Sunteți pe pagina 1din 1

-n ce ma priveste, ma consider o sinteza: tata era moldovean si mama olteanca.

n cultura romneasca, Moldova reprezinta polul sentimental, melancolia, nclinarea pentru filozofie, pentru poezie, si un fel de pasivitate n fata vietii; moldovenii snt mai putin atrasi de politica dect de programe politice, precum si de revolutii pe hrtie. Am mostenit aceasta traditie moldoveneasca de la tata si de la bunicul care era taran. Snt mndru sa spun ca snt a treia generatie care poarta pantofi. Deoarece strabunicul umbla descult, sau n opinci, un fel de sandale. Iarna purta niste cizme uriase. O zicala romneasca spunea: "A doua, a treia, sau a patra generatie ... de pantofi". n ce ma priveste, fac parte din a treia . .. Aceasta mostenire moldoveneasca mi-a dat nclinarea spre melancolie, spre poezie si metafizica sa zicem, pentru "noapte". Mama, dimpotriva, se trage dintr-o familie olteneasca, adica dintr-o provincie din vest, de lnga Iugoslavia. Oltenii snt oameni mndri, energici, care ndragesc caii, ei snt, nu numai tarani, dar si haiduci, fac negot, vnd cai (uneori i fura!). Este provincia cea mai ntreprinzatoare, cea mai entuziasta si cea mai apriga; ea se opune cu desavrsire Moldovei . .. Parintii mei s-au ntlnit la Bucuresti; si cnd am aflat de mostenirea mea, am fost foarte fericit. Ca toata lumea, ca toti tinerii, aveam crize de deznadejde si de melancolie, uneori aproape o depresie nervoasa: era mostenirea mea moldoveneasca. n acelasi timp, simteam n mine o imensa rezerva de energie. Atunci mi spuneam: asta mi se trage de la mama. Le datorez mult amndorura. La treisprezece ani, eram cercetas si mi se dadea voie sa-mi petrec vacantele n munti, n Carpati, sau n barca pe Dunare, n Delta sau la Marea Neagra. Familia mi ngaduia totul. Mai ales mama. La douazeci si unu de ani, i-am spus: plec n India. Familia mea apartinea micii burghezii si, totusi, pa12 rintii mei socoteau ca era ceva normal. Eram n 1928 si nici chiar unii mari indianisti nu cunosteau nca India. Louis Renou si-a facut prima calatorie, cred, abia la treizeci si cinci de ani. Iar eu, la douazeci. . . Familia mi-a ngaduit totul: sa merg n Italia, sa-mi cumpar tot felul de carti, sa studiez ebraica, persana. Dispuneam de o mare libertate. Spuneati parca: familie din mica burghezie dar care are o nclinare pentru lucrarile spiritului. Nu este mai degraba o familie de "oameni de cultura"? S-ar putea, dar fara pretentie de mare cultura si, n acelasi timp, fara opacitatea unei familii, asa zise, mic-bur-gheze. Erati copil unic? Nu, eram trei copii. Fratele meu, nascut cu doi ani naintea mea si sora mea, cu patru ani mai mica. A fost un mare noroc pentru mine ca am venit pe lume ntre ceilalti doi. Pentru ca, binenteles, preferatul, ani n sir, a fost fratele meu, primul nascut; apoi, sora mea: mezina. N-as putea spune ca nu ma simteam iubit, dar nu eram sufocat de un exces de dragoste materna sau paterna. A fost un mare noroc. Pe lnga acela de-a fi avut, mai trziu, o prietena si un prieten: pe sora mea si pe fratele meu. Imaginea care se contureaza este aceea a unui om fericit de nasterea si de originea sa ... ntr-adevar, nu-mi aduc aminte sa fi fost nemultumit, sa fi protestat vreodata, cnd eram adolescent. Cu toate acestea, nu eram bogat, nu prea aveam bani sa-mi cumpar carti. Mama mi dadea din micile ei economii, sau cnd se vindea cte ceva; mai trziu, o parte din casa a fost chiar nchiriata. Nu eram bogat, dar nu protestam niciodata. Eram mpacat cu conditia mea umana, sociala si familiala.