălmăjite-s ca în gure de copil Bălăcite. apariţia unor termeni de genul „metaforă hiperbolică” etc. cinci. Ex. mă-ntrebam. adverb şi locuţiune adverbială.inoculează textului energie. Hiperbola (gr. Gerilă etc.conferă afectivitate discursului. „mort de oboseală”. În lan).. Ex. ironie etc. Universul ca o haină îi plesneşte-n cusături Şi se taie-n putrezi laţe atîrnînd de-ncheieturi… Galaxii să dau în lături zob făcute dă aripe. Vreau să joc). Interogaţia retorică (lat. Creangă.” (M. oximoronului. dacă nu cumva s-a sfîrşit” (I. indignare. care licărea ca un val de argint pe un ocean de smoală. Se disting hiperbole verbale. ce caut Pe luciul vechilor candori Printre aceste vîrfuri de lumină clătinînd Privelişti moarte. Se întîlneşte şi în vorbirea uzuală: „urît de-ncheagă apă”.. femeie. femeie) Caracteristici: . De aici. subordonată atributivă cu valoare de epitet.: „Părul lui care se păstra încă negru. Din punct de vedere stilistic.: „Aripat gigant ce arde galben foc zvîrlind sub stele Încrustat în stînca frunţei arde-un glob cu ape grele.exprimă încredere în veridicitatea mesajului rostit. Ex.. Poetica veche distingea între interogaţia poetică (folosită în poezie) şi interogaţia retorică (utilizată în vorbire). (G.) b) postpunerea: „Feciori.: „Pămîntul acesta neîndurător de larg şi ucigător de mut” (L. şi unele comparaţii pot avea valori hiperbolice. element predicativ suplimentar.” (Mircea Cărtărescu. Scrisoarea a III-a)... draga mea? Cine eştu tu.Şi-aprins în valuri de lumină Străfulgerat de avînturi nemaipomenite’’ (L. A. . metonimiei. complement de mod. luate-n peptul notătorului pîn sine. Se suprapune uneori metaforei. Bassarabescu). frumoasa mea. Cîntarea României). dintr-o frază. şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi. . adjectivale.” (I.: „De prea mult aur crapă boabele de grîu” (Lucian Blaga. Ex. destrămat În spaţii de singurătate?. intensitate şi dinamism. Nunta Zamfirei) 6 . şi mai ţine şi astăzi. Femeie.: „Cine este frumoasa mea? Cine mai poţi fi tu. Ex. Blaga.). cocoşat şi lacom. la zece fete. iubito.: „Care e mai mîndră decît tine între toate ţările semănate de Domnul pe pămînt? / Care alta se împodobeşte în zilele de vară cu flori mai frumoase. dispreţ. la care nu se cere un răspuns. Levantul). Negru. hiperbola apare sub forma fabulosului: a) este o modalitate de caracterizare a personajelor (Setilă. Ochilă. atribut.. adverbiale. b) este utilizată în formulele structurale ale basmului: iniţiale. substantivale. ură. Hiperbola este generată de o gamă variată de impulsuri emoţionale faţă de ceva sau de cineva: admiraţie. A fost utilizată în toate formele de discurs: de la cele oratorice pînă la cele didactice. dragoste. Russo.: „Şi s-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă.. drago?” (Mircea Cărtărescu. el conţinîndu-se în însăşi întrebarea. finale: ex. Coşbuc. cu grîne mai bogate?” (A.. sinecdocei. Inversiunea Figură de construcţie care constă într-o intervenţie stilistică în topica reglementară a cuvintelor dintr-o propoziţie sau. Cînd amintirile..Cu privirea-nmpăroşată şi la fălci umflat şi buget. Flămînzilă. avea de-asupra tîmplei drepte o şuviţă albă. interrogatio – „întrebare”) Figură de stil care presupune o întrebare (sau o serie de întrebări) cu caracter lirico -emotiv. Eminescu. Pămîntul) . nume predicativ.: „Ce caut.

Pillat. Arghezi. Metonimia (gr. ”( I. la Gr. transferă un nume de la un obiect la altul în vederea plasticizării unuia dintre ele (de ex. conchizînd că metafora nu poate fi izolată de sensul integral al enunţului care o conţine. ca. Alecsandri. Au emis opinii asupra metaforei Cicero. Se atestă la M.. B. obrajii palizi ai pudorii). cu urmele în lut. Filozoful francez deosebeşte metafora-cuvînt de metafora-enunţ. Eminescu. Ex libris) Cel mai frecvent se întîlneşte antepunerea. Este figura de contiguitate prin intermediul căreia două cuvinte relaţionate logic se pot substitui reciproc. fie de la speţă la speţă.: „Cu chiotele-ţi de lumină şi cu-adîncul ochilor de mare.” (M. Prima teoretizare a metaforei se atestă în Poetica lui Aristotel: „Metafora e trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect. metaphora – „transfer”) Este figura de analogie care. ce ţi se lasă nenumăratele fecioare cutremurate-n clipa asta de-un dor pe minunatul tău pămînt. Costin în poemul Viaţa lumii.. Schlegel. Metafora (gr. fie după analogie”. „Deodată se trezeşte pădurea şi răsună De-un tropot de copite pe gheaţă ropotind” (V. Se întîlneşte din cele mai vechi timpuri. A. peste care luna zace” (M. propriu şi T. Alexandrescu în Umbra lui Mircea.” (T. a muzei. 7 . metonymia – „înlocuirea unui nume cu altul”). Vico. La Cozia. c) conferă originalitate şi valenţe expresive construcţiei poetice. Scrisoarea a III-a). fie de la gen la speţă.c) separarea: „Urechea lui închisă pentru graiuri Cu scamă s-a umplut. figurat) prezenţi sau in praesentia: ex. Lucian Blaga atestă două mari tipuri de metafore: metafore plasticizante şi metafore revelatorii. Această convenţie permitea punerea în valoare a puternicului dramatism liric trăit în cazul invocării divinităţii. W. Esteticianul german Alfred Biesse dispută despre caracterul metaforic al limbii. sporeşte forţă sugestivă a imaginii. se elimină din construcţie termenul propriu (Tp) şi elementele de legătură (precum. Metaforele se distribuie în două clase mari: A. Du Marsais. de mucegaiuri” (T. Arghezi. asemeni). în virtutea unor asemănări (în poezia tradiţională) sau neasemănări (în poezia modernă). care înglobează în sine un univers alcătuit din el emente eterogene: „Amestec fără seamăn: cer şi glie.”) Exemplul următor substituie imaginea poetului. Strigăt în pustie). Ex. conferindu-se eleganţă stilistică expresiei: ex. Este modalitatea predilectă a romanticilor... cuvîntul-obiect („luna”) este substituit de cuvîntul-imagine („Doamna mărilor şi-a nopţii. invoccatio – „chemare”. În acest exemplu. În acest caz.: „Apoi cofiţa-ntreagă o beau” (V. Călin (File din poveste)).” Inversiunea este un procedeu stilistic cu finalităţi specifice: a) impune ritmicitate descrierii. Inversiunile sînt proprii şi limbajului popular: ex. y Gasset distinge între metafora poetică şi metafora ştiinţifică. ca şi. d) pune în evidenţă trăsături. considerînd metafora şi o componentă a vorbirii obişnuite. Unul din studiile esenţiale consacrate metaforei este Metafora vie (1975) de Paul Ricoeur..O.: claviatura rîului. Poetul). la Ioan Budai-Deleanu în Ţiganiada. dureri şi chiot şi blestem. Rodica). Tunetul). G. Alecsandri. „rugă”) Figură retorică de adresare care se rezumă la un pseudodialog cu o persoană reală sau imaginară pentru a marca stilistic textul. te chem. Invocaţia retorică (lat.: vino. Ex.: „Un cuibar rotind de ape. a strămoşilor glorioşi. Metaforă constituită doar din termenul figurat sau in absaentia. Metaforă cu ambii termeni (T.: „Jelui-m-aş şi n-am cui.. Iubiri. Eminescu. Psalm) d)dislocarea: „Eşti ca vioara. Teoreticianul spaniol J.: „Doamna mărilor şi-a nopţii varsă linişte şi somn. Lume. b) este un mijloc de conservare a versului. a personajelor feminine. singură se cîntă. la poeţii romantici etc. vin!” (Lucian Blaga.

cuvîntul-efect lacrimi. T. opera prin numele autorului. Miracol). nebun). alăturate. Culcă-te tu şi visează. că „ei depind unul de altul în ceea ce priveşte existenţa sau modalitatea de a fi”.. Zbuciumat tu vii la vale Tulbure mereu ” (G.. concretul prin abstract. trebuie să ţinem cont de următoarele: a. Ex. Oximoronul (fr. Poate fi considerată o categorie formală a metaforei. Incompatibilitatea semantică din structura de suprafaţă a sintagmei să se rezolve în structura ei de profunzime..o scînteie de-ntuneric” (G. cu bobii. termenii constitutivi ai metonimiei sînt în raport de „corespondenţă”.Se cunosc următoarele relaţii metonimice: conţinut substituit de conţinător. metonimia nu permite această operaţie”. După cum ne-am mai jucat. Oximoronul se realizează: a) printr-o determinare adjectivală: ex. Goga).Tu. Se realizează prin: a) asocierea unui obiect (lucru. Pentru a se evita confuzia acestor două figuri de stil. numele unui lucru prin simbolul lui. Sinteza termenilor constitutivi ai oximoronului (de regulă. repetitio –„repetare”). oxys – „ascuţit”. pămîntule. explicînd. arză-te răcoarea” (T. printr-un verb la imperativ asociat cu subiectul: ex. Figură de analogie care constă în atribuirea de însuşiri şi calităţi umane unui lucru sau unui obiect. oximoron. Pe lanuri dorm spicele grele” (O. Arghezi). deoarece aceasta evidenţiază un contrariu.). năuc. s-a utilizat în loc de cuvîntul-cauză durere. Tomaşevski propune o regulă practică pentru a distinge metafora de metonimie: „. gr. Dunărea şi Oltul). Blesteme de babă). Blaga.: „.: „Îngheţe-te căldura. termenii care alcătuiesc metafora se află în relaţii de asemănare... în continuare. c) foarte rar. pe cînd oximoronul şi -l asumă. 8 . Dimineaţă) b) utilizarea unui substantiv inanimat la vocativ: ex. b. Fontanier în Figurile discursului. abstracţii) cu un verb: ex. Lumină). Olarii)..: „. Ex. Eminescu.: „Dă-mi. Ex. necaz etc. un produs cu numele locului de unde provine. Arghezi şi postromanticii creatori de imagini. Arghezi.: „Dunărea vorbea cu Oltul: . fenomen. „înţepător” şi moros –prost. copile drag al meu. Sorescu.: „Cu grele răsuflete apele dorm. Coşbuc. unui fenomen sau unei abstracţii. Nu poate fi asemănat cu antiteza. un analogon al realităţii subiectivizate. Goga. Repetiţia (lat.. unul cu sens propriu. Topîrceanu.: „Ulcioare mai frumoase şi mai zvelte cu mijlocul de păcătoase sfinte fete” (L. b) printr-o determinare substantivală: ex. cauză substituită de efect / efect substituit de cauză. Se întîlneşte în poezia cultă şi cea populară. Este schema figurată a fabulei şi a alegoriei şi este numită în ace st caz prozopopee. produc efecte poetice excepţionale.: „Lumea curge nepăsătoare Prin muzee. Eu te scormon şi te ar” (T. Este utilizat mai ales de poeţii romantici ca M. Figură de opoziţie care presupune o organizare sintagmatică neaşteptată prin asocierea a două cuvinte incompatibile care. Metonimia este înrudită cu metafora. Arghezi. Utilizată cu predilecţie în poezia clasică şi în special în cea romantică. Condiţii de construire a oximoronului: 1. remarcă P. Tablourile nu se mai satură Privind afară din rame” (M. celălalt cu sens figurat) să reprezinte o imagine poetică. deoarece ambele figuri se bazează pe substituţie. Putem vorbi de o înrudire a oximoronului cu paradoxul. Personificarea (fr. Ex..focul rece al topirii de sine” (T.metafora poate fi transformată de obicei în comparaţie (. Perspectivă).: în expresia metonimică La noi sînt lacrimi multe (O. 2. personnification – „personificare”).

symbole. îmbătător” (V. Cuvîntul simbol a dat naştere unei mişcări literare: simbolismul. Textele biblice sînt întreţesute cu simboluri. invocaţia. symbolon – „semn de recunoaştere”). Sinecdoca poate substitui: întregul prin parte. climaxul. ghiocelul etc. pasaj. ploaia. Ex. Întîi şi-ntîi). Este cea mai concentrată figură de stil redusă la un singur cuvînt cu multiple şi profunde semnificaţii (porumbelul. măslinul (popoarele ebraice) etc. eufemismul. c) convenţională (drapelul. a unei sintagme. baladele fantastice aparţin gîndirii simbolice. într-o comunitate: bourul. misterul (L. obiectul prin însuşirea lui. synekdoche . Repetiţia-refren este o repetare cu regularitate a unui vers. Simbolurile pot fi: a) colective (integrate într-un context cultural. alegoria). dragonul. pajura (stema Moldovei). Considerată un caz special de metonimie. redundanţă). adică aceştia se includ în acelaşi domeniu. care le dă o interpretare proprie. În accepţie restrînsă: figură a insistenţei care constă în reluarea unui cuvînt. rima). Este un semn care înlocuieşte şi reprezintă un obiect în baza unei analogii. vatra. chiasmul. sinecdoca). Stănescu). stema) ca simboluri ale ţării. Iar prin văzduh se-mprăştie uşor Un farmec viu. Bacovia). Întîi şi-ntîi – cuvîntul despre casă. basmele. Primăvara). cimitirul. casa (I. Blaga. Încă din Antichitate. Relaţia (legătura. genul prin specie. De-ar fi să-l spui a orişicîta oară. erau raze. interogaţia retorică). Miturile. mitologie. cuvîntul (N. îngerul. moina (G. scriitor. anafora). obiectul prin materialul din care este confecţionat. sinecdoque. ironia). gr. propoziţii sau fraze. tautologie. sînt efectul unei configuraţii a textului poetic: teiul.: „Întîi şi-ntîi – cuvîntul despre ţară. şi braţe dalbe. filozofie etc. personificarea.. Reţineţi: Model de clasificare a figurilor de stil: figurile de contiguitate (metonimia. Sinecdoca (fr. anafora. strofe. b) analogică (porumbelul alb ca simbol al păcii). sinecdoca este figura de contiguitate realizată prin substituţia a doi termeni aflaţi în raport de „cuprindere”. Ex.„cuprindere la un loc”). gr. lotusul (în China).: „Trec albe frunţi cu flori. corespondenţa) dintre aceşti doi termeni poate fi: a) antologică (harpa ca simbol al muzicii). aprins. litota. poartă valori simbolice individuale în creaţia eminesciană.. În accepţie lărgită: orice reluare de sunete (aliteraţia. Blaga). unele din ele nici pînă în prezent nu sînt decodificate. hiperbola. persoana prin obiectul folosit de ea. legendele. - 9 . asonanţa. rima). figurile de adresare (apostrofa.: „În trecut era iubire. marea etc. figurile de insistenţă şi figurile de atenuare (perifraza. comparaţia. Noaptea de februarie). ” (Al.I. Simbolul (fr. pluralul prin singular. era trai. religie. A iubi – aceasta vine Tare de departe-n tine” (L. Macedonski. figurile de repetiţie (aliteraţia. Alecsandri). asonanţa. retorica. prin aceasta devenind posibilă substituţia unuia prin altul. şi sînuri albe.: „ A iubi – aceasta vine Tare de departe-n mine. figurile de opoziţie (antiteza. a-i spori semnificaţia şi a produce un efect de energizare sau a conferi muzicalitate pasajului prozodic sau narativ. Întîi şi-ntîi – cuvînt despre părinte. aceeaşi entitate. Druţă).). Ex. II. Simbolul indică asupra unei relaţii de analogie dintre un obiect concret şi o abstracţie. bradul. focul. Romanciuc. oximoronul). Semănător de obiceiuri sfinte” (V. simbolurile au fost utilizate în diverse domenii: artă. de cuvinte (epifora. luna. epifora. Trec negri ochi cu foc. şarpele. figurile de analogie (metafora. aceeaşi structură. a unui enunţ pentru a-l impune. sinonime neindicate (pleonasm. b) individuale. Ex. create de poet. lumina.

10 . simbolul).- alte figuri (epitetul.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->