34

3. PROCESE DE FRECARE

3.1. Elemente privind interacţiunile la nivel submicroscopic

Structura materialelor poate fi considerată la nivel macroscopic, după care corpurile pot fi
omogene sau nu, medii continuie sau discontinue, solide, lichide, gazoase sau plasmă. Proprietăţile
macroscopice sunt utilizate pentru explicarea unor comportări mecanice.
Menţinerea particulelor de diferite dimensiuni într-o “construcţie-bloc”, de exemplu fibre,
cristale, bucăţi de piatră, molecule sau atomic este asigurată de forţele de coeziune şi de energia de
legătură, care se opun influenţelor externe (mecanice, electrice, chimice sau termice).
Din punct de vedere microscopic, materialele sunt caracterizate de structură (cristale pentru
metale, fibre sticlă, făină de lemn, particule de pământ pentru plastice).
La nivel submicroscopic (molecule, cristale submicroscopice, atomi, electroni şi particule ale
nucleului atomic), structura caracterizează natura fiecărui element.

3.1.1. Interacţiunile atomice

Structura atomului fiecărui element explică comportamentul chimic şi unele proprietăţi fizice.
Legăturile între atomi fac posibilă combinarea diferită, astfel ca să ia forma unui solid. Forţele
de atracţie şi de repulsie conduc la echilibru sau la mişcări oscilatorii sau continui ale atomilor.
Între atomi, se disting trei tipuri principale de legături: covalente, ionice şi metalice. Forţele
atractive sunt asociate direct cu electronii de valenţă şi cu nivele energetice ale acestora.
Legătura covalentă apare între electronii de valenţă a doi sau mai multor atomi. De exemplu,
atomul de halogen are 7 electroni de valenţă şi doi atomi formează o moleculă prin distribuirea unei
părţi a electronilor. Elecronii se deplasează în jurul a doi atomi, fiecare atom având alternativ 6 sau 8
electroni, în loc de 7. Fiecare dintre aceşti doi atomi reprezintă o sursă electrostatică şi iau naştere
forţe de tip Coulomb.
Pe baza structurii stabile a învelişului electronic se pot forma (8-N) legături covalente, unde N
este numărul electronilor de valenţă.
Legătura covalentă se formează pe diferite materiale şi se formează între atomi ale aceloraşi
sau diferitelor elemente. De exemplu, molecula de hidrogen (H2), nitrogen (N2), carbura de siliciu
(SiC) şi molecule organice.
Ca proprietate caracteristică este conductivitatea electrică scăzută.
Legătura ionică a atomilor a diferitelor elemente se explică prin forţele atractive
electrostatice (forţe tip Coulomb) dintre elementele care transferă electroni între ele. Fiecare elemet în
parte este instabil electric, unul fiind pozitiv şi celălalt negativ. Exemplul tipic pentru legătura ionică
este clorură de sodiu (NaCl). Atomul de sodiu cedează electronul de valenţă atomului de clor,
devenind ion pozitiv şi totodată stabil electronic ca neonul. Clorul devine ion negativ şi stabil
electronic ca argonul.
Legătura ionică se poate forma uşor la atomii care au un umăr mic de electroni de valenţă
(alcalii metalelor şi alcalii pământurilor rare).
Legături ionice puternice au solidele de oxid de potasiu (K2O) şi hidrida de litiu (LiH).
Proprietăţile de bază ale solidelor cu legături ionice sunt duritatea ridicată şi conductivitatea
scăzută.
Legătura metalică a atomilor se stabileşte între elemente de acelaşi fel sau diferite. Electronii
de valenţă ai atomilor “părăsesc” atomii respectivi şi formează un “nor” (gaz) care “ocupă” spaţiul
atomilor. În acest fel, atomii devin ioni pozitivi. Forţele de legătură devin forţe electrostatice între
ioni şi electroni. Acest tip de legătură este caracteristică elementelor ce au număr mic de electroni de
valenţă şi care pot fi utilizaţi în comun. Solidele au astfel de legături cu proprietăţi bune de
 35

ductibilitate şi conductivitate electrică şi formează clasa metalelor. O parte dintre aceste elemente se
pot combina cu alte elemente folosind una dintre tipurile de legături şi deci nu sunt întotdeauna în
stare metalică.
Forţele de respingere dintre atomi sunt cauzate de interacţiunea diferitelor pături de electroni.
Deşi doi atomi sunt foarte apropiaţi, pătura electronică constituie o sarcină negativă iar nucleul
sarcină pozitivă. La distanţe mari, forţele de respingere dintre electronii păturilor şi forţele de
respingere între nuclee sunt echilibrate de forţele de atracţie ale unora dintr păturile de electroni cu
alte nuclee.
La distanţe mici, predomină forţele de respingere.
În general, forţele de legătură între atomi (F) se pot exprima aproximativ prin relaţia:
A B
F(r ) = M − N ( N > M ) (3.1.1)
r r
unde r este distanţa dintre centrele atomilor, iar A, B, M şi N sunt constante ce depind de forma de
legătură (covalentă, ionică sau metalică).
Primul termen al expresiei (2.101) este forţa de tip atractiv, ar cel de-al doilea este de tip
repulsiv.
Deoarece forţa atractivă a atomilor este în general de natură electrostatică corespunzător legii
lui Coulomb, M = 2. Valorile constantei N
nu sunt uşor de evaluat, variază între 7 şi
12 (7 până la 10 pentru legătura metalică
şi 10 până la 12 pentru legăturile ionice şi
covalente).
În fig. 3.1.1 se exemplifică
dependenţa forţei interatomice de situanţa
dintre centrele atomilor pentru M=2 şi
N=7.
Echilibrul se realizează când F=0 şi
are loc pentru r=ro. Din (3.1.1) rezultă
1
 B  N−M
ro =   . Ordinul de mărime al
Fig.3.1.1 A
acestei distanţe este
−10
ro = 1Å...4Å (1Å = 1 m).
1 / (M − N )
dF d2F AN
Forţa de legătură este maximă când = 0 şi 2 < 0 , deci pentru r = .
dr dr BN
Potenţialul eneregetic între doi atomi (U) se defineşte ca lucrul mecanic al sistemului între
două poziţii arbitrare, realizat de forţa de legătură dintre atomi.
Astfel, ţinând seama de (3.1.1) rezultă:

A B A 1 B 1 −a b
U(r ) = ∫ F(r)dr = ∫  M − N dr = − M −1
+ + N −1 + c1 = M −1 + N −1 + c1
r r  M −1 r N −1 r r r
(3.1.2)
 B 
în care a, b sunt constante  a = A (M − 1), b =  iar c1 constantă de integrare.
 N −1
Considerând că pentru r=∞, potenţialul energetic este zero, constanta c1=0 şi deci (3.1.2)
devine:
−a b −a b
U ( r ) = M −1 + N −1 = m + n (3.1.2’)
r r r r
 36

cu m=M-1 şi n=N-1.
În fig. 3.1.2 se
prezintă dependenţa
potenţialului energetic
Fig. 3.1.2. de distanţa interatomică.
Echilibrul
poziţional pentru doi
atomi se stabileşte când
potenţialul energetic este
minim.
Din (3.1.2’) şi
din (3.1.1) se poate
constata că doi atomi în
stare de echilibru se pot
Fig. 3.1.2 separa complet dacă
potenţialul energetic este
superior valorii Ub indicat în fig. 3.1.2.
Această valoare se obţine pentru r = ro = (B/A)1/(N-M). Pentru r ≥ ro, potenţialul energetic este
constant şi minim, aceasta explicând aranjamentele stabile ale atomilor în solide, coeziunea atomilor
în agregatele solide.

3.1.2 Structura materialelor

Unităţile structurale ale materialelor influenţează semnificativ proprietăţile mecanice, termice

şi electrice.
În majoritatea materialelor, atomii se combină între ei formând cristale sau molecule.
Corpurile solide pot fi considerate ca agregate ale acestor unităţi structurale.
Un cristal este format dintr-un aranjament tridimensional al atomilor cu poziţie regulată a
spaţiilor. O celulă elementară a unui cristal se defineşte prin dimensiunile paralelipipedului (a, b, c)
numite constante de reţea şi unghiurile dintre muchii (α, β, γ). Funcţie de valorile relative ale
constantelor de reţea şi de valorile absolute ale unghiurile dintre muchii se disting 7 sisteme de
cristalizare (cubic, tetragonal, rombic, haxagonal, romboedirc, monoclinic, triclinic). Uneori grupe de
atomi (molecule) sunt atrase în aceste aranjamente tridimensionale, formând cristalele moleculare.
Molecula este baza entităţii chimice, fiind cea mai mică particulă care are aceleşi proprietăţi
chimice cu materialul original. În multe materiale, moleculele sunt unităţile structurale de bază.
Moleculele se aranjează astfel că se formează lanţuri cu una, două sau trei dimensiuni. Fiecare
atom face parte dintr-un astfel de lanţ. Moleculele diatomice formează dipoli electrici, încărcaţi
negativ şi pozitiv. Caracteristicile dipolilor influenţează proprietăţile mecanice şi electrice. Unii atomi
tind să formeze o pătură largă de molecule, de exemplu grafitul şi antimoniu.
Forţele ce ţin legate moleculele sub forma unui solid sunt considerabil mai slabe decât forţele
atomice. Aceste interacţiuni între molecule se mai numesc legături secundare sau legături tip van
der Waals. Se disting trei tipuri de legături intermoleculare: legături de dispersie între molecule
nepolare, legături de tip dipol (între dipoli permanenţi – forţe de orientare, între un dipol permanent şi
un dipol indus – forţe de inducţie) şi legături de tip hidrogen.
Existenţa forţelor de interacţiune între molecule nepolare a putut fi explicată pe baza teoriei
mecanice cuantice.
În timpul mişcării electronilor şi nucleelor într-o moleculă apare un dipol temporar
(instantaneu). Acest dipol variază în timp foarte rapid şi produce prin inducţie un dipol în altă
moleculă. Dipolul indus interacţionează cu dipolul care l-a produs, conducând la apariţia forţelor de
dispersie între cele două molecule.
Potenţialul energetic al legăturilor moleculare nepolare este de forma:
 37

A
U(r ) = − ,
r6
cu A dependentă de frecvenţele stării
neperturbate a moleculelor şi de
polarizabiltăţile inţiale ale moleculelor.
Interacţiunile de tip dipol au ca
sursă momentele de dipol ale moleculelor
şi au ca efect orientarea moleculelor atunci
când dipolii sunt permanenţi sau atunci
când o moleculă este dipol iar alta este
neutră şi se realizează forţe de inducţie.
Energia potenţială medie a
legăturilor de tip dipol este de forma U(r)
= - A1/r3 pentru dipolii permanenţi (forţe
Fig.3.1.3 de orientare) şi de forma U(r) = - A2/r6
pentru un dipol şi o moleculă neutră (forţe
de inducţie); constantele A1 şi A2 sunt dependente de momentele dipolilor şi de polarizabilitatea
moleculelor.
Legăturile de tip hidrogen sunt considerate ca fiind cazuri particulare ale interacţiunilor de tip
dipol.
Electronul ce aparţine atomului de hidrogen este complet liber şi dacă atomul adiacent din
moleculă este puternic electronegativ şi îşi poate menţine toţi electronii în jurul său, astfel că
electronul hidrogenului părăseşte atomul, efectul fiind de ion pozitiv. S-a creat un dipol permanent
puternic şi care poate interacţiona cu dipoli similari. Un exemplu concludent pentru legătura de tip
hidrogen este apa sau gheaţa. În apă atomii de hidrogen şi oxigen au legătură covalentă ca în fig.
3.1.3.
Forma specială a dipolului şi interacţiunea H-O conduc la o interacţiune mai puternică decât a
moleculei de apă în ansamblul ei.
Tabelul 3.1.1 În general, forţele de
interacţiune moleculară au aceeaşi
Forma de legătură Energia [kJ/mol]
expresie ca forţele interatomice
Covalentă 418-628
A B
Ionică şi metalică 209-418 F( r ) = M − N (N>M),
Van der Waals: 4,18-8,37 r r
- dispersie; 0,37-8,37 dar cu M=7 şi N=10…12.
- dipoli permanenţi (forţe până la 8,37
de orientare) Energia legăturilor intermolecular şi
- dipol moleculă neutră până la 2 interatomice se specifică, ca ordin de
(forţe de inducţie) mărime, în tabelul 3.1.1.
- de tip hidrogen 29,9-33,49

Energia termică

În stare de echilibru, atomii şi moleculele au o mişcare oscilatorie continuă. Amplitudinea

oscilaţiilor este mică şi anume circa 0,1Ǻ, faţă de distanţa dintre centrele atomilor, circa 1Ǻ.
Frecvenţa de oscilaţie este în schimb foarte ridicată, 1015 Hz, rezultând deci viteze de oscilaţie enorm
de mari (105 m/s). Chiar în apropierea temperaurii de zero absolut această mişcare persistă.
Energia cinetică pe care o posedă atomii şi moleculele poartă numele de energie termică.
Această energie se adună la energia potenţială (potenţialul energetic) numai pentru solide şi lichide şi
nu pentru gaze.
 38

Corespunzător teoriei cinetice a căldurii, fiecare atom a unui solid cristalin are în medie
energia totală la T pentru fiecare grad de libertate (k – constanta lui Boltzman, k = 1,38⋅10-23J/K), T –
temeratura atomului. Din această energie, aproape jumătate este energie cinetică (termică) şi restul
potenţială (de structură).
Dacă considerăm molul de substanţă şi ştiind că într-un mol se găsesc N = 6,02⋅1023 atomi
(numărul lui Avogadro), atunci într-un material cristalin solid (3 translaţii posibile ale atomilor şi nici
o relaţie) energia totală (E în [J]) a unui mol va fi:
E = 3 ⋅ N ⋅ k ⋅ T = 3 ⋅ 6,02 ⋅ 10 23 ⋅ 1,38 ⋅ 10 −23 T ≈ 26 ⋅ T
cu T în grade [K].
Această dependenţă aproximativă este corectă pentru materiale la temperaturi ordinare. La
temeraturi scăzute erorile sunt considerable.
Energia termică a solidelor este utilizată pentru activarea diferitelor procese, ca de pildă reacţii
chimice, deformaţii mecanice.
Din punct de vedere energetic, atomii şi moleculele se pot găsi în una din stările: stabilă,
instabilă sau metasatbilă. Energia de activare (Ea) se defineşte ca energia necesară scoaterii din starea
metastabilă în starea instabilă.
Pe baza mecanicii statistice şi a interpretării temperaturii absolute dată de Maxwell-
Boltzmann, Arrhenius (1893) propune ca rata (viteza φ) de desfăşurare a proceselor determinate de
energia de activare (Ea) să aibă expresia
φ = A ⋅ e E a / kT
în care A este o constantă specifiă procesului. Un proces fizic important, determinat de energia
termică, este difuzia. Moleculele în gaze difuzează rapid şi în timp foarte scurt, concentraţia se
uniformizează ca urmare a inexistenţei unor fenomene de interferenţă cu alte molecule.
În lichide, moleculele sunt legate prin forţe, astfel că difuzia se face mult mai încet decât la
gaze.
În solide atomii sau moleculele ocupă la echilibru poziţii precise, astfel că migrarea unui atom,
de exemplu într-un cristal perfect, este aproape imposibilă. Cum însă existenţa imperfecţiunilor
cristalelor este un fenomen normal, se poate evidenţia şi la solide procesul de difuzie. Acest proces
este mult influenţat de starea energetică a atomilor sau moleculelor. Procesul de difuzie este
determinat de energia de activare şi de temperatură, conform ecuaţiei lui Arrhenius.

3.1.3. Adeziunea

La nivel microscopic şi
submicroscopic,
Forţa
adeziunea a două solide
poate fi considerată
acea stare la care
energia este minimă
atunci când contactul
este perfect.
Evaluarea adeziunii se
face prin intermediul
lucrului mecanic de
adeziune Wa, definit
termodinamic ca
energia liberă
interfacială (ecuaţia
Fig. 3.1.4 Dupré):
 39

Wa = γ 1 + γ 2 − γ 12 ,
în care γ1 şi γ2 sunt energiile libere ale suprafeţelor celor două materiale ce se găsesc în contact, iar γ12
este energia liberă interfacială.
Pentru evidenţierea adezunii se poate utiliza modelul experimental SILICON. Acest model
constă în măsurarea forţei de adeziune dinte o bilă de siliciu (diametrul 1 mm) şi o suprafaţă plană din
acelaşi material (fig. 3.1.4).
Bila este fixată prin intermediul unui arc cu rigiditatea cunoscută kz, iar suprafaţa plană este
deplasată către bilă (direcţia z).

Atunci când planul comprimă bila cu ∆z, în zona de contact există forţa:
Fn = −k z ∆z .
În experimentările macrotribologice, forţele sunt de ordinul N, iar în cele micro sau
nanotribologice forţele sunt de ordinul µN iar masele deplasate de ordinul µg.
Când mişcarea suprafeţei plane se inversează, arcul se destinde trecând prin poziţia iniţială ce
definea contactul dintre bilă şi plan.
Contactul dintre bilă şi plan se întrerupe la zmax, când forţa din arc este egală cu forţa de
atracţie. Această coordonată zmax determină forţa de adeziune (“pull-off force”)
Fpo = − k z (z max − z o ) .
Dacă se urmăreşte
variaţia forţei din arc în timp
(implicit deformaţia ∆z), se
obţine o curbă de tipul celei din
fig. 3.1.5.
Din analiza unui astfel
de grafic experimental, se
observă existenţa a 4 faze ale
mişcării în modelul SILICON:
Forţa

- Faza a: bila şi planul

nu sunt în contact;
- Faza b: bila şi planul
sunt în contact şi arcul începe să
se deformeze;
Timp - Faza c: se inversează
mişcarea, arcul se deformează,
trecând de poziţia iniţială de
contact. Datorită adeziunii, bila
Fig. 3.1.5
rămâne “lipită” de suprafaţa
plană şi arcul continuă să se deformeze în sens invers, forţa din arc devine egală cu forţa maximă de
adeziune;
- Faza d: contactul dintre bilă şi plan se întrerupe, astfel că bila revine în poziţia iniţială,
forţa din arc devenind zero.
Adeziunea este în general redusă mai ales atunci când se neglijează interdifuzia, reorientarea
moleculelor sau grupelor moleculare.
 40

Forţe datorate excesului de sarcină

Forţe capilare

Forţe electrostatice

Forţe moleculare

Forţa de extragere

Fig. 3.1.6.

Când o suprafaţă este acoperită de un film fluid, adeziunea este de asemenea redusă, deoarece
rearanjarea moleculară a lichidului este mai rapidă decât mişcarea suprafeţelor solide. Adeziunea
creşte cu reducerea rugozităţii. Materialele moi şi flexibile pot avea o adeziune puternică, conducând
la un contact nemijlocit.
Contribuţia diferitelor forţe la adeziune este ilustrată în fig. 3.1.6
Cea mai mică contribuţie o au forţele moleculare, apoi forţele electrostatice de atracţie, forţele
de capilaritate şi-n final forţele datorate excesului de sarcini electrice.
Forţele de capilaritate şi forţele datorate excesului de sarcini electrice sunt forţe cu acţiune
continuă. Forţele de atracţie moleculară şi forţele electrostatice sunt cauzate de interacţiunile
mecanice ce se găsesc în echilibru.
Adeziunea poate genera uzarea sau aderarea filmelor de substrat. Uzarea prin adeziune
provine din formarea unor legături (“prinderi”) chimice putermice din procesul de frecare şi apoi
ruperea acestor legături. Formarea acestor legături defineşte o “sudură la rece”. Deteriorarea prin
forfecare a sudurilor conduce la degradarea materialului. Rezistenţa la forfecare a adeziunilor depinde
de numărul microcontactelor formate, de mărimea forţelor de contact şi de configuraţia electronică a
corpurilor implicate.
Când forţele de adeziune apar la suprafeţe cu rugozităţi foarte mici (suprafeţe ideale), uzarea
este neglijabilă şi interacţiunea conduce la filme adsorbite.
În biologie, adeziunea contribuie la coagularea celulelor şi la formarea unui bio-film. Această
formare începe când o celulă se ataşează de suprafaţa de separaţie şi apoi se continuă prin
“autoreplicare”.
Din punctul de vedere al stării solide, suprafeţele materialelor cristaline reprezintă o terminaţie abruptă a
periodicităţii reţelei cristaline, în comparaţie cu proprietăţile volumice ale solidului. Această “ruptură”
implică o serie de modificări, ca de exemplu:
- redirecţionarea structurală (cristalinitate şi energie);
 41

- interacţiunea suprafeţei cu mediul ambiant (adsorbtie fizică, chemisorbţie, oxidare sau formare de film
protector);
- modificarea proprietăţilor fizice.
Pentru suprafeţele tehnice, în plus, modificările depind de prelucrare, astfel că apar şi alte fenomene ca:
- ecruisarea stratului;
Strat contaminat
Strat exterior

Strat de gaz adsorbit

Strat de oxid

Strat
Strat interior

durificat

Material de
bază

Fig. 3.1.7. Schema straturilor contactului real

- orientarea rugozităţilor;
- introducerea de tensiuni interne suplimentare.
Structura suprafeţei în secţiune transversală este schematizată în fig. 3.1.7.
Structura şi grosimea straturilor depind de uzare, natura suprafeţei şi proprietăţile "volumice" ale
materialului. În procesul de contact apar interacţiuni între suprafeţe şi generează joncţiuni de adeziune.
Deci apar forţe moleculare de atracţie (metalice, covalente şi ionice) şi forţe "Van der Waals".
Exemple:
1. Contactul a două piese din aur formează conexiunii cu atomii situaţi în volumul materialului;
2. Diamantul are forţe de tip valenţă;
3. Roca formează forţe parţial ionice.
În fig. 3.1.8 sunt ilustrate câteva caracteristici ale mecanismului de adeziune.

Forţele de tip Van der Waals produc dipoli cu schimbare continuă. În prima aproximare, putem
considera că intră câteva perechi de atomi sau molecule generatoare de forţe Van der Waals şi pentru
două corpuri în contact se însumează aceste forţe.
Ca atare, la interfaţa dintre două planuri ideale cu dimensiunea A, forţa de adeziune este
h c A
F A=
480 z 4o
unde: h este constanta lui Planck (h=6,625⋅10-34 J⋅s) c – viteza luminii; zo – distanţa dintre suprafeţele
ideale.
Estimarea coeziunii zonei de contact a metalelor sau a altor materiale se poate face pe baza
modelului “gelatină”. Se consideră că materialul este sub forma de “gaz electronic” cu densitate
foaete mare şi nu are structură de cristal. Gazul electronic se comportă ca un clei care se solidifică. Se
notează cu n1 şi n2
densitatea electronilor metalelor 1 şi 2. Densitatea minimă de electroni (nt) şi forţa de adeziune
minimă (fig. 3.1.9) se obţin în zona de separaţie.
Tensiunea de adeziune depinde de poziţia metalelor în tabelul periodic a lui Mendeleev. Tensiunile
cresc cu deplasarea de la stânga la dreapta în tabelul periodic.
 42

Mecanisme de adeziune Contactul Valabilitate

direct
Van der Waals Câmp z
electromag >dimensiunea
netic atomului
fluctuant

Electrostatică Câmp z ≤ distanţa

electrostatic caracteristică
"tunel"

Metalică Electroni z≈
variabili dimensiunile
interfaciali atomilor
(analogie
"marile limite
")

Covalente Superpoziţi z≈
a dimensiunile
distribuţiei atomilor
electronilor (legături
"basculante")

Fig. 3.1.10. Caracteristicile mecanismului de adeziune

 43

Fig. 3.1.9. Modelul “gelatină”al adeziunii la suprafeţe metalice

Adeziunea este rezultatul esenţial a forţelor moleculare din zona de contact, astfel că se pot remarca
următoarele dependenţe:
i) contactul elasto-plastical solidelor determină mărirea ariei reale;
ii)'influenţa tensiunilor elastice ce se găsesc în zona de separaţir;
iii) filmele superficiale şi rugozităţile reduc forţele de adeziune.
Se defineşte coeficientul de adeziune, a=FA/Fn, ude FA este forţa de adeziune şi Fn - forţa normală.
În figura 3.1.10 se observă dependenţa coeficientului de adeziune de duritate. Coeficientul de
adeziune scade cu creşterea durităţii, modulului de elasticitate şi energiei superficiale. Valorile
coeficientului de adeziune depind de tipul reţelei cristaline. Adeziunea este minimă pentru reţeaua
hexagonală cu feţe centrate.
Pentru explicarea rezultatelor experimentale este necesară cunoaşterea următoarelor proprietăţi
fizice:
- deformaţia plastică;
- densitatea electronilor liberi ce se găsesc pe suprafaţă.
Energia superficială a metalelor se poate calcula. Astfel, în tabelul 3.1.2 se prezintă energia
superficială a unor metale cu reţea cubică cu feţe centrate
 44

Fig. 3.1.10. Coeficientul de adeziune şi duritatea

Tabelul 3.1.2

Cuplul de metale Energia de contact, erg/cm2 Clasificarea

(1 erg = 10-7J) experimentală
Al-Al 525 1
Al-Au 465 2
Al-Cu 455 3
Al-Ag 385 4
Cu-Cu 375 5
Au-Au 345 6
Cu-Ag 335 7
Ag-Ag 290 8

Prezenţa energiei superficiale face ca aria efectivă de contact să crească faţă de aria determinată cu
relaţiile lui Hertz. De exemplu, pentru contactul unei sfere cu un plan ( materiale identice- cauciuc) se
ilustrează în figura 3.1.11 variaţia razei de contact cu adeziune a’H şi fără adeziune aH.
se acceptă că energia de adeziune pe unitatea de suprafaţă (∆γ) este dependentă de energiile fiecărei
suprafeţe γ1 şi γ2 şi de energia interfeţei γ12:
Această energie ∆γ are ca efect apariţia forţei Fn’, care poate fi considerată ca o forţă exterioară
∆γ = γ + γ - γ . normală suplimentară:
1 2 12
3
F *n = π r ∆γ
2

Pentru o sferă din cauciuc cu raza r=22 mm şi γ =30 mJ⋅m-2, forţa Fn* este de ordinul de mărime a mN.
 45

Teoria lui Hertz cu

adeziune

Teoria lui Hertz fără

adeziune

Fig. 3.1.11. Contactul hertzian cu şi fără adeziune

Pentru suprafeţele cu rugozităţi şi deformaţii elastice, se defineşte “parametrul de adeziune”

E z 3/2 r 1/2
θ=
r ∆γ
unde: r este raza mediede curbură a rugozităţilor; z – înălţimea medie a rugozităţilor; E - modulul de
elasticitate redus; ∆γ – energia superficială de adeziune.
Factorul (r ∆γ) este o măsură a forţei de adeziune şi factorul (Ez3/2r1/2) este o măsură a repulsiei
elastice.
Adeziunea se consideră ca fiind puternică atunci când parametrul de adeziune θ ≥ 10. Această situaţie
corespunde solidelor de tip Van der Waals cu z ≈1 nm, cauciucului cu z ≈ 5 nm şi solidelor foarte
dure ca de exemplu diamantul.

3.2. Forţe tangenţiale

Originea şi mecanismul frecării în regim uscat sunt procese de disipare a energiei. Se consideră un
contact static între două corpuri solicitate iniţial de o forţă pur normală, Fn, şi apoi se suprapune o forţă
tangenţială, Ft. Forţa tangenţială nu produce o deplasare a corpului în ansamblul său. Cele două forţe
produc simultan deformaţii interfaciale elastice şi plastice. Pentru procesul de frecare este necesară
cunoaşterea următoarelor mărimi: tensiunile elastice şi plastice, deplasările, modificările zonei de
contact, dispersia “contaminanţilor” din zona de contact şi microdeplasările din faţa contactului în
direcţia de mişcare.

Tensiuni şi deplasări elastice

Se consideră două sfere elastice solicitate de o forţă normală, Fn, şi o forţă tangenţială, Ft,. Forţa
tangenţială este mai mică decât cea normală, astfel că suprafeţele de contact cu şi fără forţă tangenţială
sunt concentrice (fig. 3.2.1).
 46

Aria de
contact

Fig. 3.2.1. Zone cu şi fără alunecare

Tensiunile de tracţiune cresc de la centru către margini, unde teoretic tind către infinit. Aceste tensiuni
depăşesc pe cele generate prin frecare de presiunile normale, astfel că vor apare microalunecări (modelul
Mindlin). Adeziunile locale care apar la microdeplasări pot fi estimate ca fiind o măsură a coeficientului
de frecare µ. Forţa tangenţială nu depăşeşte produsul dintre coeficientul de frecare şi forţa normală.
Dacă se consideră raza hertziană a cercului de contact aH şi µ coeficientul de frecare, atunci când se
aplică o forţă tangenţială Ft, în zona de contact vor fi două regiuni, una în care nu vor fi microalunecări,
caracterizată prin raza a’, şi alta inelară unde vor apare microalunecări.
Raza a’ se determină analitic, pe baza modelului Mindlin (fig.3.2.1):

1/3
 F t 
a = a H  1 - (3.2.1)
µ F n 
'

Datorită tensiunilor tangenţiale mari de pe marginea zonei de contact şi a tensiunilor normale mari din
zona centrală, pot apare deformaţii plastice. Aplicarea criteriului de plasticitate von Misses pentru cazul
bidimensional conduce la relaţia :

p 2 + 3 τ2 = pc2 (3.2.2)
unde p este presiunea normală; τ – tensiunea tangenţială; pc – rezistenţa la curgere.
Prin analogie cu criteriul de plasticitate, pentru modelul ideal de frecare uscată a două sfere cu rugozităţi,
se produc deformaţii plastice şi apare o joncţiune prin adeziune, atunci când:
p 2 + c τ2 = p o2 (3.2.3)

unde c este o constantă, c ≈ 10; po - presiunea statică de contact.

Dar:
 47

Fn F Fn
p= , τ= t ; po =
Ar Ar Aro
unde Ar este aria reală (efectivă)de contact; Ao – aria reală (efectivă) statică.
Prin înlocuirea în (3.2.3) se obţine:

2 2 2
 Fn   Ft   Fn 
  + c   =   si
 Ar   Ar   Aro 
 2 1/2
Ar   Ft 
= 1+ c    (3.2.4)
Aro   Fn  


Se poate observa că aria efectivă de contact creşte

semnificativ atunci forţa tangenţială reprezintă circa
(0,3...0,6)Fn.
De exemplu, pentru valoarea Ft=0,3⋅Fn, raportul
Ar/Aro devine 1,4.
Pentru suprafeţele materialelor pure, adeziunea
interfacială este evidenţiată teoretic şi experimental.
Fig. 3.2.2. Prezenţa adeziunilor face posibil ca aria reală să
crească până la valoarea ariei nominale.
La aceeaşi forţă tangenţială, prezenţa
“contaminanţilor” în zona de contact poate conduce la creşterea ariei reale de contact.

Dispersarea contaminanţilor
Diferiţi contaminanţi, cum ar fi oxizii, umiditatea etc., se formează pe suprafaţa de contact. Forţele cu
raza mică de acţiune, care există pe suprafaţa solidului, sunt saturate de contaminanţii din mediul
atmosferic sau de lubrifiant.
Când două suprafeţe sunt ân contact, forţele cu rază mare de acţiune (forţe de tip Van der Waals) pot
acţiona în direcţia normală la suprafaţă, deoarece forţele cu raza mică au fost deja saturate. Grosimea
stratului contaminat este mai mare decât cele mai mari raze de acţiune ale forţelor.
În acelaşi timp, forţele tangenţiale exterioare dispersează contaminanţii pe zona de frecare. Ca urmare,
forţele cu rază mică de acţiune formează conexiuni locale de adeziune.Suprapunerea forţelor tangenţiale
şi mişcarea relativă sub presiuni normale de contact conduc la creşterea adeziunilor, de exemplu, pentru
metale creşterea poate fi mai mare de 10 ori.

Microdeplasări în apropierea contactului

La aplicarea unei forţe tangenţiale statice unui contact supus unei sarcini normale, se produc
microdeplasări relative de la 0,1 până la 1µm. Aceste microdeplasări sunt instantanee şi pot fi reversibile
sau nereversibile. În suprafeţele conjugate de contact apar transformări elastice sau/şi plastice.
Transformările se produc, în special în faţa contactului, evaluat după sensul forţei tangenţiale.

3.3 Frecarea de alunecare

Alunecarea dintre elemente apare când forţa tangenţială are o valoare superioară forţei de frecare
maxime(fig.3.3.1).
Se observă, în această situaţie, următoarele aspecte macroscopice, experimentale (legile Amontons-
Coulomb) :
i) Forţa de frecare are o direcţie opusă mişcării tengenţiale
ii) Forţa de frecare este proporţională cu forţa normală Fn:

F f =µ Fn
 48

unde µ este coeficientul de frecare .

iii) Forţa de frecare este independentă de aria geometrică (arie nominală, arie aparentă) de
contact..
Aceste legi sunt, în multe situaţii, aplicabile în inginerie.
Aspectele fizice ale proceselor de forfecare şi mecanismele de frecare demonstrează că legile
"Amontons-Coulomb" nu sunt valabile pentru presiuni de contact ridicate şi pentru toate tipurile de
materiale.
Următoarele aspecte sunt importante pentru contactul static:
a) Două suprafeţe solide cu aria geometrică (nominală), An, în contact, se ating sub forţa
exterioară în anumite puncte, formând microcontacte.
b) Suma microcontactelor duce la aria (reală) efectivă de contact Ar, prin care se transmite forţa
normală, Fn.
c) Dependenţa aproximativă a ariei efective de forţa normală şi de material este de forma:
Fn
Ar = unde σc este rezistenţa de curgere
σc
-deformaţia elastică (index de plasticitate Ψ<0,6)

E σ
ψ=  ;
H r
unde E este modulul de elasticitate compus; H – duritatea materialului; σ - abatera medie pătratică a
înălţimilor rugozităţilor ; r – raza de curbură a vârfurilor rugozităţilor.
- deformarea plastică (Ψ>1)
Joncţiunile de adeziune ale microcontactelor sunt formate din acţiuni ale forţelor superficiale. -
Forţele cu rază mare de acţiune apar în zonele de contact. Ele apar între combinaţiile diferite ale
materialelor şi sunt forţe de atracţie. Raza de acţiune este presupusă a fi de circa 1 nm.
- Forţele cu raze mici de acţiune (care de obicei sunt de tip metalic, ionic, covalent) acţioneaxă
pentru separarea suprafeţelor, razele de acţiune sunt situate la mai puţin de 1nm. Considerând frecarea
uscată şi alunecarea în concordanţă cu topografia şi compoziţia suprafeţei solide, putem susţine ipoteza
că frecarea dintre asperităţi este acompaniată de procese disipative sau de formarea şi distrugerea de
microcontacte .Forţa macroscopică este suma forţelor microscopice pentru toate microcontactele şi
energia disipată este suma proceselor elementare de disipare (vezi fig. 3.3.1).
Etapele formării şi separării microcontactelor cuprinde următoarele procese:
i) deformarea elastică a asperităţii
ii) deformarea plastică a asperităţii
iii) procese de brăzdare;
iv)forfecarea joncţiunii adezive.
 49

Direcţia de mişcare

Fig. 3.3.1. Corpul solid în mişcarea de alunecare

Pentru fiecare proces parţial, forţa tangenţială apare în acelaşi timp cu mişcarea relativă. Forţa
macroscopică de frecare (Ff) are expresia:

F f = ∑ F1 + ∑ F 2 + ∑ F3 + ∑ F4 (3.3.1)

şi µ = µ1 + µ2 + µ3 + µ4 (3.3.2)

unde F1 este rezistenţa provenită din deplasarea elastică a materialului;

F2 – rezistenţa provenită din deplasarea plastică a materialului;
F3 – rezistenţa pentru forfecarea materialului;
F4 – rezistenţa dată de film (adeziune).
Putem explica, cu ajutorul modelului, dependenţa coeficientului de frecare, mai ales calitativ, de
pricipalii parametrii de contact.
În modelul microscopic al frecării apar:
a) procese de deformare
b) procese de adeziune.
Astfel:
F f = Fα + Fa (3.3.3)
 50

şi µ = µd + µa .

a) Componenta de brăzdare a frecării

Se consideră un corp cu rugozitate rigidă care alunecă pe un altul moale. Rezistenţa la forfecare
este dată de brăzdarea materialului moale. Forţa normală Fn este echilibrată de presiunile de pe aria reală
de contact, Ar.
Pentru cazul contactului plastic, forţa normală este: F n = Ar p c unde pc este presiunea de curgere
a materialului pe direcţia normală (direcţia forţei normale).
Rexistenţa tangenţială, Ft, este: F t = At τc unde At este aria secţiunii transversale .
Materialul moale este izotrop , astfel pc = τc şi coeficientul de frecare în regim uscat, pentru
deformarea plastică, devine :
F t At
µd = =
F n Ar

Raportul At/Ar depinde de forma

rugozităţii .

a1) Rugozitatea conică (vezi fig.

3.3.2).
Rugozităţile normale ale
suprafeţelor metalice au în general
o
ϕ =3...6 , µ~0,05

1
2 r δ
A r r ctgϕ
µd = t = 2 = = 2 ctg ϕ
Ar π 2 π 2
r r
2 2
(3.3.4)

Fig. 3.3.2. Modelul rogozităţii conice

 51

a2) Rugozitatea sferică (vezi fig. 3.3.3).

Pentru această situaţie :

Fig. 3.3.3. Modelul rogozităţii sferice

At 1 1
µd = şi Ar = π r 2 = π R 2 sin2 θ .
Ar 2 2
2
πR 1 R2
At = o
2 θ - 2 r R cos θ = 2θ - R 2 sin θ cos θ .
360 2 2
At = L δ
Astfel că µd devine :
2θ - sin 2θ
µd = (3.3.5)
π sin 2 θ
R
de exemplu : dacă r = ; θ = 30o → µd = 0,23
2

a3) Rugozitatea cilindrică (vezi fig. 3.3.4 a,b).

Se distinge cazul rugozităţii cu axa perpendiculară pe direcţia forţei normale (vezi fig. 3.3.4 a).
Pentru această situaţie :
2
Ar = L r = L R 2 - (R - δ ) → Ar = L (2R - δ )δ
Astfel, µd are expresia
δ 1
µd = = (3.3.6)
(2R - δ )δ R 
2 - 1 
δ 

Pentru cazul rugozităţii cilindrice cu axa paralelă cu direcţia forţei normale (v. fig. 3.3.4 b).
2δ
Ar = π R 2 ; At = 2 R δ ⇒ µd =   (3.3.7)
πR
Componenta coeficientului de frecare, µd, are o valoare minimă pentru această situaţie , dacă se
consideră δ/R acelaşi.
 52

În toate
situaţiile prezentate
(a1, a2, a3) a fost
neglijată formarea
unui “val” înaintea
rugozităţii rigide
(fig. 3.3.5). Prin
urmare, aria At este
diminuată şi este
dificil de evaluat
acest aspect. Ipoteza
că materialul este
omogen după
direcţia normală şi
după direcţia
tangenţială nu este
Fig. 3.3.4. Modelul rugozităţii cilindrice
riguroasă . Prin
urmare, coeficientul
de forfecare calculat
geometric (3.3.4-3.3.7) trebuie corectat cu un coeficientului de ecruisare ke.Acest coeficient creşte cu cât
duritatea materialului este mai micăi (vezi tabelul 3.3.1).

µd = µd calc • k e (3.3.8)

Tabelul 3.3.1
Material ke
Wolfram 1,55
Oţel 1,35-1,70
Fier 1,90
Cuivre 1,55
Cositor 2,40
Plumb 2,90
 53

”Val”

Fig. 3.3.5. Ruloul din faţa rugozităţii rigide (a); adeziunea sferei (b)

b) Componenta de adeziune a frecării

Se consideră cazul contactului unei sfere rigide cu un plan plastic (vezi fig. 3.3.5).
Aria elementară de contact este:
dA = π r dr = π R 2 cos α dα
Forţa elementară de adeziune devine:

d ′F = τc dA = π R 2 s cos α dα (3.3.9)
unde τc este la tensiunea efectivă de rupere a suprafeţei de separare.
Se consideră componenta orizontală dF' şi dF". Ca urmare:
dF" = d ′F sin α = π R 2 p ct cos α sin α dα
Valoarea medie a componentei dF", în direcţia de mişcare (va), este
π/2
1 π/2

dF m " =
1
∫
π -π/2
" dϕ = ∫ dF" cos ϕ
dF a dϕ =
2
π
dF"
π - π/2

Forţa de adeziune (Fa) este obţinută prin integrarea relaţiei (3.3.9).

Astfel,
π/2
2 2
F a = ∫ d F m" = ∫
π
dF" =
π ∫ π R2 pct cos α sin α dα =
α1
1 2
=R pct (1 + cos 2 α1 )
2
π
se consideră că α1 = - θ (vezi fig. 3.3.3) şi se obţine componenta de adeziune pentru coeficientul de
2
forfecare:
 54

1 2 1 2
R pct (1 - cos 2θ ) R pct 2 sin 2 θ
Fa
µa = = 2 = 2 =
Fn Ar pcn 1
π R 2 pcn sin 2 θ (3.3.10)
2
2 pct p
= = K a ct
π p cn pcn
unde Ka este 2/π; Ka reprezintă coeficientul de adeziune.
Un caz similar, pentru rugozitatea cilindrică, s-a obţinut:
- pentru rugozitatea cilindrică orizontală (axa rugozităţii perpendiculară pe direcţia forţei normale
p ct
- µa = si K a = 1 pentru rugozitatea cilindrică verticală (axa paralelă cu direcţia forţei
p cn
normale):

2 δ 2 δ  p
Ka=( + 1) si µa =  + 1 ct (3.3.11)
π R π R  pcn

unde δ este valoarea penetraţiei.

- pentru rugozitatea conică, valoarea coeficientului Ka este 2/π.

c) Efectul de creştere a joncţiunii

Cercetările experimentale privind contactul dintre o sferă metalică care alunecă pe un plan
plastic) au arătat că teoria joncţiunilor este valabilă pentru un material metalic considerat în procesul de
forfecare.
Contactul sferă-plan este perfect circular şi lipsesc forţele tangenţiale. Dacă se aplică o forţă
tangenţială exterioară , aria de contact creşte de trei până la patru ori. Acest rezultat experimental explică
de ce curgerea plastică este determinată de tensiunea normală, pn, şi de tensiunea tangenţială, τ.
Astfel, criteriul de plasticitate este
p 2 + α 2 τ2 = pc2 (3.3.12)
2
unde α ≈10; pc -tensiunea de curgere plastică.

Suprafaţă originală
(”necontaminată”)

Fig. 3.3.6. Creşterea joncţiunilor Fig. 3.3.7.Efectul creşterii joncţiunii

 55

Iniţial se aplică forţa normală, Fn, şi se aplică unei rugozităţi, Fni. Prin urmare, presiunea creşte la
valoarea critică de curgere, astfel că aria efectivă de contact este:
F ni
Ai =
pc
În comformitate cu relaţia (3.3.12), presiunea pi este mai mică decât în situaţia iniţială (p), unde aria
efectivă, Ai, creşte cu cantitatea ∆Ai.
Pentru o suprafaţă intactă, creşterea ariei ∆Ai poate fi de zece ori înainte de apariţia degradării.. Putem
schematiza creşterea joncţiunii pentru rugozitatea considerată cu un plan ideal (vezi fig. 3.3.6).
Se notează K= τ /τc unde τc reprezintă tebsiunea de forfecare .
Valorile coeficientului de frecare sunt mari pentru k=1.
Parametrul de creştere, A/Ao, este definit prin raportul dintre aria A (Fn şi Ft) şi aria Ao (doar Fn):
n n
A= ∑ ( Ai + ∆ Ai ) Ao = ∑ Ai
i=1 i=1
Punctul C în fig. 3.3.7 corespunde cazului fără creştere şi în acest caz, µ=0.

d) Efectul ecruisării mecanice

Cea mai mare parte a

metalelor se ecruisează în timpul
curgerii plastice, astfel că rezistenţa
la forfecare creşte.
Trebuie determinat locul
forfecării (x-y sau p-q) (fig. 3.3.8).
Ecruisarea mecanică
conduce la creşterea tensiunii de
curgere plastică cu ∆pc. Din pc
devine pc+∆pc, şi tensiunea de
curgere devine τc+∆τc.
Pentru metale ∆τc≈∆pc; τc≈pc
Metal tenace
(∆τc≈0,2 ∆pc).
(ductil)
Apariţia curgerii în cazul
Fig. 3.3.8. Zonele de forfecare cauzate de frecare metalelor ductile devine posibilă în
secţiunea x-y sau p-q dacă

>
τc ( Ai + ∆ Ai + δ Ai ) = ( τo + ∆ τo )( Ai + ∆ Ai )
<
sau
<
δ Ai ∆ pc
= (3.3.13)
Ai + ∆ Ai pc
>
unde δAi reprezintă creşterea ariei în secţiunea p-q, ca urmare a formei rugozităţii.
Forfecarea se produce în direcţia x-y, dacă:
δ Ai ∆ pc
> (3.3.14)
Ai + ∆ Ai pc
şi în secţiunea p-q, dacă există raportul (3.3.13)
 56

δ Ai ∆ pc
<
Ai + ∆ Ai pc
La egalitatea raportului (3.3.13), forfecarea este prezentă în secţiunea x-y şi p-q în acelaşi timp.
Coeficientul de frecare µ,
n <  n 
∑ F ti
τ

 ∑ ∆ Ai 
µ= i=1
n
=  1+ i=1
n
 (3.3.15)
pc  ∑

∑ F ni > 

Ai 

i=1  i=1 
Expresia (3.3.15) explică creşterea coeficientului de frecare în cazul ecruisării mecanice în comparaţie
cu teoria adeziunii. Creşterea joncţiunii fără ecruisare mecanică arată:
F ti = ( Ai + ∆ ai + δ Ai )τ F ni = Ai ( p c + ∆ pc )

şi
∑ Fi τ  ∑ ∆ Ai 
µ= =  (1 +  (3.3.16)
∑ F ni pc  ∑ Ai 
pentru forfecarea în joncţiunea xy.

e) Componenta moleculară a frecării

În contactul cuplei de frecare, rugozitatea poate fi considerată ca un "al treilea corp " care se modifică
continuu. Densitatea energiei de contact este foarte ridicată (103 W/m2). La această densitate, moleculele
se găsesc în stare de disociere. În acelaşi timp, densitatea energiei din "cavităţile suprafeţei " din stratul
superficial sunt de duoăzeci-treizeci mai mult decât densitatea din volumul materialului. Rezistenţa de la
suprafaţă este detrminată de rezistenţa unei "joncţiuni " şi depinde de energia de activare (U) şi de tipul
joncţiunii. Conform teoriei lui . Frankel, mutaţia unui atom de metal între două stări de echilibru
temporar se poate face cu evaporare şi condensare.
În acest caz, timpul de "staţionare " (t) este
U 
t = t o exp 
 kT 
unde k - constanta lui Boltzmann, to – timpul propriu de oscilaţie; T –temperatura locală.
Rezistenţa joncţiunii este considerată proporţională cu timpul de "staţionare" (t) (τ = aot, ao –
parametrul specific materialului)
şi energia de activare (U = Uo + γpr, Uo – energia specifică materialului, γ – parametrul geometriei
asperităţii; pr – presiunea efectivă de contact).
În consecinţă, rezistenţa joncţiunii este
 U o + γ pr   γ pr 
τ = ao t o exp  ≈ a o t o  1 + U o +  = τo + β p r
 kT   kT kT 
Funcţia exponenţială este aproximată cu funcţia liniară (ex ≈1+x). Parametrul τo = aoxo +
aoto⋅Uo/(kT) este tensiunea tangenţială specifică cuplului de materiale şi este funcţie de regimul de
frecare. Parametrul β = aotoγ/(kT) este un coeficient specific aspectului molecular şi de adeziune al
frecării. Pentru materiale (de exemplu metale şi polimeri) β = 0,02...0,15 şi τo ≈ 0,2...1,5 MPa pentru
cuplul de frecare metal-polimer, τo = 2...10 MPa pentru cuplul de frecare uscată metal-metal.
Deoarece joncţiunile se produc doar pe aria efectivă (Ar), componenta moleculară de frecare
este:
Ft τ Ar τo + β p r τ
µm = + = = o +β
F n p r Ar pr pr
Această componentă moleculară este similară cu componenta de adeziune (µa), ca urmare µm=µa.
 57

Coeficientul de frecare şi alunecare (µ) poate fi scris ca suma componentei adeziunii (µa) şi a
deformaţiei (µα)
τo
µ = µa + µd = + β + µd
pr
f) Frecarea de alunecare pentru suprafeţe cu rugozităţi multiple
Pentru calculul coeficientului de frecare este necesar să se ia în considerare aspectele aleatoare
ale geometriei rugozităţilor (înălţimea, curbura, pasul ).
De exemplu, pentru rugozităţi considerate sferice se deduce:
- pentru contactul elastic:
τ  2ν 1
µ = k 1  o ( p n θ ) 2ν+1 + k 2 ( p n θ ) 2ν+1 + β
 pn 
unde k1, k2 – constante care depind de microgeometrie (parametrii curbei de portanţă Abbott-Firstone b,
2 )
v); pn – presiunea nominală de contact; θ = (1 - ν1p E 1 + (1 - ν 22p )/ E 2
– parametrul de elasticitate (ν1p, ν2p – coeficientul Poisson, E1, E2 –modulul de elasticitate);
- pentru contactul plastic
1
τ  p  2ν
µ = o + K 3  n  + β
3 σc  3 σc 
unde K3 este un coeficient dependent de microgeometrie; σc este rezistenţa de curgere plastică a
materialului.

3.4. Frecarea de rostogolire

Frecarea de rostogolire este un fenomen complex şi este dependent de factori mecanici, fizici şi
chimici.
Acest tip de frecare poate fi clasificat:
- rostogolire cu forţe tangenţiale ridicate;
- rostogolire cu forţe tangenţiale mici care este numită frecare de "rostogolire liberă ".
Rezistenţa de rulare are următoarele efecte:
a) micro-alunecare
b) histerezis elastic
c) deformare plastică
d) efect de adeziune.

a) Micro-alunecări
În literatură se disting următoarele aspecte
a1) Alunecare de tip Reyonlds
Se consideră un contact hertzian între două corpuri, la care deformarea elastică nu se neglijează.
Corpurile se rostogolesc şi presiunea de contact produce deplasări tangenţiale inegale pe suprafaţă. Ca
urmare, în zonele de contact vor apare alunecări
a2)Alunecare Heathcote
Se consideră, de exemplu, o sfera care se rostogoleşte într-o cavitate. Punctele sferei deformate
elastic sunt situate la distanţe diferite de axele de rotaţie ale sferei, astfel că se introduc forţe tangenţiale
şi microalunecări.
a3) Alunecarea Carter-Poritsky-Föppl
Se consideră doi cilindri care se rostogolesc ca urmare a unei forţe tangenţiale, în direcţia de
rulare (cazul bidimensional).
 58

Aria zonei de microalunecare este calculată şi zona nu este centrală, ca în situaţia statică (vezi
fig. 3.4.1). Efectul microalunecării este mic în comparaţie cu coeficientul de rulare. Efectul de
microalunecare este foarte important pentru transmiterea mecanică care poate transfera energie prin
rulare.
b)Histerezisul elastic
Tabor a propus un concept de histerezis elastic în 1952. Se consideră că rezistenţa de rulare este
determinată de piederi prin histerezis în material.
Energia elastică de deformare este recuperată doar în zone cu contact fix. Diferenţa de energie
reprezintă o pierdere a frecării prin rulare. Pierderile prin histerezis în material depinde de proprietăţile
de relaxare şi amortizare.

Fig. 3.4.1. Alunecarea şi nealunecarea în contactul prin rostogolire

Coeficientul de frecare prin rostogolire este o măsură a histerezisului elastic.

 59

b1) Materialul elastic

Se consideră că un cilindru rigid (caracterizat prin raza r şi lungime L) este pe un plan elastic

Fig. 3.4.2. Contactul cilindrului rigid cu planul elastic

(caracterizat prin coeficientul lui Poisson ν şi modul de elasticitate E).

Se calculează aria de contact şi presiunea, utilizând relaţiile lui Hertz:

1/2
2  Fn r 1 - ν2 
b=  • 
π L πE 
1/2
2 Fn   x 
2
px = 1 -   
L π b   b  

Momentul elementar generat de presiunea px, care acţionează pe aria elementară dA=L⋅dx, este
dM = x p x L dx (3.4.1)
Momentul forţei, generat de presiunea de pe arie de contact frontal, este
1/2
2 Fn   x  
b b 2
2 b
∫
M = x p x L dx = L x ∫ 1 -   
Lπb   b  
=
3π
( F n R)
R
0 0
Lucrul mecanic transferat cilindrului pe unitatea de lungime a frecării φ1
2 b
φ1 = Fn
3π R
Deoarece presiunea de contact este simetrică, lucrul mecanic este nul.
Totuşi presiunea normală nu este simetrică în raport cu axa cilindrului. În acest caz, diferenţa
între lucrul mecanic în perioada de încărcare şi în perioada de descărcare poate fi scris αhφ1 (αh
coeficientul de histerezis prin rulare).
Forţa de frecare prin rulare este
 60

2 αh b
F t = α h φ1 = Fn
3π R
Coeficientul convenţional de frecare prin rulare este
Ft 2 αh b
µr = = (3.4.2)
Fn 3π R
Coeficientul piederilor prin histerezis la rulare este mai mare decât coeficientul pierderilor prin histerezis
după direcţia de solicitare (α), care se determină prin experienţe simple de histerezis.
Se obţine
αh=3,3α pentru un cilindru lung, αh=2α pentru un cilindru scurt şi αh=2,2α pentru sferă.

b2 Materialul vâsco-elastic

Se consideră un cilindru rigid (raza r şi lungimea L) care

rulează pe un plan vâsco-elastic de tip Maxwell (vâscozitatea η,
elasticitatea E, timpul de relaxare τ).
Corelaţia dintre tensiune (σ) şi deformaţia relativă ( ε ) este
σ = η ε& - τ σ&
unde ε& şi σ& sunt viteza de deformaţie relativă şi viteza de aplicare
a tensiunii .
În sistemul de coordonate (fig. 3.4.3) deformarea prin
compresiune, pentru punctul M, este:
v
z(t) = (2 bo t - vt 2 )
2r
(3.4.3)
unde t este timpul în care punctul M se găseşte în contact cu
cilindrul.

Fig. 3.4.3.Contactul vâsco-elastic Utilizând principiul superpoziţiei al lui Boltzman,

tensiunea de compresiune ce corespunde punctului M devine
t
σ(t) dz
E
= z(t) + ∫ φ(t - θ ) dθ dθ (3.4.4)
0
l
unde l este grosimea materialului; θ –timpul curent; φ(t-θ) – funcţia de relaxare a tensiunii.
Pentru modelul Maxwell, funcţia de relaxare este
θ-t
φ(t - θ ) = exp  -1 (3.4.5)
 τ 
În acest caz , expresia (3.4.8) devine
t
σ(t) v  θ-t   v
E
=
2r ∫
(2 bo t - vt 2 ) + exp
 τ
- 1 - 1( bo - vθ ) dθ =
  r
0
l (3.4.6)

=
vτ
r
[
(1 - e-t/τ )( bo + vτ ) - vt ]
Coordonata, xo, a cilindrului în contact , care determină graniţa zonei de contact, se poate calcula cu
(3.4.6), dar σ(t)=0:
(1 - e-t/τ )( bo + v τ ) - vt = 0
Pe perioada timpului de relaxare , τ = kT, unde T este timpul când cilindrul parcurge distanţa ao , şi k este
constanta de proporţionalitate, ecuaţia (3.4.6) are soluţia intrinsecă:
 61

 1  b - x  1 bo - x o
exp  -  o o   = 1 -
 k  bo   k + 1 bo
Această soluţie este ilustrată în fig. 3.4.4.
bo - x o
Pentru k → ∞ rezultă → 2 ⇒ x o → bo
bo
(simetria este perfectă); k → 0 , xo → 0
(asimetria este totală).
Momentul de rezistenţă la rostogolire
care apare pentru unitatea de lungime a
bo
M
cilindrului este
L
= ∫x σ(x) dx
xo

(3.4.7)
unde L este lungimea cilindrului.
Dacă se introduce (3.4.6) în (3.4.7) şi t = x/v,
după integrare, rezultă:

Fig. 3.4.4. Asimetria zonelor de contact pentru

materialul Maxwell

E b4o k  1   xo   k   xo   
3 2
M
=  1 -    - 1 -     (3.4.8)
L l r 3   b o  2   bo   
   

M
Forţa de rostogolire necesară , F t = .
Lr
Forţa normală Fn:
bo
Fn
L
= ∫ σ(x) dx (3.4.9)
xo

şi după integrare
F n E v τ bo  x  
2 2

= 1 -  o   (3.4.10)
L 2 r l   bo  

Coeficientul de rulare pentru materialul Maxwell este
 3 
  xo  
 1 -   
F 2 bo   bo  k
µr = t =  -  (3.4.11)
Fn r    2  2 
xo
 3 1 -    
   bo   

c. Deformarea plastică
Se obţine când procesele de rulare şi presiunea de contact sunt ridicate. Pentru rostogolirea liberă a
cilindrului, presiunea hertziană (pM) maximă, pentru atingerea limitei de curgere a materialului, (σc) este:
p H ≈ 3 σc
În această situaţie, energia este necesară pentru formarea urmei de deformare plastică.
Analiza exactă a procesului de deformare plastică a unei sfere cu un plan este foarte dificilă..
 62

Eldredge şi Tabor au găsit o soluţie aproximativă. Ei au observat că pentru prima rulare, forţa de frecare
(Ff) este
F 2/3
n
Ff ∝ unde Fn este forţa normală, r – raza sferei.
r
Pentru un ciclu complet, apare ecruisarea materialului, astfel că presiunea hertziană maximă
(pH), pentru atingerea limitei de curgere a materialului este
p H ≈ 4 σc
În această situaţie, după câteva rotaţii, deformarea devine elastică şi mecanismul de frecare se schimbă.

d) Efectele adeziunii
Pentru compararea adeziunii şi separarea suprafeţelor în contactul cu rostogolire şi în cel cu
alunecare apar următoarele diferenţe
- în rulare, apropierea şi separarea se produc în direcţia normală mai mult decât în direcţia
tangenţială;
- forţele cu care raza mică acţionează, (Van der Waals) sunt preponderente, deci forţele de
adeziune au o importanţă mai redusă în mîrimea forţei de rostogolire .
Se consideră rostogolirea unui
Cilindru rigid cilindru rigid pe un plan de cauciuc elastic
(fig. 3.4.5). Fisurile se propagă cu aceeaşi
viteză , fără a ţine seama de numărul
fisurilor (înaintea cilindrului).
Acest aspect observat
Fisură experimental a demonstrat că frecarea de
Fisură
rostogolire este consecinţa histerezisului
elastic- o parte a energiei este folosită
Plan elastic pentru formarea şi distrugerea joncţiunii
de adeziune.
Altă teorie a adeziunii prin rulare
(Derjaguin şi Smilga) are la bază
afinitatea electrică a materialului în
Fig.3.4.5. Rostogolirea unui cilindru rigid pe un plan elastic contact în timpul rostogolirii. În contact
se produc schimbări electrostatice şi se
disipă energie.
Discuţiile despre frecarea de rostogolire conduc la concluzia că această frecare este un proces complex şi
este determinat de proprietăţile cuplului de materiale şi de variabilele de lucru (viteză, presiune,
temperatură etc).

3.5. Transmiterea şi disiparea energiei

Sistemul tribologic consideră că lucrul mecanic este un parametru principal pentru caracterizarea
fenomenelor de frecare şi uzură.
Conceptul de sistem permite analiza mărimilor de intrare (Xt), mărimilor de ieşire (Yt) şi
pierderile din sistem (Zt).
În fig.. 3.5.1 este reprezentată schema unui sistem tribologic evidenţiată la nivelul lucrului
mecanic.
Balanţa energetică ne arată că lucrul mecanic la intrarea în sistem este egal cu lucrul mecanic necesar la
ieşire, energia stocată în sistem şi energia transformată în energie termică.
Variaţia lucrului mecanic cu timpul este puterea, astfel că bilanţul puterii în sistemul complet
este
 63

Fig. 3.5.1 Schema sistemului tribologic

∑ E& ix = ∑ E& ty + ∑ E& tz + ∑ ∆ E& s + ∑ E& tT

unde E& tx – puterea la intrare E& ty – puterea utilă la ieşire; E& tz – variaţia pierderii de putere la ieşire; ∆ E& s
– energia stocată în unitatea de timp ; E& tT – variaţia de energie termică care este transformată în lucru
mecanic .
Pentru un singur element j (j=1,2,3):

∑ t
E& ij = ∑ t
E& ji - ∑ E& tj + ∑ ∆ E& sj + ∑ E& tTj + ∑ E& tMj
touts i touts i

unde indicele "i" se referă la toate elementele cu care elementul "j" are schimb de lucru mecanic şi E& tM
j
absorbţia puterii mecanice. Procesul care transferă lucrul mecanic indirect este un proces ireversibil.
"Pierderile " de energie mecanică în sistemul tribologic pot fi împărţite, formal, în trei faze:

I. Introducerea lucrului mecanic în zona de contact cu:

- formarea ariei efective de contact
II. Transformarea lucrului mecanic în interiorul contactului :
- deformarea elastică
-deformarea plastică
- adeziunea

III. Disiparea energiei :

a) Stocare :
- generare de defecte punctuale şi dislocări
- stocarea energiei sub formă de tensiuni
b) Emitere
- fotoni (vibraţie acustică, sunete )
- fotoni (tribo-luminiscenţă)
- electroni (exo-electroni, efet Kramer)
 64

c) Transformarea în planul termic :

- generare de căldură şi entropie .

a) Stocare de energie

Prin tehnica Moiré şi cu

microscopul electronic se observă
structura cristalină a corpului şi
dislocaţiile şi imperfecţiunile.
Procesul de frecare modifică
esenţial densitatea dislocaţiilor, cum se
vede în fig. 3.5.2 pentru frecarea de
alunecare a fierului pur.
Lucrul mecanic necesar pentru
creşterea lungimii cu o unitate de
dislocaţie, pentru materialul izotrop, este:
G b2 r
∆ Em = ln 1 – pentru o
Fig. 3.5.2. Forţa de frecare şi densitatea dislocaţiilor 4 π(1 - ν ) r o
dislocaţie marginală;
G b2 r 1
∆ Ee = ln 1 – pentru dislocaţia
4π ro
helicoidală ;
unde G – modulul elastic de forfecare ; b – vectorul Burges; r1 – raza medie ; ro – raza de influenţă ; v –
coeficientul Poisson.
De exemplu, pentru cupru (G = 4⋅1010N/m2, v = 0,34; b = 2,5⋅10-10 m; ro = 10-9m, r1 = 10-2m)
rezultă ∆Ee = 4,8⋅10-9Jm-1.
Această valoare este comparată cu energia de frecare pe care o duisipă un corp la deformarea
plastică sau elastică .
Energia stocată este mică, aproximativ 1% din energia de frecare .

b) Emisia de energia

Energia elastică eliberată de distrugerea joncţiunii se disipă instantaneu prin vibraţii şi alte forme
de stimulare ale reţelei materialului. Această energie dirijează alte forme de energie (efect foto-electric,
emisie termoionică ).

i) Emisia de fotoni (unde acusticee, sunete )

Microvibraţiile autoexcitate de frecare dispar singure când vibraţiile normale sunt atenuate de
procesele exterioare sau când vitaza de alunecare este mai mică decât viteza critică. Valoarea critică a
vitezei (vcr) este
µ σc l 2a
vcr =
2 η y
unde µ – coeficientul de frecare ; σc – tensiunea de curgere a materialului; la –pasul rugozităţii ; η –
vâscozitate materialului în timpul fluajului ; y – înălţimea rugozităţii .
Pentru frecare de alunecare a oţelului, vcr ≈ 5⋅10-10 ±1 cm/s. Această valoare mică indică
posibilitatea sigură a disipării unei părţi de energie prin frecare ca urmare a undelor acustice .
ii) Emisia de fotoni (tribo-luminiscenţă)
Este cunoscut în fizică fenomenul de tribo-luminiscenţă pentru uran-nitrat sau ZnSMn. Lucrul
mecanic permite distrucţia joncţiunii active şi fotonii sunt emişi sub formă de lumină vizibilă.
Explicaţia teoretică nu este completă, dar se consideră că pe suprafaţa fisurii există un strat electrostatic
 65

dublu. Acest strat electrostatic se descarcă în timpul frecării. De asemenea o parte a lucrului mecanic se
transformă în energie electrostatică şi emite radiaţii optice.
iii) Emisia de electroni (efect Kramer)
Kramer (1949) a observat că o
suprafaţă metalică proaspăt polizată emite
electroni. Sursa de electroni este energia
mecanică care stimulează prin activare
reţeaua materialului.
De exemplu, în fig. 3.5.3 se
observă viteza de emisie a electronilor în
corelaţie cu coeficientul de frecare (µ). Se
constată că viteza de emisie este maximă
când coeficientul de frecaere este maxim.

Fig. 3.5.3. Coeficientul de frecare şi emisia de electroni

c) Transformări în plan termic

Analiza mecanismului de disipare a energiei prin frecare (stocare şi emisie ) arată că importanţa
lucrului mecanic pierdut prin frecare este mică. Se ştie că mojoritatea lucrului mecanic este transformat
în căldură.
Căldura generată de frecare poate rămâne în fiecare element al sistemului (intensifică procesele
de activare a energiei pentru schimbarea proprietăţilor materialului sau pentru dezvoltarea reacţiilor
chimice) sau poate transforma sistemul prin convecţie, conducţie sau radiaţie. Efectul important al
generării de căldură este creşterea temperaturii elementelor din sistem.
Cunoaşterea temperaturii care este indusă (temperatură tribo-indusă ) în sistem este considerată
în tribologie ca un parametruimportant.
Creşterea temperaturii se referă la :
(i) temperatura medie (volumică );
(ii) gradientul termic ;
(iii) temperatura locală ("instantanee" sau "blitz" sau "flash").
Pentru determinarea temperaturii, se consideră un model simplu (modelul Archard), fig. 3.5.4.
Rugozitate unui corp (1) formează o arie circulară A = πa2 şi se mişcă cu viteza v pe suprafaţa plană a
unui corp (2).
Temperaturile sunt calculate cu ipoteza că întreaga căldura este generată pe aria efectivă (reală) şi
este dirijată în elementele cuplei care participă la frecare
 66

Principalele aspecte de calcul sunt

:
- soluţia ecuaţiei de schimb de
căldură ,

∂T λ d 2 T Q ′
= -
∂t ρc dx2 ρc
(3.5.1)
unde T este temperatura unui punct situat
la distanţa x de centrul de contact, t –
timpul ; λ – conductivitatea termică ; ρ -
densitatea, c – căldura specifică ; Q' –
căldura pierdută pe unitatea de vollum
- condiţiile limită şi iniţiale;
- proporţia căldurii generată prin
Fig. 3.5.4. Modelul temperaturii instantantanee
frecare (q = µpv, µ – coeficientul de
frecare ; p – presiunea efectivă (reală, v
- viteza de alunecare) şi disipată în cele
două elemente poate fi determinată prin ipoteza aceleeaşi temperaturi pe zona de contact (T1=T2 pentru
x1=x2=0).
Soluţia ecuaţiei (3.5.1), pentru o regim termic staţionar (∂T/∂t=0), sursa de căldură (q) este
mobilă cu viteza v, pentru contactul plastic al asperităţii şi pentru x=0 este

∆Tmax = 0,25 NL pentru L < 0,1

∆Tmax = 0,25 c1 NL pentru 0,1 < L < 5

(c1=0,95 pentru L = 0,1; c1=0,5 pentru L=5)

∆Tmax = 0,435 c2NL1/2 pentru 5 < L < 100

(c2 = 1/[1 + 0,87 L-1\2])

∆Tmax = 0,435 NL1/2 pentru L > 100.

În aceste relaţii se utilizează următoarele notaţii:

F 1/2
n v σc
L= N=π µ
2a( π σc )1/2 ρc

unde σc –tensiunea de forfecare a materialului şi a = λ/(ρc) – difuzivitatea termică .

Creşterea temperaturii instantanee maximă (∆Tmax) se referă la temperatura medie (volumică ).
Ca atare, temperatura maximă totală este suma dintre temperatura medie şi temperatura instantanee
maximă.
Pentru un sistem care conţine două corpuri cu cinematică şi geometrie identică, căldura de frecare
se distribuie proporţional cu factorul termic λ1 ρ1 c1 sau λ 2 ρ2 c 2 .