Ce-i de facut?

H.-R. PATAPIEVICI Sunt lucruri pe care le auzim in fiecare zi. Stim, pentru ca toti ne-o spun, ca romanii nu fac bine nimic; ca fac totul de mantuiala; ca, decat sa cumperi ceva romanesc, mai bine nu mai cumperi deloc; ca se fura ca in codru; ca oricine, daca e cocotat un-deva sus, e corupt; ca ne taiem craca de sub picioare; ca nu stim sa ne organizam; ca altii fac orice intotdeauna mai bine. Dar, dupa ce primul impuls e sa le dai tuturor dreptate, te intrebi: cum e totusi posibil ca toata lumea sa tina acest limbaj si, in acelasi timp, toata lumea sa se simta nevinovata? Ceea ce e formidabil in tipul de discurs pe care il auzim zilnic, de la oricine - de la competentul analist TV, care despica afirmatiile de acelasi tip ale politicienilor, pana la chibitul de la colt, care se sterge la fund cu ele -, este ca nimeni nu isi reproseaza nimic. Cand muncitorul da vina pe patroni, are dreptate. Cand liderul sindical da vina pe guvern, are dreptate. Cand patronul da vina pe functionarii de stat, are dreptate. Cand functionarul de stat da vina pe legislatie, are dreptate. Cand guvernul da vina pe mostenire, are dreptate. Cand opozitia da vina pe putere, are dreptate. Cand toti se unesc intr-un gand si sunt unanimi in a gasi vina parlamentului, cum ar putea sa nu aiba dreptate? Daca stai sa ii asculti, toti au dreptate. Ar parea ca, in aceasta logica, pentru a avea dreptate, este suficient sa dai vina pe cineva. Ce e aici vicios e faptul ca dreptatea fiecaruia sta sau cade impreuna cu greseala celui din jur. Pentru ca eu sa-mi pastrez valoarea, toti ceilalti trebuie sa fie nuli. Nu doar ca adevarul meu antreneaza minciuna ce-lorlalti, dar, din punct de vedere moral, adevarul meu este consecinta directa a perversitatii celorlalti. Daca perversitatea inceteaza, adevarul meu moare. Mai mult. Daca fiecare spune ca celalalt este de vina pentru ce nu face el bine, inseamna ca, din toti acesti oameni, cel mult unul poate spune adevarul: cu necesitate, toti ceilalti fie mint, fie se insala. Esenta acestui rationament este ca toti si-ar face treaba minunat daca nu ar fi unii care sa le puna piedici. Altfel spus: esecul meu depinde intotdeauna de altul; el greseste intotdeauna, nu eu. La rigoare: daca eu, cel care vorbeste, as fi singur pe lume, as face toata treaba perfect; doar lasati-ma singur, si veti vedea! Fireste ca, in fond, nu singuratatea este aici vizata, ci sefia universala, sefia peste orice. Cel care peroreaza la infinit despre vina altora ne sopteste subliminal ca toate necazurile noastre ar inceta brusc daca el ar deveni peste noapte sef peste toate. Dar, spre norocul acestor intransigenti ai trancanelii, conditiile de adevar ale criticii lor nu pot fi niciodata verificate. Asemeni fanfaronadei betivilor, peroratia lor este intotdeauna adevarata, dar numai atata timp cat toti ascultatorii sunt beti. Intrebarea mea este urmatoarea: de ce ne comportam ca niste ascultatori beti si de ce ne complacem sa fim niste oratori de carciuma? Muzica noastra e facuta de tonul ei. Or, daca l-am asculta, stridenta acestui ton ne-ar invata multe. Critica noastra este un negativism: ea nu are solutii, ci numai instrumente de demolat. Ori de cate ori judecam persoane, lama ghilotinei pandeste. Toate explicatiile noastre sunt solutii de exterminare. Fireste, cel pus in cauza este intotdeauna celalalt. Daca e sa se indrepte, lumea trebuie sa inceapa cu ceilalti. Daca e de gasit un vinovat, acela nu poate fi cel care vorbeste. Premisa absoluta a judecatilor noastre este ca, in privinta celorlalti, totul trebuie luat de la inceput. Se stie ca autenticitatea e in tonul just: or, singurul nostru ton just este desfiintarea aproapelui. Orice solutie sau explicatie am avea, ea incepe prin raderea celor care au fost inainte sau ne stau, incomod, alaturi. Oamenii care ne plac sunt cei despre care gandim (noi, ucigasi timizi!) ca ar putea ucide in locul nostru. Vrem sange si atunci, pana la adevaratul sange, ne inmuiem limbile in defectele aproapelui, pe care il rastignim in barfa noastra necrutatoare.

In ordine logica, aici sunt de observat doua lucruri. Intai, ca operatia prin care judecam imparte lumea in doua: noi si ceilalti. In al doilea rand, acest "noi", reprezentat oportun prin cel care tocmai vorbeste, are intotdeauna dreptate. Este ca si cum faptul de a vorbi impotriva altuia confera automat calitatea de a fi infailibil. Primul principiu al aberatiei pe care incerc sa o semnalez este urmatorul: "Am dreptate, pentru ca vorbesc impotriva". Al doilea ar putea fi formulat astfel: "Sunt scos din cauza cat timp vorbesc impotriva; adevarul meu este durata vorbirii mele". A gasi un auditoriu inseamna deja a incepe sa ai dreptate; sa-ti faci ascultata vorbaria este confirmarea faptului ca ai avut deja dreptate impotriva tuturor. In generalizarea acestui comportament social, nu putem sa nu invocam existenta unei patologii. Evident, este una a inimii, inainte de a fi a inteligentei. Cand inteligenta greseste inversunat, motivele apartin de fapt inimii, care croieste lumii o mutilare in care suferinta ei sa se poata lafai adecvat. Ce anume sufera aici, in acest tip de falsificare a lumii? Trebuie sa cautam violarile bunului simt. Cand totul merge anapoda, e de bun simt ca vinovatii nu pot fi doar cativa, iar terapia dezastrului nu poate fi nici instalarea comoda in trancaneala, nici lamentatia care "ne scalda in lumini de vis". Impartirea lumii in "eu" si restul cauta sa ascunda ceva: faptul ca si "eu" sunt la fel de nevolnic, de necinstit si de incompetent ca si cei pe care, prin separare de mine, incerc sa ii desfiintez. Este ca o exorcizare efectuata prin delegatie: pacatul abhorat este ucis simbolic in altul. Cel care cade in iluziile curative ale acestui tip de terapie spera sa scape de propria sa netrebnicie ucigand numai netrebnicia celuilalt. Insa cel care ridica piatra ar trebui sa fie el insusi curat. Efortul de redresare a tarii trebuie sa inceapa cu recunoasterea porcariilor pe care fiecare le face. Caci, e limpede, n-am ajuns aici pentru ca suntem toti curati, ci pentru ca nimeni nu a facut cat trebuie, cand a trebuit si ce anume era necesar. In concluzie, mai putina oratorie exterminato-rie si mai multe incercari tacute de a face fiecare mai bine ceea ce are de facut.
Object 1

buy zocor buy zithromax buy wellbutrin buy lipitor buy zovirax buy levitra buy premarin buy plavix buy nexium buy zocor online buy zithromax online buy wellbutrin online buy lipitor online buy zovirax online buy levitra online buy premarin online buy plavix online buy nexium online buy viagra buy viagra buy cialis buy soma buy levitra buy tramadol buy phentrimine