Cu mai bine de 16 ani in urma, presedintii noilor state independente din Asia Centrala, fosti prim secretari ai partidelor

comuniste din republicile sovietice, promiteau democratizarea sistemului politic si instaurarea economiei de piata. Astazi, dupa 16 ani scursi de la disparitia URSS, se observa ca cele 5 republici din Asia Centrala (Kazahstan, Kirgistan, Uzbekistan, Tadjikistan si Turkmenistan) au inregistrat parcursuri politice diferite: regimuri prezidentiale solide (Kazahstan) sau mai putin solide (Tadjikistan); regim autoritar care se indreapta spre dictatura (Uzbekistan); tentative serioase de democratizare in Kirgistan, dupa "revolutia lalelelor"; firave incercari de a demantela regimul dictatorial (in Turkmenistanul post Saparmurat Niazov). Independenta: cadou neasteptat si nedorit Kazahstanul avea o particularitate la sfarsitul epocii sovietice. Nationalitatea titulara, kazahii, era minoritara in propria republica. Astfel, potrivit referendumului din 1989, 39% erau kazahi, in timp ce rusii si ucrainenii formau un bloc slav de 43,6%. In primul deceniu de dupa destramarea URSS, autoritatile kazahe au incurajat plecarea din republica a rusilor, in covarsitoarea majoritate populatie urbana calificata, ceea ce a crescut gradul de ruralizare al tarii, dar a si creat probleme economice serioase din cauza hemoragiei de cadre din industrie. Kazahstanul a pierdut astfel peste 2 milioane de locuitori. Insa, in acest fel, kazahii au ajuns sa reprezinte in 2004, 53% din populatie. Kazah inseamna "om liber". Are aceeasi radacina cu a cuvantului turcesc care a dat "cazac" in rusa si ucraineana. Stepele Kazahstanului au fost un vast teritoriu de trecere pentru numeroase popoare si triburi. Substratul indo-european a fost infiltrat de triburile turco-mongole care s-au succedat in regiune, incepand cu secolul al VI-lea, timp de 1.000 de ani. Abia din veacul al XVIlea putem vorbi de poporul kazah, odata cu formarea primelor confederatii de triburi. Pana astazi istoricii se cearta asupra naturii relatiilor dintre hanii kazahi si Rusia. Cert este ca hanii Abdul Hayr si Ablai au depus juramant de credinta imparatesei Anna Ioanovna (in 1731 si 1740), ceea ce i-a facut pe istoricii sovietici, apoi rusi, sa considere ca 1731 este anul "unificarii voluntare" a Kazahstanului cu Rusia. Abia dupa 1840, cand rusii au inaintat spre sud, pe teritoriul Marii Hoarde, au intampinat rezistenta armata serioasa. Luptele se vor relua cu o si mai mare intensitate dupa 1860, cand rusii patrund in vestul Kazahstanului. Rezistenta armata este argumentul istoricilor kazahi ca teritoriul a fost cucerit in mai multe etape, si nu anexat voluntar cum pretind istoricii rusi. In cadrul Imperiului Rus, Kazahstanul a format doua unitati administrative, regiunea de stepa si Turkestan. Vastele campii ale Kazahstanului au cunoscut cea mai ampla colonizare din istoria

Rusiei, cand peste 1 milion de colonisti europeni au venit aici, in contextul reformei agricole initiate de Piotr Stolipin, dupa 1906. Dupa ce bolsevicii pun mana pe putere la Petrograd, regiunile din nord vor fi atasate la doua regiuni siberiene, restul teritoriului devenind regiune autonoma, iar intre 1924-1936, republica autonoma in cadrul Federatiei Ruse. Abia prin Constitutia URSS din 1936, Kazahstan a primit statutul de republica unionala. In epoca sovietica s-au inregistrat doua valuri masive de colonizare, primul datand din anii 1930, cand milioane de tarani rusi si ucraineni au fost deportati in perioada colectivizarii, iar al doilea din anii 1950, in perioada "dezghetului" lui Hrusciov, cand sute de mii de tineri entuziasti au inceput cultivarea pamanturilor virgine din nordul Kazahstanului. Prima pagina a istoriei renasterii nationale a kazahilor a fost scrisa la 17 decembrie 1986. Inlocuirea primului secretar al Partidului Comunist din Kazahstan, Dinmuhammad Kunaev, cu Ghenadi Kolbin, prin secretar in regiunea Ulianovsk, a scos in strada zeci de mii de protestatari. Violentele de strada s-au soldat, potrivit oficialilor, cu 2 morti. Alte cifre, neoficiale, indica intre 58 si 250 de morti. Aceste evenimente au fost diferit interpretate. Daca pentru unii ele sunt semnul renasterii nationale kazahe, fiind in primul rand un protest impotriva inlocuirii unui prim secretar kazah cu unul rus, alti comentatori vad in ele doar tentativa unor retele sovietice de a supravietui. Masurile anti-coruptie adoptate de noul prim secretar au fost vazute de unii ca semn al initierii unei politici anti-kazahe. Pentru a demonstra ca nu conduce un regim anti-kazah, Kolbin a luat masuri pentru sustinerea limbii si educatiei in kazaha. Acum s-a pus pentru prima data problema invatarii limbii kazahe de catre rusofoni. Kolbin a sfarsit prin a fi repudiat atat de populatia kazaha, cat si de catre rusofoni. Nursulatan Nazarbaev, presedintele Consiliului de Ministri ai Kazahstanului, era cel mai important oficial de origine kazaha din republica. Criticile aduse regimului corupt patronat de Kunaev, cat si violentelor de strada de la Alma Ata i-au asigurat atat sprijinul etnicilor kazahi, cat si al rusilor. La 22 iunie 1989, Nazarbaev a fost numit in functia de prim secretar, inlocuindul pe Kolbin. Nazarbaev a fost un maestru al compromisului. A navigat in mozaicul etnic al Kazahstanului cu aceeasi abilitate cu care a manevrat intre Mihail Gorbaciov si Boris Eltin. La 24 aprilie 1990, Nazarbaev a fost votat de catre parlamentul nou ales presedinte al Kazahstanului. Declararea suveranitatii Rusiei, in iunie 1990, a modificat situatia politica din URSS. In Kazahstan, tema suveranitatii era extrem de controversata, asezandu-i pe kazahi si pe rusi in tabere adverse. In jurul proiectului declaratiei de suveranitate s-a purtat cea mai mare batalie politica din epoca perestroikai. Pentru majoritatea populatiei, Kazahstanul era o prelungire a Rusiei, iar faptul ca ea traia in afara RSFS Ruse nu ii altera sensul identitatii rusesti. Faptul ca prima varianta a declaratiei mentiona formal Kazahstanul drept patria kazahilor era de neacceptat pentru rusi. Din punctul de vedere al nationalistilor kazahi, mentionarea caracterului

multinational al republicii si garantarea utilizarii limbilor nationale pentru minoritati in toate sferele vietii publice erau concesii inacceptabile. Nazarbaev a facut proba abilitatilor sale de a gasi solutia de compromis, declaratia de suveranitate fiind votata de parlament, cu o larga majoritate, la 25 octombrie 1990. Tentativa de lovitura de stat din august 1991 si colapsul URSS l-au surprins nepregatit pe Nazarbaev. Liderul kazah a ramas fidel URSS pana dupa formarea Comunitatii Statelor Independente. Abia la 10 decembrie 1991 a cerut Sovietului Suprem sa pregateasca textul declaratiei de independenta a Kazahstanului, care a fost votata la 16 decembrie. Interesul lui Nazarbaev pentru mentinerea URSS este explicat de istorici prin teama de vulnerabilitatea granitei de nord, cu Rusia. De altfel, Nazarbaev a cerut, in mai multe randuri, lui Eltin sa reafirme angajamentul Rusiei de a mentine frontiera ruso-kazaha. Democratie si autoritarism In primii ani dupa colapsul URSS, doar Kazahstanul si Kirgistanul urmeaza modelul Rusiei, facand pasi spre democratizarea vietii politice si promovand terapii de soc ultraliberale in economie. Tadjikistanul este confruntat cu un violent razboi civil din 1992, care-i opune pe "comunisti" "islamistilor democrati". Uzbekistanul si Turkmenistanul devin regimuri autoritare care nu-si reformeaza economiile planificate. Desi problemele cu care s-au confruntat noile state din Asia Centrala sunt asemanatoare, iar elitele conducatoare erau toate produsul nomenklaturii comuniste, ele au evoluat diferit, rolul determinant in alegerea unui traseu sau al altuia jucandu-l consideratiile legate de istorie, factorii geografici, constrangerile economice, situatia demografica si etnica a fiecarei republici in parte. Pericolul fundamentalismului islamist, real in Uzbekistan si Tadjikistan, care au vechi si puternice traditii musulmane, si prea putin prezent in Kazahstan si Kirgistan, tari tarziu si tardiv islamizate, este un factor important care influenteaza parcursul republicilor ex-sovietice. Pe la mijlocul ultimului deceniu al mileniului trecut, Kazahstanul a renuntat la proiectul de democratizare, insa a continuat reformele economice. Au fost anulate alegeri legislative, Nazarbaev si-a prelungit mandatul prezidential prin referendum, iar in 2000 a primit imunitate juridica pe viata pentru el si familia sa. Restrangerea libertatilor politice in Kazahstan nu a fost insotita de excesele din Turkeminstan sau Uzbekistan, nici de violente impotriva opozitiei politice si nici de un schizofrenic cult al personalitatii. Insa, la fel ca in celelalte republici exsovietice, si Nazarbaev, prin apropiati devotati, a preluat controlul asupra enormelor rezerve naturale ale tarii, devenind astazi unul dintre cei mai bogati oameni din lume. Practic, statul este preluat sub control de cateva clanuri, care l-au impartit precum un tort. Si in Kazahstan s-a

petrecut acelasi proces de formare, pe retelele vechii nomenklaturi comuniste, a unei oligarhii care paraziteaza statul. Nazarbaev impotriva oligarhilor Indata dupa desfiintarea Partidului Comunist, in septembrie 1991, liderul kazah a incercat sa puna bazele unei noi structuri politice care sa asigure un sprijin solid guvernului in masurile dure de reforma economica adoptate. Esecurile s-au tinut lant. Partidul Socialist a atras doar etnici rusi, iar Congresul Poporului din Kazahstan, formatiune politica creata tot cu sprijinul puterii, nu s-a bucurat de prea mare simpatie. Proiectul lui Nazarbaev de a fi sustinut de un puternic partid politic s-a realizat abia in ultimii ani, cand Partidul Popular Democrat Nur Otan, partidul condus de presedintele kazah, numara peste 700.000 de membri, la o populatie de peste 15 milioane de locuitori, cat are Kazahstanul astazi. La ultimele alegeri parlamentare, desfasurate recent, Nur Otan si-a adjudecat toate locurile in cele doua camere ale parlamentului de la Astana, obtinand 88% din voturi, fata de 61% la scrutinul din 2004. Celelalte partide nici macar nu s-au apropiat de bariera de 7% pe care trebuiau s-o treaca pentru a intra in parlament. Aceasta performanta a creat mai degraba dureri de cap liderului kazah, care face eforturi sa mimeze un regim democratic, in speranta ca va obtine nominalizarea Kazahstanului pentru presedintia OSCE in 2009. Problema nu este numaratoarea voturilor, ci faptul ca partidele si presa de opozitie sunt discriminate. Cresterea economica de 9-10% pe an, imbunatatirea nivelului de trai al populatiei (in ciuda progreselor, 20% dintre kazahi traiesc inca sub pragul saraciei), speranta reala, potrivit celor mai multi analisti, ca in cateva decenii Kazahstanul va atinge nivelul de dezvoltare al tarilor Europei de Est, toate aceste perspective incurajatoare explica de ce populatia accepta autoritarismul si controlul familiei Nazarbaev asupra statului si a resurselor sale. Cu figura sa paternala si departe de excesele unor Saparmurat Niazov si Islam Karimov, Nazarbaev este pentru covarsitoarea majoritate a populatiei un garant al dezvoltarii economice si al asigurarii securitatii materiale in viitor. Sustinerea de care se bucura Nazarbaev se datoreaza si abilitatii cu care manipuleaza tema luptei impotriva coruptiei, cu mare impact in opinia publica. Recent reluata in 2006, lupta impotriva coruptiei, coordonata de Comitetul de Securitate Nationala, face mai multe victime decat altadata. Potrivit analistilor, reluarea luptei anticoruptie se inscrie in planul de consolidare a verticalei puterii, in vederea crearii premiselor unui transfer al puterii catre un succesor desemnat. Printre numele vehiculate de presa se afla cel al fetei celei mari a liderului kazah, Dariga Nazarbaeva, recent divortata de cel mai influent oligarh, Rahat Aliev, fost ambasador la Viena, impotriva caruia s-au deschis mai multe anchete penale, si pe care Austria refuza sa-l

extradeze Kazahstanului, ca si numele ginerelui Timur Kulibaev, sotul Dinarei Nazarbaeva, recent demis din functia de presedinte al Holdingului pentru Administrarea Activelor Statului "Samruk". Chiar daca un scenariu azer de predare a puterii in familie este probabil, unii comentatori sunt destul de rezervati in privinta sanselor lui de realizare. Pana la transferul puterii, insa, Nazarbaev s-a dedicat luptei impotriva oligarhilor, aceasta desfasurandu-se deocamdata fara spectacole mediatice cu catuse zornaind, ci prin preluarea controlului diverselor holdinguri si concerne care apartin oligarhilor de catre statul kazah. Balet intre Rusia, China, SUA si UE Atat oficialii, cat si analistii sau comentatorii kazahi privesc cu mandrie harta Kazahstanului, amintind ca tara lor se situeaza in ceea ce ilustrul geopolitician Halford Mackinder numea in studiul sau fundamental Geographical Pivot of History, publicat la 1904, heartland, teritoriu cheie in World Island. Nu, Kazahstanul nu e "buricul lumii", insa atentia de care se bucura din partea marilor capitale ale lumii poate crea aceasta impresie. Explicatia acestui interes este simpla si ea e data de cateva cifre: 40 de miliarde de barili de petrol (3,3% din rezerva mondiala; pentru comparatie Rusia, detine 6,6%, iar SUA 2,5%), rezerve confirmate in 2006; peste 3 trilioane metri cubi de rezerve de gaze (1,7% din rezerva mondiala, fata de 26,3% cat are Rusia). La aceasta ar trebui sa adaugam enormele zacaminte de metale rare si neferoase (de exemplu, peste 25% din rezervele mondiale de uraniu se gasesc in Kazahstan). Inalti oficiali americani, de la secretarul de stat, ministrii energiei, agriculturii si pana la vicepresedintele Cheney, au vizitat Astana in 2006, iar Nazarbaev a fost primit, in septembrie, la Casa Alba de presedintele George Bush, fiind a sasea vizita peste Ocean. SUA au investit in Kazahstan peste 12 miliarde de dolari (1/3 din totalul investitiilor in economia kazaha). Inalti oficiali americani nu fac un secret din faptul ca Azerbaidjanul si Kazahstanul sunt pilonii de baza ai politicii SUA in regiunea Marii Caspice si in Asia Centrala. Temele de discutie dintre kazahi si americani sunt aceleasi: petrolul si rutele de livrare a acestuia. Cu Rusia, China si UE, aceleasi teme domina agenda. Deocamdata, castig de cauza au americanii. Inca inainte de inaugurarea in iulie 2006 a oleoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan, presedintii Azerbaidjanului si Kazahstanului au semnat un tratat de colaborare in tranzitul petrolului din Kazahstan pe Marea Caspica spre Baku, si de acolo catre portul turcesc Ceyhan, ocolind astfel Rusia. Deocamdata, Azerbaidjanul nu dispune de atat de mult petrol incat sa acopere intreaga capacitate de transport a oleoductului Baku-Ceyhan. Oricum, Kazahstanul n-ar fi avut alternativa la Baku-Ceyhan, de vreme ce insistentele cereri ale Chevron, implicat in exploatarea de la Tenghiz, adresate Rusiei de a-si mari capacitatea de transport a conductei care duce la portul Novorossiisk, au ramas fara raspuns. Daca adaugam si

campurile petrolifere de la Kasagan, de unde se va extrage in cativa ani, potrivit unor aprecieri, 22,5 milioane de tone anual, cel mai sigur debuseu spre pietele internationale pentru Kazahstan ramane tot oleoductul Baku-Ceyhan. Kazahstanul ar mai putea transporta petrol prin conducta Baku-Supsa sau pe calea ferata Baku-Batumi, ambele porturi georgiene la Marea Neagra. Insa nu in cantitati mari. Kazahstanul se contureaza tot mai clar ca o sursa alternativa la petrolul rusesc. Asta nu inseamna nici un moment ca titeiul kazah nu va mai fi exportat catre Rusia sau catre China. Astana lasa impresia ca nu va repeta greselile Moscovei, clanul de la conducerea Kazahstanului multuminduse cu pastrarea unui control discretionar asupra tarii, mergand intotdeauna cu cel mai puternic actor de pe scena internationala si evitand jocurile geopolitice prea complicate.