P. 1
O Scrisoare Pierduta - Argumentare

O Scrisoare Pierduta - Argumentare

|Views: 67|Likes:
Published by CaTaL1nHo
O Scrisoare Pierduta - Argumentare
O Scrisoare Pierduta - Argumentare

More info:

Published by: CaTaL1nHo on Apr 20, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/29/2014

pdf

text

original

Argumentarea apartenenţei la specia comedie + O scrisoare pierdută

+
George Călinescu remarcă afinitatea lui Ion Luca Caragiale pentru estetica balcanismului prin tipurile sociologice, categoriile individuale, satirizarea moravurilor, trăsături esenţiale ale unei atitudini ce implică mai ales bufoneria, farsa, pentru că „studiul atitudinilor sociale veşnice s-a concentrat în câteva formule fără greş, constituiind un comic aproape pur”, afirma acelaşi Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. Scriitor lucid, obiectiv şi ironic, Caragiale este autorul unei dramaturgii inegalabile, un spirit critic profund şi creator de viaţa. Aparţinând epocii Marilor Clasici, dramaturgul scrie despre realitatea socială şi politică a timpului său, pe care o simte enorm şi o vede monstruos. Scriitor realist, Caragiale mărturiseşte că „râsul îndreaptă moravurile şi nu supără decât pe proşti”. Preocupat de viaţă, Caragiale citeşte aproape toate piesele sale la Junimea, prima fiind „O noapte furtunoasă” sau „Numărul 9”prezentată în 1879 la Teatru Naional din Bucureşti, cu un impact puternic asupra publicului. „Conu Leonida faţă cu Reacţiunea” este publicată în 1880 în „Convorbiri literare” ridiculizând tipul liberalului ale cărui opinii politice descoperă o mentalitate conservatoare. „O scrisoare pierdută” îşi are premiera la 13 martie 1884 la fel ca şi prima, la Teatrul Naţional din Bucureşti, după ce fusese citită în cadrul Junimii. Cea de-a patra „D-ale carnavalului”, creaza animozităţi în rândul elitei bucureştene. Reprezentaţia din 12 aprilie 1885 este calificată de un ziar liberal drept „o stupiditate murdară culeasă din locurile unde se aruncă gunoiul”. Comedia este o operă dramatică al cărei subiect şi deznodământ provoacă râsul şi care poate ridiculiza relaţii sociale şi etice, tipuri umane sau poate lua naştere din succesiunea unor întâmplări neaşteptate şi hazlii. Ea a apărut, ca şi tragedia, în Grecia Antică, din serbările închinate zeului Dionysos. Comedia înfăţişează personaje, caractere şi moravuri într-un mod care să stârnească rasul, având deznodământ vesel şi sens moralizator. “O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, având ca temă viaţa publică şi de familie a unor politicieni care, ajunşi la putere şi roşi de ambiţie, se caracterizează printr-o creştere bruscă a instinctelor de parvenire. Interesele eroilor se armonizează în final, pentru că toţi ştiu să speculeze avantajele unui regim politic în folosul lor. Capodoperă incontestabilă a lui Ion Luca Caragiale este „O scrisoare pierdută”, care se leagă de o serie de anecdote picante. Premiera are loc la 13 martie 1884, după ce fusese citită în cadrul Junimii, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Comedia „O scrisoare pierdută” cuprinde patru acte structurate în scene, după cum urmează: actul unu (9 scene), actul doi (14 scene), actul trei (7 scene), actul patru (14 scene). Scena iniţială din actul I (expoziţiunea) prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc ziarul lui Nae Caţavencu şi numără steagurile. Venirea lui Trahanache cu vestea deţinerii scrisorii de amor de către adversarul politic declanşează conflictul dramatic principal şi constituie intriga comediei. Convingerea soţului înşelat că scrisoarea este o plastografie şi temerea acestuia ca Zoe ar putea afla de „machiaverlâcul" lui Caţavencu sunt de un comic savuros. Naivitatea (aparentă sau reală) a lui Zaharia Trahanache şi calmul său contrastează cu zbuciumul amorezilor Tipatescu şi Zoe Trahanache, care acţionează impulsiv şi contradictoriu pentru a smulge scrisoarea şantajistului. Intriga piesei porneşte de la o întâmplare banală: pierderea unei scrisori intime, compromiţătoare pentru reprezentanţii locali ai partidului aflat la putere şi găsirea ei de către adversarul politic, care o foloseşte ca armă de şantaj. Actul II prezintă în prima scenă o altă numărătoare, cea a voturilor, dar cu o zi înaintea alegerilor. Se declanşează conflictul secundar, reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Dacă Tipătescu îi ceruse lui Pristanda arestarea lui Caţavencu şi percheziţia locuinţei pentru a găsi scrisoarea, Zoe dimpotrivă, ordonă eliberarea lui

dar atribuie sensuri greşite neologismelor. Trahanache găseşte o poliţă falsificată de Caţavencu. care o duce destinatarei. tipul funcţionarului. Personajele acţionează stereotip. având o dominantă de caracter şi un repertoriu fix de trăsături. satisfacerea intereselor personale). Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea. prin care personajele îşi dezvăluie intenţiile. simplist. Personajele mai modeste în pretenţii sunt ironizate: ele doar pronunţă greşit (Pristanda. Acţiunea piesei este constituită dintr-o serie de întâmplări care. Apoi anunţă în şedinţa numele candidatului susţinut de comitet: Agamiţă Dandanache. În dialogul dramatic. dintre care următoarele sunt identificate şi în „O scrisoare pierdută”: tipul încornoratului (Trahanache). găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat. exprimare eliptică. Este ales în unanimitate şi totul se încheie cu festivitatea condusă de Caţavencu. Dandanache). tipul demagogului (Tipătescu. Cum prefectul nu acceptă compromisul politic. fapt care sugerează dorinţa de integrare într-o lume superioară. opiniile. Cetăţeanul turmentat). unde adversarii se împacă. interogaţie. în schimbul scrisorii. fără nicio modificare a statutului iniţial (dinaintea pierderii scrisorii). căzut în copilărie. fiind este marcat prin: forme populare sau familiare. ambiţiosul Caţavencu. este incapabil de a asimila . exclamaţie. se identifică prin limbajul lor. Între timp. „alesul” trimis de la centru. În încăierare. ca nişte marionete lipsite de profunzime sufletească. tipul confidentului. tipul raisonneurului (Pristanda). repetiţii. Zoe îi promite şantajistului sprijinul său. Ele aparţin viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică. Dandanache. nu mişcă nimic în mod esenţial. iar Caţavencu se supune condiţiilor ei. Sursele comicului sunt diverse şi servesc intenţia autorului de a satiriza defectele omeneşti puse în evidenţă pe fundalul campaniei electorale. cu pretenţii de erudiţie. Brânzovenescu. pentru că scrisoarea ajunge la Zoe. falsificarea listelor electorale. Încercarea lui Caţavencu de a vorbi în public despre scrisoare eşuează din cauza scandalului iscat în sală de Pristanda. Un singur personaj este grotesc: Dandanache. este satirizat: pronunţă corect. tipul servitorului (Pristanda). pe care intentioneza s-o folosească pentru contra-santaj. Principalul mod de expunere este dialogul. Trahanache. şi anume utilizarea neologismului reflectă adâncimea contrastului comic (ceea ce vor să pară / ceea ce cred că sunt faţă de ceea ce sunt cu adevărat). tipul primului amorez şi al donjuanului (Tipatescu). Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatură română. Intervine un alt personaj. sentimentele. în succesiunea lor temporală. Prin dialog se prezintă evoluţia actiunii dramatice. pauză) se substituie replicilor sau le însoţesc sub forma indicaţiilor scenice. fără a evolua pe parcursul acţiunii. atitudinea scriitorului faţă de personaje. în consonanţă cu noua lor stare socială. Limbajul oral este mai spontan. Pompiliu Constantinescu precizează în studiul „Comediile lui Caragiale” nouă clase tipologice. accent. Comicul de intenţie. Senil. ci se derulează concentric în jurul pretextului (pierderea scrisorii). fără a suferi transformări psihologice (personaje plate). În schimb. ritm. dar snob. care întrece prostia şi lipsa de onestitate a candidaţilor locali.şi uzează de mijloacele de convingere feminină pentru a-l determina pe Tipătescu să susţină candidatura avocatului din opoziţie. stilul este marcat prin oralitate: mijloace nonverbale (gesturile. Actul IV (deznodământul) aduce rezolvarea conflictului intial. simplitatea frazei. Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică. mai puţin elaborat. Atmosfera destinsă din final reface starea iniţială a personajelor. Caţavencu. acţiunea se mută în sala mare a primăriei unde au loc discursurile candidaţilor Farfuridi şi Caţavencu. Depeşa primită de la centru solicită însă alegerea altui candidat pentru colegiul al II-lea. mimica) şi paraverbale (intonaţie. incult. Farfuridi. tipul cochetei adulterine (Zoe). Comicul de moravuri vizează viaţa de familie (triunghiul conjugal Zoe –Trahanache – Tipătescu) şi viaţa politică (şantajul. mai prost decât oricare provincial. tipul cetăţeanului derutat (Cetăţeanul Turmentat). Populsarea lui politică este cauzată de o poveste asemănătoare: şi el găsise o scrisoare compromiţătoare. se definesc relaţiile dintre personaje şi se realizează caracterizarea directă sau indirectă. În actul III (punctul culminant). în cadrul întrunirii electorale.

în mod critic. prostia lui Farfuridi. Comicul de situaţie susţine tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute. Deşi comicul se opune tragicului. coincidenţă. teama exagerată de trădare a grupului Farfuridi – Brânzovenescu. despărţirea nu mai este atât de tranşantă. piesa provoacă râsul. originea sau rolul personajelor în desfăşurarea evenimentelor: numele Trahanache este provenit de la cuvântul „trahana". iar neologismul este înlocuit de interjecţie şi onomatopee. atrage atenţia cititorilor/spectatorilor. alcătuită dintr o galerie de arivişti. Comicul de caracter reliefează defectele general-umane. sugerând prostia. care o atribuie pe Zoe când lui Trahanache. dar. După cum aprecia şi Maiorecu. servislismul lui Pristanda. asupra „comediei umane”. gafă). urmărind menţinerea sau dobândirea unor funcţii politice/a unui statut social nemeritat. repetiţia). . o cocă moale. răsturnarea de statut / evoluţia inversă a lui Caţavencu. numele Farfuridi şi Branzovenescu au rezonanţe culinare. Comicul numelor proprii este o formă prin care autorul sugerează dominanta de caracter. numele Dandanache vine de la „dandana” (boacănă. care acţionează după principiul „Scopul scuză mijloacele”. pe care Caragiale le sancţionează prin râs (de exemplu: demagogia lui Caţavencu. în acelaşi timp. construite după scheme comice clasice: scrisoarea este pierdută şi găsită succesiv (acumularea progresivă. confuziile lui Dandanache. Vorbirea lui este incoerentă. ceea ce sugerează că personajul este modelat de „enteres". Prin aceste mijloace. într-un articol polemic. că o cheie a interpretării operei lui Ion Luca Caragiale este faptul că „îndărătul oricărei comedii se scunde o tragedie”.neologismul. nume sugestiv pentru cel care creează confuzii penibile. în profunzimea viziunii asupra existenţei. Lumea eroilor lui Caragiale este o lume a compromisului moral. când lui Tipatescu şi interferenţa finală a intereselor în împăcarea ridicolă a forţelor adverse. senilitatea lui Dandanache). s-a constatat de multă vreme că. nici măcar în mod incorect.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->