Sunteți pe pagina 1din 20

I. Etimologie definiţii şi delimitări conceptuale

Una dintre cele mai vechi discipline umaniste, ale cărei contururi coboară cu peste 2000 de ani în urmă, Etica , în sensul clasic, este ştiinţa ethosului-ştiinţa axată pe cercetarea unui fenomen deosebit de complex şi înalt semnificativ pentru existenţa umană: Morala. De altfel, Aristotel se pare că a fost primul gânditor care a folosit termenul etică în înţelesul de ştiinţă a moralei. Lucrarea sa Etica Nicomahică este un adevărat manual de etică, acesta fiind considerat de către Stagirit a fi domeniu al cunoaşterii practice, iar morala, înţelepciune şi deprindere practică manifestate în comportament.

Limba română a consacrat termenii amintiţi, etica fiind o ştiinţă şi ramură a filozofiei, iar morala constituind obiectul ei de studiu.

Morala reprezintă teoria etică. Corpusul ei integrează valori şi prescripţii admise într- un cadru social-istoric determinat.

Până la cristalizarea ei în teorie etică, deci până la morală -acceptată prin raţiune- schimbarea la nivel de individ şi societate poartă însemnele: modei, dreptului şi ale moravurilor, suportând sancţionarea prin ridicol, corecţia prin instituţionalizare şi controlul opiniei publice.

Morala este teorie ştiinţifică şi artă, totodată, de îndrumare a conduitei. Ea înseamnă şi efort de conformare la norme, dar şi îndemn de a le urma. Morala este concepţia, care, ca aplicare practică constituie moralitatea. Derivată din latinul moralitas, moralitatea semnifică morala în act. Ea se leagă, predilect, de idea de bine, într-o vreme ( sec. IV e.n) moralitatea identificându-se cu “ bunele moravuri“. Deci este valoare morală, conformitatea la idealul moral. În accepţie extinsă, moralitatea exprimă caracterul, valoarea din punctul de vedere al binelui şi răului, de identificat la nivelul persoanelor, judecăţilor, actelor.

Deontologia este teoria îndatorărilor, deci a obligaţiilor conştientizate, interiorizate, asumate, în temeiul cărora omul se poate manifesta.

Cuvântul deontologie desemnează reguli, datorii, obligaţii, ceea ce trebuie făcut. Etimologic, este un termen foarte apropiat celor de morală, etică.

Deontologia reprezintă o ştiinţă a moralei, una dintre diviziunile eticii, care studiază drepturile, îndatoririle şi etaloanele de acţiune, de apreciere, şi comportare într-un domeniu al vieţii social-utile. În evoluţia istorică a eticii, preocupările deontologice cu reflexia centraşă pe conştientiyare şi responsabilizare s-au impus mai ales, odată cu societatea modernă. Aceasta a însemnat şi o agresare a principiilor universaliste ale eticii referitoare la reprezentarea unei lumi stabile, ordonate şi armonioase. Asemenea schimbării reliefate de către Max Weber au determinat o mai mare atenţie în privinţa adaptării omului la realitatea modernă cu pluralismul sistemelor de evaluări şi de imagini asupra lumii, cu paradoxurile precum cel al emancipării: tehnologia care pe de o parte eliberează prin instrumentalizarea lucrurilor, pe de altă parte este obstacol în faţa eliberării prin alienarea ce o provoacă la

4

nivelul umanului, respective aducerea sentimentului confuz al atingerii integrităţii, libertăţii persoanei. De-ar fi să ne gândim, de exemplu la efectele informatizării societăţii, pe lângă multe binefaceri prezenţa dominantă a calculatorului în viaţa omului contemporan atrage şi riscul limitării în dezvoltarea inteligenţei naturale, riscul unei deprofesionalizări-omul este în mare măsură un manipulator, un operator, cu calculatorul care devine el expert. De unde, manifestarea unei sensibilităţi sporite în planul vieţii morale şi a unei griji pentru reglementarea acesteia. În fapt, şi alte evenimente au marcat semantica termenului etică, orientând către dimensiunea deontological. Cu prisosinţă deontologia se dezvoltă în prezent şi ca rezultat al necesităţii de a reglementa mai ales conduit profesională în temeiul unor exigenţe morale în perspectivă umanistă; expresie a sesizării conflictelor de valori a problemelor ridicate de rezultatele cercetării ştiinţifice, de amploare şi sofisticarea tehnicii şi a tehnologiilor, cu efecte asupra vieţii şi sănătăţii, asupra mediului natura; expresie a înţelegerii problemelor etice apărute prin contacul dintre anumite valori şi constrângerile realităţii economice, juridice, tehnice, a noilor problem privind raporturile omului cu natura.

Etica şi deontologia- ca disciplină de studiu –prezintă o importantă funcţie formativă. Asigură un minimum de cunoştinţe fundamentale, absolut necesare, cu caracter benefic şi util pentru dezvoltarea personalităţii, pentru realizarea de sine în termenii libertăţii şi ai integrării armonioase în mediul natural şi social, ajutand esenţial la luminarea asupra propriului destin prin interiorizarea unor valori şi principii, ale idealului de muncă şi de viaţă, respectiv, la asumarea acestora şi la acţiunea în temeiul lor- factor substantial de progress individual şi social.

Educţia morală constă în activarea pedagogică a normelor, principiilor,valorilor morale specifice unei societăţi istoric determinate în vederea formării deatitudini, sentimente, convingeri, comportamente, deprinderi şi obişnuinţe morale, a trăsăturilor morale de personalitate. Este o activitate sistematic organizată de diferite instituţii sociale, între care şcoala ocupă poziţia cea mai importantă.

În perspectivă pedagogică, educaţia morală reprezintăactivitatea de formare- dezvoltare a conştiinţei morale a personalităţii umane, proiectată şi realizată la nivelteoretic şi nivel practic.

Formarea- dezvoltarea conştiinţei morale la nivel “ideologic” angajează “teoria morală”, bazatăpe norme proiectate şi realizate în toate ciclurile vieţii, în modspecial în plan cognitiv, dar şi în plan afectiv şi volitiv.

Formarea- dezvoltarea conştiiţei morale la nivel “psiho-social” angajează “practica morală”, bazată pe acţiuni proiectate şi realizate în toate ciclurile vieţii, integrate în mod special în plan atitudinal.

Conţinutul moralei se concretizează în idealul moral, valorile, normele şi regulile morale. Toate aceste component constituie structura sistemului moral.

5

I.1. Rolul și funcţiile eticii în societate

Scopul demersurilor etice îl reprezintă moralitatea. Misiunea eticii este nu numai de a expune aspectele teoretice ale moralei, ci şi de a constitui un ghid practic, real, în îndrumarea şi ameliorarea vieţii morale a societăţii. Rolul eticii este să ajute oamenii şi instituţiile să decidă ce este mai bine să facă, pe ce criterii să aleagă şi care le sunt motivaţiile morale în acţiunile lor. Unii consideră că etica, ca ştiinţă, nu are utilitate deoarece aceasta are un caracter normativ vizând conduita oamenilor, neputându-i influenţa, în mod real la un comportament real. Cunoscutul filozof pesimist Schopenhauer, considera că nu poţi deveni un om moral prin simpla cunoaştere a moralei, după cum nu poţi fi un artist doar prin cunoaşterea esteticii, sau poet prin însuşirea poeziilor. Pentru a arăta că determinarea voinţei nu depinde numai de cunoaştere, el ne spune: Velle non discitur” (a voi nu se învaţă). Noi credem că etica nu-l face pe om mai bun, îl poate ajuta, cu siguranţă, să se ferească de răul pe care îl poate face altora sau sieşi. În general, etica urmăreşte a găsi adevărul, a stabili izvoarele moralei, a expune faptele morale, a analiza simţul etic şi conştiinţa morală, a contura idealul moral, a separa binele de rău, etc. Etica este în căutarea suportului raţional a unei poziţii faţă de alta, caută evidenţe obiective în legătură cu felul în care ar trebui să trăim, ce înseamnă o viaţă cu sens, cum trebuie să-i tratăm pe semeni. Acceptarea drepturilor omului ca aspect esenţial al dezvoltării morale, politice şi al prosperităţii personale şi comunitare nu reprezintă un consens general între teoreticieni. Marxiştii de exemplu, le atacă din perspectiva relativistă şi a progresului social. Insistă mai degrabă pe cele pozitive (dreptul la muncă, la concediu de odihnă plătit) şi operează cu alte categorii de drepturi universale, după principiul dependenţei drepturilor de dezvoltare a relaţiilor de producţie şi abolirea proprietăţii private (lichidarea exploatării şi a inegalităţii dintre oameni). Obiecţia frecventă împotriva cadrului normativ centrat pe drepturile persoanei se referă la faptul că accentuează egoismul şi lipsa de responsabilitate faţă de alţii. Cu alte cuvinte, se poate presupune că individualismul promovat de liberalism este neetic. Dar o astfel de obiecţie nu se poate susţine. Este greşit să consideram că individualismul liberal central pe drepturi este incompatibil cu responsabilitatea odată ce fiecare drept pe care îl are o persoană este limitat de acelaşi drept pentru altă persoana. Libertatea oricui are o singura limită: libertatea altei persoane.

6

I.2. Factorii care influenţează comportamentul etico-deontologic al individului

Dezvoltarea morală a unui individ este în strânsă legătură cu dezvoltarea lui moral- cognitivă. Cele mai cunoscute studii sunt cele ale lui Jean Piajet şi Lawrence Kohlberg care au studiat şi pus în relaţie cele două arii de dezvoltare. Cea mai cunoscută teorie a dezvoltării morale este cea a lui Lawrence Kohlberg care a propus o stadialitate ce explică procesul prin care indivizii abordează dilemele etice. Teoria lui Kohlberg propune o evoluţie a moralităţii în trei stadii: preconvenţional, convenţional şi postconvenţional, fiecare având câte două substadii. Autorul teoriei susţine că aceste stadii sunt ierarhice în natură, că indivizii progresează ireversibil de la nivelul de bază la cel mai înalt şi că ele sunt valabile indiferent de influenţa culturii şi nu sunt tributare vreunei epoci.

L. Kohlberg sintetizează teoria sa astfel: nivelul I este cel al unei persoane preconvenţionale, pentru care regulile şi expectaţiile sociale sunt percepute ca fiind exterioare sinelui. Nivelul II este cel al persoanei concenţionale: sinele se identifică sau interiorizează regulile şi aşteptările celorlalţi, mai ales ale celor ce deţin autoritatea. Nivelul III caracterizează persoana post-convenţională. Acum individul se diferenţiază de reguli şi de aşteptările celorlalţi. Valorile sunt definite în termeni de principii personale.

Un studiu realizat de către Sharie McNamee pe o populaţie de sudenţi din Statele Unite a avut drept concluzie că, în ceea ce priveşte dezvoltarea morală, mediile obţinute de către subiecţi sunt distribuite normal (conform curbei lui Gauss), media fiind în primul substadiu al nivelului II. Această etapă este una a conformităţii, a relaţiilor şi aşteptărilor interpersonale reciproce. Aşteptările altora devin importante pentru individ; preocupările anturajului pot prima asupra propriilor interese. A face ce este bine înseamnă a satisface aşteptările apropiaţilor: individul face ceea ce este bine pentru a obţine aprobarea.

Pentru a întregi fenomenul procesului educativ în ceea ce priveşte formarea personalităţii umane, încă de la începutul existenţei sale, omul beneficieză de prezenţa factorilor educaţionali: familia, şcoala, biserica, instituţiile culturale, mass-media, structuri asociative. Aceşti factori au o influenţă hotărâtoare asupra formării sale profesionale cât şi cea a integrării sociale a individului.

Educaţia este o activitate de lungă durată care debutează din primele zile ale vieţii şi se continuă pe tot parcursul vieţii individului. Ea are ca scop perfecţionarea şi autoperfecţionarea individului, îmbunătăţirea performanţelor sale individuale în toate domeniile de activitate.

Primul factor care influenţează comportamentul individului într-o perspectivă multidirecţională este familia, care are rolul de a-i forma primele conduite sau interiorizarea unor stări de spirit elementare. Carenţele manifestate la acest nivel au o influenţă hotărâtoare într-un mod profund şi de durată asupra comportamentului celor tineri. De cele mai multe ori, aceste carenţe instalate sau „dobândite” în cadrul familial sunt ireversibile.

7

Familia este cea care îl integrează pe copil în civilizaţie mai mult prin latura expresivă şi exemplificativă şi mai puţin prin latura teoretică. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul „extrage” din mediul apropiat, familial, primele impresii, formându-şi conduite prin imitare şi contagiune directă. Copiii vor acţiona şi vor crede la fel ca părinţii lor, imitând comportamentele acestora. Astfel, considerăm că existenţa unei educaţii familiale privind aspectul material şi spiritual ar fi modalitatea care ar rezolva cu succes neajunsurile sociale privind aspectul conduitelor profesionale şi sociale.

Educaţia realizată în familie, de părinţi, poate fi suplinită, în primii ani de viaţă (până la 7 ani), de anumite instituţii la care parinţii pot apela – creşe, grădiniţe. Încă de la această vârstă se iniţiază copii privind comportamentul faţă de părinţi, fraţi, cei cu care intră în contact. „A educa înseamnă a cultiva curăţenia sufletească şi buna cuviinţă a copiilor şi tinerilor, a-l creşte pe copil moral şi în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa”.

De asemenea, şcoala, este un factor important al educaţiei sistematice şi continue. În cadrul şcolii, educaţia se realizează sub forme diverse, prin activităţi individuale şi în comun, elevii învăţând anumite conduite unii de la alţii, acest aspect fiind controlat de formatori (educator, învăţător, profesor).

Conţinuturile procesului instructive educativ care se transmite în şcoală sunt selectate după criterii psiho-pedagogice, activităţile didactice se concep respectând principiile didactice, se utilizează cele mai adecvate şi pertinente metode de predare- învăţare, cunoştinţele specifice, atitudinile şi conduitele trebuie să fie corect evaluate şi apreciate. Cei care se preocupă de realizarea proceselor formative sunt cadre specializate ce deţin, pe lângă competenţe profesionale, academice şi pe cele de ordin psihologic, pedagogic şi metodic.

Biserica, pe lângă transmiterea stimulilor religioşi se preocupă direct şi de aspectele comportamentale. Odată cu debutul copilului în şcoală, biserica va contribui la instaurarea unei faze sistematice a educaţiei din perspectiva valorilor morale. Educaţia religioasă contribuie cu succes la realizarea educaţiei integrale, astfel, educaţia în perspectiva valorilor religioase formează persoane deschise ce se manifestă generos prin iubire, dăruire şi înţelegerea aproapelui. În acelaşi timp, educaţia religioasă poate deveni un prilej de fortificare interioară, de identificare de sine, de descoperire a idealurilor, de reconvertire a persoanei spre lumea valorilor absolute (Cucoş, C., 2000, p.86).

Instituţiile culturale: muzeele, casele memoriale, casele de cultură, devin medii prielnice de transmitere a valorilor, de formare şi reformare a persoanelor în acord cu valorile poliforme, înalte. În cadrul acestor instituţii se pot desfăşura programe care contribuie la formarea tinerilor, educaţiea adulţilor, de petrecere a timpului liber.

continuitatea

experienţelor cognitive şi comportamentale ale persoanelor. Gama mijloacelor oferite de mass-media este deosebit de diversificată – ziare, reviste, radio, televiziune, internet. Dar cum nu întotdeauna mesajul transmis prin mijloacele enumerate sunt autentice, valoroase sau sincere, cel care recepţionează informaţia trebuie să deţină un bagaj informaţional corect şi

Mass-media-

instanţele

mediatice

contribuie

la

amplificarea

şi

8

pertinent, să dea dovadă de simţ critic, de circumspecţie interpretativă, şi de competenţă valorizatoare pentru a selecta ceea ce este benefic faţă de propria persoană şi faţă de cei din jur. Nu tot ce se vehiculează prin mass-media este valabil relevant din punct de vedere valoric.

disciplinare,

profesionale, spirituale sau nu, au ca scop o serie de acţiuni educative la nivelul publicului. Aici sunt incluse asociaţii ale copiilor şi tineretului, societăţi caritabile, organizaţii non- guvernamentale sau alte forme de asociere cu caracter cultural, social, economic, ce au ca sarcini complementare formarea conştiinţei şi conduitei proactive, prosociale şi culturale.

Structuri

asociative,

asociaţiile

informale,

organizate

pe

criterii

Toţi factorii amintiţi, la care se mai pot adăuga şi alţii, nu acţionează izolat ci simultan, corelat, prin împletirea funcţiilor lor. Este necesar ca între aceste instituţii să se instaleze relaţii de complementaritate şi coerenţă acţională şi nu raporturi de concurenţă şi inconsecvenţă valorică.

9

II. Etica profesională

Etica profesională este o disciplină reflexivă şi critică. Ea se află la intersecţia filosofiei moralei cu eticile particulare ale diferitelor categorii de profesii. Problema centrală a introducerii eticii în profesii, deşi există deja legi, se datorează faptului că legea acţionează de obicei după ce s-a produs încălcarea ei. Practicile etice sunt de graniţă şi se presupune că ar trebui să acţioneze preventiv.

Domeniu al Eticii, morala profesională vizeazeză ansamblul ideilor şi sentimentelor, al convingerilor, atitudinilor şi deprinderilor, al valorilor, normelor şi idealurilor care privesc relaţiile dintre indivizi cu o ocupaţie creatoare comună, conştiinţa valorizatoare a propriei profesiuni în raport cu altele.

Orice profesie este o relaţie între profesionist şi client. Profesioniştilor li se cere să facă ceea ce este normal şi plătit ca atare de către client (direct sau indirect), adică să-şi facă datoria. Profesioniştii îşi urmăresc propriul succes (veniturile şi prestigiul profesional). Orientarea pe succes este una de tip utilitarist.

Noţiunea de etică profesională este utilizată de cele mai multe ori pentru desemnarea unui cod moral al unor oameni ce aparţin unei profesii anumite, spre exemplu „Jurămîntul lui Hippocrate", „Codul onoarei judecătorului", „Codul etic al notarului" etc.

Etica profesională este determinată de particularităţile specifice ale unor profesii, de interesele corporative, de cultura profesională etc. Oamenii ce îndeplinesc funcţii profesionale similare sau identice îşi elaborează tradiţii specifice şi se asociază în baza unor principii de solidaritate profesională în stare să păstreze reputaţia grupului profesional dat.

Etica profesională este compusă din diverse norme de conduită şi de anumite coduri deontologice. Termenul de „normă" are ca sinonime model, standard, regulă, lege. Norma de reglementare se caracterizează prin:

• faptul că este emisă de cineva, îşi are sursa în voinţa unei autorităţi normative;

• se adresează unor agenţi numiţi subiecţii normei; pentru a-şi face cunoscută

voinţa de către subiect, autoritatea promulgă norme, iar pentru a-şi face efectivă voinţa,

autoritatea adaugă o sancţiune sau o ameninţare cu pedeapsa.

Norma se poate impune în societate ca obicei care poate să influienţeze conduita oamenilor, exercitând o adevărată presiune normativă prin măsurile luate de o colectivitate faţă de membrii care nu se conformează obiceiurilor.

În cadrul fiecărei profesii există probleme specifice de morală, dar etica profesională are importanţă, în primul rînd, pentru profesiile în care obiectul principal este omul. Astfel distingem etica pedagogului, etica medicului, etica judecătorului etc.

10

Etica pedagogică îl obligă pe pedagog să respecte personalitatea elevului şi să manifeste faţă de acesta o exigenţă respectivă; să menţină propria reputaţie şi reputaţia colegilor săi; să se îngrijească de credibilitatea morală a societăţii faţă de învăţător.

Etica psihologului este determinată de specificul profesiei de psiholog, care se referă la confidenţa informaţiei avută de la client, cât şi faptul ca să nu-1 facă dependent de serviciile psihologului, ci să-1 orienteze spre identificarea soluţiilor de sine stătător.

Etica istoricului îl obligă pe istoric să scrie doar adevărul despre cele identificate, să prezinte informaţia corect şi nu în dependenţă de circumstanţe sau la comanda guvernării statale.

Etica tehnologiilor informaţionale indică asupra faptului că inginerii, savanţii şi tehnicienii prin rezultatele activităţii sale determină calitatea şi condiţiile vieţii oamenilor în societatea informaţională. Totodată, tehnicienii sunt obligaţi de a nu perturba activitatea altor utilizatori ai reţelei informaţionale cât şi de a prevedea consecinţele sociale ale programelor/sistemelor elaborate.

Etica asistentului social cere să fie acordate servicii sociale lanevoile solicitanţilor şi intervenţia asupra tuturor aspectelor problemei de rezolvat, cu responsabilitate, în beneficiul persoanelor deservite.

Etica medicală cere să fie întreprins totul pentru a ocroti şi salva viaţa pacientului indiferent de dificultăţi; să fie păstrat principiul confidenţialităţiia tot ceea ce pacientul îi spune medicului în cabinetul deconsultaţii; în nici un caz medicul nu trebuie să contribuie la moarteapacientului etc.

II.1. Conceptele centrale în etica profesională

autonomia,

bunăstarea generală,

paternalismul,

drepturi şi acţiune dreaptă.

1. Autonomia

Autonomia semnifică posibilitatea de a alege cursul pe care dorim să îl ia acţiunile noastre, în baza faptului că avem discernământ, ne cunoaştem interesele şi ştim care ne este binele propriu. Autonomia personală este un concept de bază în privinţa deciziilor de natură etică. Uneori termenul folosit în locul celui de autonomie este cel de autoguvernare.

Etimologic cuvântul autonomie înseamnă capacitatea de a fi propriul legiuitor ( în greacă "nomos" înseamnă lege). Acceptarea autonomiei trebuie să aibă caracter universal: o recunoaştem tuturor persoanelor. Intervenţia nepermisă a cuiva în planurile noastre de viaţă

11

ne afectează ca oameni fiindcă ne lezează autonomia. Din acest motiv, regimurile totalitare sau autoritare, formele de discriminare pe bază de sex, de rasă, de etnie, creează grupuri de excluşi sau de marginalizaţi, tocmai fiindcă, de obicei, nu li se recunoaşte discernământul oamenilor care nu deţin puterea normativă (nu sunt subiecţi ai moralei). Binele lor este conceput în afara voinţei lor.

Autonomia presupune anumite grade de libertate negativă: "să fim eliberaţi de" anumite constrângeri, şi anumite grade de libertate pozitivă: "să fim liberi să" facem anumite lucruri, adică să avem putinţa să exercităm aceste libertăţi. De exemplu, în principiu nimeni nu obligă o persoană să meargă la un anumit loc de muncă, dar este posibil ca acel post să fie singura ofertă viabilă din zona respectivă, iar mutarea în altă zonă să fie aproape imposibilă.

Prin urmare, sintetic, autonomia presupune următoarele:

• Eliberarea sau libertatea faţă de constrângeri. În mod obişnuit suntem

constrânşi de nenumăraţi factori, legea fiind cel mai evident, tot aşa cum o altă limită evidentă o reprezintă şi propriile noastre capacitaţi intelectuale sau fizice. Condiţia să ne păstrăm autonomia este lipsa intervenţiei nelegitime, a amestecului forţat în propria viaţă. Autonomia nu se poate exercita în comunităţi care nu respectă liberul arbitru al fiecărei persoane. În general, autonomia nu se poate exercita în comunităţile în care drepturile omului se opresc la uşa casei, a instituţiei, firmei sau a statului.

• Libertatea de a alege. Trebuie să avem la dispoziţie un minimum de condiţii pentru luarea unei decizii şi mai ales pentru a-i da curs.

• Informaţia şi alegerea în cunoştinţă de cauză. Primii doi factori sunt de ordin

extern (lipsa constrângerilor şi libertatea de a alege) şi nu depind preponderent de noi, de voinţa noastră. De data aceasta, însă, avem de-a face cu factori interni. Pentru a alege în cunoştinţă de cauză avem nevoie de un minimum de informaţii. În acelaşi timp, ceea ce dorim trebuie să fie rezonabil. De exemplu, dacă alegem cariera de funcţionar public, trebuie să ştim care sunt avantajele şi constrângerile şi, să nu ne aşteptăm, de exemplu, la salariul unui funcţionar public german. Pentru ca alegerea să fie deplin rezonabilă (ceea ce este un simplu ideal), există câteva condiţii:

- identificarea obiectivelor valoroase,

- capacitatea de a alege priorităţile,

- capacitatea de a găsi mijloacele pentru atingerea obiectivelor,

- capacitatea de adaptare a priorităţilor,scopurilor şi mijloacelor la schimbările ce se

impun.

Această condiţie a autonomiei poate să fie subminată de lipsa de informaţii, de manipulare, de incapacităţi proprii, de şansele reduse la educaţie pe care le-a avut o persoană, de boală, suferinţă sau chiar de epuizare din cauza suprasolicitării.

12

• Recunoaşterea faptului că orice persoană este valoroasă din punct de vedere

moral. Această condiţie face ca autonomia să capete aspecte etice. Ea reprezintă dimensiunea etică a autonomiei. Recunoaştem celorlalţi oameni aceleaşi drepturi. Prin urmare, trebuie să ne abţinem de la a le leza propria autonomie şi să promovăm, pe cât ne stă în putinţă, exercitarea acesteia. Condiţia de realizarea a unei astfel de atitudini o reprezintă respectul egal pentru fiecare om ca persoană. Astfel, ne atingem cel mai înalt grad al propriei umanităţi: recunoaşterea egalităţii morale, respectul faţă de alţii, acţiunea de a-i trata şi ca scop în sine.

2. Bunăstarea generală (binefacerea)

Bunăstarea generală este un concept legat preponderent de grijă, altruism, compasiune. Profesioniştilor li se cere acest lucru. Există aşteptări moral legitime ca medicii să răspundă şi unor apeluri ale pacienţilor atunci când sunt în afara serviciului, ca un poliţist să răspundă la apeluri de urgenţă în afara orelor de program, ca un manager public sau privat să reacţioneze la cerinţele ivite în afara obligaţiilor sale directe. O astfel de cerinţă apare explicit pentru medici în Jurământul lui Hipocrate. Ideea centrală este aceea de a face bine, a acorda grija potrivită şi de a te abţine de la a face rău.

De exemplu, un poliţist nu trebuie să utilizeze violenţa excesivă, un profesor nu trebuie să descurajeze eforturile elevilor care încearcă să se depăşească, o asistentă medicală nu trebuie să administreze un tratament nepotrivit pacientului avut în grijă, un jurnalist nu trebuie să dezinformeze. Neglijenţa profesională este o parte a maleficienţei.

3. Paternalismul

Termenul paternalism are conotaţii în genere negative. El se aplică preponderent relaţiilor de autoritate şi putere în care supoziţia despre majoritatea oamenilor este aceea că ei nu au suficient discernământ, pot să fie mai degrabă obiect decât subiect al moralei (nu participă la crearea şi negocierea principiilor şi normelor, dar trebuie să se supună acestora). Regimul comunist din România s-a prevalat de acest mod de gândire, restrângând drastic autonomia persoanei şi intervenind dramatic în libertatea de alegere. Partidul era socotit prin excelenţă "factorul conştient", deci el decidea, prin reprezentanţii săi, asupra modului de viaţă dezirabil sau chiar obligatoriu, asupra a ceea ce era interzis sau permis.

Punctul de vedere paternalist susţine ideea că există situaţii în care oamenii au un discernământ mai slab, sunt vulnerabili, lipsiţi de putere, nu au mijloace necesare să-şi urmeze scopurile.

Critica individualismului autonomist survine şi din alte perspective contemporane, în special din cele feministe. Se consideră că etica modernă a luat în considerare ca subiecţi ai moralei doar adulţii sănătoşi şi în putere, omiţând faptul că, o bună parte din viaţă depindem de îngrijirea altora şi de protecţia pe care ei ne-o acordă ca să ne dezvoltăm şi să

13

supravieţuim. Din experienţele autorilor teoriilor morale, a lipsit interesul pentru un tip de practică: cea a îngrijirii copiilor, bătrânilor, a persoanelor aflate în dificultate.

Paternalismul ca problemă intervine frecvent în etica profesională. Un sens tolerabil al acestuia se referă la recunoaşterea autorităţii profesionale. De multe ori acceptarea paternalismului vine din faptul că profesioniştii cu care intrăm în contact nu ne dau informaţii accesibile, ca să putem alege pentru noi înşine (de exemplu, despre propria boală şi alternativele de tratament). Există chiar tentaţia de a "proteja" pacienţii sau clienţii de aflarea adevărului pe motiv că acesta le-ar face rău. Astfel de cazuri sunt, indiferent de bunele lor intenţii, încălcări ale autonomiei. Paternalismul poate să intervină şi sub forma autorităţii normative.

4. Drepturi şi acţiune dreaptă

Condiţia eticii, în acest context, este pluralismul opiniilor despre ceea ce este obligatoriu, permis, interzis, dezirabil, despre drepturi, datorii, excepţii, excluderi, îndreptăţiri.

Problema drepturilor intervine în situaţii profesionale în mod contextual. Însă, indiferent de contexte, există cadre normative acceptate de tipul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. În contextul respectării lor se elaborează şi norme pentru practicarea profesiilor care cuprind drepturile celor afectaţi de ele: drepturile pacienţilor, contribuabililor, clienţilor, elevilor sau ale celor angajaţi în diverse profesii (de exemplu, drepturi sindicale).

Un drept relevă libertatea de acţiune sau libertatea de a nu fi supus anumitor acte. Drepturile au forma negativă (ceea ce nu trebuie să facem) sau pozitivă (ceea ce putem să facem).

Principiile enunţate mai sus intervin în contextul tuturor eticilor profesionale. Ele constituie repere pentru construcţia codurilor etice în sensul principiilor, valorilor şi normelor care se cer respectate în spiritul coerenţei între democraţie şi etica oricărei profesii exercitate într-un regim democratic.

14

III. Educaţia morală

III.1. Conceptul de ”educație morală”

Definiția tradițională a moralei accentuează caracterul său normativ. Potrivit acestei definiții, morala este un model de comportare, o regulă care determină conduita, un comandament care stabilește cum și ce trebuie să fie” [3]

Morala, ca fenomen social, reflectă relațiile ce se stabilesc între oameni, în ipostaza lor de subiecți reali ce se află în interacțiune, într-un context social, delimitat de spațiu și timp. Ea este o forma a conștiintei sociale, care include intr-un tot unitar idealul moral, valorile, normele și regulile morale, prin care se reglementează raporturile omului cu ceilalți oameni, cu societatea și cu sine însuși.

”Morala reflectă întotdeauna acea latură a acțiunii umane în care se întruchipează relațiile omului față de oameni și față de sine însuși, în care se rezolvă contradicțiile dintre oameni, dintre om si societate.” [5] Ea reflectă deci, concomitent atât manifestări ale relațiilor concrete dintre oameni, așa cum se exprimă ele în comportamentul acestora, precum și sensul lor ideal, respectiv cum ar trebui să se realizeze aceste relații.

Educația morală este rezultatul interdependenței didactice dintre determinarea socială, concretizate în exigențele moralei sociale, și autodeterminarea personală, prezentată de factorii interni, subiectivi, antrenați în acest proces.

Specificul educației morale este determinat, de pe o parte, de particularitățile morale, ca fenomen social, care-i confera conținutul, iar pe de altă parte, de condițiile socio-psihologice ce sunt implicate în realizarea ei. Raportarea la societate și raportarea la subiect - acestea sunt cele doua coordonate necesare unei fundamentări pedagogice a educației morale.

Formarea și dezvoltarea conștiinței morale la nivel ”ideologic” angajează ”teoria morală”, bazată pe norme proiectate și realizate în toate ciclurile vieții, în mod special în plan cognitiv, dar și în plan afectiv și volutiv”.[5]

III.2. Componentele conţinutului educaţiei morale

Conţinutul educaţiei morale se concretizează în: idealul moral, valorile, normele şi regulile morale. La un loc toate aceste componente, constituie structura sistemului moral.

15

1. Idealul moral- reprezintă nucleul oricărui sistem moral. Este axa în jurul căreia gravitează

toate celelalte elemente ale sistemului moral. El este considerat ca o imagine a perfecţiunii din punct de vedere moral, care cuprinde, sub forma unui model, chintesenţa morală (de bază) a personalităţii umane. Este o prefigurare a sensului general al comportamentului în funcţie de imperativele sociale. Esenţa idealului moral se manifestă prin valorile, normele sau regulile morale.

2. Valorile morale- reflectă anumite cerinţe şi exigenţe ce se impun comportamentului uman

în virtutea idealului moral. Dintre cele mai semnificative valori morale, le putem enumera pe cele de patriotism, atitudine faţă de democraţie, de muncă, libertate, onestitate, cinste, responsabilitate, eroism, cooperare, modestie. Ele au un caracter polar, fiecărei valori corespunzându-i o antivaloare (necinste, egoism, individualism, nesinceritate, indisciplină). Valorile morale nu se referă la o situaţie concretă, ele prescriind anume exigenţe ce acoperă un câmp larg de situaţii şi manifestări comportamentale.

3. Normele, preceptele şi regulile morale- sunt considerate ca fiind modele sau prototipuri de comportare morală, elaborate de societate sau de o comunitate mai restrânsă şi aplicabile unei situaţii date. Exprimând exigenţele uneia sau mai multor valori, prin intermediul lor, individul îşi exteriorizează atitudinea sa morală în fapte şi acţiuni concrete. Ele sunt acelea care dau substanţă idealului, generând nemijlocit cerinţe de comportare sub forma unor modele de acţiuni. Ele posedă o forţă normativă, ce se asigură prin intermediul unor mecanisme speciale, cum ar fi presiunea opiniei publice, obiceiurile, tradiţiile, blamul, dezaprobarea.

III.3. Obiectivele educaţiei morale

Esența educației morale constă în crearea unui cadru adecvat interiorizării componentelor moralei sociale în structura personalității morale a copilului, elaborarea și stabilizarea pe aceasta bază a profilului moral al acestuia în concordanță cu imperativele societății noastre. în acest sens, scopul fundamental al educației constă în formarea individului ca subiect moral, respectiv, ca subiect care gândește și acționează în spiritul cerințelor și exigențelor moralei sociale, a idealului, a valorilor, normelor si regulilor pe care ea le incubă.

Din scopul educaţiei morale putem desprinde doua deziderate principale: formarea conştiinţei morale şi formarea conduitei morale.

Formarea conştiinţei morale:

Lalande (1968) defineşte conştiinţa morală ca fiind acea proprietate a spiritului de-a afirma judecăţi normative, spontane şi imediate cu privire la valoarea morală a anumitor acte

16

determinate. Când această conştiinţă se aplică actelor viitoare ale agentului, priveşte forma unei „voci" care comandă sau interzice; când se aplică actelor trecute, se induce prin sentiment de bucurie (satisfacţie) sau durere (remuşcare).

Formarea conştiinţei morale implică trei componente:

1. cognitivă- însuşirea normelor şi a valorilor morale;

2. afectivă- adeziunea la norme, reguli, valori;

3. volitivă sau acţională- atitudini faţă de norme, reguli, valori morale.

Această instruire urmăreşte să-l iniţieze şi să-l informeze pe individ, asupra conţinuturilor şi imperativelor moralei sociale, a felului în care el va trebui să se comporte într-o situaţie dată. Ele se prezintă sub forma unor reglementari şi comandamente fundamentale pentru constiinţa morală a personalităţii.

Formarea conduitei morale şi a trăsăturilor morale de caracter

Conduita morală reprezintă o manieră de a ne comporta, în bine sau în rău; presupune acţiunea umană şi reglată de conştiinţa morală, care uneşte organic faptele psihice cu cele de comportament. Conduita morală este criteriul principal de apreciere a valorii morale a fiinţei umane. Conştiinţa morală este expresia culturii morale; trecerea culturii morale subiective la manifestări morale concrete constituie trecerea de la conştiinţă la conduită morală (C.Moise).

Obiectivele educaţiei subsumate formării conduitei morale sunt:

1. formarea deprinderilor morale - componente automatizate ale

conduitei morale prin exerciţiu;

2. formarea obişnuinţelor morale - acestea sunt deprinderi interiorizate, puternic înrădăcinate,

definitorii pentru conduita umană;

3. formarea capacităţii de a săvârşi mari acte morale, care depăşesc nivelul deprinderilor şi

obişnuinţelor.

III.4. Caracteristicile moralei sociale

1. Unitatea structurală: este determinată de categorii, structură şi instanţă critică bine

determinate, fiind o componentă de maximă maturitate a vieţii sociale.

2. Diversitatea

idealurile, sistemul de sancţiuni diferă de la o matrice culturală la alta.

modalităţilor

culturale

de

manifestare:

valorile,

17

normele,

obiceiurile,

3.

Dinamismul: în cadrul aceleiaşi culturi, semnificaţia sau conţinutul unor norme, valori,

comportamente, atitudini se schimbă de la o etapă la alta a evoluţiei.

4. Aderenţa la spaţiul social: este un domeniu prin excelenţă al relaţiilor interumane, un

domeniu al confruntării dintre bine şi rău, ca produse ale aprecierii opiniei publice şi a conştiinţei individuale.

III.5. Căile de constituire a moralei sociale

În istoria comunităţilor umane morala s-a constituit pe baza achiziţiilor culturale dintr-o diversitate de surse ale convieţuirii sociale.

1. Calea imanentă, reprezentată de necesităţile impuse de convieţuirea socială a unor comunităţi distincte (familie, organizaţie, popor etc)

2. Calea transcendentă, reprezentată de necesitatea organizării activităţii de îndeplinire a

poruncilor divine sau de organizare a comunităţii după modelul transcendent.

Modelele istorice ale moralei urmează măsura în care una sau alta dintre cele două căi este preponderentă:

Morala preistorică- a fost preponderent religioasă, slab codificată, bazată mai mult pe cutume, pe intuiţie.

În morala antică, îndeosebi după Socrate, chiar dacă se menţine calea transcendentă, apar primele valori şi norme determinate exclusiv pe calea imanentă, ca rezultat al complexităţii vieţii în cetate, dar şi ca rezultat al dezvoltării mijloacelor culturale de expresie. Apar primele coduri morale închegate: Legile lui Manu, codul lui Hammurapi, Perceptele lui Confucius, Cartea egipteană a morţilor sau Etica lui Nicomah.

Morala medievală- este explicit detaşată de justiţie şi de normele administrative, dar rămâne eminamente religioasă, îndeosebi în perioada europeană a Inchiziţiei. În această perioadă se dezvoltă o componentă specială a moralei, de natură laică: regulile de viaţă ale cavalerului (samurailor, în Japonia).

Cu morala epocii moderne, asistăm la o diferenţiere a sistemelor de morală, în funcţie de evoluţia istorică a diferitelor comunităţi umane, astfel încât, din zorii acestei epoci şi până astăzi, umanitatea este din ce în ce mai plină de inovaţii în materie de moralitate, dar şi de conflicte morale adiacente unor conflicte sociale, naţionale sau regionale. Caracteristica lumii civilizate moderne este aceea a refuzului unei morale oficiale, în favoarea unui pluralism moral, susţinut în jurul unor valori morale majore, cum sunt viaţa, libertatea de conştiinţă, drepturile omului etc.

18

Morala contemporană- este supusă unui demers critic deosebit de fecund (sămânțos), în spaţiul filosofic, sociologic, pedagogic, politologic etc. S-a produs o separare completă a trăirilor morale de celelalte sisteme de trăire a umanului, dar se manifestă tot mai puternice incidenţe ale judecăţilor de valoare morală în domenii ale vieţii sociale de mare anvergură:

politic, economic, juridic, militar, medical, religios, ecologic etc. În spaţii geografice şi culturale tot mai extinse morala se manifestă ca o morală a omului liber, o morală a alegerii, a opţiunii neîngrădite. Drepturile omului sunt tot mai mult integrate ca fundamente ale moralităţii sociale autentice.

19

IV. Etica profesională și educația morală în contextul integrării sociale

Dacă până nu demult (1990), pentru a fi angajat, era important să fii un bun specialist, astăzi, când concurența pe piața muncii este destul de impunătoare, pentru un specialist nu este suficient doar această pregătire ci se cere și un comportament etic corespunzător. Astfel se explică interesul sporit față de valori și față de educația morală, etică și spirituală, manifestată în ultimul timp dar și în prezent. Prin acest fapt putem sublinia importanța educației moralei în definirea eticii profesionale ca mijloc de integrare socială.

Morala există numai în, şi prin societate, în, şi prin grupurile umane distincte, fiind asemenea oricăror dimensiuni ale umanului, o realitate socială. Ea presupune, inevitabil, angajarea personalităţii fiinţei sociale, a individului. Cu toate că este marcată de un conţinut şi o structură distincte, precum şi de un sistem categorial propriu, morala nu este un dat universal şi inert. Ea este în continuă transformare, în directă dependenţă de mutaţiile ce se produc în cultura şi civilizaţia diferitelor comunităţi umane.

”Sfera moralei nu poate fi ”o lume ideală” abstractă, țesută din iluzii și vise, ci însăși societatea, în cruda sa realitate: morala să nu exprime ceea ce ”trebuie să fie”, ceea ce este de dorit, ci să indice ce ”este de fapt”, realitatea. Morala este […] un indicator al stării de fapt, un mijloc de descriere a realității.” [5]

În contextul integrării sociale putem sublinia faptul că educația morală va avea mereu în vedere latura acțiunii umane în care se întruchipează relațiile omului față de alți oameni dar și față de sine. Atât etica profesională cât și educația morală au aparut ca o necesitate a omului pentru o bună interacționare cu ceilalți oameni. Morala reflectă, concomitent atât manifestări ale relaţiilor concrete dintre oameni, cât şi sensul lor ideal, respectiv cum ar trebui să se realizeze aceste relaţii. Eticul cuprinde întotdeauna un anumit sistem de comandament. Aceste comandamente formulează anumite procedee sociale: ele indică drept alegerile valoroase din punct de vedere social, comportările posibile și necesare. Pentru respectarea acestor comandamente, individul apreciază acțiunea. Modul de manifestare al fiecărui individ, depinde de morala acestuia.

Constatăm că, în timp, valorile şi normele morale s-au schimbat. Dacă la azteci, bunăoară- ritualul sacrificării copiilor era un act de cult considerat necesar şi firesc, astăzi noi îl considerăm un act oribil, barbar. Deci fapte pe care unele societăţi le consideră morale, alte societăţi le consideră imorale. Astfel, în unele grupuri se folosesc ca formule de salut „ Să trăiţi! " , „Am onoarea" , considerandu-se că expresiile „ Bună ! " „ Salut" utilizate de alte grupuri nu sunt suficient de politicoase. Deci, fiecare societate, grup, individ îşi orientează acţiunile, faptele în funcţie de o anumită listă de valori şi norme morale. Nu există doi indivizi pentru care această listă să fie identică.

.

20

CONCLUZII

Considerăm că este important ca moralitatea individuală să coincidă cu moralitatea colectivă pentru o bună integrare în societate. Acest lucru fiind important și în reușita noastră în viață.

Conform celor scrise mai sus, educația morală influențează în mod cert judecata individului în comportamentul său profesional dar și in respectarea comandamentelor etice pe care le prevede meseria sa. Morala individuală la randul ei aderă la cerințele societății în care se află.

Considerăm că societatea are un mare impact asupra moralei populației, deoarece aceasta promovează valori morale și exemple de conduită. Însă omul este liber să aleagă dacă vrea sau nu să respecte aceste lucruri. Aceste valori sunt într-o continuă schimbare, ele diferă de la o perioadă istorică la alta dar și de la o țară la alta. Însă există valori morale care au fost promovate în toate societăţile, de la cele antice, până la cele contemporane (valori morale perene): sinceritatea, cinstea, buna-cuviinţă, demnitatea, omenia, cumpătarea etc. înţelesul lor însă a fost diferit de la o perioadă la alta.

În concluzie, spunem despre o persoană că este o fiinţă morală atunci când îşi întemeiază viaţa pe sentimente de dragoste, generozitate, altruism ; când pune morala deasupra intereselor sale egoiste, când este capabilă să preţuiască şi să respecte fiinţa umană.

Nu putem vorbi de moralitate dacă nu avem capacitatea de a-i respecta pe ceilalţi, de a- i trata ca oameni, adică „ ca scop şi niciodată ca mijloc " , ca instrumente pentru satisfacerea plăcerilor şi intereselor noastre.

Morala nu se bazează pe constrângerea exterioară, ci pe îndeplinirea de bunăvoie a datoriei. Ea cere să preferi cinstea nu de teamă, nici din interes, ci pentru că necinstea este un rău, este sub demnitatea umană.

21

Anexă

Rebus pentru verificarea cunoștințelor

Anexă Rebus pentru verificarea cunoștințelor 1. Comportamentul în societate este rezultatul

1.

Comportamentul în societate este rezultatul ……………….….primite

 

2.

Pe

lângă

transmiterea

stimulilor

religioși,……………

se

ocupă

și

de

aspectele

comportamentale

3. În cadrul…………

în comun

educația se realizează sub forme diverse, prin activități individuale și

4.

”Regulile” morale se mai numesc și ……………………

 

5.

Un deziderat important al educației morale este…………………

 

6.

Idealul

moral,

valorile

morale

și

regulile

morale

sunt

elemente

componente

ale

educației……………………

7. Orice sistem moral are un ……………. moral

8. Patriotismul, onestitatea, modestia, cinstea, responsabilitatea sunt niște ……… morale

9. Biserica este un factor care contribuie la educația morală……………….

10. ……

este factorul care ne va influența mereu morala

11. Știința care studiază morala se numește…………….

22

BIBLIOGRAFIE

1. Cozma Carmen- Elemente de etică şi deontologie, laşi, 1997

2. Leonardescu C.- Etica şi conduita civică, Bucureşti, 1999

3. Mândâcanu V.- Etica pedagogică, Chişinău, 2000

4. Popescu Veronica- Etica şi deontologia activităţilor sportive, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2009

5. Tibor Huszard- Morala și societatea, Ed. Politică, București, 1967

23