Sunteți pe pagina 1din 23

CAP I. STRUCTURA DE PRODUCTIE A EXPLOATATIILOR AGRICOLE 1.

Structura de productie - concept, rol, factori de influenta, tendinte

Structura de productie a unei exploatatii agricole desemneaza domeniul sau de activitate, iar n cazul elaborarii unei strategii este o componenta a acesteia, influentnd sub multiple aspecte rezultatele ce se vor obtine. De fapt, structura de productie se defineste prin felul si numarul ramurilor vegetale si /sau zootehnice, prin proportiile dintre ele si prin ponderea fiecareia n activitatea exploatatiei. ntre ramuri exista, n numeroase cazuri, relatii strnse, ceea ce imprima structurii un caracter de sistem complex si, de dorit,echilibrat. O structura de productie nu trebuie privita ca o simpla alaturare de ramuri. Astfel, gestionarea obtinerii unui produs este dependenta de existenta altor ramuri (de exemplu, obtinerea laptelui depinde de productia de furaje), iar ramurile pot utilize aceiasi factori de productie, aparnd ca urmare , diverse tipuri de relatii ntre ele. Datorita complexitatii sale, determinata de multimea componentelor, a raporturilor dintre acestea si de impactul pe care l genereaza asupra economiei exploatatiilor agricole, structura de

productie are o ncarcatura decizionala deosebita. nacest context, structura de productie poate fiprivita ca
1

ocombinare de optiuni, adica ceea ce urmeaza aobtine unitatea putnd fi facut n diferite moduri. Astfel, o anumita cantitate de produse poate fi realizata pe o suprafata mai mare sau mai mica de teren, n functie de gradul de intensivitate a culturilor. Productiile la unitatea de suprafata si structura acestora sunt rezultatul cantitatii factorilor alocati. Din acest punct de vedere,prezinta interes proportiile care se stabilesc ntre ramuri, dar si ntre exploatatiile care desfasoara aceleasi activitati agricole.
Ramurile cuprinse n structura trebuie sa reflecte concordanta dintre conditiile concrete ale exploatatiei si posibilitatile de valorificare a acestora. Prin urmare, structura deproductie trebuie sa asigure o valorificare ct mai eficienta a resurselor naturale, materiale si umane de care dispune unitatea. Este absolut necesar ca n procesul de structurare sa se tina seama de relatiile de natura biologica, tehnologica si economica existente ntre ramurile de productie, al caror continut (deconditionare, de complementaritate, de concurenta) pot conducefie la o structura complexa a productiei (diversificata), fie impugn ngustarea profitului activitatii de productie (specializare). Structura de productie este elementul central al structurilor agricole, aflata n strnsa legatura cu acestea. De fapt, structura de productie este privita n interdependenta cu toate componentele ce contribuie la obtinerea produselor. Este vorba de legaturile sale cu amontele si avalul, cu industria producatoare, cu cea prelucratoare si cu comertul. Influentele pecare acestea le exercita asupra nivelului productiei agricole accentueaza dependenta functionala a exploatatiilor de aceste tipuri de structuri si conditioneaza evolutiile n ceea ce priveste filiera agroalimentara. Din punct de vedere teoretic, dar si practic, n functie de conditiile existente n exploatatiile agricole si de cerintel ramurilor de productie exista posibilitati ca marea lor majoritate sa dezvolte

mai multe dintre acestea. Dar, anumite ratiuni, de prim ordin fiind, desigur, cele economice, fac necesare decizii cu privire la: selectia ramurilor (ce sa se produca ?), proportionarea lor optima (ct sa se produca din fiecare produs?), nivelul cheltuielilor de productie, obtinerea profitului sau a unor venituri satisfacatoare n raport cu consumul de factori (n cazul exploatatiilor agricole familiale unde nu se calculeaza profitul). Procesul decizional de alegere a ramurilor de productie este influentat de mai multi factori, care provin att din mediul intern, ct si din cel extern n care functioneaza exploatatia, cum ar fi: conditiile ecologice ale acesteia; cerintele pietei; asigurarea fortei de munca si calificarea ei; nivelul de nzestrare tehnica ce se poate asigura; dimensiunea exploatatiei (suprafata detinuta); posibilitatile existente n ceea ce priveste achizitionarea unor factori de productie (nivelul preturilor lor, cantitati, calitate etc.); politica agricola de sprijinire a unor ramuri sau culturi ale caror produse sunt deficitare n corelatie cu cererea care se manifesta fata de ele; nlaturarea unor efecte ale riscului si ale incertitudinii; aptitudinile producatorului (mai cu seama n cazul unor exploatatii familiale); traditia, inclusive cea care priveste consumul; caracterul exploatatiei (de subzistenta, comercial, cu timp partial sau cu timp total) etc. Influenta acestor factori se manifesta cu grad diferit de intensitate. Conditiile ecologice, de exemplu, dar si alti factori, pot interveni cu caracter restrictiv, limitativ. n ceea ce priveste cerintele pietei, acestea sunt prioritare. Producatorul agricol (managerul) se afla, adesea, n situatia de a decide ntre conditiile naturale de care dispune exploatatia si cererea populatiei pentru anumite produse. n acest caz, chiar daca conditiile naturale permit, este necesar sa se opteze pentru acele produse pentru care exista piata. De fapt, ratiunea elaborarii structurilor de productie este piata, n absenta careia orice activitate a exploatatiilor agricole este, economic, inutila, exceptndu-le pe acelea care produc pentru familie.
3

Pentru a patrunde pe piata, sefii de exploatatii trebuie sa cunoasca cererea si sa anticipeze evolutia acesteia. Pe baza informatiilor obtinute, referitoare la piata, la nceputul fiecarui an agricol, se vor ntocmi programe de productie, astfel nct ntreaga activitate sa fie previzionata. Politica agrara, prin utilizarea anumitor prghii economice, tinnd seama de raportul dintre cerere si oferta la un produs sau altul, contribuie fie la stimularea extinderii unor ramuri sau culturi (oferta mai mica dect cererea), fie la reducerea suprafetelor detinute de diferite ramuri sau culturi (oferta mai mare ca cererea), n ambele cazuri modificndu-se locul detinut de ele n activitatea exploatatiei agricole. Modul n care influenteaza factorii amintiti, varietatea conditiilor ecologice si a celor de ordin material, gndirea si actiunea ntreprinzatorului, maniera n care acesta recepteaza fenomenul economic din agricultura, inclusiv anumite masuri de politica agricola, determina existenta unei mari diversitati de structuri de productie, daca privim acest proces n timp si n spatiu si n cazul diferitelor tipuri si forme de exploatatii din agricultura (exploatatii familiale, asociatii simple, societati agricole, societati comerciale agricole pe actiuni etc.). Evolutia structurilor poate merge de la practicarea unui numar redus de ramuri, chiar o singura ramura, specie sau categorie de animale, pna la recurgerea la ramuri numeroase, imprimnd structurilor un caracter complex (un fel de universalism n productie, care, nsa nu este specific economiei de piata n agricultura). Ultimul tip de structura de productie este ntlnit, mai cu seama, n exploatatiile familiale, care urmaresc satisfacerea din productie proprie a ct mai multor nevoi. Mai intervin, cu un anumit rol: traditia transmisa din generatie, n generatie, faptul ca unele dintre exploatatii, din motive variate, se manifesta ca sisteme nchise sau partial deschise, lipsa unei informari, a consultantei si a formarii profesionale a noilor producatori agricoli. Suprafetele reduse, detinute de acest tip de exploatatii, sunt
4

repartizate pe mai multe ramuri si culturi, producndu-se o farmitare a lor, ceea ce influenteaza negativ asupra organizarii productiei si a muncii, a asolamentului si a rotatiei culturilor, a efectuarii mecanizate a unor lucrari etc. n societatile comerciale agricole pe actiuni, chiar daca este ntlnita o structura deproductie complexa, totusi, la nivelul fermelor se manifesta o anumita specializare. Tendinta spre simplificarea structurii de productie este generata de actiunea unor factori, cum ar fi: adaptarea stricta a ei la conditiile, de diferite feluri, existente; accentuarea procesului de specializare, favorizat de cresterea dimensiunii exploatatiilor familiale si orientarea productiei acestora catre piata, ele dobndind, tot mai mult, un caracter comercial; aplicarea unor tehnologii de tip industrial, factor care a actionat n domeniul cresterii animalelor, asigurndu-se continuitatea proceselor de munca; proportionarea rationala a ramurilor; practicarea, de catre unele exploatatii, a agriculturii cu timp partial (o parte din timp, unii membrii ai exploatatiei fiind ocupati n alte domenii , din care provine, uneori, cea mai mare parte a veniturilor exploatatiei, fara a se mai pune problema cum este folosita forta de munca n productia agricola, ia r produsele obtinute servesc, de regula, consumului propriu); dificultatile unor exploatatii familiale n ceea ce priveste, asigurarea unor factori de productie (mecanizare, ngrasaminte chimice etc.) sau n a lucra pamntul (vrsta naintata a proprietarilor), recurgndu-se, ca urmare, la restrngerea activitatilor. Daca avem n vedere particularitatile agriculturii, fie ele tehnice, fie economice, constatam ca factorii care solicita o structura de productie diversificata, chiar complexa, desigur, la un nivel de dezvoltare a acesteia si n conditiile unei anumite politici agricole, sunt mai numerosi, avnd o influenta destul de puternica, ntre acestia aflndu-se: atenuarea caracterului sezonier al productiei agricole (fiind cunoscuta neconcordanta
5

dintre timpul de munca si cel de productie, mai cu seama n domeniul culturii plantelor, avnd loc o serie de procese naturale); utilizarea eficienta ale componentelor capitalului fix si a celui circulant, urmarindu-se marirea vitezei de rotatie a acestuia din urma; folosirea completa a fortei de munca a exploatatiei sau a celei angajate (desi n conditiile economiei de piata ntreprinzatorul are tendinta de a recurge la ct mai putina forta de munca, pentru a diminua cheltuielile si a mari profitul, simplificnd, deci, structura de productie si ridicnd gradul de mecanizare); organizarea asolamentului si a rotatiei culturilor, fiind cunoscuta influenta acestora asupra nivelului productiei; punerea n valoare a potentialului productiv al capitalului funciar; valorificarea productiei secundare, din cultura plantelor, prin cresterea animalelor - aceasta depinznd de orientarea productiei n domeniul amintit si de furajele la care se recurge; combaterea sau, cel putin, atenuarea unor efecte ale riscului si ale incertitudinii; protejarea mediului natural si mentinerea echilibrului ecologic, evitndu-se poluarea solului, a apei freatice, a produselor etc. Sub impactul unor asemenea factori se formeaza, la un moment dat, pentru exploatatiile de diferite tipuri din agricultura, structuri de productie specifice, reflectnd si particularitatile care se manifesta n functionarea lor. n perspectiva aderarii la UE vor avea loc ajustari structurale, agricultura, n ansamblu, si exploatatiile urmnd sa raspunda unor asemenea cerinte. Dar, desigur, problema este legata de tipul de exploatatii, daca vor predomina cele de subzistenta, vor preleva alte influente asupra structurii de productie, la loc de frunte aflndu-se cunoscuta asigurare a nevoilor de consum ale familiilor

2. Ramurile de productie din exploatatiile agricole Problemele structurii de productie si, mai apoi, ale profilarii si ale specializarii, ca forme sub care ea se regaseste, sunt indispensabil legate de cunoasterea ramurilor de productie din agricultura, mai cu seama din punctul de vedere al exploatatiei, cum se grupeaza ele n functie de o serie de criterii, astfel nct sa fie selectate, proportionate si ierarhizate. Este cunoscut faptul ca cele doua parti ale agriculturii, productia vegetala si cea animala, cuprind un anumit numar de ramuri (cereale, leguminoase boabe, plante tehnice, legume, cartofi,viticultura, pomicultura etc., respectiv, cresterea bovinelor, a porcinelor, a ovinelor, a pasarilor, piscicultura si altele). Privite, nsa, n contextul fenomenelor de fata, ele se pot diferentia astfel (71,74,91): a) dupa cerintele fata de factorii de productie utilizati se ntlnesc: ramuri concurente (solicita aceiasi factori) si ramuri complementare (nu reclama utilizarea acelorasi factori, ori nu presupune acest lucru n acelasi timp), ramuri aflate n relatii de conditionare (existenta unora depinde de produsele obtinute n altele); b) dupa gradul n care asigura continuitatea proceselor de

munca, deosebim: ramuri cu activitate quasi continua (ndeosebi, cele din cresterea animalelor, dar si ramuri din productia vegetala asigura manifestarea n proportii nsemnate a continuitatii activitatii, de exemplu: legumicultura, pomicultura, viticultura) si ramuri n care procesele de munca au un pronuntat character sezonier, cum ar fi cerealele, mai ales cele paioase; c) dupa natura proceselor de productie se disting: ramuri de productie agricola si ramuri (mai degraba activitati) de prelucrare a unor produse agricole sau neagricole; d) dupa scopul activitatii si utilizarea produselor obtinute deosebim: ramuri de productie finale (vaci de lapte, cresterea porcinelor etc.), ramuri nsotitoare (cultivarea furajelor) si de utilizare ( activitati neagricole); e) dupa importanta lor economica - criteriu foarte important si avnd o legatura directa cu formele structurii de productie - adica dupa contributia ramurilor la realizarea veniturilor, a cifrei de afaceri (n functie de tipul exploatatiei, nu toate calculeaza cifra de afaceri), ele sunt: de baza, complementare, ajutatoare, de prelucrare, servicii (se observa ca si mai sus, de altfel, ca au fost incluse n clasificare si alte activitati de ct cele de productie agricola, avnd n vedere procesele de integrare manifestate n unele exploatatii agricole). Ramura de baza ocupa locul predominant n activitatea exploatatiei, spre ea fiind orientata cea mai mare parte a factorilor de productie. Are cel mai mare aport la obtinerea, dupa caz, a veniturilor, sau a cifrei de afaceri si reflecta specializarea exploatatiei. ntr-o exploatatie pot exista una sau mai multe ramuri de baza. Ramurile de baza sunt ramuri finale, contribuind, decisiv, la realizarea obiectivelor fixate de o exploatatie. Lucrurile pot fi privite astfel n situatia n care nu avem de a face cu "pulverizarea" structurii, ci cu un proces de rationalizare a acesteia, tinznd spre o anumita specializare. Ramurile complementare, asa cum le spune si denumirea, au rolul de a ntregi activitatea de baza, ele influentnd n sensul diversificarii productiei, fara ca aceasta sa dobndeasca forme
8

accentuate. Ele se organizeaza pentru a pune n valoare resurse disponibile de la ramura de baza sau a altora existente n exploatatie. Fiind ramuri de mai mica amploare, vor avea si o contributie mai redusa la indicatorii valorici ai exploatatiei (fenomenul este privit n anumite conditii, determinate de cantitatile de produse si de preturile la care acestea se vor vinde, inclusiv de raportul dintre oferta si cerere, cnd preturile sunt liberalizate). Ramurile ajutatoare contribuie la desfasurarea activitatii n ramurile de baza si chiar n cele complementare. Nu sunt organizate, n general, pentru a obtine produse destinate vnzarii. Spre vnzare sunt orientate numai excedentele. Tipica pentru aceste ramuri, este cultivarea furajelor. Interdependenta dintre cresterea animalelor si cultivarea furajelor solicita dezvoltarea lor proportionala. Activitatile de prelucrare si serviciile au rolul de a prelucra unele cantitati de produse si, respectiv, de a satisface cererile unor beneficiari fata de anumite lucrari, reparatii etc. Ele sunt rodul activitatii de integrare, manifestate n unele exploatatii (cele familiale prelucreaza nsemnate cantitati de produse agricole pentru a obtine produse agroalimentare necesare, n special, consumului propriu).

3. Diversificare , profilare si specializare Orientarea catre o anumita structura de productie, desi necesara si importanta, nu este, totusi, suficienta pentru organizarea activitatii unei exploatatii agricole. Urmeaza ca selectarea ramurilor sa fie nsotita de dimensionarea fiecareia si, deci, de stabilire a unor proportii ntre ele, tinnd seama, ntre altele, de relatiile care le sunt specifice. De altfel, practicarea mai multor ramuri, solicitata de diversificarea productiei, care are o serie de avantaje pentru producator (o oarecare stabilitate a
9

veniturilor, protejarea sa mpotriva riscului si a incertitudinii) are loc ntre anumite limite, evitndu-se farmitarea suprafetelor si, implicit, consecintele negative pe care le are, n plan organizatoric, dar si n cel economic, cu referire speciala la nivelul cheltuielilor generate de lucrarile agricole. Chiar dacaulturadiversificarea prezinta avantaje, desigur ca "din fiecare cte putin" nu este cea mai viabila solutie si nu poate sa caracterizeze o exploatatie care practica o agricultura comerciala, ci, cel mult, pe una care sa vizeze, cu precadere, satisfacerea propriilor nevoi de consum. O structura de productie mai larga trebuie sa se caracterizeze, desigur, prin rationalitate, prin proportii optime ntre ramuri, asigurnd ceea ce se ntlneste sub denumirea de echilibru intern. Acest lucru se realizeaza pe masura ce se contureaza, pentru fiecare unitate, o anumita structura de productie, nu numai n ceea ce priveste numarul si felul ramurilor, ci si ponderea fiecareia n ansamblul activitatii, determinata de influenta diversilor factori. Procednd astfel, se constituie, de fapt, profilul si, mai departe, prin intermediul altor masuri, specializarea exploatatiei . Problemele diversificarii ale profilarii si ale specializarii sunt intim legate de realizarea unor activitati la nivelul agriculturii repartizarea teritoriala si zonare productiei agricole, prin care se urmareste ca fiecare produs sa se obtina acolo unde aceasta conduce la cel mai mic cost, ajungndu -se la un avantaj comparativ. Sunt activitati de mare complexitate, care presupun studii ample ale conditiilor natural-economice si sociale, precum si existenta unor mijloace financiare si a calculatoarelor de mare capacitate necesare optimizari lor . Pentru agricultura noastra aceste probleme sunt de perspectiva. Repartizarea teritoriala si zonarea productiei agricole permit exploatatiilor dintr-un areal natural-economic (zona) sa-si orienteze structura de productie, sa -si aleaga un profil si chiar sa se specializeze, utiliznd elementele specifice continute de cele doua-activitati si, n special, de zonare. Profilarea este actiunea prin care se stabileste structura
10

de productie a unei exploatatii n corelatie cu conditiile naturale, economice si sociale care o caracterizeaza, realizndu-se dimensionarea, proportionarea si, implicit, ierarhizarea ramurilor n functie de o serie de criterii, preponderent fiind cel de profitabilitate a fiecareia dintre ele (74). Prin profilare se nfaptuieste o anumita diviziune a muncii la nivelul exploatatiei agricole, ceea ce influenteaza procesele de productie si manageriale pe care aceasta le desfasoara pe durata unui ciclu de productie, an agricol etc. Decizia privind profilul de productie va influenta, deci, activitatea exploatatiei pe o perioada de timp mai lunga sau mai scurta, n functie de specificul ramurilor care intra n componenta acestuia. n societatile comerc iale pe actiuni,mai cu seama, n situatia celor crescatoare de animale, dar si a celor viticole si pomicole specializarea cunoaste o anumita rezolvare, aparnd numai elemente de diversificare pe verticala (de integrare), referitoare, dupa caz, la: abatorizare, prelucrarea carnii, a strugurilor etc. Problemele sunt, desigur, mult mai complexe daca ne referim la exploatatiile agricole familiale, unde este posibil ca, din motive destul de diverse, lucrurile sa decurga lent, n ceea ce priveste simplificarea structurilor de productie.

4. mbinarea (combinarea) ramurilor Procesul de rationalizare a structurii de productie sideci, profilarea si, chiar, specializarea nu sunt exclusiviste fata de existenta mai multor ramuri sau culturi ntr-o exploatatie agricola. Cu att mai mult, apare aceasta problema n cazul n care, optiunile exploatatiei sunt, de la bun nceput, catre
11

diversificare. Pot fi ramuri ale productiei vegetale si/sau ale cresterii animalelor, alaturi de care, n cazul unui profil complex, se afla si activitati de prelucrare a unor materii prime agricole sau neagricole, prestarea unor lucrari sau servicii. Ca urmare, apar probleme ale modului n care se combina aceste ramuri si ale efectelor, de diferite feluri, care se urmaresc a se obtine. Intereseaza, totodata, masura n care ramurile se completeaza dnd coerenta si stabilitate sistemului de productie practicat, manifestarea relatiilor dintre ele, masurile de armonizare a dezvoltarii lor, acestea depinznd att de ceea ce le este specific ct si de abilitatile celor care urmeaza sa le realizeze, fara sa se scape din vedere multitudinea factorilor de influenta. Atitudinea si, n final, decizia producatorului / managerului vor fi diferite, n ceea ce priveste combinarea ramurilor, si n functie de relatiile care se stabilesc ntre acestea, si care sunt: de conditionare, de concurenta si de complementaritate (71,74). Fiecare dintre ele are un anumit continut si influenteaza, ca urmare, n mod diferit procesul de combinare. Relatiile de conditionare reflecta interdependenta dintre unele ramuri, fenomene care se concretizeaza prin "livrarile" reciproce de produse, acestea devenind factori de productie n ramura (ramurile) cu care intra n asemenea relatii, ramura n care au fost obtinute. Manifestarea acestor relatii are loc, deci, prin "iesirile" de produse din unele ramuri si a "intrarilor" acestora n alte ramuri (un exemplu poate fi cel din schema 1). Relatiile de conditionare se manifesta si ntre ramuri ale productiei vegetale, n ceea ce priveste succesiunea lor n asolament (ex.: gru dupa leguminoase). Satisfacerea relatiilor de conditionare, n acest caz, depinde si de atitudinea fata de organizarea asolamentului, ca si de cerintele pietei. Produsele de la unele culturi solicitate de aceste relatii s-ar putea sa nu fie cerute pe piata, aparnd problema vnzarii lor. Existenta relatiilor de conditionare presupune practicarea unei structuri de productie cu caracter mai larg si asigurarea unor asemenea proportii ntre ramuri care sa permita satisfacerea
12

necesarului reciproc de produse, concretizat, deci n consumuri interne.

CAP.II SISTEMULUI DE PRODUCTIE N CULTURA PLANTELOR 1.Conceptul de sistem de productie n exploatatiile agricole se utilizeaza factori de productie variati n vederea obtinerii unor iesiri (n principal, produse agricole), iar pentru ntreprinzator profitul. n acelasi scop, este necesara aplicarea de masuri de natura tehnica, organizatorica si economica. Toate aceste elemente (factori, produse, componente ale tehnologiei, ale unor politici agrare etc.) actioneaza n mod interconditionat, chiar se combina. Lund n considerare acest lucru se poate trece la asamblarea lor ntre conceptie unitara, astfel nct factorii de productie sa fie alocati si combinati la nivel optim, iar produsele sa se obtina n conditii de eficienta economica convenabila. Se ajunge, n acest fel, la sistemul de productie care corespunde, unor abordari economice, fata de cele tehnice care opereaza cu sistemul de cultura a plantelor (71). Avnd un sistem de cultura a plantelor, ntrebarile care se pun, si care ne conduc spre aspectele economice, sunt de felul: ce system de productie vom adopta ? Ce si ct vom cultiva ? Ce factori de productie se vor utiliza, n ce cantitate si ce cheltuieli vor genera? Care vor fi costurile unitare ale fiecarui produs si rezultatele finale ? Componentele sale vor fi alese si realizate, deci, n strnsa legatura cu cheltuielile si cu efectele pe care le
13

genereaza, urmarindu-se asigurarea unui impact favorabil al fiecaruia asupra eficacitatii sistemului de productie practicat. Sistemul de productie este reprezentat prin maniera n care ntreprinzatorul / managerul combina produsele, factorii si diversele masuri de natura tehnica si economica aflate la ndemna sa, astfel nct sa se practice o structura optima a culturilor si sa se obtina rezultatele economice dorite. n definitie este subnteles faptul ca produsele obtinute de la diferitele culturi, factorii de productie si modul de gestionare a lor se afla n relatii strnse, ceea ce corespunde conceptului de sistem, n general. Dirijarea sistemului potrivit scopului urmarit, lucru ce poate fi regasit sub forma unei ct mai bune corelatii ntre venituri si cheltuieli, presupune asigurarea factorilor de productie artificiali si corectarea, pe aceasta baza, a celor naturali, nlaturndu-se eventualele sale abateri de la parametrii prestabiliti (de exemplu: un anumit nivel al productiei, calitate ridicata a produselor etc.). Daca avem n vedere specificul productiei vegetale, imposibilitatea controlarii unor factori de productie, eforturile financiare mari pentru ameliorarea influentei altora, avem masura dificultatilor de a mentine sistemul, pe ntreaga durata a ciclului de productie, n limite firesti, pentru a se obtine rezultatele scontate. Acest lucru depinde att de aportul fiecarei exploatatii, dar, n situatia n care nu exista capital suficient, acesta este redus, ct si de conditiile de ansamblu create pentru agricultura: irigatii, ameliorari funciare, realizarea si a altor elemente de dezvoltare durabila a acestei ramuri, producerea si oferirea unor factori de productie la preturi avantajoase, ndrumarea tehnica etc. Modalitatile de actiune pentru a asigura functionarea corespunzatoare a sistemului, prezentate mai sus, solicita, desigur, alocari de capital. Sunt, nsa, masuri de interventie pentru care efortul banesc este redus, ori inexistent, efectele lor fiind semnificative. Astfel, alegerea culturilor si a soiurilor,

14

efectuarea la timp si de calitate a lucrarilor, supravegherea atenta a evolutiei diferitelor sale componente si a sistemului, n ansamblu, asigurarea densitatii optime a plantelor la hectar, aplicarea unor factori n momentul cnd se resimte prezenta lor, nu solicita cheltuieli, dar au influenta pozitiva asupra nivelului iesirilor din sistemul de productie. Asemenea masuri tin, aproape n totalitate, de priceperea, aptitudinile, abandonarea reticentelor fata de nou, de creativitatea si inventivitatea celor care gestioneaza exploatatiile agricole. n ultima instanta, masurile mentionate, fie ca presupun eforturi financiare, fie ca nu, se regasesc n calitatea managementului exercitat.

2. Factorii care influenteaza alegerea sistemului de productie n cultura plantelor Decizia de alegere a unui sistem de productie este influentata de o multitudine de factori de natura diferita. Sistemul poate sa apara, n aceste conditii, ca o rezultanta a influentei complexe si, uneori, contradictorii a diferitilor factori. Marea varietate a factorilor de care depinde alegerea

15

sistemului de productie n cultura plantelor este determinata si de faptul ca productia vegetala se amplaseaza n diferite zone sau microzone natural-economice caracterizate, desigur, prin conditii specifice. Acestora li se adauga cererea pietei, pregatirea fortei de munca, componentele politicii agrare, priceperea ntreprinzatorului / managerului n gestionarea unui produs sau a altuia si alti factori. Pentru ca sistemul sa raspunda cerintelor diferitilor factori este necesar ca acestia sa fie cunoscuti, recurgndu -se la metode de studiu adecvate domeniului din care ei fac parte. O prezentare sintetica a factorilor de influenta conduce la urmatoarea grupare a lor n: a) factori naturali; b) factori economici si organizatorici; c) factori sociali. Factorii naturali sunt reprezentati, n principal, de sol si de clima. Solul, prin gradul sau de favorabilitate pentru diferite ramuri vegetale si culturi, contribuie la alegerea structurii culturilor care este, asa dupa cum s-a aratat, subsistemul de baza al sistemului de productie din cultura plantelor. Clima are o actiune similara prin intermediul temperaturii si al precipitatiilor. Factorii naturali variaza n spatiu si n timp. Primul aspect are influenta n ceea ce priveste alegerea sistemului, iar cel de al doilea vizeaza functionarea lui n limite admisibile si, n general, ridica problema mentinerii echilibrului acestuia, realizarea ultimului aspect necesita, cnd intervin actiuni perturbatoare, alocari de diferiti factori cu efecte contracaratoare, adica efectuarea de investitii sau de cheltuieli suplimentare, ceea ce va influenta costurile la care se vor obtine produsele si, n final, rezultatele financiare Sistemul de productie pentru care se opteaza trebuie sa asigure, prin structura culturilor, dar si a altor componente ale sale, punerea n valoare a factorilor naturali, urmarindu-se sporirea productiei diferitelor culturi, potrivit necesitatilor manifestate fata de acesteia, iar prin corectarea influentei lor negative sa se evite variatiile mari ale acesteia de la un an la altul, n caz contrar oferta putndu-se ndeparta mult fata de cerere.
16

n ceea ce priveste factorii economici, este de remarcat influenta preturilor produselor si ale factorilor de productie potential utilizabili, a politicii agrare, a prghiilor financiare si, n special, a pietei. n ceea ce priveste piata, sistemul ales trebuie sa tina seama de evolutia cererii fata de un produs sau altul, fiind posibila renuntarea la unele dintre ele si recurgerea la introducerea altora, putndu-se merge, unde specificul culturilor permite acest lucru, pna la dezagregarea sa si adoptarea altuia care corespunde noilor conditii aparute. Avnd n vedere subsistemul structura optima a culturilor, sistemul de productie are legatura strnsa cu profilul si cu specializarea exploatatiilor respective, acestea fiind apreciate ca elemente de ordin organizatoric. Influenta profilului si a specializarii se regaseste n ceea ce priveste tocmai alegerea unei structuri optime a culturilor. Or, profilul si specializarea au la baza un demers logic, pornind de la diferite conditii, acestea influentnd, inclusiv, culturile care vor fi practicate. Factorii sociali mbraca forma traditiei, a experientei sau a nclinatiei ntreprinzatorului, acestia fiind priviti n contextul influentei celorlalti factori. Se porneste de la ideea ca experienta se dobndeste, iar nclinatiile ntreprinzatorului resimt influenta cererii fata de diferite produse. Raspunsurile oferite exigentelor diferitilor factori se constituie ntr-o premisa de baza pentru rezultatele obtinute n urma alegerii si a practicarii unui anumit sistem de productie. 3. Tipuri de sisteme de productie Sub influenta factorilor de influenta amintiti si a modului n care se asigura si combina elementele sistemului de productie n cultura plantelor, acesta poate fi regasit sub diferite tipuri, criteriile fiind sintetizate astfel: a) Dupa nivelul de alocare a factorilor de productie si, n

17

general, a investitiilor se deosebesc: a1 Sistemul intensiv (n unele situatii chiar superintensiv) care se bazeaza pe concentrarea factorilor si, deci, de capital, pe unitatea de suprafata cultivata. Consecinta imediata a practicarii unui sistem intensiv este problema alocarii optime a factorilor de productie, astfel nct sa se obtina profitul cel mai mare (a se vedea Cap. VII). Alaturi de capital n cazul unor ramuri (legumicultura, pomicultura, viticultura) este vorba si de un consum mare de munca, necesitnd o forta de munca numeroasa.

Acestui sistem , bazat pe investitii substantiale, regasite n cheltuieli de productie la hectar , ele nregistrnd un nivel ridicat, pe utilizarea substantelor chimice, pentru fertilizarea si combaterea bolilor si a daunatorilor, si o altor mari consumuri intermediare, i se contrapune, mai mult n teorie, dar si, ntr-o anumita masura, si n practica, sistemul care recurge la o agricultura ecologica . Un sistem de productie din care rezulta produse ecologice se caracterizeaza prin limitarea sau, chiar, renuntarea la utilizarea substantelor chimice, elementele nutritive fiind asigurate prin mijloace conventionale (93). Fertilizarea se face cu ngrasaminte organice sub forma gunoiului de grajd, a compostului, a ngrasamintelor verzi etc. n legatura cu acest sistem exista discutii referitoare la
18

viabilitatea sa pe suprafete mari. Mai mult, productiile la hectar fiind mai mici dect n cazul sistemului intensiv, apare problema nivelului preturilor la care se vnd produsele ecologice. a2 Sistemul semiintensiv caracterizat printr-o alocare semnificativa de capital, fara a se atinge nivelul existent n cazul celui intensiv. Practicarea lui reprezinta o etapa intermediara n trecerea spre o agricultura intensiva, eforturile investitionale fiind n crestere. a3 Sistemul extensiv caruia i este specific faptul ca productia totala obtinuta este, n primul rnd, efectul suprafetei cultivate. Capitalul investit este redus, iar productia la hectar este relativ mica . Intervine si un consum ridicat de munca manuala. Investitiile fiind reduse, ameliorarea muncii este insesizabila. b) Dupa numarul de culturi se diferentiaza: b1 Sistemul bazat pe monocultura, care se organizeaza n domeniul unor ramuri(viticultura, pomicultura) ce prezinta anumite caracteristici: durata mare de exploatare a plantatiilor, folosirea eficienta a unor categorii de teren improprii altor culturi etc. Prin mbinarea speciilor si a soiurilor se asigura o prelungire a perioadei de folosire a fortei de munca. n cazul existentei unor alocari de factori si, n general, al aplicarii unor tehnologii moderne se obtin productii ridicate, monocultura n cazul ramurilor amintite nu are nimic comun cu cea, eventual, ntlnita, n situatia, de exemplu, a cerealelor. b1 Sistemul bazat pe policultura, acesta fiind mai raspndit dect precedentul, ntlnindu-se n special, n cultura mare si n legumicultura. Este cerut de conditii diferite, rol preponderent avnd organizarea asolamentului si a rotatiei culturilor, dar intervin si alti factori care influenteaza diversificarea structurii acestora, ca parte a sistemului de productie n cultura plantelor. Adoptarea unui asemenea system tine si de atitudinea fata de asolament si, n mod implicit, de masura n care se asigura, pe cale artificiala sporirea cantitatii de

19

substante fertilizante din sol (administrarea de ngrasaminte chimice si, mai ales, naturale). n cazul n care se opteaza pentru mai multe culturi este necesar sa se realizeze, potrivit unor cerinte variate, o proportionare optima a lor (structura optima a culturilor) C. Dupa modul de asigurare si de actionare a unor factori de productie pot fi identificate: C1. Sisteme de productie practicate n cmp deschis, ele fiind supuse influentei directe a unor factori naturali de productie (precipitatii, temperatura etc.). Sunt cele mai raspndite. Pot fi ntlnite si n varianta irigata, apa asigurndu -se, deci, pe cale artificiala. Este necesara corectarea, prin masuri adecvate, a influentei negative a unor factori naturali (seceta, fertilitate naturala scazuta, aciditate ridicata a solului etc.). C2. Sisteme de productie dezvoltate n mediul artificial, adica prin asigurarea factorilor de productie si dirijarea lor sub un control riguros . Este cazul sistemelor de productie practicate n serele de tip industrial. Este cunoscut rolul lor n ceea ce priveste asigurarea legumelor n extrasezon, apar, nsa, factori limitativi ai dezvoltarii cum ar fi: consumul de energie si asigurarea avantajului competitiv n raport cu legumele importate din alte tari. 4. Structura optima a culturilor Structura culturilor, n calitate de subsistem baza al sistemului de productie n cultura plantelor, este redata prin felul acestora si prin ponderea fiecaruia n suprafata cultivata. Ca si sistemul n ansamblul sau , structura culturilor , care are un rol foarte important n modul de manifestare a acestuia si n ceea ce priveste rezultatele pe care le genereaza, este influentata de factori naturali, economici, tehnici si tehnologici etc. Tinnd seama de acest rol este necesar sa se aleaga si sa se proportioneze optim diferitele culturi care intra n structura si, implicit, n sistemul de productie. O structura optima a culturilor trebuie sa satisfaca n relatie de simultaneitate mai multe cerinte: sa ofere produse care, sub aspect cantitativ si calitativ, sa raspunda cererii, sa puna n valoare si sa protejeze conditiile naturale si alti
20

factori de productie, sa permita organizarea asolamentului si a rotatiei si sa asigure un profit maxim posibil pentru ntreprinzator. Ca urmare, optiunea pentru o structura sau alta a culturilor este un proces complex, care se cere a fi fundamentat lund n considerare cunostinte att din domeniul tehnic, ct si din cel economic si metode adecvate. n alegerea unei structuri optime a culturilor se porneste de la conditiile de sol si clima care caracterizeaza unitatea agricola, urmarindu-se pe de o parte, punerea lor n valoare, iar pe de alta parte satisfacerea cerintelor plantelor fata de acesti factori, ceea ce influenteaza nivelul productiei obtinute. Se apreciaza, pe buna dreptate, ca aceste conditii se manifesta ca restrictii majore, care limiteaza de o maniera aproape definitiva alegerea structurii. Cu rol restrictiv intervine si piata produselor respective. Conditiilor naturale si pietei li se adauga cu o anumita influenta: suprafata detinuta, capitalul, resursele de forta de m unca etc. Concluzii mai mult sau mai putin utile pentru a alege noua structura se desprind din analiza rezultatelor generate de ceea ce sa cultivat n perioada precedenta. Utilitatea lor se regaseste n masura n care se vor mentine conditiile care le-au generat, cum ar fi, de exemplu, nivelul preturilor factorilor de productie si al celor de vnzare ale produselor. Structura optima a culturilor urmeaza sa asigure, asa dupa cum s-a aratat, un profit maxim pentru ntreprinzator. Acest lucru presupune stabilirea profitului posibil de obtinut de la fiecare cultura, care va intra n structura, proces relativ dificil, mai cu seama datorita, s-ar putea spune, imposibilitatii cunoasterii preturilor de vnzare ale produselor, care vor opera n perioada pentru care se alege structura. n demersul de optimizare a structurii culturilor va trebui sa se raspunda, deci, la ntrebari de felul: Ce sa se cultive ? Ct din fiecare cultura ? Cu ce cheltuieli si ce profit se va obtine ? Tinnd seama de aceste ntrebari si de faptul ca exista mai multe posibilitati de combinare a culturilor, fundamentarea deciziei referitoare la noua structura a culturilor presupune
21

recurgerea la diferite metode, cum ar fi: metoda variantelor, metoda planning si metoda programarii liniare . Metoda variantelor consta n elaborarea (construirea ) mai multor variante de structura prin modificarea ponderei detinute de diferitele culturi si/sau prin excluderea unora dintre ele si introducerea altora. Aceste modificari se fac pe baza unor rationamente, lund permanent n considerare criteriul de optimizat si diferitele cerinte de ordin natural, tehnic, tehnologic etc. Pentru fiecare varianta se calculeaza rezultatele de productie si economice pe care le genereaza, atentia fiind ndreptata spre profitul posibil de obtinut si se urmareste ncadrarea n resursele utilizabile . Se alege varianta cea mai convenabila.

Metoda planning este mai riguroasa dect precedenta si are ca premisa inventarierea culturilor posibile de practicat evidentiindu-se profitul scontat, si a factorilor de productie disponibili care pot sa devina, la un moment dat, limitativi. Metoda, asa cum este ea prezentata n literatura de specialitate, asigura ierarhizarea culturilor n functie de eficienta lor economica (profitul pe unitatea tehnica de productie, adica hectarul) acordnd prioritate n structura acelora dintre ele care asigura profitul cel mai mare si se cauta, apoi, sporirea acestuia prin substituiri ntre culturi. Totodata, metoda are cteva idei de baza (15): ponderea pe care o poate lua o cultura este limitata de factorul cel mai rar sau de restrictia cea mai severa; n structura trebuie introdusa cu prioritate cultura care valorifica cel mai bine factorul cel mai limitativ; cnd cultura cea mai importanta a fost crescuta pna la dimensiunea maxima permisa prin restrictii, trebuie sa se procedeze la fel pentru cea de interes imediat urmator; cnd un factor se epuizeaza, el devine, la rndul sau, limitativ si determina o noua ordine de clasament a culturilor .
22

Metoda programarii liniare permite, prin utilizarea unui model matematic corespunzator, obtinerea, din multitudinea de solutii posibile, a celei optime. Functia obiectiv a modelului o va constitui maximizarea profitului, iar variabilele vor reprezenta diferitele culturi posibile de practicat n conditiile existente si potrivit diferitelor cerinte amintite mai nainte.

23