DARIE DUCAN

Gânduri despre cum să fim

România e un fapt care se termină la perspectivă.

Totdeauna apogeul a ceva moare în a opta lună. Pentru a trece de
această stare de perspectivă trebuie puţină nebunie şi puţin salt
peste prudenţă, nu o încălcare a legii ci o trecere exact la limita ei.
Să nu fim tradiţionali din comoditate, ci din convingere, dacă
suntem, să fim răzvrătiţi pentru plăcerea orgasmică a revenirii în
matcă. Să fim extravaganţi pentru a ne oglindi în idei după ce le
anunţăm cu ambalaje. Să fim o strofă maltratată dar care îşi revine
prin mânuirea sensului precum cubul Rubik. Să avem curajul de a nu
fi plaţi. Să avem curajul de a nu ne respecta orarul fără ca aceasta
să devină o obişnuinţă sau un viciu. Ci o excepţie. Să pasăm
argumente şi să acceptăm serve de exemple spre a uşura discuţia
pentru celălalt dacă vedem că nu poate să o ducă.

Să nu credem în nimic fără îndoială. Existenţa îndoielii asigură

fidelitatea faţă de idee incomparabil mai mult decât axiomele
pentru că neagă perfecţiunea şi, astfel, e umană. Să fim cursivi şi
şă avem dicţie până şi în scrierea şi urlarea dezastrelor. S-ar putea
să se nască grafologi şi foneticieni pentru asta! Să fim cioburile
acelea dintr-un ulcior spart care, după lipirea ulciorului rămân pe
dinafară şi se simt, cum şi sunt, în plus. Dar asta nu înainte de a fi
noi umbra ulciorului. Să avem perspectiva lui, perspectiva
României, şi să ne luăm mereu posibilitatea ca după ce am creat o
lume, noi să fim în plus. Ca un părinte alungat de-acasă de copii. Să
ni se pară normală această relegare în niciunde. Să fie ca o
împărtăşanie, ca un botez, să ne simţim satisfăcuţi ca de un orgasm
şi psihic, şi spiritual, dar şi fizic. Să prognozăm, nu să profeţim, să
ne inventăm rănile abia după ce limbile au deprins a le linge canin.
Să putem sângera cu nişte muşchi ai sângerării, ca o mimică,
sângerarea să poată fi dialectică, paraverbală. Să înţelegem că s-a
depus o jertfă de către regnul vegetal pentru ca noi să putem avea
cămaşă, să respectăm asta!

Perspectiva trebuie siluită până intrăm în vaginul profetismului,

căci acesta e deja profetism, începe de acum să nu mai fie

1
prognoză. Să luăm România pe după cap şi să nu ştie din privirea
noastră dacă vrem să o îmbrăţişăm sau să o strângem de gât. Să
păstreze mereu un grăunte de idee că ar putea avea motive de
temere. Să siluim perspectiva idilic şi fanatic, fără ruşine, gnomic şi
senzorial, celest şi universal, viguros şi ancestral, întocmai ca
siluirea Anei din Ion al lui Rebreanu, pe pământul arzând de patima
sensului său dublu. Să vâslim cu simţul nostru muscular în ea ca şi
cum ar trebui să nu ne înecăm într-un uragan de încruntare
universală şi de combustie spaţială. Să apăsăm cu dorinţa de bine,
să umilim perspectiva frumos astfel încât penisul voinţei noastre să
iasă de cealaltă parte a perspectivei cum ar ieşi cuiul de cealaltă
parte a mâinii lui Cristos.

Să facem din România un spaţiu în care contemplaţia să fie un

motor şi nu o trândăvie, unde oasele să ţină cu dinţii de carne şi nu
doar să fie un suport pentru ea cum în băi poate fi etajera pentru
săpun. Să ne curăţim, dar nu doar cu săpun, ci şi cu umbra lui, ca şi
când umbra lui, extrapolată, ar fi obiectul de igienă maximă. Să ne
aducem tupeul la un grad de fermitate fără echivoc şi să-i
confecţionăm viciul de a-şi fi şi anticorp, pentru ca din acest viciu
să îi derive supravieţuirea. Să avansăm prin trupul unei fata
morgana, să o fi lăsat demult în urmă, dar să credem că o vom
ajunge curând. Să ne iubim cu iluzia ei în asudarea unui pat
mizerabil făcut din poarta raiului deschisă cu piciorul, doborâtă şi
trântită pe patru pari, drept picioare. Să cicatrizăm răni înainte de
a se fabrica cuţitul lor chiar, să învăţăm că o caligrafie a cicatricilor
conţine de fapt textul unui cântec de lebădă al cărnii. I-am fost
textier cu durerea noastră şi nu o dată, ne-a durut umbra vinovată
şi a fost mai grea decât pietrele toate ale lumii.

România se poate schimba uşor dacă după ce îi naştem o altă

perspectivă din cea veche le provocăm la incest pe cele două. Ce
rezultă va fi o ardere, o floare de flacără în mâna unui grădinar
timid dar sufletist. Nu va ieşi nimic degenerat, ideile nu au sânge
pentru că el a devenit prin abstractizare apă, numai aplicarea lor
are un sânge gros ca lianele rutinei. Într-o mare măsură ar trebui să
şovăim după fiecare acceptare, tocmai ca să îi dăm ideii şi altă
posibilitate, un alt culoar. De aceea nu e bine doar să ningă, pentru
că nu putem şi nu e bine să vedem doar alb. De ce oare iarna ni se

2
recomandă hainele negre dacă nu pentru contrast psihico-ocular?
Uneori e linişte ca între două vămi pe unde intră sângele la facere şi
prin delta scurgerii sale, la moarte. Acea linişte e echilibrul pe care
trebuie să i-l dăm României precum unui organism uman, unde se
regenerează totul, dar nu şi caracterul. Caracterul se îndreaptă prin
mentalitatea perspectivei sparte, prin mentalitatea depăşirii de
sine, chiar şi cu aceea a ieşirii din trup. Literalmente niciun silogism
, deşi e un motor oricare, nu are o defecţiune, nu face niciun popas
de la cerc. E perfect. Tocmai de aceea realismul nostru nu poate fi
înscris în geometriile savante sau faptice în spaţiu. Noi trăim în plan
şi sabotul secundei e când tocit, când nou ca-n prima zi.
Autosugestia noastră îl schimbă pe moment alături de întreaga
entropie. Nu, nu e o conspiraţie universală, dar, concret, ce să
facem pentru a curăţa viţa-de-vie care e România şi pentru a naşte
direct vin vechi? Să avem un optimism realist şi crâncen. Să fim
crânceni în bunătate, la fel de crânceni ca în ură şi să ne negăm pe
noi tocmai ca să ne redescoperim din încercările celorlalţi de a ne
lăuda pentru a ne ridica moralul. Să comunicăm de la egal la egal
cu oricine, să tăcem de la egal de la egal cu oricine şi să-l facem pe
Dumnezeu prin rotaţie cel mai mare stăpân şi cel mai bubos sclav.
Unul va fi inventat roata, celălalt va fi împins la ea, tot prin rotaţie.
Să ne ungem egoismul cu sudoarea celuilalt ca să-l facem altruism,
apoi, când se va usca va fi echilibru aproape planetar. Să nu credem
în zei decât dacă ne simţim egalii lor şi când ne uităm în oglindă
credem în noi nu fanatic şi megaloman, ci realist şi ironic, dar, în
fond, dureros.

Să nu fim ticăloşi şi canalii, să vindecăm ticăloşii luându-le

mântuitorul dintre ei, deşi nu e vina lui că ei sunt ticăloşi, iar pe
canalii să le mângâiem languros, apoi să le dăm o palmă, pentru a
le băga în ceaţa fatalităţii noastre. România trebuie reparată şi
vindecată de contraste prin adâncirea părţilor lor bune, prin
adâncirea contrariilor ca nişte gropi care nu se întâlnesc decât în
cazanele de jos, din iad.

Pentru a repara România în acest service al nervilor trebuie multă

ură în formă şi multă iubire în fond. Între fond şi formă mai rămâne
un spaţiu subţire, asemeni aceluia dintre două straturi de piele.
Acela trebuie umplut cu veritabilă nebunie, cu adrenalină şi cu

3
venin naiv, cu răutatea idealistului copil. Nebunia trebuie să fie
impulsul care să dea tonul dezlănţuitei simfonii a paşilor pierduţi pe
becurile sparte care ne-au luminat sau nu ne-au luminat vreodată
calea sau măcar stagnarea. România e ca o roabă cu oragane
interne dezasamblate. Ele sunt perfecte sine qua non, dar nu
comunică, sunt organe, dar nu un organism. Ar trebui să încleiem
România cu clei făcut din oasele noastre. Să miroasă a jertfă, să
facem din zidurile plângerii noastre ziduri cu armături de ane
pentru vigoarea râderii noastre! Şi ele să aibă în burţi prunci gravizi
cu alţi prunci gravizi cu alţi prunci şi ei cu alţii, cu alţii şi tot aşa
până reducem lumea la sâmburele din care mărul păcatului a
crescut.

România trebuie înnoită cum ai altoi prunii, trebuie iubită cu

răceală caldă, trebuie depăşită, nu cosmetizată, ci îmbunată,
trebuie lucrat la fond, îi trebuie găsit un duhovhic născut din o
mamă economistă şi un tată poet răzvrătit. Trebuie demonizată şi
exorcizată să se golească de rău, de iarba rea care trebuie, ca-n
Hora unirii, să piară. Să îi umplem răul nu cu bine, ci cu bine şi rău,
pentru a se putea trăi în ea. Trebuie siluită şi timiditatea cu toate
organele şi prin toate părţile ca un gest de apostolat. Trebuie iubite
nu marginile României, formele de relief, vămile, ci umbra pe care
o lasă în cer şi răcoarea pe care această umbră le-o dă stelelor
noastre în noaptea de după amnezia soarelui şi a fiscalităţii
credinţei. Ce birocratic sună! Prin preoţi sună aşa, desigur! Vom
oscila mereu între curaj şi laşitate în termometrul conştiinţei în
funcţie de temperatura impulsului de moment care nouă ne e
caracter.Mama noastră nu e generică, legendară parcă, ci e ad-hoc,
e carpe diem. Să ne eternizăm ad-hoc-ul! Să ne veşnicim carpe
diem-ul! Să ne naştem mama. Acum, după ce ea ne-a născut de
atâtea ori, ar fi cazul să ne doară şi să o naştem şi noi, normal,
frumos, ideal, dar realist, cu mâinile noastre, cu sângele şi sperma
noastră în care sunt planete, universuri şi în ele cocoţaţi dumnezei
blânzi, sadici, snobi sau pur şi simplu cărnuri abstractizate, după
cum grecii ne învăţau, din perfecţiune.

Nu trebuie să facem în fapt lucruri eroice, nu trebuie să murim pe

front cu arma în mână, trebuie doar să trăim în cotidian cu
bunătatea în mână şi să-i apăsăm trăgaciul atât de adânc cât să

4
intre până în patul puştii. Nu e nevoie de gesturi de bravadă, totul
pleacă de la aruncarea ţigării fumate în locurile indicate şi sfârşeşte
în sacralitatea păgână a cultului lui Zamolxe. Toate fac
mentalitatea. Duplicitatea ei o face viciată, dar viciul e un anticorp
pentru perfecţiune, deci, pentru abstractizare, în fond pentru
moarte. noi numai imperfecţi suntem adaptaţi să putem trăi pe
această planetă pe care nu ştiu de unde până unde o intitulăm a
noastră. Imaginea standard despre om va rămâne nu aceea a păşirii
pe lună, ci aceea a coborârii din copac. Rezumându-ne la spiritul
românesc ca la un planset oriental domolit de teama nerămânerii în
urma unei Europe care ne ia şi pe noi ca pe autostopişti trebuie să
admitem cel puţin egalitatea cu ceilalţi şi cel mult superioritatea
contextuală. Niciodată superioritatea noastră totală, sau a lor. Aşa
ceva nu există. E de pus umărul la împins căruţa până să devină
automobil de lux. Axul central, osiile le are, e deci pe drumul cel
bun. Trebuie, e de dorit să fim oameni cărora carnea să le întreacă
umbra şi creierul carnea, oameni care să cunoască multe şi să
acţioneze în consecinţă. Să nu fim aventurieri în idei. Aceasta nu
înseamnă profetism, ci oportunism hazardat. Nebunia nu constă în a
fi aventurier şi destrăbălat, ci în a şti să te iei de guler cu marile
idei fără să le frângi gâtul, dar să le faci să ţi se supună. România
trebuie să ştie juca şah în orice condiţii, chiar dacă de trădările din
interior şi de complicitatea externă pionii vor fi cameleonici sau
chiar vor deveni toţi de aceeaşi culoare.

Trebuie să ne cunoaştem ca să ştim ce avem şi ca să mutăm în

cunoştinţă de cauză chiar şi atunci când cineva mizează doar pe
superficialitatea noastră oculară. Chiar şi atunci când toţi seamănă
cu noi, noi suntem datori să ştim ce e al nostru şi ce avem de făcut.
România nu e cortina Europei, cândva a fost poate prologul ei şi
chiar sufleorul ei devotat în ideea de creştinătate. Să fim buni, dar
nu naivi, să ştim să speculăm potenţialul bun şi să ne adorăm
valorile dincolo de ipohondrii sau gusturi. Să avem criterii mai
presus de păreri şi lucruri sacre mai presus de religii. Să nu fim
obtuzi şi flecari mai mult decât Caragiale, dar numai când suntem
ca el. Să ne placă berea dar să ştim cât e de vulgară în comparaţie
cu vinul. Să adorăm femeia mai mult divin decât lasciv, să o ridicăm
în tăria potenţei noastre aşa cum dacii îşi ridicau copiii în furci
pentru ploaia pe care o invocau să le cruţe recoltele. Să invocăm

5
astfel facundatorii zei şi fecundatoarea ploaie. Dar, ca să coborâm
din sofisme şi din idei abstracte, trebuie să le aducem cu noi pe
pământ. Să le dăm faptelor banale semnificaţii legendare, astfel
dacă nu ne vor cere respect, măcar frisonul facinantului lor periplu
ni-l vor cere şi li-l vom jertfi. Să facem ca pentru această ţara
pulsul, bătăile inimii fiecăruia dintre noi să fie zgomotul câte unui
Manole izbit de pământ. Astfel, cu acest şir de jertfe sângele va
curge caligrafic şi nu ni se va părea o groază, ci un fapt firesc să ni-l
altoim pe cursurile râurilor interne.

Să respectăm opiniile tuturor, dar să nu avem pietre la noi decât

dacă cu ele vrem să facem socluri, să discutăm, să polemizăm şi cu
Dumnezeu, să nu ne facem maşinăria lui tâmpă, ci anticorpul său,
ca să supravieţuiască. Dumnezeu nu ne-a făcut ca să îi fim paiaţă,
ci să îi fim nerv şi apropiată răzvrătire. România se poate schimba
prin luciditate, vis şi jertfă zâmbită, nu prin bocete, rugi şi cântece
patriotice. Ea se schimbă prin muncă şi prin înţelepţire, nu
artificial, ci natural, doar impulsul ar trebui să fie unul artificial,
dar el poate deveni uşor natural prin asimilare, prin perseverenţă şi
persuasiune. Să citim şi să ne facem copiii să citească. Cât mai
divers şi cât mai liber, să-i "desfumurăm", deşi citind mult să
înţeleagă totuşi cât de puţin ştie un om pe pământ. Şi apoi să ne
spună şi nouă şi să începem să-i credem uitând că noi le-am insuflat
fraza. Dar să îi credem fiindcă îi iubim. Aceasta e o păcăleală
frumoasă, o manipulare afectuoasă şi pozitivă. Nu e denaturare, ci
impuls, nu e stagnare sau învârtire în cerc ci împingere de la spate,
chiar şi dacă aceasta se face cu un şut în fund. Să schimbăm
România prin hotărâre de lungă durată, obsesivă, dar senină,
întocmai ca acei oameni în creierii cărora se duc bătălii arzătoare,
dar ei rămân senini, luminoşi, neridaţi.

Ar mai fi multe de făcut mult mai concrete decât idilica durere pe

care eu mi-am exprimat-o aici, dar saltul peste convenţii,
paranteze, inşi dubioşi şi ilegitimi, cu ajutorul politicii şi al
administraţiei cu precădere, cred că se poate schimba mult dacă ne
spargem perspectiva cu potenţa şi disperarea sexuală a
puşcăriaşului care, stând la răcoare zeci de ani nu a mai atins o
femeie, dar nu se schimbă în bine. Cam aşa ne-am comportat noi cu
libertatea din păcate şi dintr-un act sexual de comun acord a ieşit

6
viol în toată regula. Nu e bună sălbăticia. Trebuie tandreţe, trebuie
fior matematic înainte de a trebui sior poetic, fiindcă nu
răzvrătirea, visul le lipsesc românilor, ci fermitatea matematică a
caracterului, în parte. Să fim şi pragmatici, dar nu din topor, ci
oameni care să ştie câte căi au către câte uşi, dar şi că în spatele
uşilor personajele spre care merg s-ar putea să se schimbe între ele
sau chiar să piară. Înainte de toate să iubim România şi noaptea,
după ce adormim, sufletul să ne iasă din trup, să îngenuncheze în
faţa noastră şi să ne roage ca pe Dumnezeu să fie mai bine în
România. Să ne spunem rugăciuni nouă înşine pentru că Dumnezeu e
şi în noi. Se vor schimba multe şi astfel apogeul a ceva se va naşte
normal în a noua lună şi va fi un apogeu continuu pentru că omul
dincolo de un infinit numeric, e un infinit spiritual, el e sistemul
nervos al Universului şi calmul de apoi al lumii sale.

Darie Ducan

www.darieducan.blogspot.com