Sunteți pe pagina 1din 16

2 EVOLUŢIA ISTORICĂ A SOCIOLOGIEI

Apărută la mijlocul secolului al XIX-lea, sociologia, ca orice ştiinţă nou creată, s-a străduit să-şi
afirme, cu vigoare, autonomia domeniului de cercetare. Până la apariţia sociologiei, în operele filosofilor,
politologilor, istoricilor se întâlnesc idei cu privire la diferite aspecte ale societăţii. Dar acestea nu aveau
obiectivitatea şi rigoarea caracteristice unei ştiinţe speciale.

2.1 Auguste Comte, fondatorul sociologiei

Prin lucrările „Cursul de filosofie pozitivă” (1830-1824) şi „Sistemul de politică pozitivă sau
Tratatul de sociologie – care instituie religia umanităţii” (1851-1854), A. Comte (1798-1857) a oferit
sociologiei un statut bine precizat în sistemul ştiinţelor. Noua ştiinţă dispunea de o metodă de cercetare
adecvată (pozitivă). Rezultatele cercetării urmau să fie folosite în reorganizarea vieţii sociale, permiţând
elaborarea unor proiecte de reformă.
Termenul „pozitivă” din titulatura lucrărilor sale evidenţiază faptul că, în epoca în care scria A.
Comte, spiritul uman se afla în faza pozitivă, adică ştiinţifică.
Comte consideră că a descoperit o lege fundamentală – legea celor trei faze sau stări. Acestei legi i se
supune dezvoltarea intelectuală a omenirii. În cursul dezvoltării sale, spiritul uman foloseşte, succesiv, trei
moduri de a filosofa, trei metode.
Spiritul uman va trece prin trei faze succesive, elaborând trei sisteme de concepere a ansamblului
fenomenelor. Aceste trei faze sunt: teologică, metafizică şi pozitivă (ştiinţifică).
În faza teologică, spiritul uman caută să afle natura intimă a lucrurilor, să obţină cunoştinţe absolute.
Se consideră că fenomenele sunt produse de cauze supranaturale.
În faza metafizică, locul forţelor supranaturale este luat de entităţi sau abstracţii. Entităţile sunt cele
care produc fenomenele. Pentru a explica un fenomen este necesar să i se găsească entitatea corespunzătoare.
Aceste faze preştiinţice vor fi înlocuite cu faza pozitivă. În această fază, spiritul uman va folosi
raţionamentul şi observaţia, cu ajutorul cărora va descoperi legile efective ale fenomenelor, adică „relaţiilor
lor invariabile de succesiune şi de asemănare” 1 .
Fiecare dintre aceste trei sisteme de explicaţie a lumii caută să reducă multitudinea tendinţelor la o
concepţie unitară. Astfel, sistemul teologic recurge la ideea monoteismului, sistemul metafizic la ideea de
„natură”. Prin aceste încercări s-ar ajunge la o stare de perfecţiune. Sistemul pozitiv ar atinge perfecţiunea
atunci când ar putea considera fenomenele observate ca fiind aspecte particulare ale unui fenomen general.
A. Comte realizează o clasificare a ştiinţelor fundamentale plecând de la fenomenele observabile
naturale şi sociale. Acestor fenomene naturale – astronomice, fizice, chimice, fiziologice – le corespund
ştiinţele: matematica, astronomia, fizica, chimia, biologia, iar fenomenelor sociale – sociologia. Fiecare
ştiinţă are legile sale proprii, dar se bazează şi pe legile ştiinţelor anterioare. Sociologia se află pe treapta
superioară în ierarhia ştiinţelor, bazându-se pe legile celorlalte ştiinţe.
Sociologia este definită ca fiind studiul pozitiv al ansamblului legilor fundamentale proprii
fenomenelor sociale. Asemenea fizicii, sociologiei îi sunt specifice două secţiuni: statica şi dinamica, susţine
Comte. Statica studiază structura societăţii, legile statice, condiţiile de echilibru. Este o teorie a ordinii
sociale. Dinamica studiază modul în care se modifică societatea, precum şi legile dezvoltării progresive a
omenirii. 2
Statica studiază individul, familia şi societatea. Comte consideră că unitatea elementară a societăţii
este familia, cu alte cuvinte grupul şi nu individul. Individul nu este „un Robinson” şi se caracterizează prin
sociabilitate, prin înclinaţia naturală spre viaţa în comun. Familia are un rol important în socializarea
copilului, în obişnuirea lui cu disciplina şi ordinea. Acceptarea autorităţii paterne constituie o premisă a
manifestării respectului faţă de autoritatea politică. Solidaritatea din familie se extrapolează în societate,
generând perpetuarea socială. Solidaritatea succesivă a generaţiilor sociale, conştientizată de individ, îi
permite înţelegerea faptului că ansamblul instituţiilor şi moravurilor „tind să lege amintirile trecutului de
speranţele viitorului” 3 .
Statica studiază societatea din perspectiva diviziunii muncii, specializării şi cooperării sociale. Deşi
nu foloseşte conceptele de status şi rol, apărute în sociologie mult mai târziu, Comte se referă la conţinutul
acestora fără a le numi. Conform diviziunii sociale manifestate în societate, fiecare individ este antrenat într-
o activitate în care se obiectivează calităţile sale înnăscute, instrucţia şi educaţia primite. Între indivizi se
manifestă cooperarea socială prin care se dezvoltă înclinaţiile lor sociale, respectul faţă de ceilalţi, formându-
se, totodată, şi conştiinţa propriului rol social.
Conducerea politică decurge din cerinţele naturale ale societăţii, este de părere Comte. Specializarea
are neajunsul de a-l face pe individ să se gândească doar la interesul său particular. Raportul dintre interesul
particular şi interesul public i se pare individului foarte vag. În societate se poate manifesta un proces
dispersiv care dăunează armoniei sociale şi progresului. Conducerea politică are rolul de a restabili şi
menţine spiritul de ansamblu, neutralizând procesul dispersiv. 4
În societate există clase sociale ierarhizate, inegalitate, subordonare. Toate acestea derivă din natura
umană şi din natura societăţii. Egalitatea politică a oamenilor i se pare lui Comte a fi o dogmă. „Oamenii nu
sunt nici egali, nici măcar echivalenţi, deci nu pot pretinde egalitate decât într-o singură privinţă: în dreptul la
o liberă dezvoltare normală a activităţii personale, cu condiţia să fie şi aceasta convenabil dirijată.” 5
Dinamica socială evidenţiază faptul că progresul civilizaţiei reprezintă o afirmare continuă a
facultăţilor intelectuale, raţionale. Istoria societăţii este dominată de istoria spiritului, afirmă Comte. Factorul
intelectual determină structura socială, instituţiile, organizarea, acţiunile şi comportamentele oamenilor.
Comte consideră că, în orice societate, există un grup de indivizi înzestraţi cu capacitatea de a deţine
ideile dominante la momentul respectiv, de a le prelucra, interpreta şi transmite în rândul maselor. Deşi nu
foloseşte conceptul de elită, Comte arată că aceste spirite îndeplinesc o funcţie conducătoare în societate.
Totuşi această elită deţine doar puterea speculativă, în timp ce există o altă clasă ce deţine puterea politică
efectivă. Participarea maselor la conducerea societăţii este considerată de Comte o utopie primejdioasă.
„Numai călăuzirea prin idei şi prin deţinătorii cei mai apţi ai ideilor poate constitui o garanţie pentru interesul
societăţii.” 6
Comte este convins că „politica va fi aplicarea practică a sociologiei”, va presupune cunoaşterea
legilor sociale. O astfel de situaţie „va restabili disciplina intelectuală în locul anarhiei şi va înlocui arbitrarul,
şarlatania, interesul personal, printr-o conducere ştiinţifică şi regeneratoare, ierarhia conducătorilor având în
fruntea ei pe deţinătorii celor mai largi concepţii de ansamblu, pe spiritele filosofice pozitive.” 7 Acest
deziderat este o replică la starea jalnică în care se afla societatea în vremea sa, când: „Orice om care ştie să
ţină în mână un condei, oricare i-ar fi de altfel antecedentele intelectuale, poate aspira azi, fie prin presă, fie
prin tribuna metafizică, să guverneze spiritual o societate care nu-i impune nici o condiţie raţională sau
morală. Calităţile pur secundare care nu pot îndeplini nici adevăratele funcţiuni utilitare şi nici pe cele
morale, calităţi cum e de pildă simplul dar de a se exprima prin scris sau prin viu grai capătă o preponderenţă
monstruoasă: expresia tinde să detroneze concepţia. De aceea epoca noastră (a lui A. Comte) devine epoca
declamatorilor şi a softiştilor. Luptele iau astfel direcţii şi aspecte morbide, primejdioase: în loc de
cooperarea maselor lucrătoare cu şefii lor în vederea ameliorării generale, clasele sociale sunt aţâţate unele
contra altora, pentru profitul exclusiv al politicienilor. 8
Într-o perioadă în care începea să se contureze teoria luptei de clasă, prezentată peste câţiva ani
(1848) în Manifestul Partidului Comunist, lucrare aparţinând lui Marx şi Engels, A. Comte susţinea ideea
solidarităţii şi încrederii sociale. Considerat întemeietor al solidarismului, A. Comte se pronunţa atât
împotriva individualismului liberal, cât şi a colectivismului socialist. Concepţia sa referitoare la ordine, la
echilibru social conţinea ideea că muncitorii şi proprietarii îndeplinesc fiecare o funcţie socială specifică
necesară dezvoltării armonioase, normale a societăţii.

2.2 Contribuţii remarcabile la constituirea sociologiei

Preocupat de fundamentarea ştiinţifică a sociologiei, E. Durkheim (1858 – 1917) arată că aceasta se


bazează pe un determinism imanent al faptelor sociale. “Cauza determinantă a unui fapt social trebuie să fie
căutată printre faptele sociale antecedente” 9 , afirma el. Socialul se explică, aşadar, nu prin legile naturale ale
altor ştiinţe, ci prin socialul însuşi. Definite ca “moduri de a lucra, de a gândi şi de a simţi” 10 , faptele sociale
au caracteristica de a exista în afara conştiinţelor individuale. Ele au, în acelaşi timp, o putere imperativă şi
coercitivă, impunându-se individului, cu sau fără voia lui.
Construcţia unei ştiinţe presupune atât elaborarea unei teorii, cât şi definirea unei metode adecvate.
Conştient că, până la el, “sociologii nu s-au preocupat aproape deloc să caracterizeze şi să definească metoda
pe care o aplică în studiul faptelor sociale” 11 , Durkeim dedică acestei problematici o carte specială, “Regulile
metodei sociologice”.
Durkheim consideră sociologia ca un ansamblu de ştiinţe particulare care studiază faptele sociale şi
instituţiile. El stabileşte ca diviziuni ale sociologiei: morfologia socială, fiziologia socială şi sociologia
generală.
Morfologia socială studiază forma exterioară şi materială a societăţii. Privită sub acest aspect,
societatea apare ca fiind formată “dintr-o masă a populaţiei, de o anumită densitate, dispusă pe un teritoriu de
un anumit fel, dispersată în sate sau concentrată în oraşe, etc.; ea ocupă un teritoriu mai mult sau mai puţin
întins, situat într-un mod sau altul în raport cu mările şi teritoriile vecine, brăzdat mai mult sau mai puţin de
cursurile de apă, de căile de comunicaţie de toate felurile care pun locuitorii în raporturi mai slabe sau mai
strânse” 12 . Dimensiunile şi configuraţia teritoriului, compoziţia populaţiei sunt factori importanţi ai vieţii
sociale şi trebuie studiaţi. Dar morfologia socială nu este o ştiinţă descriptivă, ci una explicativă. Ea va
cerceta de ce populaţia se concentrează mai mult într-un loc decât în altul, ce face ca ea să fie mai ales urbană
sau mai ales rurală, care sunt cauzele care determină dezvoltarea marilor oraşe sau împiedică acest proces.
Fiziologia socială studiază manifestările vitale ale societăţii. Deoarece fenomenele sociale de ordin
fiziologic sunt foarte variate, componentele fiziologiei sociale vor fi multiple. Durkheim arată, într-o primă
etapă, că acestea sunt: sociologia religioasă, sociologia morală, sociologia juridică, sociologia economică,
sociologia lingvistică şi sociologia estetică. Ulterior, el adaugă acestei enumerări sociologia domestică şi
matrimonială, sociologia tehnologică şi sociologia politică. S-ar putea menţiona şi sociologia pedagogică, pe
care el nu a amintit-o, dar a cultivat-o, catedra sa, la Universitatea din Bordeaux, numindu-se “Ştiinţă Socială
şi Pedagogie” 13 .
Sociologia religioasă studiază credinţele, practicile religioase ale unei colectivităţi, precum şi
formarea, evoluţia şi impactul social al instituţiilor religioase. Sociologia morală are ca obiect ideile, regulile
morale. Ea studiază modul în care societatea impune norme de conduită şi apreciere. Sociologia juridică
analizează normele şi instituţiile juridice. Durkheim consideră că ideile morale sunt sufletul dreptului. Ceea
ce dă autoritate unui cod juridic este idealul moral pe care-l traduce în formule precise.
Durkheim nu dezvoltă problematica sociologiei lingvistice şi a sociologiei estetice. El evidenţiază
faptul că unii cercetători au început studiul sociologic al limbajului. Limbajul, spune el, este un element
caracteristic al fizionomiei societăţilor. Referitor la sociologia estetică, Durkheim arată că fiecare artist îşi
lasă propria sa marcă asupra operelor create. Dar, acestea, elaborate în acelaşi mediu social, în aceeaşi epocă
exprimă, în forme diverse, acelaşi ideal care se află într-un raport strâns cu temperamentul grupurilor sociale
cărora li se adresează. 14
Sociologia domestică şi matrimonială este numită, astăzi, sociologia familiei. Ca să existe familie,
spune Durkheim „nu este necesar să fie convieţuire şi nici nu este suficient să fie consangvinitate. Mai
trebuie să existe drepturi şi datorii sancţionate de societate şi care unesc pe membrii din care e compusă
familia. Cu alte cuvinte, familia există numai întrucât e o instituţie socială, totodată juridică şi morală,
aşezată sub supravegherea colectivităţii ambiante.” 15
Referitor la sociologia tehnologică, Durkheim afirmă că aceasta este încă în stadiu de deziderat. El
arată că diversele instrumente pe care le folosesc oamenii sunt produsul activităţii colective. Între aceste
unelte şi natura societăţilor care le utilizează se află anumite raporturi. Determinarea acestor raporturi
reprezintă o problemă a sociologiei tehnologice. 16
Sociologia politică studiază suveranitatea ca instituţie, ca mod de organizare şi conducere a
societăţii.
Sociologia generală este “o ştiinţă sintetică, străduindu-se să adune concluziile generale care se
degajă din sociologiile particulare. Oricât de deosebite ar fi unele de altele, diversele clase de fapte sociale nu
sunt decât speciile aceluiaşi gen. Obiectul sociologiei generale constă în a cerceta “prin ce se face unitatea
genului, prin ce se caracterizează faptul social in abstracto şi dacă există cumva legi cu totul generale, cărora
feluritele legi stabilite de ramurile speciale nu le-ar fi decât forme particulare” 17 .
Cercetările de epistemologie sociologică îl determină, aşadar, pe Durkheim să afirme că există atâtea
ramuri ale sociologiei câte specii diferite ale faptelor sociale există. Valoroasele sale idei cu privire la
obiectul sociologiei economice sunt expuse în studiul “Sociologia şi ştiinţele sociale”, în articolul
“Sociologia şi domeniul său ştiinţific”, în lucrarea “Regulile metodei sociologice”, precum şi într-o
intervenţie la o şedinţă a “Societăţii de Economie Politică”. În acelaşi timp, revista “L’ Année sociologique”,
fondată de Durkheim, cuprinde o secţiune intitulată “Sociologie économique”, în care se publică articole şi
recenzii ale unor cărţi de economie politică şi sociologie economică 18 . Prezentarea componenţei secţiunii
“Sociologie economică” este ilustrativă pentru evidenţierea concepţiei lui Durkheim referitoare la
problematica acestei discipline sociologice. Sunt prezentate şi publicate în revistă: studii generale, tratate;
sisteme economice; feluri de producţie; regimuri de producţie; forme de producţie; valoare, preţ, monedă,
clase economice; instituţii ale repartiţiei; relaţii între fenomenele economice; economii speciale.
Sociologia economică studiază, după părerea lui Durkheim, “instituţiile relative la producţia de
bunuri (servaj, fermaj, regim corporativ, întreprinderi patronale, regim cooperativ, producţie de fabrică, de
manufactură, producţie la domiciliu), instituţiile relative la schimb (organizaţii comerciale, pieţe, burse),
instituţii relative la distribuţie (rentă, interese, salariu)” 19 .
Durkheim recunoaşte că faptele economice sunt studiate de economia politică. Dar el consideră că
economia politică este un studiu hibrid, intermediar între artă şi ştiinţă, fiind mai puţin preocupată să observe
viaţa industrială şi comercială, aşa cum este sau cum a fost, pentru a cunoaşte şi a determina legile şi mult
mai ocupată de a o reconstrui aşa cum trebuie să fie 20 . El arată că economiştii au o foarte slabă idee despre
faptul că realitatea economică se impune observatorului ca o realitate fizică, supusă aceleiaşi necesităţi şi că,
prin urmare, ştiinţa trebuie făcută într-o manieră speculativă înainte de a întreprinde o reformare a realităţii.
Durkheim le reproşează economiştilor că privesc faptele pe care le studiază ca pe un tot independent care
poate fi explicat prin el însuşi. Dar, în realitate, “funcţiile economice sunt funcţii sociale, solidare altor
funcţii colective; şi ele devin inexplicabile când sunt abstrase violent din cele din urmă 21 . El consideră că,
devenind o ramură a sociologiei, ştiinţa economică va fi, în mod natural, scoasă din această izolare şi, în
plus, va accepta şi ideea determinismului ştiinţific. Durkheim spune că nu-şi propune doar schimbarea unei
etichete cu alta, ci urmăreşte transformarea spiritului de care este animată noua ştiinţă (sociologia
economică) şi a metodei pe care o practică. Consider că fundamentarea obiectului unei noi ştiinţe (sociologia
economică) nu trebuie să se realizeze prin “desfiinţarea” altei ştiinţe (economia politică). Ambele ştiinţe pot
coexista, studiind aceeaşi realitate economică din perspective diferite. Istoria ştiinţei din secolul al XX-lea
evidenţiază faptul că economia politică s-a dezvoltat, dovedindu-şi viabilitatea, pe când sociologia
economică este încă în faza de constituire.
Durkheim critică sociologia şi economia politică din timpul sau, din perspectiva regulii
fundamentale a metodei sociologice şi anume aceea “de a considera faptele sociale ca lucruri” 22 .
Atât Comte, cât şi Spencer, spune Durkheim, au analizat concepte şi nu lucruri. Comte a considerat
că obiectul principal al sociologiei este progresul omenirii în timp. Prin aceasta, Comte a dat sociologiei, ca
obiect, un concept care nu avea nimic cu adevărat sociologic, ci reprezenta noţiunea pe care o folosea el
pentru a desemna dezvoltarea istoriei 23 . Spencer consideră că obiectul sociologiei este societatea
caracterizată, pe lângă juxtapunere, şi prin cooperare, deoarece numai prin aceasta, unirea indivizilor devine
o societate propriu-zisă. 24 Şi Spencer oferă ca obiect sociologiei nu societatea, ci ideea pe care el şi-o face
despre aceasta. “A proceda astfel, spune Durkheim, înseamnă a rămâne la o analiză ideologică, adică în loc
de a observa lucrurile, de a le descrie, de a le compara, ne mulţumim a ne da seama de ideile noastre,
analizându-le şi combinându-le” 25 .
Durkheim arată că în ramurile speciale ale sociologiei, printre care morala şi economia politică
(adică sociologia morală şi sociologia economică), acest caracter ideologic este şi mai evident.
După Stuart Mill, economia politică are ca obiect faptele sociale care se produc, în principal şi
exclusiv, în vederea câştigării bogăţiilor. Dar, spune Durkheim, nimic nu ne asigură dinainte “că ar exista o
sferă a activităţii sociale în care dorinţa de bogăţie joacă în realitate acest rol precumpănitor” 26 . Obiectul
economiei politice, înţeles în felul acesta, nu este format din realităţi observabile, ci din concepţii ale
spiritului, adică din fapte concepute într-un anume fel de economist. Durkheim consideră că în economia
politică partea de investigaţie ştiinţifică este foarte restrânsă, fiind preponderentă partea de artă. În cercetările
economiştilor cel mai mare loc îl ocupă “problema de a şti dacă societatea trebuie să fie organizată după
concepţiile individualiştilor sau după cele ale socialiştilor; dacă este mai bine ca statul să intervină în
raporturile industriale şi comerciale sau să le lase cu totul la iniţiativa particulară; dacă sistemul monetar
trebuie să fie monometalismul sau bimetalismul. Legile propriu-zise sunt puţin numeroase; chiar cele pe
care avem obiceiul să le numim astfel nu merită îndeobşte această calificare, întrucât nu sunt decât maxime
de acţiune, precepte practice deghizate” 27 .
Exemplificând cu legea cererii şi ofertei, Durkheim arată că aceasta nu a fost niciodată stabilită
inductiv, ca expresie a realităţii economice. Singurul lucru care s-a făcut a fost “demonstraţia dialectică după
care indivizii trebuie să procedeze astfel dacă îşi înţeleg bine interesele; că orice alt mod de a lucra le-ar fi
păgubitor şi ar implica din partea celor ce l-ar urma o adevărată aberaţie logică. Este logic ca industriile cele
mai productive să fie cele mai căutate; ca deţinătorii produselor celor mai solicitate şi mai rare să le vândă la
preţul cel mai mare. Dar această necesitate, în întregime logică, nu seamănă deloc cu aceea a adevăratelor
legi ale naturii. Acestea exprimă raporturile după care faptele se înlănţuiesc efectiv, nu modul în care este
bine să se înlănţuiască” 28 . Legile economiei politice sunt de fapt, spune Durkheim, nişte sfaturi de
înţelepciune practică. Aceste neajunsuri vor fi îndepărtate prin reconstrucţia sociologiei generale şi a
sociologiei economice, este de părere Durkheim.
Celor care considerau economia politică o ştiinţă fundamentală, care poate servi ca punct de plecare
în constituirea altor ştiinţe sociologice, Durkheim le arată că bogăţiile ca obiect al economiei politice sunt
lucruri doar în aparenţă obiective, independente de opinie. El exprimă ideea că faptele economice sunt
probleme de opinie. Prin aceasta, Durkheim, voia să sublinieze că valoarea lucrurilor depinde nu numai de
proprietăţile lor obiective, ci şi de părerea pe care oamenii şi-o fac despre lucruri. La rândul său, părerea
oamenilor despre lucruri este determinată de proprietăţile intrinseci ale acestora, cât şi de alte influenţe. “Să
interzică opinia religioasă o anumită băutură (vinul), o anumită carne (de porc), şi iată că vinul şi porcul
pierd, în întregime sau în parte, valoarea lor de schimb. De asemenea, schimbările de opinie, de gust dau
valoare unei anumite stofe sau unei anumite pietre preţioase mai mult decât alteia, unui anumit mobilier, unui
anumit stil mai mult decât altuia” 29 .
Durkheim exemplifică şi prin mărimea salariului, care nu depinde numai de raportul dintre cerere şi
ofertă, ci şi de anumite concepţii morale. Salariul poate creşte sau scădea în funcţie de ideea pe care oamenii
şi-o fac în legătură cu bunăstarea minimă pe care o poate revendica o fiinţă umană. Acest etalon este fixat în
fiecare epocă de opinie. De asemenea, anumite forme de producţie au tendinţa de a se generaliza nu din
cauza productivităţii lor, ci datorită unor virtuţi morale atribuite de opinie (cooperaţia, spre exemplu).
Durkheim menţiona că influenţa opiniilor morale, religioase, estetice asupra opiniei economice poate
avea repercusiuni asupra producerii bunurilor într-o cantitate mai mare sau mai mică. În acelaşi timp, el se
referă şi la influenţa factorilor economici asupra altor fapte sociale. Ei afectează profund modul în care este
distribuită populaţia, densitatea ei, forma grupărilor omeneşti şi, prin aceasta, ei exercită o influenţă profundă
asupra diferitelor stări ale opiniei 30 .
Prin faptul că unele fenomene economice sunt dependente de opinie, economia politică îşi pierde
preponderenţa şi întâietatea faţă de alte ştiinţe sociale, crede Durkheim. Opiniile se elaborează în cadrul
grupurilor sociale şi depind, în parte, de specificul acestora. Opinia diferă în cadrul populaţiilor aglomerate şi
a celor dispersate, în oraşe şi în sate, în marile şi în micile oraşe. Ideile se schimbă după cum societatea este
densă sau nu, numeroasă sau nu, după cum căile de comunicaţie şi transport sunt sau nu numeroase şi rapide.
Acestor idei, prezentate de Durkheim la dezbaterea Societăţii de Economie Politică, li s-au adus
obiecţii. E. Villey arăta că, într-adevăr, opinia are o mare influenţă asupra condiţiilor pieţei care acţionează
asupra valorii, dar ea nu determină valoarea, aceasta fiind determinată de legi naturale riguroase. Astfel,
carnea de porc poate fi depreciată în unele ţări cu populaţie evreiască sau peştele se poate vinde mai scump,
vinerea, în ţările catolice, dar există întotdeauna legea cererii şi a ofertei, complet independentă de opinie,
care reglează preţul acestor bunuri, aşa cum determină toate valorile 31 .
Leroy-Beaulieu sublinia că opinia poate acţiona pentru modificarea anumitor forme economice, dar
ea nu poate transforma niciodată legile economice care sunt imuabile. Nu se poate nega influenţa unui
element psihologic în determinarea valorii, dar prin acesta valoarea nu este mai puţin supusă legii cererii şi a
ofertei.
Durkheim a precizat că opinia nu are sensul peiorativ de “prejudecată necugetată” sau de “sentiment
capricios”. Opinia este rezultanta experienţelor pe care poporul le face de-a lungul secolelor. Şi această
situaţie îi dă opiniei o oarecare autoritate. În legătură cu faptele economice, el nu susţine că toate sunt
probleme de opinie. De asemenea, nu afirmă că legile fenomenelor economice sunt variabile şi false, după
cum doreşte opinia. “A spune că lucrurile sunt probleme de opinie, nu înseamnă a spune că ele nu au legi,
deoarece opinia însăşi are legile sale, care nu depind de opinie” 32 .
Consider că, din moment ce producţia nu este un scop în sine, ci se desfăşoară pentru a asigura
obiect consumului, aspectele psihologice ale cererii vor influenţa structura şi dimensiunile ofertei.
Unele legi psihologice au fost folosite în cadrul economiei politice pentru a explica un anumit
comportament al consumatorilor. Astfel, Keynes arată că oamenii au tendinţa să-şi mărească, aproape
întotdeauna, consumul, pe măsură ce le creşte venitul, dar această mărire a consumului nu se face în aceeaşi
proporţie cu creşterea venitului, ci într-o proporţie mai mică. Invers, când are loc o scădere a venitului, scade
şi consumul, dar într-o proporţie mai mică. Această situaţie repetată poate genera creşterea considerabilă a
datoriei indivizilor. “Legea psihologică fundamentală” formulată de Keynes se bazează pe caracterul inerţial
al tendinţei oamenilor de a-şi menţine standardul de viaţă de la un anumit moment. Keynes se referă şi la
incitaţia spre investiţii ca motor al progresului. Ea corespunde unei înclinaţii spre consum, care se exprimă în
dinamismul consumatorilor: este vorba despre “nevoia noastră înnăscută de activitate care constituie motorul
afacerilor” 33 . Ţările în care agenţii prezintă acest simptom de mare vitalitate, adică un mare consum, sunt
acelea în care efectul investiţiilor este mărit printr-un multiplicator foarte ridicat.
Cu toate corelaţiile care îmbracă, uneori, aspectul unor formule matematice, determinismul economic
nu poate elimina elementul uman cu voinţa, aspiraţiile, aşteptările, dorinţele, interesele sale. De acestea
trebuie să se ţină seama atunci când se analizează comportamentul economic al unor indivizi şi grupuri
sociale.
M. Weber (1864-1920) consideră sociologia ca ştiinţa comprehensivă a acţiunii sociale. În limbajul
obişnuit comprehensiunea este un mod de cunoaştere intuitiv, sintetic, global. La Weber, comprehensiunea
înseamnă sesizarea sensului pe care individul îl dă comportamentului său. Considerând metodele ştiinţelor
naturii ca fiind insuficiente pentru înţelegerea comportamentului uman, Weber apelează la comprehensiune.
Combinând comprehensiunea cu cauzalitatea se obţine explicaţia comprehensivă. Prin comprehensiune,
sociologia înţelege acţiunea umană, iar, apoi, explică, prin apelul la cauzalitate, modul de desfăşurare şi
efectele acţiunii.
La Weber, acţiunea umană este un comportament căruia omul îi dă un sens. Un gest reflex nu este
acţiune, deoarece nu are pentru individ nici un sens. În raporturile dintre indivizi apare acţiunea socială.
Pentru ca acţiunea să fie socială este necesară îndeplinirea mai multor condiţii. Indivizii trebuie să ţină seama
de comportamentul celorlalţi, să-i acorde o semnificaţie. Propria lui acţiune trebuie să aibă semnificaţie nu
numai pentru sine, ci şi pentru ceilalţi. Acţiunile sociale sunt condiţionate de modul de a gândi, de a aprecia
şi de a voi al individului, de modul său de a vedea lucrurile, de felul în care el „se înţelege” pe sine. 34
M. Weber recomandă folosirea tipurilor ideale. Acestea nu sunt copii ale realităţii, ci nişte construcţii
abstracte, folosite ca instrumente de investigaţie. Prin ele se acordă o semnificaţie univocă obiectului
cercetării. El a creat tipuri de autoritate legitimă, precum: autoritatea tradiţională, autoritatea raţională
(legală), autoritatea charismatică. Tipurile partidelor politice sunt: partide de patronaj (patronare), partide de
clasă, partide de ideologie (de concepţie despre lume). Tipuri de comportament: bazat pe scopuri raţionale;
afectiv; de valorizare; orientat de norme sau tradiţii. Tipurile acţiunii sociale: 1) acţiune societară în baza
unui acord explicit între membrii societăţii; 2) acţiune prin înţelegere (armonie); 3) acţiune instituţională; 4)
activitate de grup. 35 Aceste tipuri ideale nu trebuie absolutizate. Ele pot fi depăşite prin crearea altora care
vor fi mai potrivite cercetării în momentul respectiv. În realitate nu se întâlnesc aceste tipuri pure. Cercetarea
scoate în evidenţă combinaţii extrem de încâlcite ale acestor tipuri. 36
M. Weber pledează pentru neutralitate axiologică, susţinând necesitatea eliminării judecăţii de
valoare din sociologie şi din alte ştiinţe sociale. El distinge judecata de valoare de raportarea la valori. După
M. Weber, raportarea la valori are un anumit rol în cercetare: determină selectarea temei de tratat; orientează
trierea între esenţial şi neesenţial; permite stabilirea raportului dintre diferite fapte şi semnificaţia care li se
conferă; arată care sunt raporturile cauzale de stabilit. 37
În opera lui M. Weber se întâlnesc preocupări de sociologie economică. Referindu-se la lucrarea
postumă a lui M. Weber, “Economia şi societatea”, R. Aron susţine că aceasta reprezintă “un tratat de
sociologie generală, conţinând o sociologie economică, o sociologie juridică, o sociologie politică şi o
sociologie religioasă” 38 .
M. Weber a studiat, nu numai teoretic, ci şi empiric, structurile şi instituţiile economice şi juridice
ale vieţii sociale. Contactul cu “Asociaţia pentru o politică socială”, creată de socialiştii de catedră, adică un
grup de profesori universitari orientaţi spre stânga, i-a permis participarea la o vastă anchetă, iniţiată de
asociaţie, având ca obiectiv studierea situaţiei lucrătorilor agricoli din estul Germaniei.
M. Weber a studiat bursa, considerând-o instituţia economică-simbol al economiei capitaliste,
instituţia-cheie pentru dezvoltarea comerţului şi pentru previziunea economică. Studiile asupra bursei l-au
condus la ideea că nu doar interesul determină o anumită conduită economică. El a arătat că acelaşi rol este
jucat de concepţia despre viaţă comună membrilor anumitor grupuri 39 .
Comportamentul indivizilor şi grupurilor, inclusiv comportamentul economic, sunt inteligibile numai
dacă sunt raportate la concepţia generală pe care oamenii o au despre existenţă. Weber consideră că dogmele
religioase şi interpretările lor fac parte din această concepţie despre viaţă.
Lucrarea lui Weber “Etica protestantă şi spiritul capitalismului”, reprezintă o reuşită combinaţie de
sociologie economică şi de sociologie religioasă. Weber a analizat influenţa credinţelor religioase asupra
activităţii economice. El şi-a propus să demonstreze modul în care etica raţională a protestantismului a
condiţionat apariţia ethosului economic modern. Deşi insistă asupra contribuţiei eticii protestante la apariţia
capitalismului, Weber nu neagă influenţa şi a altor factori asupra acestui proces istoric. El atrage atenţia că
nu intenţionează să înlocuiască interpretarea cauzală unilaterală materialistă a culturii şi istoriei cu una
spiritualistă la fel de unilaterală 40 .
Weber demonstrează că fondatorii protestantismului nu şi-au propus, ca scop şi sens al operei lor,
trezirea spiritului capitalist. Obiectivele etice şi efectele practice ale doctrinei lor erau consecinţe ale unor
mobiluri religioase. Punctul central al activităţii lor era salvarea sufletului. Dar, ca orice fenomen social, şi
Reforma a avut urmări neprevăzute de iniţiatorii ei.
M. Weber arată că modul de viaţă raţional, bazat pe ideea de profesie – şi care reprezintă o parte
constitutivă a spiritului capitalist şi a culturii moderne – s-a născut din spiritul ascezei protestante. Asceza a
fost scoasă din chiliile mănăstirilor şi mutată în viaţa profesională. Munca, privită ca profesie, a fost
concepută ca o vocaţie, ca o datorie faţă de Dumnezeu. Câştigul raţional şi legal al întreprinzătorului, pe baza
aptitudinilor şi iniţiativei proprii, a fost considerat, de asemenea, o vocaţie. Apărea, în protestantism, şi ideea
liniştitoare că distribuţia inegală a bunurilor, în această lume, este o operă specială a providenţei divine.
Întreprinzătorul avea la dispoziţie muncitori sobri, meticuloşi, capabili şi ataşaţi muncii. Numai lucrând, fie
ca muncitori, fie ca întreprinzători, protestanţii îşi atrăgeau starea de graţie din partea divinităţii 41 .
Weber a analizat şi religiile universale, căutând relaţii între etica religioasă conţinută de acestea şi
mentalitatea economică din ţările în care ele fiinţau. El arată că toate religiile conţin idei raţionale de găsire şi
realizare a binelui maxim. Acestea se transformă în principii de conducere, în formule de acţiune socială.
Fiind implicită în principiile cele mai importante ale religiilor, etica economică influenţează conduita
economică a oamenilor. Weber analizează structura socială a ţărilor în care există religiile respective,
insistând asupra comportamentului etico-religios al păturilor sociale care joacă rolul de purtătoare de
civilizaţie.
Weber a realizat o analiză comprehensivă şi cauzală a dezvoltării culturale a Occidentului, precum şi
a conduitei umane, sociale şi economice. În “Etica economică a religiilor universale”, el a încercat să
stabilească o relaţie între cele mai importante culturi religioase şi economia şi stratificarea socială a
societăţilor respective.
G. Tarde (1843-1904) şi-a propus să descopere bazele pe care se poate clădi sociologia ca ştiinţă a
realităţii sociale. El consideră că fenomele sociale sunt un ansamblu de comportamente psihologice, un
ansamblu de relaţii interindividuale. Tarde a întemeiat psihologia pe baze psihologice, afirmând că aceasta
este o psihologie intermentală sau o interpsihologie.
Tarde considera că universul este structurat pe trei niveluri: fizico-chimic, biologic şi social. El
analizează similitudinile existente la aceste trei niveluri. La nivel fizico-chimic, similitudinile se datorează
mişcării ondulatorii. Similitudinile din lumea biologică rezultă din transmiterea ereditară.În viaţa socială
similitudinile se datorează imitaţiei. „Toate asemănările constatabile în societate sunt efectul direct sau
indirect al imitaţiei sub formă de: imitaţie-obicei, imitaţie-modă, imitaţie-simpatie, imitaţie-supunere,
imitaţie-instrucţie, imitaţie-educaţie.” 42 După părerea sa, imitaţia este un fel de ereditare socială, de
contagiune mentală, de sugestie hipnotică. Din această perspectivă el defineşte grupul social ca fiind un
ansamblu de indivizi care se imită între ei sau care se aseamănă, deoarece trăsăturile lor comune sunt copiile
anterioare ale aceluiaşi model. 43
G. Tarde consideră că fenomenele psihice esenţiale sunt invenţia şi imitaţia. Invenţiile pot fi teoretice
şi practice. Între invenţiile teoretice, G. Tarde enumeră: concepţiile mitologice, concepţiile filosofice,
ipotezele ştiinţifice, descoperirile ştiinţifice, credinţele religioase. Invenţiile practice sunt: industriale (noi
procedee de muncă), rituale (religioase), verbale (noi termeni) politice, juridice, morale, artistice. Imitaţia
permite ca invenţiile să se difuzeze, deoarece primul imitator este la rândul său imitat şi aşa mai departe.
Invenţia este un fapt individual, dar ea conţine socialul în stare nativă, deoarece este punctul de plecare al
acţiunii de imitaţie. Invenţia devine socială prin efectele ei, dacă generează imitaţii.
G. Tarde consideră că a descoperit legile imitaţiei: imitaţia de la interior spre exterior şi imitaţia de la
superior la inferior.
Imitaţia de la interior spre exterior se bazează pe natura psihică a fenomenelor de imitaţie: se imită
scopurile înaintea mijloacelor, se imită ideile înaintea expresiei lor. „De fiecare dată când o noutate oarecare,
o predică religioasă, un program politic, ideile filosofice, bunurile industriale, versurile, romanele, dramele,
operele apar într-un loc vizibil, de exemplu, în capitală, este suficient ca atenţia a zece persoane să se fixeze
în mod făţiş asupra acestui lucru pentru ca, repede, sute, mii, zeci de mii de persoane să se intereseze şi să se
pasioneze de el.” 44
Tarde arată că se imită atât bunurile materiale, cât şi sentimentale, emoţiile, convingerile, supunerea.
Oamenii au tendinţa de a imita modelele produse de clasele superioare. De obicei persoanele sau clasele
imitate sunt cele cărora oamenii li se supun. „Oamenii au întotdeauna înclinaţia de a copia regii, curtea,
clasele superioare în măsura în care ei acceptă dominaţia acestora. 45
G. Tarde observă că atunci când oamenii nu-i mai copiază pe superiori este semn că vor interveni
schimbări. În anii care au precedat revoluţia franceză, Parisul nu mai copia moda curţii, nu aplauda piesele
care plăceau la Versailles. Aceasta însemna că, deja, spiritul de nesubordonare făcuse progrese rapide.
Totuşi, Tarde afirmă că atunci când au loc schimbări politice, grupurile care le înlocuiesc, la conducere, pe
cele anterioare vor folosi legi opresive împotriva acestora, tocmai din nevoia de a-şi copia vechii stăpâni.
Tarde consideră că sunt două forme de imitaţie: imitaţie-tradiţie, între generaţii şi imitaţie-modă,
între contemporani. Există şi două maniere de a imita: imitaţia modelului şi imitaţia contrară, susţinerea unor
idei, opinii contrare, iniţierea unor acţiuni potrivnice modelului.
Tarde se referă la rolul reclamei în răspândirea noutăţilor, a invenţiilor. După el, un ziar este un fel
de mare reclamă continuă şi generală. Standardul de viaţă şi activitatea productivă cresc pe măsură ce ziarele
îşi măresc numărul şi lectura lor se răspândeşte. Deoarece ideile şi opiniile noi se propagă mai rapid decât
nevoile noi, atunci schimbările în obiceiuri şi moravuri vor fi o consecinţă a unor schimbări în idei. Tarde
scoate în evidenţă rolul economic al reclamei, aceasta având ca scop să se facă a fi cunoscută o invenţie
nouă, să încerce să o răspândească, să le inspire oamenilor încredere în ea. Încrederea are o mare importanţă
economică. Prin generarea încrederii în utilitatea unui lucru dorit, se transformă dorinţa în voinţa de a
cumpăra. Este suficient ca o elită să folosească un produs nou, pentru ca toată lumea să aibă curajul să-l
folosească la rândul său. 46
Considerat precursor al psihologiei sociale, G. Le Bon (1841 – 1931) se remarcă şi prin valoroase
lucrări de sociologie. El consideră că a trăit într-o perioadă de tranziţie şi de anarhie, determinată de doi
factori fundamentali: distrugerea credinţelor religioase, politice şi sociale din care au provenit toate
elementele civilizaţiei europene şi apariţia unor condiţii de existenţă şi gândire cu totul noi, generate de
descoperirile moderne din ştiinţă şi industrie. 47
Deşi considerat inexistent de către unii psihologi şi sociologi, sufletul colectiv, concept introdus de
G. Le Bon, se manifestă ca un resort care îi face pe indivizi să simtă, să gândească, să acţioneze altfel decât
ar face-o fiecare izolat. El consideră că mulţimile au o psihologie diferită de psihologia individului. Supuse
influenţelor unor sugestii străine de orice reflecţie, mulţimile se comportă ca indivizii în stare hipnotică.
Resorturile care declanşează acţiunile mulţimilor sunt emoţiile, pasiunile, instinctele. Excesele care
caracterizează comportamentul mulţimilor sunt determinate de rolul redus pe care-l au factorii intelectuali în
declanşarea acţiunilor lor, de rolul predominant al factorului emoţional, pasional, instinctual, de sentimentul
de iresponsabilitate pe care-l are individul „dizolvat” în masă. Nivelul intelectual şi moral al mulţimii este
inferior celui al indivizilor care o compun. Acţiunile mulţimilor se caracterizează prin instabilitate.
Deşi afirmă că instituţiile sunt produsul ideilor, sentimentelor, moravurilor, totuşi G. Le Bon
exagerează rolul rasei în generarea acestora. El consideră că popoarele sunt guvernate de caracterul lor, iar
instituţiile trebuie să fie mulate pe acest caracter. Altfel, instituţiile apar ca un veşmânt împrumutat. El
compară situaţiile diferite în care funcţionează instituţiile democratice în unele ţări. Anumite ţări, precum
S.U.A., prosperă de minune având instituţii democratice, în timp ce altele, precum republicile latino-
americane, lâncezesc în cea mai lamentabilă anarhie, în pofida existenţei în cadrul lor a unei instituţii
asemănătoare. 48 La G. Le Bon, congruenţa sau incongruenţa se manifestă între instituţii şi trăsăturile rasei. În
teoria culturii politice congruenţa sau incongruenţa se manifestă între cultura politică şi structura politică a
unei ţări. Funcţionarea diferită a aceloraşi instituţii democratice în anumite ţări se datorează faptului că
acestea acţionează în condiţiile unei alte culturi politice. „Dacă democraţia electorală, regimul parlamentar,
controlul administrativ nu funcţionează într-o fostă colonie a Coroanei britanice ca în Regatul Unit, este
deoarece cultura locală transformă semnificaţia instituţiilor britanice” 49 , scrie Y. Schemeil.
G. Le Bon consideră că popoarele se află sub influenţa iluziilor încă de la începuturile civilizaţiei. El
afirmă că, deşi inconsistente, credinţele socialiste se vor implanta în sufletul mulţimilor, deoarece acestea
reprezintă singura iluzie încă vie. El compară situaţiile diferite în care se află idealul de fericire promis de
religie şi cel promis de ideile socialiste. Dacă primul se va realiza în viaţa viitoare şi nimeni nu-l poate
contesta, cel de-al doilea trebuie să se realizeze pe pământ. Cu aproape un secol înaintea prăbuşirii regimurile
socialiste, G. Le Bon prevăzuse neviabilitatea experimentelor socialiste. Încă de la primele încercări se va
observa deşertăciunea promisiunilor, iar eşecul în planul practicii va contribui la pierderea prestigiului
credinţei socialiste 50 , afirmă G. Le Bon.
Creator şi îndrumător al Şcolii Sociologice de la Bucureşti, promotor al sociologiei monografice
rurale, D. Gusti (1880 – 1955) a fost unul dintre cei mai mari sociologi români, cunoscut şi pe plan
internaţional.
Ştiinţele sociale particulare, sociologia, etica şi politica formează, în concepţia lui Dimitrie Gusti,
momentele unui sistem al ştiinţelor sociale, sistem unitar, armonios şi omogen.
Ştiinţele sociale particulare studiază aspectele parţiale ale societăţii, fie aspectul economic, fie cel
juridic, cel spiritual, ele întreprind o analiză, în profunzime, a unui sector al realităţii sociale.
Sociologia studiază societatea ca totalitate, ca întreg. O studiază în toată complexitatea ei reală,
elaborând o sinteză a vieţii sociale. Fenomenele economice, juridice, spirituale, artistice, ştiinţifice, de care
se ocupă ştiinţele sociale particulare apar şi se dezvoltă în societate. Ele nu sunt numai fenomene sociale
determinate, ci şi părţi componente ale societăţii. Sociologia, care studiază realitatea socială în ansamblul
său, studiază şi diferite fenomene sociale parţiale. Ea le studiază nu în sine, ci caută să lămurească modul în
care ele se articulează pentru a forma împreună ansamblul social.
Deşi sociologia şi ştiinţele sociale particulare au fiecare domeniul lor special de studiu, „diferitele lor
obiecte se leagă în mod organic şi acţionează unele asupra altora, influenţându-se şi ajutându-se reciproc” 51 .
Acest raport se explică prin faptul că „sociologia se întemeiază pe rezultatele ştiinţelor sociale particulare,
căci numai în cunoaşterea analitică progresivă a părţilor stă condiţia de suverană cunoaştere şi stăpânire a
totului. Ştiinţele sociale, la rândul lor, au nevoie de reflecţiile sociologiei, căci fiecare din ele are imperioasă
nevoie de cunoaşterea generală a legăturii problemelor lor cu problemele celorlalte ştiinţe sociale” 52 .
Sociologia apelează la datele ştiinţelor sociale particulare, atunci când vrea să aprofundeze cunoaşterea
obiectului ei. Ştiinţelor sociale particulare le este necesară sociologia pentru a înţelege sensul, locul şi
funcţionalitatea fenomenelor sociale parţiale în totalitatea socială. Sociologia studiază societatea ca totalitate,
în articulaţiile ei mari, în natura, funcţiile şi determinările ei de ansamblu. Sociologia nu poate epuiza
realitatea socială până în amănuntele sale, de aici posibilitatea existenţei ştiinţelor sociale particulare, alături
de aceasta.
Gusti a remarcat că ştiinţele sociale particulare studiază un anumit domeniu al vieţii sociale, în timp
ce sociologia studiază societatea în ansamblu, ca sistem social global. El a afirmat că sociologia nu este o
ştiinţă enciclopedică al cărei rol s-ar reduce la însumarea concluziilor celorlalte ştiinţe sociale. Ea are un
obiect propriu de studiu în raport cu aceste ştiinţe şi anume societatea ca atare. El a observat că ştiinţele
sociale particulare sunt adevărate izvoare ale sociologiei, procurându-i acesteia informaţiile cerute de
obiectul şi sarcinile ei. În acelaşi timp, sociologia oferă ştiinţelor sociale particulare posibilitatea integrării
domeniului lor de studiu în realitatea socială totală. Raportul dintre sociologie şi ştiinţele sociale particulare
apare, la Gusti, ca un raport între întreg şi parte, sociologia deosebindu-se de acestea, tot aşa „cum ansamblul
se deosebeşte de părţile sale”. 53
Din punctul de vedere al metodelor, societatea poate fi studiată static sau dinamic. Metoda statică
permite studierea vieţii sociale în componenţa şi structura sa. Se obţin, astfel, ştiinţele statice, ştiinţe
descriptive, comparative şi explicative, care îşi propun „să dea o imagine fidelă a realităţii şi să arate felul
cum s-au produs fenomenele sociale, căutând, în acelaşi timp, să generalizeze prin metoda inducţiei,
observaţiile făcute pe un număr mare de cazuri”. 54
Potrivit metodelor dinamice, societatea este studiată din punct de vedere evolutiv, în funcţie de
schimbările suferite de viaţă socială în timp. Ştiinţele dinamice, astfel obţinute, sunt fie ştiinţe evolutive,
istorice, care studiază evoluţia vieţii sociale, fie ştiinţe normative, care studiază societatea potrivit unor
norme. După părerea lui Gusti, din categoria ştiinţelor evolutive fac parte: istoria unei ţări, ca studiu al
evoluţiei societăţii respective, istoria universală, care studiază istoria tuturor societăţilor şi istoria particulară
a fenomenelor sociale parţiale-istoria economică, istoria politică, istoria culturii. În cadrul ştiinţelor
normative, Gusti include etica şi politica. Etica studiază societatea potrivit idealului urmărit, iar politica se
ocupă de modalităţile prin care o societate poate să-şi realizeze idealul social.
Sociologia este, în accepţia lui Gusti, o ştiinţă statică, descriptivă, comparativă şi explicativă a
societăţii. Sociologia manifestă preocupări pentru prezent, pentru societatea vie, reală, în timp ce istoria se
interesează de societatea trecută.
Sociologia ca ştiinţă a prezentului este opusă istoriei ca ştiinţă a trecutului. Gusti evidenţiază, prin
această opoziţie, necesitatea ca sociologia să studieze prezentul, necesitatea unei sociologii concrete.
Desigur, sociologia este o ştiinţă a prezentului, dar între ea şi istorie nu există o opoziţie. Studiul duratei, sub
toate aspectele, îi deschide istoriei porţile actualităţii, în timp ce dialectica duratei obligă sociologia să se
întoarcă spre trecut cu sau fără voia ei. 55
La Gusti, structura şi dinamica societăţii fac obiectul unor ştiinţe diferite. În timp ce sociologia
studiază alcătuirea internă, structura societăţii, etica şi politica vor analiza latura evolutivă, dinamica
societăţii. La A. Comte şi alţi sociologi, aspectele statice şi dinamice ale realităţii sociale constituie obiectul
sociologiei. În cadrul acesteia, statica studiază legile pur statice ale organismului social, interdependenţa şi
corelaţia socială, societatea în repaus la un moment dat, iar dinamica analizează legile dezvoltării societăţii,
variaţiile şi transformările acesteia. Astfel spus, statica studiază societatea în spaţiu, iar dinamica, societatea
în timp. 56 Sociologia trebuie să fie ştiinţa atât a structurii, cât şi a dinamicii societăţii, trebuie să surprindă
legile ce acţionează în ambele ipostaze ale realităţii sociale.
Gusti afirmă că, faţă de realitatea socială, omul poate avea, în acelaşi timp, două atitudini diferite de
cunoaştere: o atitudine de constatare, de explicare, emiţând judecăţi de constatare şi o atitudine normativă, de
valorificare, în urma căreia se obţin judecăţi de valoare. În funcţie de acest criteriu, - atitudinea faţă de
realitatea socială – se pot distinge două categorii de ştiinţe: explicative şi normative. Sociologia, ca ştiinţă de
constatare şi explicare, cercetează realitatea socială, aşa cum se prezintă ea la un moment dat. Etica, ştiinţă de
apreciere şi valorificare, stabileşte normele, scopurile vieţii sociale şi idealul etic, arătând cum ar trebui să fie
realitatea socială viitoare. Între realitatea socială prezentă şi realitatea socială viitoare se interpune activitatea
de transformare a realităţii sociale prezente în conformitate cu idealul etic.
Sistemul de mijloace necesare realizării normelor şi scopurilor sociale şi a idealului etic constituie
obiectul politicii. Adoptând concepţia lui E. Durkheim cu privire la distincţia dintre judecăţile de existenţă,
care analizează realitatea, şi judecăţile de valoare, care reliefează sub ce aspecte poate fi privită această
realitate, D. Gusti separă, în mod corect, judecăţile constatative, de existenţă, de judecăţile de valoare,
excluzându-le pe acestea din urmă din domeniul sociologiei. Corelând judecăţile de valoare cu judecăţile
normative, el le atribuie numai ştiinţelor normative, eticii şi politicii. Consider că politologia (politica) nu
este o ştiinţă normativă. Ea trebuie să analizeze fenomenul politic din perspectiva obiectivităţii ştiinţifice.
Deşi politologia studiază valorile şi normele politice care direcţionează acţiunile instituţiilor politice,
indivizilor, ea însăşi nu va avea caracter axiologic sau normativ. Totuşi, în analiza unor probleme politice,
unii politologi nu se pot detaşa de ideologia la care au aderat.
Sociologia, etica şi politica, deşi deosebite ca atitudine de cunoaştere şi metode, formează
momentele aceluiaşi proces de cunoaştere şi, numai în unitatea lor, spune Gusti, ne pot da o imagine
completă şi exactă a realităţii sociale. Explicaţia legăturii între cele trei ştiinţe o găseşte Gusti în structura
teleologică a voinţei, care constituie, după el, esenţa vieţii sociale. Structura teleologică a voinţei leagă
realitatea socială prezentă de realitatea socială viitoare, fapt care determină legătura strânsă între sociologie,
etică şi politică.
Gusti s-a străduit să prezinte un sistem unitar şi bine constituit al ştiinţelor sociale. După el, „ştiinţele
sociale, sociologia, etica şi politica formează o serie riguros logică, fiecare ştiinţă dintre ele e o consecinţă a
celor care o precedă, după cum fiecare ştiinţă care precedă e ipoteza metodologică a celor ce urmează – aşa
sociologia este o consecinţă logică a ştiinţelor sociale, politica şi etica sunt o consecinţă logică a sociologiei
şi a ştiinţelor sociale. 57 În acest sistem, sociologia nu e posibilă fără rezultatele ştiinţelor sociale particulare,
iar acestea nu sunt complete fără cercetările sociologice. Politica se bazează pe cele precedente şi le
întregeşte, iar etica este „ştiinţa normativă cea mai înaltă, care închide seria ştiinţelor sociale explicative şi
normative.” 58
Continuitatea logică a acestor ştiinţe este explicată de Gusti prin apelul la procesul de realizare a
voinţei. Cu voinţa realizată, adică cu realitatea socială actuală, se ocupă ştiinţele sociale particulare şi
sociologia. Etica şi politica, apreciind şi valorizând actualitatea socială, stabilesc norme şi mijloace pentru o
nouă realizare a realităţii sociale. Aceasta, la rândul său, devine obiect de constatare pentru ştiinţele sociale
particulare şi sociologie, iar concluziile lor oferă, eticii şi politicii, un nou material de apreciere, valorizare şi
normare.
Ca orice teoretician, Gusti a căutat un element care să explice unitatea dintre ştiinţele sociale.
Deoarece voinţa socială constituie, în concepţia sa, esenţa vieţii sociale, nu i-a fost greu lui Gusti să
considere caracterul teleologic al voinţei sociale ca fiind elementul ce asigură unitatea ştiinţelor sociale.
Legătura dintre ştiinţele sociale trebuie căutată, însă, şi în faptul că ele studiază aspecte diferite ale sistemului
social, între care există relaţii de diferite naturi.
Deoarece sociologia este o ştiinţă explicativă trebuie să cerceteze geneza fenomenelor sociale, să
studieze factorii care le condiţionează. Problema explicaţiei în sociologie este o problemă de integrare a
unităţilor sociale în cadrele care apar şi se dezvoltă. Folosind metoda tipologică, Gusti reduce marea varietate
a factorilor-condiţii la două tipuri principale: cadrele naturale şi cadrele sociale. În categoria cadrelor
naturale, Gusti include cadrul cosmologic, care cuprinde totalitatea condiţionărilor pe care le suferă
societatea din partea mediului natural, şi cadrul biologic în care sunt incluse influenţele suportate de
realitatea socială din partea naturii biologice a omului. Cadrele cosmologic şi biologic condiţionează
societatea din afara ei. Societatea are caracteristica de a-şi fi sieşi cadru. Cadrele sociale reprezintă influenţa
faptelor sociale asupra societăţii. Influenţa cadrelor trecute asupra celor prezente constituie factorul istoric, în
timp ce influenţa vieţii sufleteşti a indivizilor asupra unităţilor sociale formează cadrul psihic. Aceste cadre,
deşi fiecare condiţionează viaţa socială în alt mod, acţionează în strânsă legătură, imprimând societăţii un
anumit fel de a fi. Gusti nu reduce societatea la factorii săi de condiţionare. El arată că aceste cadre
interesează sociologia nu în ele însele, ci doar ca factori explicativi, de condiţionare a vieţii sociale.
Între cadre şi realitatea socială există o legătură bilaterală, o corelaţie, în sensul că nu numai
societatea e transformată sub influenţa cadrelor, ci şi acestea, la rândul lor, suferă transformări prin
activitatea societăţii. Cadrele oferă unităţilor sociale materie primă pentru satisfacerea trebuinţelor acestora
prin manifestări. Manifestările apar ca acţiuni şi reacţiuni ale unităţilor sociale faţă de cadre. Cadrele sunt
nişte condiţii ale realizării voinţei sociale, având semnificaţia unor potenţialităţi, a unor virtualităţi care sunt
transformate în fapte actuale de către voinţă, prin manifestările sale.
Voinţa socială este, în concepţia lui Gusti, izvorul întregii vieţi sociale, aflându-se în spatele tuturor
fenomenelor sociale care, de fapt, sunt produsele şi creaţiile ei.
Natura voluntară a unităţii sociale îi imprimă acesteia un continuu imbold spre activitate. Unitatea
socială este o manifestare colectivă de voinţă. Prin activitatea sa continuă, unitatea socială ţine să se realizeze
pe sine însăşi prin crearea de valori sociale, prin producerea unor bunuri materiale şi spirituale.
Materializarea activităţilor depuse de unitatea socială ia forma manifestărilor sociale sau categoriilor, cum le
numeşte Gusti.
Activităţile unităţii sociale sunt puse în slujba satisfacerii necesităţilor de viaţă ale membrilor ei.
Necesităţile materiale şi sufleteşti ale omului atrag, după ele, două manifestări corespunzătoare: economice şi
spirituale. Manifestările economice sunt depuse pentru satisfacerea trebuinţelor de ordin material, în timp ce
manifestările spirituale privesc satisfacerea necesităţilor de afirmare şi orientare în lume şi viaţă.
Manifestările economice şi spirituale sunt de natură substanţială, formând conţinutul vieţii sociale,
contribuind la constituirea ei. De aceea, Gusti le numeşte categorii sau manifestări constitutive.
Manifestările constitutive, prin felul lor substanţial, de conţinut, nu se pot menţine dacă nu sunt
reglementate, organizate, coordonate, modelate şi unificate. De aici izvorăşte necesitatea altor manifestări
care ţin de nevoia coexistenţei, acestea fiind manifestările etico-juridice şi politico-administrative. Acestea
reglementează şi instituţionalizează manifestările economice şi spirituale, interior, prin opinie, şi exterior,
prin forţă, prin norme.
Manifestările politico-administrative sunt necesare pentru edictarea şi impunerea reglementării şi
instituţionalizării manifestărilor economice şi spirituale. Manifestările etico-juridice şi politico-administrative
sunt de natură reglementativă. Neavând un conţinut propriu, ci doar un caracter formal, funcţional, ele
reglementează şi fac posibile activităţile economice şi spirituale. Prin ele, unitatea socială reuşeşte să se
menţină şi să formeze o realitate completă. Unitatea socială este unitatea sintetică, funcţională, a celor patru
manifestări. Ea le cuprinde pe toate, cu necesitate, deoarece nici forma nu poate exista fără conţinut, nici
conţinutul fără formă. În realitatea socială, fiecare manifestare se înfăţişează sub nenumărate forme concrete.
În programul de cercetare, manifestărilor li se alocă un spaţiu larg, iar echipele sunt formate din specialişti
capabili să studieze fiecare element al acestora.
Este un merit al lui Gusti faptul că a încercat să ia în considerare întreaga gamă a activităţilor
societăţii, surprinzând specificul şi rolul fiecăreia. Desfăşurarea acestor activităţi presupune dinamismul
uman, ca expresie a voinţei sociale. Manifestările sunt, de fapt, „valori obiective, actualizate ale voinţei
sociale” 59 .
Sociologia, ca ştiinţă a realităţii sociale, are ca obiect unităţile sociale. Unitatea socială este o grupare
de oameni care trăiesc laolaltă şi formează o unitate de viaţă datorită relaţiilor, acţiunilor şi reacţiunilor lor.
Datorită activităţilor pe care le depun, unităţile sociale pot fi considerate, pe drept cuvânt, adevăratele
subiecte ale vieţii sociale. Prin considerarea unităţii sociale ca fapt elementar al vieţii sociale, Gusti depăşeşte
atomismul sociologic ale cărui teze afirmau că individul este autonom faţă de societate.
În cercetare, Gusti consideră satul ca o unitate socială integratoare a altor unităţi, precum familia,
gospodăria etc. Gusti arată că unitatea socială nu se formează prin simpla îngrămădire a unor indivizi.
Aceştia sunt legaţi între ei prin relaţii obiective, printr-un principiu de organizare căruia i se supun. Prin
interacţiunea lor, ei dau naştere unei structuri sociale. Gusti susţine că relaţiile de rudenie, vecinătate,
prietenie existente în cadrul unităţii sociale dau oamenilor conştiinţa aceleiaşi sorţi, a unei apropieri sociale,
precum şi conştiinţa participării la grup. Prin aceasta se formează o mentalitate comună, care creează tradiţia,
conformismul, valorile şi scopurile comune. Alături de relaţiile de rudenie, vecinătate, prietenie, Gusti mai
remarcă, atunci când studiază satul românesc, şi alte relaţii, precum cele dintre ţărani şi intelectuali, săteni şi
orăşeni, stăpâni şi servitori. Totuşi, în cercetările concrete, el abordează mai mult relaţiile de familie şi de
vecinătate existente în cadrul unităţii studiate, considerându-le liantul acesteia. Relaţiile sociale, ca element
important al unităţii sociale, se manifestă atât în interiorul acesteia, cât şi între unităţile sociale.
În timp, unitatea socială suferă anumite transformări de structură şi anume procesele sociale de
diferenţiere, omogenizare, socializare, individualizare. Gusti constată că unităţile nu sunt fenomene statice
neschimbătoare, ci suferă anumite schimbări structurale.
Gusti consideră problema determinismului social ca una din problemele fundamentale ale
sociologiei. La el apare un dublu determinism interior, ţinând de calităţile voinţei sociale şi exterior,
constituit din cadre. O unitate socială, arată Gusti, nu poate fi „causa sui”, nu poartă în sine producerea
existenţei sale. Producerea unităţii sociale este explicată prin legea cauzalităţii sociale. Cauza unităţii sociale
o constituie unitatea cadrelor şi a voinţei sociale. Este cea mai importantă unitate, „colaborarea omului şi a
societăţii cu forţele cosmosului natural şi ale cosmosului istoric”. 60 Prin această colaborare dintre cadre şi
voinţă se creează realitatea socială.
Gusti exprimă raportul de cauzalitate printr-o formulă:
V (voinţă) + C (cadre) = M (manifestări). Cu alte cuvinte, determinismul interior şi cel exterior produc
activităţile creatoare de valori sociale, adică manifestările unităţii sociale. Cadrele nu sunt cauza unităţilor
sociale, fiind numai o condiţie a acestora. Există o oarecare independenţă a unităţilor sociale faţă de cadre,
deoarece acestea constituie doar potenţialităţi, forţe posibile de activitate, motive ale unei voinţe colective.
Totuşi, voinţa socială nu este absolut independentă faţă de cadre. În manifestările ei, voinţa se loveşte de o
serie de factori (cadrele) care sunt favorabili sau defavorabili şi faţă de care manifestările apar ca acţiuni sau
reacţiuni. Dintre cele două condiţii ale unităţilor sociale – voinţă şi cadre – voinţa, „prin constituţia ei intimă
este condiţia principală, causa causans, pentru că ea declanşează cauzalitatea socială” 61 , afirmă Gusti.
Unitatea socială se găseşte într-un continuu efort de creaţie. Voinţa socială, condiţionată fiind de
cadre, „urmăreşte realizări de valori noi, pune scopuri noi, postulează norme şi creează alte cadre noi peste şi
deasupra cadrelor existente ce au determinat-o” 62 . În timp ce cadrele formează „putinţa”, voinţa formează
„puterea” socială, susţine Gusti.
Manifestările sociale apar, în concepţia lui Gusti, ca fiind favorizate de cadre, originea lor aflându-se
în puterea voinţei sociale. Gusti admite o dublă determinare a vieţii sociale, datorată cadrelor şi voinţei
sociale. Din moment ce cadrele nu pot fi cauze determinante ale unităţilor sociale, ci doar condiţii, reiese clar
că factorul determinant al vieţii sociale rămâne doar unul. Prin considerarea voinţei sociale ca factor
determinant al vieţii sociale, Gusti poate fi considerat ca făcând parte din curentul voluntarist al teoriei
sociologice.
Din moment ce admite determinismul social, Gusti admite şi conceptul de lege. El stabileşte o lege
specială a paralelismului sociologic, o „lege generală care se aplică societăţii în genere” 63 . Potrivit acestei
legi, manifestările, cadrele, voinţa formează o unitate organică, ele sunt solidare şi se află într-un raport de
interdependenţă. „Părţile totului social se dezvoltă în acelaşi timp, nu succesiv, având între ele raporturi de
interdependenţă, nu de subordonare” 64 . Există, spune Gusti, un triplu paralelism: 1) în interiorul
manifestărilor, între manifestările constitutive şi manifestările reglementative; 2) în interiorul cadrelor, între
cadrele naturale şi cadrele sociale; 3) între ansamblul manifestărilor şi ansamblul cadrelor.
Paralelismul în interiorul manifestărilor evidenţiază faptul că acestea există, se dezvoltă şi se
determină toate deodată, paralel. Potrivit acestei legi, manifestările sunt ireductibile una la alta, în sensul că
există toate deodată şi au drept la existenţă numai una lângă alta. În acelaşi timp, ele sunt imposibil de
ierarhizat funcţional sau cauzal, nici una din manifestări neputând elimina complet şi pentru totdeauna pe
celelalte.
Paralelismul între cadrele vieţii sociale denotă că ele acţionează asupra acestuia nu separat, ci toate
în acelaşi timp, indiferent dacă unul e mai dezvoltat şi are o mai mare importanţă.
Paralelismul între ansamblul cadrelor şi ansamblul manifestărilor arată că manifestările şi cadrele nu
pot fi reduse unele la altele, pentru că ele reprezintă realităţi diferite, chiar dacă nu pot exista decât împreună.
Prin legea paralelismului sociologic, Gusti înlătură ideea unei ierarhizări a factorilor vieţii sociale,
subliniind că între aceştia există numai interacţiune, nu şi subordonare. Prin enunţarea acestei legi, el caută să
depăşească unilateralitatea celorlalte sisteme sociologice, care reduc societatea la un singur element:
economic, spiritual, juridic sau politic, faţă de care celelalte elemente apar ca fenomene de ordin secundar.
Este adevărat că Gusti nu reduce societatea la una din activităţile sau condiţiile existenţei sale. Totuşi şi el
este preocupat de găsirea, în multitudinea factorilor sociali, a unuia care să explice societatea în esenţa şi
cauzalitatea sa. Acesta este, aşa cum am văzut, voinţa socială.
Legea paralelismului sociologic îşi găseşte, în zilele noastre, un corespondent în relaţia de
echivalenţă tipologică susţinută de structuralismul funcţionalist. Conform acestei relaţii, fiecare sistem social
parţial – economic, social, politic, cultural – reprezintă o parte funcţională a sistemului social global,
răspunzând toate împreună unor cerinţe ale funcţionării acestuia ca totalitate.
În concepţia lui Gusti, legea paralelismului sociologic ia forma unei legi a echilibrului social.
Paralelismul între manifestări asigură unităţilor sociale un echilibru interior. O unitate socială nu trebuie să
dezvolte excesiv o manifestare sau să-i dea o însemnătate mai mare, în comparaţie cu celelalte. Dacă o
schimbare, apărută în una din manifestări, nu e urmată de transformări corespunzătoare în celelalte, s-ar
ajunge la dezechilibru. Eliminarea completă a unei manifestări ar avea drept consecinţă un proces de
disoluţie a unităţii.
Paralelismul dintre cadre conţine, de asemenea, un principiu de echilibru social, deoarece numai
existenţa celor patru factori asigură funcţionarea normală a societăţii. Lipsa unui factor ar atrage, după sine,
dezechilibrarea societăţii.
Paralelismul între cadre şi manifestări este tot o formulă de echilibru social. Între cele patru
manifestări şi cele patru cadre se creează, prin adaptare reciprocă, un echilibru care asigură funcţionarea
normală a societăţii. Dacă manifestările sociale sunt străine de cadrele lor sau dacă aceste cadre nu mai
sprijină manifestările sociale, se iveşte un dezechilibru social.
Exprimând solidaritatea „dintre părţi şi întreg, în ciuda diversităţii părţilor”, 65 legea paralelismului
sociologic susţine ideea echilibrului social şi a păcii sociale.
Un mare merit al lui Gusti este acela că a promovat ideea ansamblului social, prezentând un tablou
integral al vieţii sociale. Societatea este pentru el o totalitate sintetică, „o totalitate autonomă a indivizilor ce
trăiesc laolaltă şi depun o activitate economică şi una spirituală, reglementate etico-juridic şi organizate
politico-administrativ, condiţionate de cadrul cosmic, biologic, psihic şi istoric”. 66 Cu mult înainte ca teoria
sistemelor să fi pătruns în domeniul ştiinţelor sociale, Gusti a sesizat caracterul sistemic al vieţii sociale,
precum şi existenţa structuralităţii ca trăsătură a societăţii.
Gusti a fost preocupat şi de problema schimbărilor sociale. El consideră că, pe baza paralelismului
sociologic, se pot stabili tendinţele de evoluţie ale unităţilor sociale, fiind posibile previziunile sociologice.
Posibilitatea unei previziuni sociologice derivă din paralelismul dintre voinţă şi cadre. Deoarece
manifestările sociale sunt produse ale voinţei şi cadrelor, cunoaşterea situaţiei lor actuale, spune Gusti, ne
permite prevederea manifestărilor viitoare. Din raportarea voinţei sociale la cele patru cadre se pot trage
concluzii cu privire la perspectivele unităţii sociale. Totuşi, susţine Gusti, sociologia nu poate emite
previziuni riguroase. El stabileşte patru tipuri de evoluţie: „un tip staţionar – cadre reduse şi manifestările
voinţei reduse, un tip regresiv – cadre puternice şi manifestările voinţei reduse, un tip revoluţionar – cadre
reduse şi manifestările voinţei puternice şi un tip progresiv – cadre şi manifestări puternice”. 67 Fiecare tip de
evoluţie poate avea numeroase variante, după posibilităţile de combinare a elementelor lor – cadrele şi
manifestările.
Gusti s-a străduit să elaboreze un sistem teoretic care să cuprindă, într-o desăvârşită unitate,
sociologia, etica şi politica. Unitatea dintre aceste ştiinţe exprimă unitatea logică dintre realitatea socială
prezentă, trecută şi viitoare. Realitatea socială prezentă a fost pentru trecut un ideal; ceea ce reprezintă
pentru realitatea prezentă un ideal va fi, în viitor, o realitate. Realitatea socială trecută şi prezentă sunt idealul
înfăptuit, iar idealul de azi va fi realitatea socială de mâine.
În interdependenţa dintre realitatea socială trecută, prezentă şi viitoare, acţionează legea circuitului
social. Evoluţia socială are, după părerea lui Gusti, forma unui cerc, care pare închis, dar care se închide,
doar pentru a se deschide din nou. Procesul social e continuu, el exprimă mersul ascendent al omenirii, către
înfăptuirea idealului etic, către desăvârşirea realităţii sociale.
Prin sistemul său, Gusti consideră că se înlătură opoziţia dintre cunoaştere şi acţiune, dintre teorie şi
practică. Voinţa, prin acţiune, stabileşte legătura dintre cunoaşterea realităţii sociale prezente şi opera de
transformare a acesteia într-o realitate viitoare. „Realitatea socială constituie un continuu şi neobosit circuit
pe care dacă am voi să-l reprezentăm grafic, trebuie să ni-l închipuim ca două linii curbe care formează un
cerc. Începutul primei linii este realitatea socială actuală, iar sfârşitul ei, realitatea socială nouă, creată prin
procesul de cunoaştere şi apreciere, prin forţa ideii şi a realului. Sfârşitul acestei linii, creaţia nouă, devine,
însă, începutul liniei a doua, care se termină în cunoaşterea ei ca realitate existentă. Linia a doua se închide,
deci, unindu-se cu linia întâi, formând cercul, adică circuitul social” 68 , afirmă Gusti.
Grafic, legea circuitului social se prezintă astfel 69 :

SOCIOLOGIA
(sistemul de cunoaştere
a realităţii sociale prezente)

REALITATE
SOCIALĂ
PREZENTĂ
GENEZA ACTUALITATE
(Condiţii, Potenţialitate) (Valori obiective)
ESENŢA
(Voinţă socială,

Regulative Constitutive
Cosmic Economice

Naturale
motivarea activităţii
sociale creatoare)

Manifestări
Biologic Spirituale

Categorii
Cadre
Psihic Politice
Sociale

EXISTENŢA
Istoric
FENOMENOLOGICĂ
Juridice
(Unităţi, Relaţii,
Procese sociale)

LEGEA PARALELISMULUI
SOCIOLOGIC
- voinţă şi cadre,
Raport - cadre între ele,
între - manifestări între ele

TENDINŢE
ŞI PERSPECTIVE
DE EVOLUŢIE
SOCIALĂ

REALITATE
POLITICA ETICA
(Sistemul mijloacelor pentru SOCIALĂ (Sistemul scopurilor;
realizarea valorilor şi VIITOARE idealul etic; realitatea
normelor sociale şi etice socială viitoare)
ale realităţii sociale viitoare)

Dialectica dintre realitatea socială existentă, cunoaşterea ei şi activitatea de transformare a sa într-o


realitate socială nouă se manifestă prin dinamismul voinţei sociale, prin desfăşurarea acesteia pe diferite
stadii de dezvoltare. Unitatea, continuitatea dintre cele trei ştiinţe se realizează prin voinţa socială.
Modalitatea duală de existenţă a voinţei, ca fenomen şi proces, ca fenomen devenit şi ca proces în stare să
devină ceva, explică de ce momentul cunoaşterii este însoţit de cel al activităţii, al înfăptuirii. Starea fenomen
a voinţei sociale constituie obiectul sociologiei, în timp ce voinţa, ca proces de manifestare reprezintă
preocuparea eticii şi politicii.
Sociologia, etica şi politica se deosebesc prin faptul că răspund unor necesităţi diferite de cunoaştere
şi anume necesitatea de a constata realitatea, de a stabili idealul social şi de a găsi mijloacele prin care
realitatea poate fi modificată după ideal. Dar aceste necesităţi de cunoaştere privesc momentele aceluiaşi
proces de viaţă, care reclamă un sistem unitar de cunoaştere. Sociologia nu poate înţelege complet natura
vieţii sociale, dacă nu ţine seama de faptul că voinţa socială, prin structura ei intimă, urmăreşte scopuri şi
foloseşte mijloace, studiate de etică şi politică. Etica nu poate stabili idealul social fără a ţine seama de
realitatea socială, de datele sociologiei şi, în acelaşi timp, de mijloacele de realizare, de politică. Politica nu
poate stabili mijloacele de realizare socială, fără cunoaşterea idealului de realizat şi a realităţii ce trebuie
reformată. Şi politicii îi sunt necesare etica şi sociologia. Deşi deosebite ca puncte de vedere, aceste trei
ştiinţe nu pot, decât împreună, lămuri întregul proces al vieţii sociale. Ele alcătuiesc o unitate armonioasă a
unui sistem de cunoaştere a realităţii sociale.
Sociologii s-au străduit să fundamenteze ştiinţific sociologia, au căutat, în realitatea socială, acele
fenomene despre care ei credeau că reprezintă obiectul sociologiei, au încercat să descopere legile care
guvernează fenomenele sociale, au elaborat teorii şi paradigme, au folosit metode şi tehnici de investigare a
realităţii sociale şi de construire a teoriilor.
NOTE BIBLIOGRAFICE

1
Speranţia, E., Introducere în sociologie, vol. I, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1944, p. 138
2
Ibidem, p. 145
3
Ibidem, p. 155
4
Ibidem, p. 155
5
Ibidem, p. 143
6
Ibidem, p. 159
7
Ibidem, p. 144
8
Ibidem, p. 144
9
Durkheim, E., Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 151
10
Ibidem, p. 58
11
Ibidem, p. 55
12
Durkheim, E., Sociologie et sciences sociales, în La science sociale et l’action, Paris, P.U.F., 1970, p.148
13
Speranţia, E., Introducere în sociologie, vol. I, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1944, p. 451
14
Durkheim, E., Sociologie et sciences sociales, p.149-150
15
Speranţia, E., op. Cit, p. 452
16
Durkheim, E., Eléments d’une theorie sociale, în Textes, Paris, Les Editions de Minuit, 1975, p. 246
17
Durkheim, E., Sociologie et sciences sociales, p. 152
18
Lucrările menţionate: Sociologie et sciences sociales, publicată în lucrarea colectivă De la méthode dans les
sciences, Alcan, Paris, 1909, republicată în La science sociale et l’action, P.U.F., Paris, 1970; La sociologie et son
domaine scientifique, Textes, vol.I, Les Editions de Minuit, 1975; Intervenţia la Societatea de Economie Politică a
fost publicată în Debat sur l’économie politique et les sciences sociales în Journal des economistes, 1908, tome
XVIII şi republicată în E. Durkheim, Textes, vol. I, Editions de Minuit, Paris, 1975; revista L’ Année Sociologique,
fondată în 1897
19
Durkheim, E., Sociologie et sciences sociales, p. 150
20
Ibidem, p. 151
21
Ibidem, p. 151
22
Durkheim, E., Regulile metodei sociologice, p. 68
23
Ibidem, p. 73
24
Ibidem, p. 74
25
Ibidem, p. 69
26
Ibidem, p. 77
27
Ibidem, p. 78
28
Ibidem, p. 79
29
Durkheim, E., Debat sur l’économie politique et sciences sociales, Textes, vol. I, Editions de Minuit, Paris, 1975, p.
220
30
Ibidem, p. 221
31
Ibidem, pp. 221-222
32
Ibidem, p. 224
33
Reynaud, P. L., La psychologie économique, P.U.F., Paris, 1969, p. 26
34
Speranţia, E., op. cit., p. 521
35
Tudosescu, I., Structura acţiunii sociale, Editura Politică, 1972, p. 34
36
Weber, M., Le savant et le politique, Paris, Plon, 1959, p. 115
37
Freund, J., Sociologie de M. Weber, Paris, P.U.F., 1968, p. 37-38
38
Aron, R., Les grandes doctrines de sociologie historique, Paris, CDU, 1962, p. 224
39
Prades, J. A., La sociologie de la religion chez Max Weber, Ed. Nauwelaerts, Louvain, Paris, 1966, p. 44
40
Weber, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p. 183
41
Ibidem, p. 178
42
Tarde, G., Le lois de l’imitation, Paris, Felix Alcan, 1921, p. 16
43
Ibidem, p. 73
44
Ibidem, p. 214
45
Ibidem, p. 216
46
Dupont, A., G. Tarde et l’Économie politique, Paris, V. Girard et E. Brière, 1910, p. 132-134
47
Le Bon, G., Psihologia mulţimilor, Bucureşti, Editura Anima, 1990, p. 7
48
Ibidem, p. 49
49
Schemeil, Y., Les cultures politiques, în M. Grawitz, J. Leca, Traité de Science politique, vol. IV, Paris, P.U.F.,
1985, p. 276
50
Le Bon, G., op. cit., p. 61
51
Gusti, D., Sociologia şi ştiinţele sociale, Opere, vol. I., Bucureşti, Editura Academiei, 1968, p. 251
52
Gusti, D., Introducere la cursul de istoria filosofiei greceşti, etică şi sociologie, Opere, vol. I, Bucureşti, Editura
Academiei, 1968, p. 216
53
Gusti, D., Sociologia şi ştiinţele sociale…, p. 251
54
Ibidem, p. 250
55
Braudel, F., Traité de sociologie, tome I, Paris, P.U.F., 1962, p. 83
56
Bouthoul, G., Histoire de la sociologie, Paris, P.U.F., 1950, p. 106
57
Gusti, D., Introducere la cursul de istoria…, p. 221
58
Ibidem
59
Gusti, D., Consideraţii asupra unui sistem de sociologie, etică şi politică, în Opere, vol. I..., p. 341
60
Gusti, D., Legile unităţilor sociale, în Opere, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1968, p. 359
61
Ibidem
62
Ibidem
63
Gusti, D., Paralelismul sociologic, în Opere, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1968, p. 266
64
Gusti, D., Consideraţii asupra unui sistem…, p. 345
65
Ibidem
66
Gusti, D., Paralelismul sociologic…, p. 262
67
Gusti, D., Consideraţii asupra unui sistem…, p. 347
68
Gusti, D., Monografia sociologică, în Opere, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1968, p. 420
69
Gusti, D., Doctrina şi metoda şcolii sociologice de la Bucureşti, în Opere, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei,
1968, p. 237