Hendrik A.

Lorentz
Cuvantare la decernarea premiului Nobel, 11 decembrie 1902 Teoria electornilor si propagarea luminii Cand dl. Profesor Zeeman si cu mine am primit veste cu marea onoare de a ni se acorda aceasta mare distinctie, am incercat imediat sa ne impartim ceea ce vom prezenta fiecare. Dl Zeeman a fost primul care a descris fenomenul descoperit de dumnealui, care l-a explicat si care a prezentat o schita a muncii lui experimentale ulterioare. Munca mea ar fi fost aceea de a analiza mai in profunzime cunoaterea din zilele noastre a electricitatii in general si asa zisa teorie a electronului in particular. Imi pare nespus de rau ca profesorul Zeeman a fost impiedicat de boala sa intreprinda calatoria pana la Stockholm si ca veti putea asculta acum numai a doua parte a programului nostru. Sper sa ma scuzati daca, in aceste conditii, voi spune numai putin despre tema principala, descoperirea exceptionala a dl. Zeeman. O scurta descriere, totusi, este binevenita inaintea prezentarii mele. Dupa cum bine stiti, Faraday a descoperit inca de pe vremea lui ca fortele magnetice pot influenta propagarea luminii. Mai precis, a aratat ca in anumite conditii, vibratiile unei raze de lumina polarizata pot fi rotite de o asemenea forta. Multi ani mai tarziu, Kerr a descoperit ca o astfel de raza de lumina sufera aceleasi transformari si cand este reflectata de un pol lustruit al unui magnet. Totusi, a fost nevoie de talentul dl Zeeman pentru a arata ca magnetismul nu afecteaza numai propagarea luminii si reflectia luminii, dar si procesele in care raza de lumina este creeata, adica razele emise de o sursa de lumina au proprietati diferite daca sursa se gaseste sau nu intre un nord magnetic si un sud magnetic. Diferenta se observa in rezolutia spectrala a luminii atunci cand sursa este de tipul care emite linii luminoase, precum o flacara colorata, o scanteie electrica sau un tub Geissler. Pentru a avea un exemplu concret, imaginati-va ca mainile mele sunt doi poli, numai ca mult mai apropiati decat le tin eu acum, ca sursa de lumina se gaseste intre acesti poli, adica exact in fata mea. Daca acum este analizat spectrul luminii in o directie exact opusa mie, se poate observa, in locul unei singure linii spectrale cum s-ar vedea in conditii obisnuite, un triplet de linii, ale carei componente sunt separate unul de altul prin o distanta foarte mica. Cum fiecare pozitie din spectru corespunde unei anumite frecvente a luminii, putem spune ca in loc de a emite lumina de o unica frecventa, sub influenta magnetismului, sursa emita lumina de trei frecvente. Daca spectrul contine mai mult de o singura linie, va puteti imagina ca fiecare linie e formata din un triplet. Trebuie sa adaug ca situatia nu e mereu la fel de simpla ca aceasta si ca multe linii spectrale se transforma in mai mult de trei componente. Inainte de a trece la teoria electronului, vreau sa remarc ca gratie rapidei publicatii a cercetarilor si prin urmare a activului schimb de opinii intre oamenii de stiinta, progresul trebuie privit ca rezultatul unui mare efort comun. Deoarece mi se cere mie sa vorbesc, voi discuta in principal ideile mele si modul in care am ajuns la ele. Va rog insa sa nu uitati ca multi fizicieni, unii pe care nu ii pot numi in aceasta conferinta, au ajuns la concluzii similare. Teoria pe care va voi prezenta descrie lumea fizica ca fiind alcatuita din trei parti distincte, trei constituente diferite a lumii materiale: intai, materia tangibila, obisnuita; apoi electronii; apoi eterul. Voi spune foarte putin despre materia obisnuita si mai mult despre electroni si elter. Sper sa nu fie prea mult pentru rabdarea dumneavoatra.

In ceea ce priveste eterul acel purtator al luminii care cuprinde intreg universul - , dupa descoperirea lui Faraday pe care am mentionat-o si independent de ea, multe incercari au fost facute de a utiliza eterul si in teoria electricitatii. Edlund a mers pana acolo incat sa indentifice electronii cu eterul, atribuind unui corp incarcat pozitiv un exces de eter si unui corp incarcat negativ un deficit de eter. Si-a imaginat acest mediu precum un lichid, supus principiului lui Arhimede, reusind astfel sa explice toate efectele electrostatice ca efecte ale repulsiei mutuale a particulelor de eter. Era loc in teoria lui si pentru atractia sau repulsia electrodinamica intre doua fire metalice prin care trece curent electric. Intr-adevar, a conceput oimagine remarcabila a acestor fenomene. Le-a explicat prin conditia ca repulsia reciproca a doua particule de eter sa necesite un anumit timp pentru a se propaga de la una la alta. Era de fapt o axioma cum ca orice se petrece in natura dureaza un anumit interval de timp, chiar daca acesta poate fi si foarte scurt. Aceasta idee, care a fost dezvoltata complet in viziunea din ziua de azi, oputem gasi si in lucrarile altor fizicieni. Il voi preciza numai pe Gauss, despre care stim ca nu a urmarit mai departe aceasta pista numai pentru ca ii lipsea o imagine clara a propagarii. Un astfel de punct de vedere, i-a scris el lui Wilhelm Weberm ar putea fi cheia spre oteorie a electrodinamicii. Calea deschisa de Edlund, in care disparea orice distinctie intre eter si electricitate, era insa incapabila sa uneasca in mod satisfacator fenomenele optice cu cele electrice. Lorenz la Copenhaga s-a apropiat mai mult de acest scop. Stiti, insa, ca adevaratii fondatori ai punctului de vedere actual au fost Clerk Maxwell si Hertz. Maxwell a dezvoltat si a construit o baza ideilor inaintate de Faraday, fiind astfel creatorul teoriei electromagnetice a luminii, care este cea mai mare realizare a lui, negresit. Nea invatat ca vibratiile luminoase sunt schimbari in stari de aceeasi natura, precum curenti electrici. Putem de asemenea spune ca forte electrice care isi schimba directia extrem de rapid, mai multe mii de miliarde de ori pe secunda, sunt prezente in fiecare raza de lumina. Daca va imaginati o mica particula in calea unei raze de lumina, in genul firelor de prag din aer, numai ca mult mai mici, si daca va imaginati ca aceasta particula este incarcata electric, veti vedea ca este supusa unei miscari rapide oscilatorii datorita vibratiilor de lumina. Imediat dupa Maxwell l-am amintit pe Hertz, marele fizician german care, daca nu ar fi fost indeparat de noi asa curand, ar fi fost in mod sigur unul din primii carora Academia dumneavoastra ar fi considerat pentru a indeplini sarcina dumneavoastra anuala. Cine nu cunoaste ingenioasele experimente prin care care au fost confirmate concluziile pe care Maxwell le extrasese din ecuatiile sale? Oricinie le-a vazut odata si a invatat sa le inteleaga si admire nu mai poate fi in indoiala ca undele electromagnetice observate nu difera de razele de lumina decat in aceea ca au lungime de unda mai mare. Rezultatul acestor si altor investigatii aspura undelor ce se propaga in eter a aduc concluzia ca exista in natura ointreaga serie de unde electromagnetice, care, oricat de diferite ar fi in lungime de unda, sunt de fapt de aceeasi natura. Incepand cu razele de forta electrice ale lui Hertz, ajungem apoi la cele mai scurte unde cuazat de aparate electromagnetice si apoi, sarind omare distanta, la razele termine intunecate. Traversam spectrul pana departe in domeniul ultraviolet, dam de o alta mare pauza, apoi gasim razele X, ce sunt perturbari ale eterului extrem de scurte si extrem de violente, la sfarsitul seriei. La inceptului seriei, chiar inainte de undele hertziene, se gasesc undele folosite in telegrafia fara fir, a caror propagare a fost stabilita vara trecuta din capatud de sud-vest al Angliei pana in golful Finlandei.

Desi de fapt experimentele lui Hertz au transformat ideea de baza a lui Maxwell in o convingere a tuturor oamenilor de stiinta, fusese posibil chiar mai devreme sa se studieze aceasta teorie asupra unor probleme speciale in optica. Vom incepe cu fenomenul simplu al refractiei luminii. Se stia din timpul lui Huygens ca aceasta este legata de viteza de progare diferita in diferite substante. Cum se face, atunci, ca viteza luminii in substante solide, lichide, gazoase, difera de viteza luminii in eterul spatiului vid, astfel incat are oalta valoare pentru fiecare din aceasta substanta ponderabila. Si cum se poate explica ca aceste valori, deci indicele de refractie, variaza de la o culoare la alta? Abordarea acestor chestiuni ne invata ca multe pot fi invatate chiar din oteorie care a trebuit sa fie abandonata. In teoria mai veche a ondulatiei, care considera eterul ca un mediu elastic, se vorbea deja de mici particule continute in materia ponderabila care ar fi puse in miscare de vibratiile luminoase. Se explica efectul chimic si efectul de incalzire al luminii prin transmiterea miscarii, iar o teorie a dispersiei culorii a fost dezvoltata plecand de la ipoteza ca substantele transparente, precum apa si sticla, contin particule care intra in co-vibratie sub influenta razei de lumina. Un urmas al lui Mawvell trebuie numai sa traduca aceaste particule ce co-vibreaza in limbajul teoriei electromagnetice a luminii. Ce propietati trebuie sa aiba aceste particule, daca pot fi deplasate de fortele
electrice

oscilante din raza de lumina? Cel mai simplu si mai evident raspuns era: trebuie se fie particule incarcate. Atunci trebuie sa se comporte in exact acelasi fel ca micile particule de praf de care am vorbit mai iniante, numai ca particulele in sticla si apa trebuie sa fie reprezentate, nu ca plutitoare, ci ca fiind in anumite pozitii de echilibru, in jurul carora pot vibra. Ideea de mici particule incarcate electric nu este de altfel noua. Acum 25 de ani, fenomenul de electroliza era descris atribuind sarcini pozitive atomilor metalici in o solutie de sare, si sarcini negative celoralte componente ale solutiei de sare. Aceasta a fost baza electrochimiei moderne, care a fost dezvoltata asa de repede de indata ce prof. Arrhenius a exprimat ideea indrazneata a discociatiei progresive a electrolitului o data cu cresterea dilutiei. Ne vom intoarce la propagarea luminii in materia ponderabila. Am concluzionat ca parcticulele care co-vibreaza trebuie sa fie incarcate electric. Asadar, le putem numi conventional electroni, termen care a fost introdus ulterior de Johnstone Stoney. Modul exact in care aceasta co-vibratie are loc, precum si ce reactie are asupra procesului in eter, pot fi investigate prin bine cunoscutele legi ale electromagnetismului. Rezultatul consta in formule pentru viteza de propagare si indicele de refractie, ei depinzand o data de perioada de vibratie, adica de culoarea luminii, apoi de numarul si natura electronilor. Ma veti ierta daca nu voi cita ecuatiile mai degraba complicate, ci voi da numai o idee a semnificatiei lor. In primul rand, cat priveste dependenta indicelui de refractie de perioada de vibratie, adica dispersia culorii, in spectrul prismatic sau in curcubeu, vedem aici o dovada a faptului ca electronii din apa si sticla poseda o anumita masa. Drept urmare, nu urmaresc vibratiile luminii de diferite culori la fel de usor. In al doilea rand, putem analiza influenta numarului ( mai mare sau mai mic ) de particule in o anumita regiune din spatiu. Se poate gasi o ecuatie care ofera o valoare aproximativa a schimbarii in indicele de refractie cu cresterea sau descresterea densitatii corpului, spre exemplu, se poate calcula indicele de refractie al apei sub

forma de vapori din acela al apei. Aceasta ecuatie este in acord cu experimentele in mod acceptabil. Cand am gasit aceste formule, nu am stiut ca Lorenz la Copenhaga ajunsese deja la acelasi rezultat, chiar daca a pornit de la un punct de vedere diferit, independent de teoria electromagnetica a luminii. Aceasta ecuatie a fost numita deserori formula Lorenz-Lorentz. Aceasta formula este insotita de o alta, care permite sa se calculeze indicele de refractie al unui compus pornind de la compozitia lui, chiar daca este doar o formula aproximativa grosiera, cu ajutorul unor formule empirice. Faptul ca oasemenea legatura intre refractia luminii si compozitia chimica exista, este foarte important pentru teoria electromagnetica a luminii. Ne arata ca puterea de refractie nu este una din acele proprietati ale materiei care sunt transformate complet de actiunea combinatiilor chimice. Nu pozitia relativa a atomilor si tipul legaturii intre ei conteaza in primul rand in determinarea vitezei de propagare a luminii in un compus. Ci numarul de atomi de carbon, de hidrogen, etc conteaza numai. Fiecare atom isi joaca rolul lui in refractia luminii, neafectat de comportamentul celorlalti atomi. In fata acestor rezultate, gasim greu de imaginat ca fortele care leaga un electron de pozitia lui de echilibru si intensitatea de care depinde viteza luminii sunt generate de un anumit numar de atomi vecini. Conchidem mai degraba ca electronul, impreuna cu acel ceva de care este legat, se gaseste in cadrul unui singur atom. Asadar, electronii sunt mai mici ca atomii. Permiteti-mi acum sa va atrag atentia asupra eterului. Pentru ca am invatat sa il consieram transmitatorul nu numai a fenomenelor optice, dar si electromagnetice, probema naturii lui a devenit mai importanta ca niciodata. Trebuie sa ne imaginam eterul ca un mediu elastic de densitate foarte mica, compus din atomi care sunt foarte mici relativ la cei obisnuiti? Sau este un fluid incompresibil, fara frecare, care se misca conform legilor hidrodinamicii si in care pot fi asadar diverite miscari turbulente? Sau trebuie sa ne gandim la un fel de gelatina, jumatate lichid, jumatate solid? Desigur, am fi mai aproape de raspunsuri la aceste intrebari daca am putea face experimente pe eter asa cum putem face pe materia lichida sau gazoasa. Daca am putea inchide o anumita cantitate din acest mediu in un vas si sa il comprimam prin actiunea unui piston , sau sa il lasam sa se scurga in alt vas, am obtine deja foarte mult. Aceasta ar insemna deplasarea eterului prin intermediul unui corp in miscare. Din nefericire, toate experimentele intreprinse in acest sens au fost fara succes, eternul ne scapa mereu printre degete. Imaginati-va un barometru obisnuit, pe care il inclinam, astfel incat mercurul sa urce pana in varf, umpland tubul complet. Eterul care a fost initial in deasupra mercurului trebuie sa fie undeva. Ori trebuie sa fii trecut prin sticla, ori sa fie absorbit de metal si asta fara nici o forta pe care am fi putut-omasura ca actionand asupra lui. Experiente de acest gen arata ca acele corpuri de dimensiuni normale, dupa cate putem spune, sunt impermeabile la eter. Este valabil aceasta si la corpuri mult mai mari, sau putem sa deplasam eterul cu un piston foarte mare care se misca foarte rapid? Din fericire, natura efectueaza acest experiment la o scala mare. Pamantul parcuge traseul sau anual in jurul Sorelui cu o viteza de o mie de ori mai mare decat cea a unui tren. Ne-am astepta ca in aceste conditii, eterul sa nu mai fie mobil. Pamantul l-ar impinge in fata lui si eterul s-ar scurge in spatele planetei noastre, ori la suprafata ei, ori la o anumita distanta de ea, astfel incat sa ocupe spatiul abia eliberat de planeta. Observareaastronomica a pozitiilor corpurilor ceresti ofera un mijloc precis de a verifica aceasta. Miscari ale

eterului ar influenta miscarea razelor de lumina in un fel sau altul. Inca o data am dat de un raspuns negativ la intrebarea noastra daca eterul se misca. Directia in care observam o stea nu este directia reala, pentru ca Pamantul se misca, acesta fiind fenomenul aberatiei luminii. Totusi, cea mai simpla explicatie a fenomenului si inca de departe cea mai simpla, este sa presupunem ca Pamantul intreg este complet permeabil fata de eter si se poate deplasa prin el, fara sa il antreneze. Aceasta ipoteza a fost exprimata pentru prima data de Fresnel si cu greu poate fi contestata in prezent. Pentru a intelege pe deplin semnificatia acestui rezultat, trebuie sa mai consideram un lucru. Datorita investigatiilor lui Van der Waals si ale altor fizicieni, stim destul de bine ce proportie din un corp este de fapt ocupata de moleculele lui. In substante dense, acesta fractie este atat de mare, incat avem dificultati in a imagina Pamantul ca fiind facut din o structura moleculara asa de rara astfel incat eterul sa treaca complet prin spatiul dintre molecule. Mai degraba trebuie sa concluzionam ca fiecare molecula este impermeabila pentru eter. Cel mai simplu lucru este sa presupunem ca este la fel si pentru fiecare atom si aceasta ne duce la concluzia ca atomul este in ultima instanta o forma de modificare locala a omniprezentului eter, omodificare care se poate muta din loc in loc, fara ca mediul insusi sa isi schimbe pozitia. Ajungand in acest punct, consideram eterul ca osubstanta de ocu totul alta natura, complet diferit de orice materie ponderabila. Cat priveste constitutia sa interna, nu putem sa ne pronuntam in starea actuala a cunostintelor noastre. Nu e nevoie sa precizez ca, mai degraba decat constitutia lui, este important sa intelegem transmisia actiunii aparent la distanta prin eter, asa cum un lichid poate produce efecte similare. Ma refer mai ales la experimentele prof Bjerknes in Christiania ( acum in Oslo, n. trad. ) asupra transmiterii fortelor hidrodinamice si imitatia fenomenelor electrice cu sfere care pulseaza. Ajung acum la o intrebare importanta care este foarte legata de imobilitatea eterului. Stiti ca in determinarea vitezei sunetului in aer liber, efectul vantului se face simtit. Daca acesta bate spre observator, cantitatea masurata va creste cu viteza vantului, iar cu vantul batand in directia opusa, cantitatea va descreste cu viteza vantului. Daca un corp transparent, precum apa care curge duce cu ea intregul eter pe care il contine, fenomenele optice ar trebui sa se comporte in acelasi fel in care se comporta fenomenele acustice din experimentele de mai sus. Sa luam exemplul in care apa curege in un tub si o raza de lumina se propaga
in

aceasta apa in directia de curgere. Daca totul ce este continut in vibratiile luminoase este supus miscarii de curgere, atunci propagarea luminii in apa care curge se petrece fata de apa in acelasi fel ca fata de oapa care nu curge. Viteza de propagare relativa la peretele tubului poate fi gasita adaugand viteza de propagare
in

apa la viteza apei, exact ca in cazul in care, daca o bila se rostogoleste pe puntea unei nave in directia in care ea calatoreste, bila se misca fata de un observator pe tarm la suma celor doua viteza, viteza navei si viteza la care bila se rostogoleste pe ea. Conform acestei ipoteze, apa va antrena undele de lumina la intreaga viteza de curgere a sa. Ajungem la cu totul o alta concluzie daca presupunem, asa cum trebuie, ca eterul continut in apa care curge este el insusi stationar. Cum lumina se propaga partial in eter, este usor de vazut ca daca eterul se deplaseaza spre dreapta, viteza de

propagarea razelor de lumina tot spre dreapta, ar creste. Undele de lumina sunt sigur antrenate de apa, dar numai o mica fractiune la viteza ei de curgere. Fresnel a aratat deja valoarea acestei fractii. Depinde de indicele de refractie al apei, valoarea pentru apa fiind, de exemplu, 0.44. Acceptand aceasta valoare se pot explica diverse fenomene legate de aberatiea luminii. Mai mult, Fresnel a dedus de aici o concluzie teoretica, care, oricat ar fi de ingenios, nu il mai putem accepta ca valid. In 1851 Fizeau a gasit raspunsul prin faimosul experiment in care a comparat propagarea luminii in apa ce curge in directia de propagare a luminii cu propagarea in apa ce curge in directie opusa. Rezultatul acestor experimente, repetat apoi cu aceleasi rezultate de Michelson si Morley, era in deplin acord cu valoarea lui Fresnel pentru coelficientul de antrenare. S-a pus atunci intrebarea daca poate fi dedusa aceasta valoare din noua teorie a luminii. In acest scop, trebuia intai sa se dezvolte o teorie a fenomenelor electromagnetice in substantele in miscare, cu presupunea ca eternu nu ia parte la miscarea lor. Pentru a gasi un punct de plecare pentru aceasta teorie, am apelat odata la electroni. Eram de parere ca acestia trebuie sa fie permeabili fata de eter si ca fiecare este centrul unui camp electric si cand este in miscare, al unui camp magnetic. Pentru conditii, in eter, am introdus ecuatiile care au fost acceptate de majoritate de la lucrarile lui Hertz si Heaviside . In sfarsit, am adaugat anumite presupuneri despre forta care actioneaza asupra unui electron, dupa cum urmeaza: aceasta forta se datoreaza intotdeauna eterului din imediata vecinatate a electronului si este de aceea afectata in mod direct de starea acestui eter si numai indirect de sarcina electrica si viteza celorlalti electroni care au cauzat aceasta stare a eterului. Mai mult, forta depinde de sarcina si viteza particulei asupra careia actioneaza. Aceste valori determina cum trebuie sensiblitatea electronului fata de actiunea eterului asupra sa. Pentru a ajunge la aceste idei, am folosit metode derivand de la Maxwell si partial bazate de asemenea pe munca lui Hertz. Astfel am ajuns la coeficientul de antrenare acceptat de Fresnel si am reusit sa explic in un mod foarte simplu majoritatea fenomenelor optice ce au locin corpurile in miscare. In acelasi timp, s-a inceput lucrul la o teorie generala care sa atribuie toate procesele electromagnetice care au loc in substante ponderabile electronilor. In aceasta teorie, o sarcina electrica este conceputa precum un plus de electroni pozitivi sau negative, dar un current in un fir metallic este considerat o deplasare reala a acestor particule, carora le este atribuita o anumita mobilitate in conductori, in timp ce in izolatori li se atribuie anumite pozitii de echilibru, in jurul carora, dupa cum s-a spus, ei pot vibra. In un anumit sens, aceasta teorie reprezinta o intoarcere la idea de mai inainte, in care aveam de a face cu doua substante electrice, numai ca acum, conform ideilor lui Maxwell, trebuie sa consideram actiuni transmise prin eter si care se propaga din un loc in altul cu viteza luminii. De vreme ce natura si modul acestei transmisii poate fi cunosuta in detaliu, cererea lui Gauss pentru construirea unei teorii a electrodinamicii poate fi considerate ca fiind indeplinita. Nu mai pot insista asupra acestor notiuni, dar as vrea sa precizez ca Wiechert din Gottingen si Larmor din Cambridge au produs rezultate foarte similare, ca profesorul Poincare a contribuit de asemenea foarte mult la dezvoltarea si evaluarea teoriei. Trebuie de asemenea sa trec peste multe fenomene investigate in ultimii ani, in care conceptul de electroni s-a dovedit foarte util, pentru a nu devia prea mult de la teoria efectului Zeeman. Cand prof. Zeeman a facut aceata descoperire, teoria electronului era completa in

aspectele ei principale si era apta sa interpreteze noul fenomen. Un om care o populat intreaga lume cu electroni si i-a facut sa covibreze cu lumina nu se va da inapoi din a prespune ca ca tot electronii vibreaza intre particulele unei substante incadescentae si produc emisia luminii. Un electron care oscileaza se comporta precum un mic vibrator hertzian. Efectul lui aspura eterului inconjurator este aproape acelasi ca si cand prindem capatul unei corzi intinse si il punem in miscarea familiara de incolo-incoace. Cat priveste forta care cauzeaza o schimbare in vibratiile unui camp magnetic, este aceeasi ale carei manifestatii le-a observat Oersted cand a descoperit efectul curentului asupra acului de busola. Voi lasa explcatia tripletilor domnului profesor Zeeman. Ma voi limita la remarca ca electronii negativi sunt cei care oscileaza si ca din distanta intre componentele in care s-a transformat linia spectrala, se poate deduce raportul intre valorile numerice ale sarcinii si masei acestor particule. Rezultatele sunt in un acord uimitor cu cele gasite in alte contexte. Aceleasi valori sau valori similare pentru raportul mentionat mai sus fusesera gasite pentru particulelele negative cu care ne ocupam in razele catodice. Un aspect notoriu este sarcina enorma ce o au aceste particule relativ la masa lor. Un exemplu numeric va va da o idee despre aceasta. Imaginati-va ca avem doua sfere de fier, fiecare cu o raza de un metru, situate la zece metri departare si ca dam fiecareia un surplus de electroni negativi incat masa acestui surplus sa fie a milioana parte dintr-un miligram. Sferele s-ar respinge atunci cu o forta echivalenta unei greutati de mai bine de 80 000 de kilograme si ar fi capabile sa atinga viteza de mai multi metri pe secunda. Nu este nevoie sa spun ca suntem departe de a face un experiment la aceasta scala. Nu suntem capabili sa aducem un numar asa mare de electroni de un singur tip pe un singur corp. Daca ar fi posibil, am putea realiza multe experimente interesante pe care acum doar le imaginam. De exemplu, am putea demonstra efectul Zeeman numai cu un pendul. Acesta poate fi pus sa oscileze circular, iar daca bilei i s-ar atribui osarcina electrica, componenta verticala a campului magnetic al pamantului modifica perioada de rotatie, care este marita in o directie si micsorata in o alta. Cu sarcinile electrice ce le avem la dispozitie, aceasta diferenta este complet imperceptibila, si nici macar dl. Prof. Zeeman nu ar putea sa observe efectul Zeeman pe un pendul. Sa trecem acum de la valoarea relativa a sarcinii si masei la valorile lor absolute. Putem da macar valori estimative ale acestora. Daca combinam rezultatle la care au dus experimentele lui Zeeman cu cele ce pot fi deduse din dispersia culorii in gaze, cu ipoteza ca este vorba de acelasi tip de electroni in ambele cazuri, ajungem la concluzia ca sarcina unui electron este de acelasi ordin de marime ca sarcina unui ion electrolitic. Mass este insa mult mai mica, a opt suta parte(?) din masa unui atom de hidrogen. J. J. Thomson la Cambridge a confirmat acest rezultat prin o metoda cu totul diferita. Momentan nu ne interesam de valoarea exacta. Important este ca, asa cum am remarca inaite, electronul este foarte mic comparat cu atomul. Ultimul este o s structura complexa, care poate sa contina mai multi electroni, unii mobili, unii ficsi. Poate ca contine sarcini electrice care nu sunt concentrate in puncte unice, ci distribuite in un anumit fel. Dintre celelalte fenomene magneto-optice, voi descrie numai unu in detaliu. La putin timp dupa ce Zeeman a publicat descoperirea sa, fizicienii rusi Egorov si Georgievsky au descoperit ca o flacara de sodiu situata intre polii unui electromagnetic emite lumina partial polarizata, adica in razele sale, vibratiile din o anumita directie au o intensitate mai mare decat vibratiile in directia perpendicula pe prima. Pentru a va descrie fenomentul mai exact si in acelasi timp pentru a va explica cum este explicat,

va rog sa va imaginati inca o data ca mainile mele sunt poli magnetici opusi si flacara de sodiu se gaseste intre ele. Acum, daca v-ati gasi exact in directia opusa mie, ati vedea ca vibratiile lectrice verticale au ointensitate mai mare decat cele orizontale. Aceasta este legata de faptul ca flacara are o anumita grosime si ca razele emise de jumatatea din spate sunt partial absorbite cand trec prin jumatatea din fata. Conform unei reguli familiare, acest efect de absorbtie este cel mai puternic cand toate particulelele incandescente in flacara vibreaza cu aceeasi perioada. El dimunueaza si flacara devine mai puternica, de indata ce uniformitatea perioadei de vibratie este deranjata in un fel oarecare. Un camp magnetic realizeaza aceasta, caci in loc de o singura perioada de vibratie, face sa fie mai multe. Totusi, cresterea in puterea de iluminare obtinuta prin aceasta metoda se limiteaza la vibratiile verticale pe care ni le imaginam. Vibratiile orizontale ale electronilor, de la dreapta spre stanga si inapoi, nu sunt influentate de campul magnetic, dupa cum decurge din principiile teoriei. Astfel, concluzia este ca din toate vibratiile emise, numai cele verticale, nu si cele orizontale, sunt intarite, aceasta fiind cauza fenomenului pe care l-am observat. Adaug ca acest fenomen este unul din fenomenele magneto-optice cel mai usor de observat. Explicatia data poate fi testata folosind doua flacari in loc de una si prin investigarea absorbtiei luminii celei din spate in cea din fata, aceasta ultima fiind situata intre polii magnetici. Acum ca am ajuns la absorbtie, trebuie sa amintesc consideratiile teoretice importante, de maestru, la care a fost condus prof. Voigt din Gottingen de descoperirea lui Zeeman. Teoria lui difera de a mea in aceea ca mereu are in minte absorbtia, si nu emisia luminii. El explica asa numitul efect Zeeman invers, adica acel fenomen cand o puternica lumina alba este transmisa prin oflacara situata intre poli, in locde obanda de absorbtie, obtinem un triplet de linii intunecate. Pe baza paralelismului intre absorbie si emisie, este posibil sa trecem de la fenomenul invers la cel direct. Voigt nu se refera la electroni ce vibreaza. Se multumeste la a adauga noi teremeni alesi corespunzator la ecuatiile care reprezinta propagarea in un mediu absorbant. Aceasta metoda scoate in relief conexiunea intre efectul Zeeman si rotirea directiei de vibrare care a fost descoperita de Faraday si mai are alte avantaje, precum in cazul vaporilor de densitate mai degraba mare, care au linii spectrale mai largi. Profesorul Zeeman va fi mai potrivit sa vad ea un exemplu de efect al teoriei lui Voigt. Totusi, oricine isi asuma sarcina de a trage concluzii asupra naturii vibratiei electronilor din aceste observatii, cred ca va prefera sa studieze emisia din gaze foarte rarefiate. Aici radiatia din atomi sau molecule individuali, nediminuata de efectul unora asupra altora, este reflectata in liniile clare din spectru. Am urmarit aceasta cale in carcetarile mele ulterioare, dar am dat de dificultati considerabile, pentru ca, desi tripletul cel simplu apare foarte frecvent, in multe cazuri, linia spectrala se transforma in mai mult de trei linii. Acesta este o piedica in calea teoriei. In toate cazurile, este usor de a indentifica cateva reguli generale despre starea de polarizare a razelor de lumina corespunzatoare diferitelor componente, adica forma si directia vibratiilor lor, dar din pacate nu am avansat mai departe. Atat timp cat avem de-a face cu dezvoltare in numai trei componente, este suficient ca si explicatie sa presupunem ca fiecare atom incandescent contine un singur electron care poate vibra in jurul pozitiei de echilibru in toate directiile in acelasi fel. Aceasta teorie simpla ne lasa balta de indata ce liniile spectrale se impart in mai mult de trei componente sub influenta campului magnetic. Este clar atunci ca trebuie sa imaginam atomi cu structuri mai complicate, care au sarcini electrice, ale caror parti sunt

capabile sa faca mici vibratii, cumva asemanator partilor unui corp elastic rezonant. Cand am investigat teoria unor asemenea miscari, ceea ce poate fi facut fara dificultate, a devenit clar ca un asemenea sistem arbitrar nu ar prezenta deloc efectul Zeeman. Totusi, nici oteorie matematica nu este necesara pentru a percepe aceasta si pentru a gasi conditia necesara pentru a cauza un asemenea efect. Imaginati-va o sursa de lumina care prezinta un triplet Zeeman sub influenta unui camp magnetic. Cele trei linii nu pot aparea in mod natural decat daca exista trei tipuri de vibratie cu perioade putin diferite in particulele sursei de lumina. Insa aceste perioade nu pot fi diferite decat daca directiile de miscare sau formele traseelor in cele trei cazuri nu sunt identice. Pe scurt, vom spune ca aveam de-a face cu trei
tipare diferite de vibratie

, fiecare cu propria sa frecventa in sursa de lumina. Vom reduce progresiv intenstitatea campului magnetic si il vom lasa in final sa dispara. At timp cat un camp, fie el mic, este prezent, cele trei linii persista, numai ca se apropie unele de altele. Cele trei tipare de vibratie exista asadar in continuare, dar frecventele lor se apropie de limita lor comuna, frecventa liniei spectrale nedezvoltate. Astfel, ajungem sa presupunem ca si atunci cand o aboservam pe aceasta ultima, cele trei tipare de miscare inca exista, desi nu le putem deosebi unele de altele prin frecventele sale, asa cum putem in un camp magnetic. Poate fi exprimat astfel: linia spectrala este deja tripla chiar si inainte de a actiona forta magnetica, iar aceasta nu are nimic de facut, decat sa indeparteze cele trei linii care initial coincideau. La fel este si in cazul liniei ce se multiplica in patru, cinci sau sase. Si puteti fi siguri ca o linie spectrala nu se va multiplica in sase decat daca, inainte de a se aplica campul magnetic, fiecare particula incandescenta poate sa vibreze in sase moduri diferite, adica, cu exact aceeasi frecventa. Aici se ascunde o conditie care nu este usor de indeplinit. As putea adauga o a doua conditie pentru aparitia componentelor bine taiate (??) ale liniilor spectrale. Dar prima pe care am amintit-o este suficienta pentru a arata ca in dezvoltarea ulterioara a teoriei nu putem sa dam frau liber imaginatiei. In loc de aceasta, suntem foarte limitati in alegerea ipotezelor. Un model corespunzator al atomului care vibreaza ar fi o suprafata sferica, elastica, cu o sarcina electrica distribuita uniform, a carui suprafata este impartita de liniile nodale in un numar mai mare sau mai mic de campuri care vibreaza in directii diferite. Totusi, nu voi insista asupra fenomenelor care apar in astfel de modele, caci ma tem ca as devia prea mult de la realitate pe aceasta cale. Amincercat sa va descriu in mare cat de mult sau mai bine zis, cat de putin teoria electronului a reusit in explicarea noilor fenomene magneto-optice. Daca ar fi sa prezint acum munca experimentala, ar fi clar ca exprimentele au reusit sa avanseze mai mult. Cercetatorii au inceput deja sa compare diferite linii spectrale ale unui atom cu ale altuia, in ceea ce priveste rezolutia magnetica si investigarea relatiei care exista intre rezolutie si relatiile obisnuite care exista in spectre. In aceasta tara, unde tatal colegului meu meritoriu Angstrom, precum prof. Thalen au lucrat si unde prof. Hassselberg a continuat observatiile observatiile sale si masuratorile cu osarguinta neobosita, nu este nevoie sa va spun ce lume minunata neau deschis aceste investigatii asupra spectrelor. O lume ale carei legin incepem sa le intelegem. A devenit clar ca multe linii spectrale sunt construite conform unui tip predefinit; liniile sunt aranjate in anumite serii si astfel incat fiecare serie este

formata din linii care sunt distribuite de-a lungul spectrului conform unor legi foarte simple, mai mult exista relatii intre oserie si alta. Aceste relatii, in clarificarea carora prof. Rydberg si fizicienii germani Kayser si Runge au avut un rol proeminent, sugereaza o legatura intre rezolutiile magnetice ale liniilor ce apartin unei aceleiasi serii. O astfel de conexiune a fost de-acum confirmata in adevar. Runge si Paschen au gasit, in cercetarile lor efectului Zeeman in mercur, ca toate liniile unei aceleasi serii se dezvolta in exact acelasi fel. Sunt convins ca teoria va face un progres semnificativ cand nu va analiza numai cate o linie spectrala, dar catre toate liniile spectrale ale unui element. Cand vom reusi sa construim obaza teoretica pentru structura spectrelor, atunci si nu mai inainite vom fi capabili sa intelegem cu succes formele mai complicate ale efectului Zeeman. Ar fi mai bine de spus: in viitor, cercetarea relatiilor regulate in spectre si efectului Zeeman trebuie sa mearga mana in mana. Ar duce in o buna zi la o teorie a emisiei luminii, unul din scopurile cele mai mari ale fizicii actuale. Teoria electronului prezinta un domeniu imens de cercetare si in afara regatului fenomenelor magneto-electrice. De exemplu, electronii liberi, in miscare, cu care suntem confruntati in razele catodice si in anumite tipuri de raze Becquerel, dau nastere la multe probleme interesante. Voi evidentia numai importanta intrebare asupra asa numitei mase aparente a acestor particule. A anumita cantitate de camp magnetic in eterul inconjurator si deci o anumita cantitate de energie in acest mediu sunt legate in mod intim cu fiecare miscare a electronului; nu putem niciodata pune un electron in miscare fara sa dam imediat energie si eterului. Pentru a face aceasta, o mare cantitate de lucru mecanic este necesar si trebuie sa folosim o forta mai mare decat atunci cand nu ar fi necesar sa cream acest camp magnetic. Calculele arata ca forta necesara este aceea ca si cum masa ar fi mai mare decat in realitate. Cu alte cuvinte, daca determinam in modul obisnuit din fenomene, gasim masa adevarata cu o canitate pe care o numim aparenta, sau masa electromagnetica. Cele doua impreuna formeaza masa efectiva care determina fenomenele. Investigatiile publicate de Kaufmann si Abraham anul trecut au aratat ca masa aparenta nu trebuie in nici un caz neglijata. Formeaza in mod sigur o parte considerabila din masa efectiva si este posibil ca la sfarsit sa trebuiasca sa atribuim numai masa parenta si niciodata masa reala tuturor electronilor. Aceasta curiozitate despre masa aparenta este totusi, mai mult decat constanta, dar depinde de viteza. De aceea, studierea dinamicii electronului difera in multe feluri de dinamica obisnuita. Este greu de spus daca va fi vreodata posibil sa examinam mai departe, cu succes, chestiunea naturii electronului, de care s-au atins deja cercetarile despre care v-am vorbit. Mai mult, chiar si fara a fi confirma aceasta, putem sa testam presupunerile de baza ale teoriei in practica si sa tragem concluzii din proprietatile materiei ponderabile despre electronii pe care ii contine? Conductivitatea electricitatii sau caldurii in metale, termoelectricitatea, magnetic permanenti si temporari, emisia si absorbtia caldurii, proprietatile optice, electrice si magnetice ale cristalelor toate aceste aspecte ne promit o recolta bogata. Campuri inca si mai indepartate ni se deschid. Daca este adevarat, cum s-a concluzionat din experimentele de optica, ca dimensiunile unui corp ponderabil sufera o usoara modificare de indata ce se misca prin eterul in repaus, trebuie sa presupunem ca fortele moleculare se transmit prin eter in acelasi fel ca si fortele electrice si aceasta duce la ideea ca aceste forte sunt mai ales de natura electromagnetica si ca particulele materiale intre care actioneaza sunt

compuse din electroni, sau, cel putin, sarcinile electrice ale acestor particule nu sunt accidentale, ci au valori cu semnificatii precise, acolo unde fortele moleculare joaca un rol important. Astfel, speram ca ipoteza electronului, cum a fost introdusa in diferite sectorae ale fizicii, sa conduca la o teorie generala care sa imbratiseze multe aspecte din fizica si, de asemenea, din chimie. Poate ca va fi schimbata cu totul de-a lungul acestei calatorii. Totusi, nu exista nici o indoiala ca ipoteza noastra a legaturii intre diversele fenomene si electromagnetismul este corecta, si ca, cel putin in ceea ce priveste materia ponderabila, teoria generala va fi una electromagnetica, asa cum Berzelius a prevazut vag si cum a incercat sa demonstreze cu resursele cele avea la dispozitie. Acesta este un proiect de viitor, iar un cercetator cu greu poate spera sa contribuie semnificativ la aceasta realizare. In ceea ce ma priveste, m-as simti norocos daca , incurajat si grabit de aceaasta inalta distinctie acordata mie de academia dumneavoastra, mi s-ar intampla sa aduc o mica parte in rezolvarea problemelor care ni se prezinta in continuare. Inchei cu cele mai calde multumiri pentru atentia cu care m-ati ascultat.