www.referat.

ro

Cruciada a IV-a
Terziu Petru Anul I
Evenimentele din preziua cruciadei a patra se rezuma la cucerirea Jaffei de catre Malik alAdil( septembrie 1197) si la alegerea lui Amaury de Lusignan, regele Ciprului, si ca rege al Ierusalimului, fapt care a intarit temporar fortele cruciate si a dus la recucerirea Beyrutului(octombrie 1197). Pentru a rezista mai bine atacurilor care se pregateau, fortele eyubide se regrupara din nou sub Malik al-Adil. In acelasi timp insa, baronii luptau pentru a obtine o independenta cat mai larga fata de puterea monarhica. In acest timp, la sfarsitul secolului al XII-lea si inceputul secolului al XIII-lea, in apusul Europei se gaseau numerosi feudali si mai ales cavaleri, care erau lipsiti de mijloacele materiale necesare pentru a-si duce existenta lor de huzur si desfranare. Bande de cavaleri-talhari erau gata sa jefuiasca pe proprii lor concetateni, orasele erau caravanele negustorilor. Ideea unei noi cruciade parea sa-i atraga. Despre cruciada vorbea Papa Inocentiu al III-lea, chiar de la inceputul pontificatului sau. El porni o actiune staruitoare pentru cucerirea Ierusalimului: acesta era unul dintre punctele programatice ale politicii sale, avand drept scop unirea religioasa intre Apus si Rasarit, sub conducerea curiei papale. Propaganda pentru cruciada intarea influienta papilor si ridica importanta bisericii pe plan ideologic. Politica de unire religoasa a bisericii catolice cu cea ortodoxa, greaca, in stransa impletire cu idea de cruciada si de dominatie pontificala, va dainui de-a lungul intregului secol al XIII-lea si chiar si mai tarziu. Inca in 1199, Inocentiu alII-lea insarcinase pe patriarhul din Ierusalim sa intocmeasca un memoriu asupra situatiei din rasarit. Campania pentru cruciada continuase, astfel ca in anul 1201 au inceput sa se adune din nou grupe de cruciati. Predica pentru cruciada a fost facuta metodic in intreg apusul Europei. La inceput nu raspunsesera decat cavalerii, mai ales cei italieni si fravcezi. Mai tarziu s-au adunat si un numar destul de mic de pelerini, din randul maselor exploatate. Nu era o cruciada populara, a maselor, desi de aceasta data se alaturasera cruciadei si oameni pe care saracia ii impingea sa-si caute un rost pe aceasta cale absurda si barbara. Cruciada a patra a fost, in primul rand, o miscare a baronilor si cavalerilor. Printre figurile de frunte se remarca Balduin, conte de Flandra, Ludovic de Blois, Geoffroi de Villehardouin, care avea sa fie cronicarul cruciadei, si altii. Cruciada a patra, asa cum s-a desfasurat ea, scoate mai bine in relief adevaratele scopuri urmarite de cruciati. Astfel, la inceput, baronii intentionau sa atace Egiptul, detinator al Ierusalimului si, mai ales, cheie a unitatii politice realizata de eyibizi. Cruciatii s-au adresat atunci Venetiei, cerandu-i sa le puna la dispozitie vasele necesare. Ei nu aveau nici bani si nici flota cu care sa ajunga la marile porturi ale Nilului, Alexandria sau Damietta. Baronii spuneau limpede: Noi nu vrem sa plecam in tara Siriei pentru ca nu putem face nimic acolo, suntem insa hotarati sa ne ducem la Cairo sau la Alexandria.

Pentru a realiza aceasta dorinta a lor, ei s-au adresat Venetiei. Venetienii aveau insa relatii bune cu Egiptul, care le inlesnea comertul in Imperiul eyubid. Pe atunci, doge al Venetiei era Enrico Damdalo, care isi facea socoteala ca ar putea sa faca dintr-o nerozie purtand haina cuicii o operatie comerciala. Enrico Dandalo a fost cel mai de seama doge al Venetiei. Pe atunci avea 90 de ani, era aproape orb, dar era dotat cu o mare abilitate diplomatica, cu multa energie si hotarare. El a consimtit sa-i transporte pe cruciati cu vasele si le ceru pentru acesta o suma enorma:85000 de marci de argint. Cruciatii pornira indata, dar cand se adunara la Venetia constatara ca nici vorba nu putea sa fie sa adune acea suma. Dandolo, care in realitate dorea sa-i indeparteze de Egipt, cu care Venetia intretinea relatii comerciale, le ceru sa cucereasca pentru venetieni, in contul transportului, orasul Zara de pe coasta dalmatina, important centru commercial aflat pe malul opus al Adriaticei. Orasul apartinea regelui Ungariei. Cu toate interventiile papii, cu toata opozitia cruciatilor de rand,care nu erau de acord cu acest atac, fara sens pentru ei, orasul a fost cucerit si dat venetienilor in noiembrie 1202.Cruciada pornea astfel pe un nou fagas: ea continua pe cu totul alte meleaguri dacat cele stabilite la inceput. Dandolo propuse apoi cruciatilor sa porneasca intr-o expeditie spre Constantinopol, indreptandu-i definitiv de la planurile lor initiale.In 1195, basileul Isac al II-lea Anghel al Bizantului fusese detronat. Fiul sau Alexie cauta ajutoare in Apus pentru reinscaunarea tatalui sau. Alexie se adresa si cruciatilor, fagaduindu-le o recompense uriasa. Sfatuiti si de Dandolo, impinsi si de lacomia lor de nesaturat, nobilii cruciati se indreptara spre Bizant. Interesele comerciale ale Venetiei corespundeau in buna masura cu interesele de cotropire ale cruciatilor. Asa se face ca in iunie-iulie 1203, cruciatii se indreptau pe vase venetiene, spre Constantinopol. Aici ei izbutira sa-l repuna pe tron pe Isac al Ii-lea Anghel. Feudalii cruciati priveau cu lacomie turlele aurite, bogatiile acestui oras pe care inaintasii lor doreau inca din vremea primei cruciade sa-l cucereasca pentru a-l prada. Ei asteptau cu nerabdare sumele fagaduite de Alexie. Dar basileul incerca zadarnic sa le adune. Populatia Constantinopolului nu numai ca a refuzat sa plateasca impozitele cerute pentru completarea sumei, dar s-a si rasculat impotriva imparatului. Cruciatii parca atata asteptau. La 12-13 aprilie 1204 ei luara orasul cu asalt. Villehardouin scria atunci ca o prada atat de bogata n-a mai fost luata niciodata. Orasul a fost distrus cu salbaticie, cartierele au fost incendiate. Opere de arta antica si bizantina au fost nimicite. Statuile de bronz au fost topite si transformate in monede. Un martor ocular noteaza in Letopisetul de la Novgorod grozavia distrugerilor si salbaticia cruciatilor in goana lor turbata dupa aur si argint. Dar prada intra tot in mana marilor feudali , de aceea nu e de mirare ca impotriva lor s-au ridicat si pelerinii si cavalerii saraci, cerandu-si si ei partea. De altfel, acest fenomen s-a repetat in decursul tuturor cruciadelor. Cruciatii au renuntat definitiv la planul lor initial de a porni impotriva Egiptului si, cotropind teritoriile fostului Imperiu Bizantin, intemeiara un stat al lor in regiunile balcanice, stat care s-a numit Imperiul Latin de Rasarit. Aceasta cruciada a starnit un ecou puternic in Siria. Sultanul Malik al-Adil, auzind de cruciada, trimise o solie la dogele Dandolo. Venetienii primeau noi privilegii comerciale si un al doilea cartier in Alexandria, ca urmare a ajtorului dat prin indepartarea expeditiei de la atacul planuit asupra Egiptului.

Contemporanii si istoricii de mai tarziu au numit cucerirea Constantinopolului un adevarat act de brigandaj. Prin cruciada a patra se dadea o lovitura foarte grea Bizantului, caci restaurarea de la 1261 nu va crea decat un imperiu destul de slab, care sta gata sa se prabuseasca si care s-a mentinut cu greutate pana la 1453. Imperiul Latin de Rasarit care a fost creat era si el cu totul lipsit de vitalitate. Forma politica pe care a luat-o i-a vadit limpede slabiciunea: el s-a impartit intr-o serie de statulete feudale, dintre care mai insemnate erau imperiul propriu-zis, cu capitala la Constantinopol, un mic statulet in Tracia, condus de un imparat, Balduin de Flandra, ales dintre conducatorii cruciati si care nu avea nici o autoritate; regatul Salonicului, cu dinastia Montferrat, nu era decat un mic principat in Macedonia maritima; mai erau si ducatul Atenei si Principatul Ahaiei, in Pelopones; s-au mai construit, cu acest prilej, senioriile venetiene in Arhipelag si numeroase feude impartite baronilor cruciati; pe langa toate acestea trebuie amintite si cele doua state destul de puternice pe care grecii au reusit sa le constituie la Niceea si Epir. Fara a aduce vreun ajutor cruciatilor din Siria, cruciatii din Romania s-au vazut siliti sa se ocupe de propria lor aparare si sa ceara neincetat ajutorul Occidentului. Toate ajutoarele care porneau din Apus se porneau acum in Imperiul Latin de Rasarit, in detrimental coloniilor cruciate din Siria. Toate trupele care se opreau aici insemnau mai putini aparatori pentru Antiochia, Tyr, Acra, Tripoli. Cruciada a patra va atrage, tocmai prin defectele ei, esecul final al cruciadelor. In schimb s-a intarit idea de acaparare de teritorii, de feude. Achizitii teritoriale au facut baronii, cavalerii si negustorii venetieni; acestia din urma au acaparat intinderi vaste atunci cand au incheiat un nou accord intre ei si imbecilii care au fost inselati fara mila si care impreuna cu principii lor neciopliti nu au fost decat o unealta in mainile acestor negustori. Venetienii au obtinut dreptul asupra a trei optimi din fostul Imperiu Bizantin. Au capatat o parte din Constantinipol, insulele Ionice, Ciclade, Sporade, sud-vestul Peloponesului, Galipoli, cateva tinuturi din Albania si, mai tarziu, au pus stapanire si pe insula Creta. Acesta a fost rezultatul afacerii incheiate la 1202, Venetienii se dovedeau buni negustori. In schimb, feudalii cruciati, in lacomia lor vesnic nesatula, nu-si vedeau interesele decat de azi pe maine. Cruciatii din regatul Acrei, putini la numar, stateau mereu gata de lupta, incordati, pregatiti sa reziste, deoarece erau permanent amenintati sa fie aruncati in mare. Dar numarul lor scadea intruna. Cei mai multi treceau in noul Imperiu. Existenta unui Imperiu in Bizant ii atragea pe cruciatii care se gaseau in necontenite si grele lupte cu trupele turcesti, kurde si arabe, ba chiar si cu crestinii din Siria, revoltati de exploatarea feudalilor cruciati. Chiar in regatul lui Lusignan din Cipru venisera numerosi cruciati plecati in Siria. Lipsit de ajutorul asteptat din partea cruciadei a patra, Amaury, regele Ierusalimului si al Ciprului, se vazu obligat sa duca o politica de pace cu Islamul. El nu indraznea sa ajunga la o ruptura cu musulmanii. Amaury ii tinea in frau pe pelerinii nerabdatori, iar Malik al-Adil isi astupa urechile la indemnurile razboinice ale emirilor, pentru a nu atrage alte forte apusene impotriva sa. In principatul Antiochiei si comitatul Tripoli nimeni nu se gandea la un asalt impotriva musulmanilor. Toti erau ocupati ce micile lor lupte feudale interne, purtate pentru interese marunte.

Cucerirea Constantinopolului si crearea Imperiului Latin, a dat,de la inceput, oarecare sperante lui Amaury. El isi daduse seama apoi ca nutrea nadejdi zadarnice. Noul imperiu se afla el insusi intr-o situatie destul de precara si avea nevoie de ajutoare. In aprilie 1205, Amaury muri. Regatul de la Acra pierdea un abil conducator. Dupa moartea lui, cele doua regate se separara din nou: in regatul Ciprului s-a incoronat Hugues I, iar regenta regatului Acrei a fost incredintata lui Jean dIbelin. El a fost regent intre 1205 si 1210, in timpul minoratului nepoatei sale Maria, fiica reginei Isabela. In vremea regentei lui continua politica de pace cu Malik al-Adil. Pacea nu a fost intrerupta decat temporar de incercarile contelui de Tripoli si ale ospitalierilor de a cuceri Homs(1206-1207 si 1208-1209). Sultanul s-a aratat atunci cu fortele sale inaintea Acrei. Trimisii lui Jean dIbelin ii explicara ca regentul nu avea nici un amestec cu incercarile de a intrerupe pacea si linistea. Iar sultanul Malik al-Adil care dorea si el pacea, dupa ce a facut o demonstratie a fortelor sale, s-a intors la Homs care fusese depresurat de musulmanii din Alep. Esecul final al cruciadei a fost urmarea triumfului particularismului European in detrimental fortelor universaliste , in primul rand al papalitatii. Evolutia lenta a societatii europene spre formula statului national, manifestata tot mai evident incepand din secolul al XIV-lea, cu cortegiul de conflicte nationale care a insotit istoria continentului pana la autoanihilarea sa, a subminat actiunea comuna a crestinatatii lumea apuseana catolica in spatiile civilizatiilor mediteraneene rivale sau antagonice, Bizantul si Islamul.