Religiile egipteane au fost o succesiune de credine ale poporului egiptean ncepnd dinperioada predinasticpn la apariiacretinismuluiiislamismuluin perioada greco-roman.

Ritualurile se fceau sub conducere preoilor sau vracilor (folosirea magiei fiind pus ns la ndoial). Toate animalele infiate i venerate n art, scrierile i religiile Egiptului Antic (pentru peste 3000 de ani)sunt originare din Africa. Templele erau centrul aezrilor egiptene, servind ce centre administrative, coli, biblioteci i folosite i n scopuri religioase. Natura religioas a civilizaiei egiptene a influenat contribuiile acesteia la arta antichitii. Multe din marile lucrri ale egiptenilor antici reprezint zei, zeie i faraoni (considerai i ei diviniti). Arta Egiptului Antic este caracterizat n general de ideea de ordine. Dovezi ale mumificrii si construciei de piramide n afara Egiptului stau mrturie a influenei sistemului de credine i valori ale egiptenilor asupra altor civilizaii, unul din modurile de transmitere fiind Drumul Mtsii. Arta egiptean, cu marile sale forme de manifestare (arhitectur, pictur, sculptur etc.) este aezat sub semnul fenomenului religios. Legtura vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profund i se manifest att pe pmnt ct i n viaa de dincolo element central al credinei egiptene strvechi, de aceea operele de art egiptene au cteva elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol dup secol s-au reprodus aceleai forme artistice, s-au utilizat aceleai tehnici i aceleai materiale. Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezint trupul real ci mai degrab ele proiecteaz o imagine ideal a unui om aflat ntr-o comuniune permanent cu zeii i deci aflat ntr.o stare de har divin. De aici rezult caracterul solemn al statuilor egiptene, senzaia de mreie pe care aceasta o produce privitorului. Dei artistul egiptean prefer s reprezinte profiluri umane, atunci cnd configureaz chipul uman el respect o convenie impus de credinele sale religioase. Omul rposat trebuie s priveasc fie spre apus, spre lumea de dincolo spre mpria lui OSIRIS, fie spre rsrit, spre lumea de aiciunde rsare zeul-soare RA. De-a lungul timpului s-au lucrat n Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatr, lemn, aur ntotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificaie anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roul era o culoare negativ, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deertului lipsit de via i de acea zeul morii, al rului i totodat al dezordinii. Verdele, culoarea vieii vegetale i de aceea culoarea bucuriei i tinereii era nchinat zeului OSIRIS, zeu al renvierii i a nemuririi ce stpnea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagr avea aceiai semnificaie negrul fiind culoarea pmntului fertil al Nilului fluviu, care, prin revrsrile sale, asigura renvierea venic a Egiptului an dup an i garanta puterea i prosperitatea rii. Albastrul era culoarea cerului i a zeului acestuia AMON. Galbenul reprezenta aurul, un material preios simbol al nemuririi zeilor i de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai n reprezentrile zeilor i faraonilor. Albulsimbol al puritii i bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos. Arhitectura egiptean i relev caracterul impuntor i sacru prin simpla prezen a marilor piramide i ale templelor. Aceste construcii impuntoare aveau rolul s asigure o legtur puternic dintre egipteni i zeii lor protectori. Marile piramide ridicate de faraonii din perioada Regatului Vechi nu erau doar grandioase locuri de veci pentru faraoni. Prin existena lor, ele erau un simbol al triumfului egiptenilor asupra moriicredina n nemurire i viaa de apoi fiind elementul central al religiei egiptene. Celui care i este destinat piramida faraonul, joac un rol central nu numai n viaa politic a Egiptului ci i n cea religioas. Faraonul nu este doar eful statului, el este nainte de toate un zeu ntrupat i prin definiie un simbol al nemuririi. El reprezint totodat cea mai puternic i vizibil legtur dintre Egipt i zei. De acea, ntreaga via n Egiptul antic art, politic, religie etc., este nchinat faraonului i caracterului su divin. Deoarece religia antic egiptean este nchinat nemuririi i veniciei era normal ca arta religioas s consacre aceste valori. Secol dup secol, artitii egipteni au folosit aceleai materiale, aceleai tehnici i stiluri, acest lucru fiind nc o dovad a credinei egiptenilor n caracterul nemuritor al Egiptului i ai zeilor si protectori. Vechea religie a fost redescoperit de ctre arheologii europeni n secolul XIX i de atunci ncoace arta religioas egiptean antic ia recptat prestigiul i totodat dreptul de a fi considerat un simbol nemuritor al geniului artistic al umanitii. Medicina Cunotinele i experiena egiptenilor antici n domeniul medical erau foarte avansate pentru acea perioad. Ei efectuau intervenii chirurgicale, tratau fracturi i aveau cunotine farmaceutice. Dovezi din analiza mumiilor arat un nivel ridicat de profesionalism n lucrul cu corpul uman, din moment ce mumiile au rmas intacte i dup complicate nlturri de organe. n plus nivelul pn la care se mergea n procesul de mumificare al persoanelor importante arat faptul c acetia aveau cunotine incredibile de anatomie. Administraie si Taxare Din punct de vedere administrativ Egiptul Antic era mprit in nome (cuvnt grecesc desemnnd o subdiviziune administrativ, fiind numite sepat de egipenii antici). Divizarea n nome provine nc dinEgiptul Predinasticcnd acestea erau ceti-stat independente. n cea mai mare parte a istoriei Egiptului Antic, acesta era mparit in 42 de nome (20 nEgiptul de Josi 22 nEgiptul de Sus), fiecare condus de un guvernator care reprezenta autoritatea locala. Funcia de nomarh (guvernator), a fost dea lungul timpului cnd motenit cnd desemnat de faraon. n perioada Egiptului Antic guvernarea impunea cetenilor o serie de taxe. Din moment ce nu era folosit nici un fel de moned taxele erau pltite n natur. Vizirul (n egiptean tjaty)era cel care controla sistemul de taxare. Taxele se plteau n funcie de indatoriri si ocupaie. Proprietarii de pmnt plteau taxele in grne de pe proprietatea lor, meteugarii cu produse realizate, la fel si vntorii i pescarii cu o parte din captur. O persoan din fiecare gospodarie trebuia s lucreze cateva zile pe an pentru domeniul public (diguri, canale, mine) ca parte a taxrii (familiile nstarite plteau oameni mai sraci s execute pentru ei taxa n munc).

Cultura greac s-a raspandit pe un teritoriu alcatuit din actuala Grecie, insulele Marii Egee i regiunile unde au fost infiintat orasele -colonii: tarmurile Asiei Mici, Italia de sud si Sicilia, litoralul Mari Negre, etc.. Din fuziunea popoarelor preelenice cu grupari migratoare aheeni,dorieni, ionieni- s-a constitut, in jurul anului 1100 i.e.n., poporul grec. Pana catre anul 700 i.e.n., grecii au adus o viata patriarhala, bazata pe o organizare tribala. Treptat, ca si in cazul altor civilizatii, s-au conturat trasaturi proprii societatii sclavagiste.

In perioada patriarhala, miturile diferitelor grupari etnice au fuzionat, generand formele complexe ale religiei grecesti. In mitologia greacilor antici, fenomenele naturale erau personificate printr-un mare numar de zeitati carora li se atribuie nu numai o infatisare umana idealizata, ci si actiuni, reactii si sentimente omenesti. In conditiile izolarii diferitelor regiuni datorita reliefului muntos al tarii, s-au format primele orase-cetati independente Pana catre secolul al V-lea, forma de organizare politica a cetatilor grecesti a fost cea a aristocratiei sclavagiste. Un progres insemnat l-a constituit trecerea la o forma evoluata de conducere a comunitatii, cu o larga participare a cetatilor libere la viata politica: democratia sclavagista. Sub conducerea abila si inteleapta a lui Pericles (450-430 i.e.n.) cetatea Atenei a devenit un adevarat model de organizare democratica pentru toate celelalte orase grecesti. In epoca lui Pericles au fost create conditiile unei maxime infloriri a artei, stiintelor si gandirii filozofice, fiind socotita, impreuna cu deceniile ce I-au urmat, epoca de aur a culturii grecesti. URBANISMUL.In timpurile cele mai vechi, polisurile se dezvoltau relativ intamplator, cu cartierele de locuinte grupate in jurul sanctuarului cetatii, ridicat de obicei pe o inaltime fortificata: acropola. Inunele cazuri, intregul oras era protejat cu ziduri puternice de piatra (Atena). In secolul al V-lea i.e.n. au aparut germanii unui urbanism ratinal, bazat pe o trama rectangulara de strazi. Epoca elenistica si-a insusit principiile hippodamice, concretizate in centrele urbane Alexandria, Milet, Priene; pietele comerciale-agorelesi constructiile publice inscrise in textura ordonata a strazilor alcatuiau compozitii complexe, cu axe de simetrie. PROGRAME. Templul a fost cea mai importanta tema a arhitecturii Greciei antice. Construit pe o inaltime, in cadrul incintei sacre a cetatii sau facand parte din ansamblul marilor sanctuare panelenice, templul indeplinea rolul de locuinta a zeului caruia ii era dedicat, personificat printro statuia simbolica. Cel mai simplu tip de templu era alcatuit dintr-un naos si un vestibul deschis, cu doua coloane intre prelungirile zidurilor, purtand denumirea de in antis. La templele clasice, rapotul dintre numarul de coloane ale laturilor scurte si ale celor lungi era fix, dictat de formula 2n+1 care stabilea numarul de coloane laterale fata de cele frontale (n). In varianta circulara, templul se numeste tolos. Sanctuarul, ansamblul de mari dimensiuni., folosite de intregul popor grec, era ridicat in locuri cu semnificatie religioasa sau in legatura cu existenta unor izvoare tamaduitoare: Delphi, Olimpia, Eleusis, unde se desfasurau mistere, oracole si alte forme de cult. Sanctoarele cuprindeau temple, altare, teatre, statui, monumente votive, in raza lor ridicandu-se diferite edificii destinate gazduirii vizitatorilor (un fel de hanuri). Constructiile publice mai importante erau grupate de obicei in jurul agorei, piata in care se desfasura viata politica si comerciala a orasului. Constructiile pentru spectacol, legate si de unele practici religioase, au detinut un loc insemnat in arhitectura greaca. Teatrul, la inceput din lemn, apoi, din secolul al V-lea din piatra, era o constructie descoperita alcatuita dintr-un teatron cu gradenele asezate pe panta naturala a trenului, avand un plan a carui forma depasea un semicerc si imbratisa orchestra-locul corului- o platforma circulara de dale. In perioada tarzie, ca urmare a evolutiei artei dramatice, scena s-a dezvoltat mult devenind un organism complex (skene). Este caracteristica pentru teatrele grecesti rezolvarea impecabila a problemelor de acustica. Adaptarea pentru desfasurarea spectacolelor muzicale, teatrul, in acest caz acoperit, se numea odeon. Constructiile pentru educatie fizica erau nelipsite in cadrul cetatilor sau in zona sanctoarelor. Printre aceste se numara: stadionul pentru intreceri atletice, hipodromul pentru curse de cai. Locuintele erau de obicei modeste, inchise catre exterior, cu incaperile grupate in jurul unor curti inerioare cu coloane (peristil). Partea rezervata barbatilor (andronitis) era de obicei separata de cea destinata femeilor (gynekonitis). Dupa o prima perioada in care materialul principal de constructie a fost lemnul, s-a trecut la folosirea pe scara larga a pietrei: diferite calcare, marmura de Paros, de Pentelic etc. Zidaria era realizata di blocuri cioplite regulat, nelegate cu mortar. Asamblarea diferitelor elemente se facea cu ajutorul unor piese metalice (scoabe, crampoane, etc.). Sistemul costructiv, traspunerea in piatra a strcturii de lemn, se baza pe principiul trilitului: doua elemente verticale care sustineau un element orizontal. Acoperirea spatiilor se facea cu grinzi de piatra. Invelitorile in doua ape, generand in cazul templelor frontoane pe fatadele mici, erau realizate din solzi de piatra, material ceramic etc. FORME ARHITECTURALE SPECIFICE.. Capacitatea creatoare a arhitectilor greci s-a concentrat in realizarea unor volume cu caracter scuptoral, urmarind stabilirea unor raporturi expresive intre cladirile ce alcatuiau ansamblul. Efecte speciale erau obtinute prin compizitii bazate pe o asimetrie plina de rafinament. Ca o reflectare a umanismului, arhitectura greaca nu s-a indepartat de scara omului, nici chiar in edificiile reprezentative. Caracterul monumental al constructiilor acestei epoci rezida in rigoarea si simplitatea formelor. Plastica arhitecturala se baza pe folosirea porticului de coloane, atat la cladirile laice, cat si la temple. De-a lungul istoriei arhitecturii grecesti s-au constituit cele trei tipuri principale de colonade apartinand ordinelor doric, ionic si corintic. Ordinul doric a fost folosit cu precadere in Grecia continentala. Formele sale sunt simple, severe, dand impresia de soliditate si forta. Principalele caracteristici sunt: Lipsa bazei, coloana rezemand direct pe stilobat partea superioara a platformei deasupra careia se ridica templul; Fusul coloanei are caneluri verticale cu muchii vii; Captelul alcatuit dintr-o echina rotunjita si o abaca prismatica; Friza decorativa cu metope sculptate si triglifi; Ordinul ionic a aparut in Asia Mica si in insulele marii egee, patrunzand apoi, cu unele modificari, in Grecia continentala, in special in Attica. Se resimte preferinta specific orientala pentru o decoratie mai bogata, ionica remarcandu-se prin suplete si eleganta. Ordinul iomic se caracterizeaza prin: Coloana rezemata pe stilobat prin intermediul unui baze; Fusul coloanei zvelt, avand caneluri cu muchi tesite; Capitelul decorat cu volute; Friza in varianta attica, decorata cu basoreliefuri in camp continu. Ordinul corintic mai putin folosit de greci decat celelalte doua, difera de ionic prin aceea ca are coloana usor mai inalta si capitelul imbracat in frnze de acant. Uneori coloana era inlocuit cu reprezentari sculpturale ale corpului uman. Pentru accentuarea unor anumite efecte s-a folosit culoarea: straturi de pictura in tonuri vii care subliniau antablamentul si capitelurile, sau elemente ceramice. Arhiectura greciei antice a parcurs o intreaga evolutie, de-a lungul careia s-au constituit formele sale carcteristice. PERIOADA ARHAICA (1100-450 i.e.n.). Arhitectura perioadei arhaice a urmat o linie evolutiva marcata de acumulari succesive, de o continua perfectionare a formelor si proportiilor, punandu-se trptat bazele maturitatii artistice a epocii clasice. In plastica arhitecturala, formele greoaie sunt caracteristice primelor monumente dorice: coloane robuste (6-8 moduli), puternic galbate, echina capitelului foarte evazata, antablamentul masiv. Parcurgand diferite etape inermediare, spre sfarsitul epocei arhaice s-a ajuns la asa numitul arhaic avansat, in cadrul caruia formele ordinulu doric se apropie de cele clasice, exemplul cel mai caracteristic fiind templul Atenei Aphaia din insula Aegina (495- 485 i.e.n.). Coloana a devenit mai ingusta, ajungand la o inaltime de 10-11 moduli, raportul ei fata de latimea antablamentului fiind de 2,5: 1, iar inclinarea echinei apropiata de 45o . Daca ordinul doric a fost folosit cu precadere in Grecia continentala si in coloniile din Magna Grecia, in Asia Mica a aparut si s-a dezvoltat ordinul ionic. O imagine a primelor forme o ofera capitelul gasit la Neandria. Monumentele ionice cele mai cunoscute din vremurile arhaice sunt cele doua temple diptere de mari dimensiuni: Heraionul din Samos (secolul VI i.e.n.) si Arthemisionul din Ephes (550-500 i.e.n.) care au suferit ulterior transformari.

Patrunzand in Grecia, ordinul ionic a imbracat si unele forme particulare. La tezaurul Siphnienilor din sanctuarul de la Delphi (535 530 i.e.n.), in locul coloanele au fost folosite ca puncte de sprijuin,cariatide: elemente scupturale reprezentand femei. PERIOADA CLASICA (450-306 i.e.n.). In epoca de aur si in deceniile ce i-au urmat, arhitectura greceasca a atins deplinul ei maturitate. Democreatia sclavagista a favorizat edificarea constructiilor publice: agore, gimnasioane, sali pentru reuniuni politice, teatre, monumente comemorative si funerare. Cel mai celebru ansamblu al perioadei clasice, acropola cetatii Atena este reprezentativa pentru intreaga arhitectura greceasca. Dupa distrugerea sanctoarului de catre persi, in anul 447 i.e.n., Pericles a initiat refacerea tuturor constructiilor acropolei, incredintand conducerea lucrarilor marelui sculptor Phidias. Primul edificiu ridicat, cel mai prestigios monument al cetatii, Partenonul, templul Atenei, protectoarea orasului construit intre anii 447-439 i.e.n. de arhitectii Ictinos si Calictras, a ramas pana in zilele noastre. Ionicul si-a gasit insa expresia desavarsita intr-un alt edificiu construit de arhitectul Philokles in anii imediat urmatoari, 421-405 i.e.n. Erechteionul dedicat Atenei polais si lui Poseidon Erechteu. Templul trebuia sa cuprinda cateva locuri cu semnificatie scara: maslinul plantat de Atena, izvorul de apa sarata si urmele tridentului lui Poseidon, semn al luptei celor doi zei pentru suprematia orasului. Inintreaga perioada clasica, in Grecia continentala ca si in Magna Grecia, ordinul doric a fost cel preferat de arhitecti, in forme apropiate de cele ale Parthenonului. In Asia Mica, ponderea principala a detinut-o in continuarea ordinul ionic, in edificii de mari proportii cum ar fi Arthemisionul din Ephes refacut integral dupa anul 356 i.e.n.. PERIOADA ELENISTICA (306-30 i.e.n.). Ultima forma de dezvoltare a culturii grecesti, cea elenistica, a fost rodul contactului direct stabilit intre vechea Grecie si regiunile inglobate in imperiul macedonean. Cultura elenistica s-a constituit in secolul al III-lea i.e.n., centrulau de greutate gasindu-se in marile orase orientale: Alexandria, Pergam, Priene, Milet. In urbanism, principiile dipodamice, intarite de o legislatie autoritara, au capatat o larga utilizare. Orasele elenistice Alexandria, Priene, Milet- erau alcatuite conform unor structuri ordonate cu parcelari dreptunghiulare, intre care se inserau constructiile publice. O gandire rationala a stat la baza amenajarilor edilitare, a orientarii optime in raport cu punctele cardinale etc. Teatrele si-au cucerit un rol din ce in ce mai insemnat in viata orasului elenistic. Forma lor a devenit mai complexa. Deplasarea spatiului de joc de pe orchestra pe avanscena a implicat o dezvoltare a intregii structuri scenice. Sant celebre teatrele de la Priene (secolele IV-III i.e.n.) si Pergam (secolul III i.e.n.), care prin formele lor, fac trecerea intre teatrele grecesti si cele romane. In constructia cladirilor de cult elenistice, traditia clasica a fost amplificata printr-o vadita tendinta catre forme monumentale, grandioase: refacerea templului lui Apollo Didymaeionul din Milet (313 i.e.n.), completat cu alte spatii de cult, altarul lui Zeus din Pergam (180 i.e.n.), dominat de plastica dinamica a altoreliefurilor ce decorau soclul etc. Roma Antic a fost un ora-stat a crui istorie se ntinde n perioada de timp cuprins ntre 753 .Hr. i 476 d.Hr. Pe parcursul existenei sale de dousprezece secole, civilizaia roman a trecut de la monarhie la republic oligarhic i, apoi, la imperiu extins. Ea a dominat Europa de Vest i ntreaga arie n jurul Mrii Mediterane, prin cuceriri i asimilare, ns, n final, a cedat n faa invaziilor barbarilor din secolul cinci, marcnd, astfel, declinul Imperiului Roman i nceputul Evului Mediu. Civilizaia roman e, deseori, clasificat ca o parte din Antichitatea Clasic, mpreun cu Grecia antic, o civilizaie care a inspirat mult cultura Romei antice. Roma antic a adus contribuii importante n organizarea politic iadministrativ, juridic, art militar, art, literatur, arhitectur, limbile Europei (limbile romanice), iar istoria sa continu s aib o influen puternic asupra lumii moderne. ]Perioada monarhiei . Regatul Roman a fost guvernul monarhic al oraului Roma i al teritoriilor sale de la Fondarea Romei, fondarea sa n 753 .Hr. de ctre Romulus i Remus, pn la expulzarea lui Lucius Tarquinius Superbus n 510 .Hr. i formarea Republicii Romane. Dup legend, oraul Roma a fost ntemeiat n anul 753 .Hr. de ctre Romulus i Remus, care au fost crescui de ctre o lupoaic. n legenda roman, cnd grecii au dus Rzboiul troian mpotriva oraului Troia, prinul troian Aeneas a navigat peste Marea Mediteran ctre Italia i a fondat Lavinium. Fiul su, Iulus, a mers mai departe, fondnd oraul Alba Longa. Din familia regal a Albei Longa au venit cei doi gemeni, Romulus i Remus, care au purces la fondarea Romei n 753 .Hr . [Perioada republicii Republica Roman a fost guvernarea republican a Romei i a teritoriilor sale din 510 .Hr. pn la instaurarea Imperiului Roman, care este plasat, uneori, n anul 44 .Hr., anul numirii lui Caesarca dictator perpetuu sau, mai comun, 27 .Hr., anul n care Senatul roman i-a acordat lui Octavianus titlul de August. Oraul Roma este situat pe malurile fluviului Tibru, foarte aproape de coasta de vest a Italiei. El marca frontiera de nord a zonei n care era vorbit limba latin i grania de sud a Etruriei, unde triau etruscii, care erau de origine necunoscut. ]Perioada imperiului Imperiul Roman este termenul utilizat, n mod convenional, pentru a descrie statul roman n secolele dup reorganizarea sa din ultimele trei decade .Hr., sub Gaius Iulius Caesar Octavianus. Dei Roma deinea un imperiu cu mult nainte de autocraia lui Augustus, statul pre-augustian este descris, n mod convenional, ca Republica Roman. Imperiul Roman controla toate statele

elenizate de la Marea Mediteran, precum i regiunile celtice din nordul Europei. Ultimul mprat de la Roma a fost detronat n 476, dar, pe atunci, regiunile din estul imperiului erau administrate de un al doilea mprat, ce se afla la Constantinopol. Imperiul Bizantin a continuat s existe, dei i micora ncet-ncet teritoriul, pn n 1453, cnd Constantinopolul a fost cucerit de Imperiul Otoman. Statele succesoare din vest (Regatul Franc i de Naiune German) i din est (aratele ruse) foloseau titluri preluate din practicile romane chiar i n perioada modern. Imperiul Roman a constituit un model peren, preluat, cu mici diferene, de toate statele europene post-romane n activitatea de guvernare, drept i organizarea justiiei, tipul de arhitectur i n multe alte aspecte ale vieii. [Religia roman Peninsula italic nainte de unificarea roman adpostea populaii de origine divers, ntre care cei mai importani erau grecii - din coloniile sudului, latinii - din centru i etruscii de la nord de Tibru. Etruscii sunt, probabil, de origine asiatic. Ei erau vestii, ncepnd de la sfritul Republicii, nceputul sec. I .H., pentru acele libri augurales, interpretri de oracole i, mai ales, haruspicine ghicirea n mruntaiele jertfei. Nici unul dintre aceste texte nu a ajuns pn la noi. Sursele arheologice nu sunt suficiente ca s ne dea o idee satisfctoare despre credina etruscilor. Religia roman arhaic se ntemeia pe un panteon divin i pe o mitologie puternic nrurit de mitologia greac. Georges Dumzil a subliniat existena unei ideologii tripartite indo-europene n triadaroman Iupiter (care reprezenta suveranitatea), Marte (care reprezenta funcia rzboinic) i Quirinus (care reprezenta funcia nutritiv i protectoare). Vechiul sacerdoiu roman cuprinde regele (rex sacrorum), flaminii celor trei zei mari (fla mines maiores: flamen Dialis, flamen Martialis i flamen Quirinalis) i marele preot (pontifex maximus), funcie care, ncepnd cu Caesar, va reveni mpratului. Comparat cu iudaismul i confucianismul, religia roman mprtete, cu primul, interesul pentru evenimentul concret, istoric, iar cu cel de-al doilea - respectul religios pentru tradiie i pentru datoria social, exprimat prin conceptul de pietas. Roma rezerva altarelor zeitilor autohtone un cerc interior fcut din pietre, care se numea pomerium. Locul unde l venerau pe Mars era situat dincolo de aceast zon intim, unde puterea militar (imperium militiae) nu era tolerat. Zeiti mai noi, chiar cele mai importante, cum ar fi Iuno Regina, erau plasate extra pomerium, ndeobte pe colina Aventinului. Excepie face templul lui Castor, instalat n perimetrul pomerial de dictatorul Aulus Postumius, n sec. al V-lea. Divinitile intrapomeriale arhaice au, deseori, nume, caractere i srbtori bizare: Angerona - zeia echinoxului de primvar sau Matuta - zeia matroanelor. Strvechea triad Iupiter-Mars-Quirinus, flancat de zeitile Ianus Bifrons i Vesta, este nlocuit n perioada Tarquinilor prin noua triad Iupiter Maximus-Iuno-Minerva. Aceti zei, care corespund luiZeus, Herei i Atenei, au acum statui. Dictatorul Aulus Postumius instituie o nou triad pe Aventin: Ceres-Liber-Libera, care corespund lui Demeter, Dionysos i Kore. Romanii ncorporau n religia lor culte locale pe msur ce ocupau teritoriul zeilor vecinilor. ntre cele mai celebre este cultul zeiei lunare Diana din Nemi patroana sclavilor fugari, ce va fi transferat pe Aventin. Cultul domestic consta n sacrificii de animale i n ofrande alimentate i florale adresate strmoilor i geniului protecto r al locului. Cstoria se celebra n cminm, sub auspiciile zeitilor feminine Tellus i Ceres. Mai trziu, Iuno a devenit garanta jurmntului conjugal. De dou ori pe an, oraul srbtorea culturile morilor - Manii i Lemurii, care se rentorceau pe pmnt i se hrneau cu mncarea ce le era pus pe morminte. Din sec. al III-lea .Hr. romanii ofereau tot mai multe sacrificii zeilor grupai n perechi ale cror statui erau expuse n temple. Sacerdoii romani formau colegiul pontifical, care cuprindea pe rex sacrorum, pe pontifices - cu cpetenia lor, pontifex maximus, pe flamines maiores, n numr de trei, i flamines minores, n numr de doisprezece. Colegiului pontifical i se adugau ase vestale, avnd, n momentul alegerii lor, ntre ase i zece ani, menite unei perioade de treizeci de ani, timp n care trebuiau s -i pstreze virginitatea. n caz de nclcare a acestor reguli erau zidite de vii. O instituie similar e semnalat n imperiul inca. S arcina vestalelor era de a pzi focul sacru. Colegiul augural utiliza cri etrusce (libri haruspicini, libri rituales i libri fulgurales) i greceti (oracole la care a u existat contrafaceri evreieti i cretine) pentru a stabili datele faste i nefaste. Existau la Roma i alte grupri religioase specializate, cum erau feialii, preoii salieni, Frates Arvales ocrotitori ai ogoarelor, Lupercii (lupa = lupoaic) desemnau sexualitatea dezlnuit. Mitul grec/roman comparat

[Principalii zei i zeie ale romanilor ]Jupiter Este zeul luminii i al fenomenelor cereti: vntul, ploaia, tunetul, al furtunii i al fulgerului. Este de provenien indo-european, din Dyaus Pitar sau Printele zilei la triburile indo-europene (care nu erau altceva dect traci emigrati). La ei DYAUS(ZIUA) era zeul cerului. Il are drept corespondent pe Zeus. []Iuno Este soia credincioas a lui Jupiter, simboliznd zeia Lunii. Ca zei a Lunii, ea s -a contopit cu Diana, zeia vntorii. Este cunoscut cu atributele de protectoare a logodnicilor, de cluz a mireselor la casa logodnicului .a. [Venus Era cea mai frumoas zei roman, luminoas i curat ca flacra focului. Era asociat, la nceput, cu Ianus Pater i Tellus Mater (Pmntul mam). Proteja semnturile i era simbolul maternitii, dei rmnea venic fecioar. Purta ntotdeauna vl. ]Vulcanus Era zeul trsnetului i al soarelui arztor. Apoi a devenit zeul focului devastator, iar n cele din urm, zeul focului dttor de via. Era nfiat cu barb, uneori cu o uoar deformaie facial. nsemnele sale erau: ciocanul, cletele fierarului i nicovala. Purta o bonet i o scurt care-i lsau liber braul drept. [modificare]Saturn . Este o divinitate agrar de origine latin. Patrona belugul, bogia, abundena. Era propagatorul viei de vie i ngrtor ul ogoarelor. ]Minerva Zei cunoscut la etrusci i la greci. MIN-erva era patroana nelepciunii, a artelor i a meteugurilor de tot felul tot "asa cum i MIN-tea te lu-MIN-eaza"(dr.Lucian Iosif Cuesedean- MAREA ENIGM a romnilor antici) la romnii-geto-daci. mpreun cu Iupiter i cu Iuno formau o triad divin. [Curius Este zeul comerului i al comercianilor, patrona ctigurile dobndite din schimburile negustoreti. Avea ca pasre sfnt cocoul iar n reprezentri era cu o pung n mn. ]Faunus Este zeitatea animalelor pdurilor, proteja oamenii mpotriva lupilor i din aceast cauz purta n umele de Lupercus. Avea drept asociat pe Fauna i Bona Dea (Zna Bun).

Fervoarea religioas roman crete sensibil n epoca imperial. Caesar i Augustus sunt divinizai dup moarte. Dei succesorii lor nu mprteau automat acelai destin, acest fapt a creat un precedent din plin exploatat dup aceea, cnd mpraii i intimii si au fost adesea zeificai nc din timpul vieii. Caesar a inaugurat i cumulul, care va deveni indisolubil, al funciei de imperator i al aceleia de ef religios, pontifex maximus. La fel ca i cultul vechilor zei, cultul imperial i avea preoii i ceremoniile sale proprii. Templele erau consacrate mprailor, fie singuri, fie n asociere cu cte un venerabil antecesor sau cu o zeitate recent. n sec. al III-lea d.Hr. mpraii tind s se identifice zeilor:Septimius Severus i soia sa, Iulia Domna, sunt adorai ca Iupiter i Iunona. Cultul imperial este o inovaie care marcheaz sfritul religiei romane tradiionale, constituind etapa desuet a sa. Mircea Eliade afirma c dac n epoc exist ceva viu cu adevrat, apoi acestea sunt sintezele intelectuale elenistice, pe de o parte, i misterel e, pe de alta. Pentru a frna rspndirea masiv a cretinismului, scriitorii pgni recurseser la vechile mituri platonice, conferindu -le, astfel, un puternic simbolism. Celsus n sec. al III-lea, Porfir n sec. al II-lea, mpratul Iulian, Partidul pgn al lui Symmachus i platonicienii Macrobius i Servius, la sfritul sec. al IV-lea, vor opune totalitarismului cretin o viziune religioas pluralist, strduindu-se s nglobeze i s recupereze toate credinele trecutului, chiar i acelea care, la prima vedere, repugnau raiunii. El ita

roman se va mai hrni din aceste credine pn la cderea Imperiului, dup care acestea i vor continua existena lor subteran n Bizan. Civilizaia geto-dacilor n antichitate tracii de nord geii, dacii, tyrageii, crobizii, tribalii, costobocii, carpii .a. populau regiunile de la nord de Balcani. Arealul de vieuire al geilor cuprindea un vast teritoriu ntre Balcani i Nipru i ntre regiunile muntoase ale Transilvani ei i Marea Neagr. Acetia erau agricultori i cresctori de vite. Primele informaii despre gei snt atestate n operele literare greceti din secolele VI -V .Hr. cum ar fi Hecateu din Milet, Sofocle, Herodot i Tucidide. Herodot i amintete pe gei, ca opunndu-se trecerii armatelor lui Darius I peste Dunre n timpul campaniei persane mpotriva sciilor (514 .Hr.), numindu-i pe gei cei mai viteji i mai drepi dintre traci. Vecinii geilor Coloniile greceti. n secolele VII-V .Hr., grecii au nfiinat peste 90 de orae-state (colonii) pe rmurile Mrii Negre, create cu scopul de a ntreine relaii comerciale i culturale cu populaiile autohtone din regiune. Pe litoralul nordic i vestic au fost nfiinate mai multe colonii cum ar fi Histria, Olbia i Apollonia. Geii menineau strnse relaii economice, culturale i militare cu colonitii greci. n secolele III -II .Hr. unii conductori ai geilor din preajma coloniilor greceti ofereau protecie acestora de incursiunile altor populaii. As tfel, ntr-un decret descoperit la Histria, datat cu secolul al III-lea .Hr., este menionat Zalmodegikos, un conductor get din nordul Dobrogei, care a impus un protectorat asupra oraului. Un alt decret din acest ora (sfritul secolului III .Hr.) l menioneaz pe regele geilor, Rhemaxos, care stpnea teritoriile din sudul Moldovei. Celii. n a doua jumtate a secolului al IV-lea .Hr. celii ptrund n Cmpia Tisei i Podiul Transilvaniei. Acetia au creat mai multe aezri care aveau un caracter rural. n jurul anului 175 .Hr. se constat dispariia brusc a aezrilor i necropolelor celtice din Transilvania. Bastarnii. Bastarnii se stabilesc n regiunile de la rsrit de Carpai n mediul populaiilor autohtone ( n partea central a Moldovei , la est de rul Siret i mai ales n bazinele Prutului i Nistrului) n jurul anului 200 .Hr. Potrivit unor autori antici (St rabon, Plinius cel Btrn, Tacitus) bastarnii erau de neam germanic. Arheologii au denumit manifestrile culturale ale prezenei b astarnilor drept cultura Poieneti-Lukaovka. Aceast cultur se ncheie la sfritul secolului I .Hr. Agatrii. Potrivit lui Herodot, n Transilvania, pe valea Mureului (IV, 48), locuiau sciii agatri, care au ptruns n zona intracarpatic la nceputul secolului al VI-lea .Hr. Ei au stabilit relaii de colaborare cu populaia autohton fapt care a generat mai multe mprumuturi i influene ce s-au manifestat de ambele pri. Astfel, potrivit lui Herodot (IV, 104), Ei (agatrii) poart, cei mai muli, podoabe de aur.... Ct privete celelalte obiceiuri, se apropie de traci. Agatrii vor disprea treptat pe parcursul se colului al V-lea .Hr., fiind asimilai de gei. Sarmaii. Sarmaii au fost o populaie nrudit cu sciii. Acetia, dup prerea mai multor cercettorii, reprezentau o populaie apropiat lingvistic i cultural de mediul protoslav. Pentru prima dat sarmaii snt menionai n secolul al V -lea .Hr. de Herodot, care-i plaseaz la est de Don, descriindu-i ca fiind asemntori sciilor la nfiare, obiceiuri i armament. n secolul al IV -lea .Hr. sarmaii, n valuri succesive, ptrund n stepele nord-pontice unde-i nving i asimileaz pe sciii care dominau n regiune. La sfritul secolului al II-lea .Hr. sarmaii nainteaz spre vest. Strabon menioneaz mai multe populaii de origine sarmatic ntre Dunrea Inferioar i Nipru: iazigii, roxolanii, urgii i aorii. Yazigii migreaz n secolul al II .Hr. spre apus, stabilindu-se n Cmpia Tisei, la hotarele de vest ale Daciei, la rndul lor roxolanii migreaz spre apus n secolele II-I .Hr., ptrunznd n regiunile extracarpatice, n estul Daciei, ntre Nistru i Don. Sarmaii vor ntreine relaii strnse cu populaia autohton. Ei alturi de gei vor reprezenta principalele gru puri etnice din statul Dacia. O parte din yazigii au jucat un rol important n rzboaiele daco-romane, ca aliai ai romanilor, iar dup secolul II ca inamici ai acestora, adesea n alian cu geii. Clreii yazigi snt reprezentai pe Columna lui Traian. Roxolanii au participat, alturi de geto-daci, la luptele mpotriva romanilor n iarna anilor 67/68, 68/69 i 69/70, fiind aliaii lui Decebal n timpul rzboielor cu Traian, din 101-102 i 105-106. Dup cucerirea roman a unei pri din Daciei, yazigii, roxolanii i o parte din gei rmn n zonele unde locuiau anterior, formnd comunitatea numit dacii liberi, care fac incursiuni n teritor iile Imperiului roman. Dup retragerea aurelian din anul 271-275 sarmaii din teritoriile dacilor liberi ptrund i pe teritoriul fostei Dacii romane. S-a constatat arheologic o puternic influen ntre populaiile sarmailor i populaia autohton a geilor. Acest fapt confirm teoria potrivit creia numele Sarmizegetusa ar nsemna uniunea sarmailor i a geilor. De asemenea, sarmaii au participat alturi de gei la formarea regatelor din regiune i a statului Dacia. n procesul de interaciune dintre gei i sarmai se constat o asimilare reciproc, dei cu predominarea elementului tracic. Unii cercettori consider c denumirea oraului Iai provine de la numele yazigilor. Dup anul 330 d.Hr. roxolanii prsesc, sub presiunea goilor, regiunea Dunrii de Jos, o grupare stabilindu -se n Imperiul Roman, alta, majoritar, unindu-se cu sarmaii iazigi din Cmpia Tisei. Sarmaii rmai n stepele nord-pontice snt supui n perioada 260-360 de ctre goi, apoi, dup 375, de ctre huni. Modul de via Ocupaia principal a geilor a fost agricultura, inclusiv viticultura, de asemenea ei se ndeletniceau cu creterea vitelor, albinritul i practicau meteugurile (prelucrarea pietrei, lemnului, metalelor, olritul .a.). Meterii gei au realizat o gam foarte larg de unelte agricole, obiecte de uz casnic, arme etc. din fier, iar orfevrierii a u produs podoabe i accesorii vestimentare din argint i bronz. n agricultur era utilizat plugul cu brzdar i cuit de fier. Erau utilizate cazmale, sape, spligi, securi i coase. Meteugarii utilizau clete, nicovale, sfredele, dli i confecionau vase de cult, lnci, scuturi, coifuri, cnemide i sici (sabie scurt curbat cu un singur ti). Geii erau iscusii meteri n confecionarea ceramicii, inclusiv i cu utilizarea roii olarului . Ei confecionau o ceramic bogat cum ar fi borcanele ornamentate cu butoni i bruri alveolare, aa-numitele fructiere" i opaiele realizate n form de ceac, precum i ceramica pictat cu motive geometric, zoomorfe, florale. Geii ntreineau relaii comerciale cu coloniile greceti de pe litoralul Mrii Negre, cu tracii de la sud de Dunre, cu vecinii din est i vest precum i cu provinciile romane. Dezvoltarea economic a geilor a dus la baterea, la sfritul secolului al IV -lea .Hr. a propriei monede de argint.

Structuri sociale la gei n societatea geto-dacilor nobilii erau numii tarabostes, iar poporul simplu comati sau capilati. Tarabostes purtau un fel de cciuli din ln, care reprezenta un semn al demnitii aristocratice, de unde i denumirea dat acestor nobili pileati (pileum cciuli, bonet). Nobilii stpneau mari ntinderi de pmnt i turme de vite, din categoria lor proveneau regii, preoii i conductorii militari. Oamenii de rnd aveau capul descoperit, iar din pricina prului mare li se spunea comati (de la coma coam). Acetia constituiau principala ptur productiv, fiind agricultori, meteugari, negustori. Comaii alctuiau efectivul armatei. n societate existau i ro bi, ns rolul lor n economie era redus. Aezri i ceti (orae-dave) Geii au creat numeroase aezri, de tipul unor ctune mici cu cteva locuine i anexe gospodreti. Locuinele snt de suprafa sau adncite n pmnt, iar n jurul lor au fost descoperite gropi de provizii. Cetile erau dispuse pe forme de relief dominante (boturi de deal, terase nalte, culmi montane etc.), care controlau cile de acces din anumite zone. Fortificaiile erau constituite, de obicei, din elemente tradiionale (valuri de pmnt i palisade de lemn), dar dup consolidarea puterii Regatului Dac n vremea lui Burebista au aprut ziduri de incint i bastioane patrulatere din piatr fasonat. Oraele geilor (desemnate cu termenul de dava) au avut funcii economice, administrative, militare i religioase. Principale le orae-dave ale geto-dacilor au fost Sarmizegetusa,Tamasidava, Ziridava, Arcidava, Burridava, Cumidava, Drobeta, Napoca, Porolissum etc. Religia geto-dacilor. Religia geto-dacilor avea un caracter specific, fiind o religie henoteist. Geii venerau mai multe zeiti dar una din acestea era considerat cea mai important, care stapnea asupra tuturor zeilor. Alturi de zeul suprem, dominant, panteonul geilor coninea i alte diviniti cum ar fi, probabil, zeia vetrei i a foculu i ce corespundea Hestiei greceti i Vestei romane, un zeu rzboinic i ocrotitor, n acelai timp, al ogoarelor geilor, Gebeleizis, zeul fulgerului, tunetului, ploii. Unii istorici moderni au inclus printre divinitile nord -danubiene pe Bendis (cunoscut n Tracia), zei a Lunii, a pdurilor i a farmecelor, zeia dragostei i a maternitii i pe Sabazius (c orespundea la greci lui Dionysos). Divinitatea principal i suprem a geilor a fost Zalmoxis (Zamolxis) despre care autorii antici ne ofer informaii bogate. Herodot este cel care afirm c geii snt cei mai viteji i cei mai drepi dintre traci i l nfieaz pe Zalmoxis ca o divinitate de seam, la care se duc cei care mor. Informaiile cele mai preioase aduse de Herodot snt n legtur cu mitul i cultul lui Zalmoxis. Herodot afirm c geii se cred nemuritori. Aceast imortalizare se dobndete prin intermediul unei iniieri. O alt caracteristic a credinelor geilor a fost credina antifatalist privind destinul uman. Ei credeau c soarta omului depinde de el nsui, de faptele lui. Astfel de credine snt atestate i la alte popoare indo-europene cum ar fi vechii indienii. n Grecia concepii asemntoare le ntlnim i n orfism, curent mistico-religios care s-a constituit, potrivit grecilor n baza ideilor promovate de legendarul Orfeu, considerat de greci de origine trac. Religia constituia prin autoritatea i organizarea ei o mare for n statul lui Burebista i a lui Decebal. nfptuirile politice interne i externe ale lui Burebista au fost realizate i cu ajutorul marelui-preot Deceneu. Preoimea. Ca i la alte popoare antice, preoimea juca un rol nsemnat n societatea geto -dacilor. Preoii aveau cunotine din diferite domenii i inspirau un profund respect. Autorii antici deosebeau mai multe categorii de preoi: capnobatai, ktistai i polistai. Este greu de spus care au fost rolul i atribuiile acestor categorii de preoi, dei potrivit unor autori antici polistaii erau asemuii cu esenienii, o sect ascetic din Orientul Apropiat crora le aparin aa numitele Manuscrise de la Marea Moart, care la rndul lor in de primele comuniti cretine. Preoii geilor efectuau sacrificii i posedau cunotine tiinifice. O dat cu formarea statului se nfiineaz funcia de preot suprem, care era i vicerege. Potrivit autorilor antici, pe parcursul istoriei geto-dacilor o astfel de funcie ar fi avut-o Zamolxis, Deceneu i Comosicus. Cel mai important i cunoscut este Deceneu care 1 -a ajutat pe Burebista s unifice populaiile geilor, sarmailor i altora ntr-un singur stat, iar dup asasinarea acestuia a devenit rege. Sanctuare i locuri de cult. n lumea geilor existau numeroase sanctuare. Cele mai vechi erau rectangulare din lemn. Importante snt sanctuarele de la Sarmizegetusa unde au fost descoperite sa nctuare circulare i patrulatere. Un sanctur a getodacilor a fost descoperit la Butuceni (raionul Orhei). Potrivit lui Strabon geii considerau sfnt muntele Kogaionon n petera cruia s-a retras Zalmoxis. Practici funerare. Informaiile privind practicile funerare ale geilor snt obinute din datele arheologice i relatrile unor autori antici (Herodot V, 8; Pomponius Mela II, 2, 18-20; Solinus 10, 1). Datele existente demonstreaz c n secolele V -III .Hr. incineraia constituia ritul funerar aplicat aproape cu exclusivitate, dei unii membri ai aristocraiei au practicat ns inhumaia. n prima jumtate a secolului al II-lea .Hr. practicile funerare au cunoscut o modificare fundamental: defuncii fiind tratai ntr -un mod care nu poate fi identificat arheologic. n perioada domniei lui Burebista snt atestate n sud-vestul Transilvaniei, Oltenia, Muntenia i sudul Moldovei necropole tumulare. n perioada ulterioar morminte tumulare snt atestate n preajma aezrilor est -carpatice din valea Siretului, comportnd vdite influene sarmatice nord-pontice. Limba geilor Geto-dacii vorbeau o limb tracic care fcea parte din marea familie a graiurilor indo-europene, fiind nrudit cu limbile protolatine, balto-slave i iraniene. Izvoarele antice conin informaii puine privind graiul tracilor. Snt cunoscute cca 2 800 de nume proprii, i cca. 200 de glose (n special nume de plante). Mai puin de o treime dintre acestea aparin zonei tr acilor de nord, restul fiind atestate n Tracia propriu-zis, la Sud de Haemus. Homer vorbind despre tracii aliai ai troienilor amintete numele unui rege al acestora, Resos (echivalentul skr. raja i al lat. rex, dar luat ca nume propriu). La moment nu cunoatem esena structurii lingvistice a graiului geto-dacilor. Nu tim nici cum spuneau pentru om i femeie, bun i ru, a fi i a putea, eu i tu. n aceste condiii au fost formulate mai multe teorii privind originea i rspndirea limbii geilor. Unele teorii recente ncearc s explice din ce cauz geto -dacii au renunat la limba lor n favoarea latinei, iar alte popoare care de asemenea s-au aflat sub stpnire total sau parial a romanilor nu au refuzat la propria limb. Astfel s -a constatat c populaiile geto-dacice, sub diferite nume, ocupau o arie geografic vast, din Europa Central pn n Asia, aproape de China i India. Actuala populaie punjabi, din nordul Indiei, de pild este urmaa unui neam de gei (masageii) localizai n Asia Central cu peste 2500 de ani n urm. Aceti urmai ai geilor vorbesc o limb ce seamn cu moldoveneasca (romna). Dar multe din

cuvintele punjabi comune cu moldoveneasc (romna) snt comune i cu latina. Aceasta nseamn c geii vorbeau o limb asemntoare celei latine mult nainte de expansiunea roman. Ipoteza privind existena unei legturi strnse dintre limba geilor i limba latin a fost expus deja de cercettorii din s ecolul al XIXlea i dezvoltat n secolul al XX-lea. Drept argument n susinerea acestei ipoteze au fost invocate nu numai datele lingvistice dar i cele arheologice, inclusiv imaginile de pe Coloana lui Traian unde geto-dacii comunic cu romanii direct, fr traductori. Asemnrile dintre limba geilor i cea latin se explic prin: substratul autohton, limbile vorbite de populaiile protoindo-europene (de ex. purttorii culturii Cucuteni), o parte din care a migrat i n peninsula Apenin (Italia); fondul comun indo-european; mprumuturi de la o limb la alta, explicabile prin contactele existente ntre vorbitorii acestora. Dei este puin cercetat problema care dintre aceste limbi este mai arhaic i respectiv cine de la cine a mprumutat un ir de cuvinte. CULTURA I CIVILIZAIA N EVUL MEDIU TIMPURIU Europa n secolele VI -XI Parte integrant a evoluiei istorice a Europei n Evul Mediu timpuriu, cultura a evoluat n strns legtur cu transformrile petrecute n Occident n secolele V - XI, care au creat condiii pentru formarea unei culturi corespun ztoare nevoilor spirituale ale noii societii care se ntea. n primele secole ale Evului Mediu, principalele trsturi ale vieii culturale le constituie declinul culturii antice, rspndirea unor elemente ale culturii popoarelor germanice stabilite pe teritoriul fostului Imperiu Roman i geneza culturii medievale timpurii. Astfel, ca urmare a interaciunii unor factori socio - economici, politici i cultural - religioi, cultura Europei Apusene n Evul Mediu timpuriu reprezint o sintez a motenirii cultu rale romane i a aportului cultural al migratorilor, cu precdere al celor germanici, realizat n condiiile genezei societii feudale i a generalizrii cretinrii n ritul bisericii romane, condiii care i - au oferit caractere distincte. Tradiiile pg ne sunt greu de evaluat, deoarece elem entele de baz, vehiculate de o cultur oral i de popoare n micare, scap n cea mai mare parte cunoaterii noastre, dar este evident c slbirea amprentei antice permite, ncepnd cu secolele al V - lea i al VI- lea, renaterea culturilor indigene - mai ales a culturii celtice -, apropiate de cele ale noilor - venii. Din ciocnirea culturilor i din impactul invaziilor, apar, n diferite tradiii populare, eroii i temele viitoarelor mari cicluri epice ale Evului mediu, cele ale ciclului arthurian i ale Nibelungilor ori ale prozelor narative (saga) scandinave. Cultura i nvm ntul . Un ir de oameni de cultur s - au strduit s transmit realizrile culturii clasice ndeosebi sub forma unor compendii, mai accesi bile dect operele n ntregimea lor, oamenilor medievali. Martianus Capella (sec. V) a transmis sistemul mai vechi al gruprii cunotinelor antichitii n apte arte liberale. Ele au fost grupate ulterior n trei ci ale cunoaterii ( trivium ): gramatica , dialectica i retorica i n patru ci ale cunoaterii ( quadrivium ): aritmetica, geometria, astronomia i muzica, care au constituit baza nvmntului medieval. La rndul su, pe msura consolidrii poziiilor sale social - politice i ideologice n soci etate, biserica cretin devenea tot mai precaut fa de cultura antic pgn. Exprimnd poziia oficial a bisericii fa de motenirea cultural antic, papa Grigore I cel Mare, reproa n 601 unui prelat care se ocupa de literele lumeti , c n una i aceeai gur nu ncape lauda lui Hristos mpreun cu lauda lui Jupiter . n condiiile regresului cultural al epocii i ale instaurrii supremaiei spirituale a clerului, principalele centre de cultur reprezentau nite oaze rzlee: unele reedine episcopale i unele mnstiri, curile regale, iar creatorii i purttorii de cultur proveneau aproape numai din rndurile unor clerici cu pregtire cultural mai temeinic, astfel nct termenul de cleric i de tiutor de carte deveniser sinonime. Bibliotecil e mnstireti cuprindeau lucrri nu numai religioase, ci i profane, ntre care i opere antice salvate de la distrugere; exemple de astfel de biblioteci avem la Vivarium, Monte Cassino, Sankt Gallen, Fulda, Lindisfarne etc. Dup dispariia colilor antic e, mai nti mnstirile au fost cele care au asigurat transmiterea artelor liberale, adaptate nevoilor culturii cretine. Carol cel Mare, care a neles importana scrisului pentru renaterea bisericii i a statului, a cutat s creeze coli pe lng bise ricile episcopale i chiar parohiale. n secolul al X - lea, alturi de mari centre mnstireti, cum sunt cele menionate mai sus, se afirm colile episcopale de la Kln, Utrecht, Reims, n timp ce n Italia se menine tradiia colilor de drept i a celor notariale. n unele orae, ns, afluxul de profesori i elevi, precum i lrgirea temelor de gndire - e perioada certei universaliilor - determin eliberarea colilor de sub tutela episcopal. n secolul al XIII - lea, asistm la triumful unei noi institu ii, Universitatea , n care se afirm metoda de nvare pus la punct n cadrul colilor pe baza lecturii i comentrii textelor ce fac autoritate: scolastica. Protejat de papalitate i de autoritile laice, ea este n acelai timp o asociere de coli i o corporaie de profesori i studeni, condus prin statute sau privilegii ce - i sunt proprii. Universitatea medieval - matrice a universitii moderne, dar n esen, fundamental diferit - este o instituie tipic european, absolut original i caracte ristic Evului Mediu. Viaa intelectual din Italia Evului Mediu avea o orientare practic, legat de activitatea politico - social; micarea comunal - mai activ aici dect n alte pri ale Europei - avea nevoie n primul rnd de juriti, de specialiti, de funcionari calificai pentru administrarea oraelor i pentru a le apra interesele i drepturile. Pe baza acestor comandamente apar i Universitile n Italia i apoi i n celelalte spaii vest - europene; unele dntre aceste Universiti au rezistat vremurilor, funcionnd aproape fr ntrerupere pn n zilele noastre: Bologne, Paris, Oxford, Heidelberg .a. n secolele VI- VIII, preocuprile culturale erau ndreptate mai mult asupra cunotinelor enciclo pedice, teologiei filosofiei, istoriografiei i bele tristi cii i mai puin asupra tiinelor naturii. Nivelul cuno tin elor epocii se reflect n ntinsa lucrare cu caracter enciclopedic Etimologii, datorat lui Isidor din Sevilla. n domeniul istoriografiei, n Galia, Grigore de Tours (cca.53 8-594), a scris Istoria francilor , n care expune istoria Galiei i cu precdere a francilor de la nceputurile legendare ale dinastiei merovingiene pn ctre finele secolului al VI - lea. n Anglia cea mai rspndit cronic aparine lui Beda Venerabilul, autorul lucrrii Istoria bisericeasc a neamului anglilor , n care nfieaz istoria Britaniei de la venirea anglo - saxonilor n insul n anul 731. Evoluia cultural din primele secole ale Evului Mediu, prin transmiterea unei pri a motenirii cultural e a antichitii i prin funcionarea unor centre culturale laice i mai ales religioase, a creat condiii pentru nviorarea culturii n timpul aa -numitei Renateri carolingiene (ultimul sfert al secolului al VIII -lea - prima jumtate a secolului al IX-le a). Expansiunea statului franc carolingian i a cretinismului n rit latin a sporit nevoia de slujbai i clerici cu o pregtire mai bun, n funcie de necesitile statului i bisericii. Pentru realizarea acestor scopuri, Carol cel Mare a invitat la cur tea sa pe Petru din Pisa i Paulin din Friul (Italia), Paul Diaconul, Theodulf, Alcuin etc., gramaticieni, poei, teologi, geografi. Programul Renaterii carolingiene a fost realizat prin activitatea acestui "stat major cultural" i s - a desfurat n cercu rile cultivate ale epocii, ca Academia palatin de la Aachen, colile episcopale, mnstireti

.a. Din aceast perioad dateaz majoritatea operelor antice, care au fost copiate n scriptoriile mnstirilor, opere ale scriitorilor antici, Titus Livius, Ca esar, Tacitus, Vergilius, Lucretius, etc. n istoriografie tendina de a glorifica i a justifica politica statului carolingian i a suveranilor si se reflect n Analele regatului francilor , cronic oficial a evenimetelor mai nsemnate petrecute n anii 768-829, n Viaa mpratului Carol cel Mare scris de Einhard (Eginhard - cc.830). Dei Renaterea carolingian , prin programul i mijloacele sale modeste, nu putea cuprinde dect un mic numr de oameni, avnd deci o rspndire i efecte limitate, totui, prin valorificarea i transmiterea unei pri a motenirii culturale clasice i prin efortul de a concilia cretinismul cu nelepciunea antic a constituit veriga de legtur ntre cultura clasic, umanismul occidental din secolele XII - XIII i uma nismul renascentist. Continuarea obiectivelor Renaterii carolingiene a fost completat, n secolele IX - XI, prin intensificarea contactelor culturii occidentale cu culturile bizantin i arab, mai ales prin Italia de sud i Spania arab. n domeniul tiinelor naturii, n zona de contact din sudul Italiei a culturii occidentale cu cele bizantin, arab i ebraic, a funcionat n secolul al X - lea coala de medicin de la Salerno. Ca i n secolele precedente, limba culturii scrise a continuat s fie latina , dar ncheierea n linii mari a procesului de formare a popoarelor i limbilor romanice i germanice a stat la baza ptrunderii i rspndirii limbilor vorbite n cultura scris. Astfel, jurmntul de la Strassbourg , ntocmit n 842 este redactat n limba latin, dar pentru a fi neles de otenii din Francia apusean i de cei din Francia rsritean, conine i o redactare n lingua romana (vechea francez) i lingua tedesca (germana veche). n Britania domnia lui Alfred cel Mare (871 -899), rege de Wessex , poate fi comparat, din punctul de vedere al culturii i nvmntului, cu cea a lui Carol cel Mare, deoarece i el dispune crearea de coli i iniiaz alctuirea Cronicii anglo -saxone . Arta. Ca i n domeniul culturii, i n cel al artei au coexist at i s - au influenat elemente ale motenirii clasice romane, pstrate ndeosebi n domeniul arhitecturii n piatr i n tehnica mozaicului, ale lumii germanice, prezente mai ales n arhitectura n lemn i n obiectele n lemn ca i n artele decorative: podoabe, miniaturi i coperi de codice. n domeniul arhitecturii n piatr de tradiie roman se nscriu bazilicele San Apollinare Nuovo i San Vitale din Ravenna (sec. VI), baptisteriul Saint Jean din Poitiers (sec. VII), capela imperial de la Aachen (s fritul secolului al VIII-lea - nceputul secolului al IX - lea). Primele manifestri ale unei arhitecturi romanice - caracterizat prin bolta de pietre faetate, meninute cu o lata numit cheie de bolt - apar aproape n acelai timp, la sfritul secolul ui al X- lea i nceputul secolului al XI- lea, n Catalonga, Lombardia i Lorena. De aici ele se exind n tot Occidentul cretin, punctul de convergen situndu - se n Burgundia i Auvergne. Arta bizantin, cu edificiile sale cu cupole i cu caracterul hier atic i eapn al decoraiunilor sale, arta musulman, descoperit n Spania Reconquistei i pe Trmul Sfnt, i -au inspirat mult pe arhitecii i artitii epocii romanice. Printre problemele tehnice care se ridicau n faa arhitecilor, cea mai important era aceea a acoperiului, care a fost construit din piatr n sistemul bolii n plin arc, care avea dezavantajul c nu oferea posibilitatea ridicrii unor construcii nalte. Acest inconvenient a fost nlturat ncepnd cu secolul al XI-lea, cnd s -au ad optat soluii variate: juxtapunerea mai multor cupole, boli n umbrar susinute de arcuri ce dubleaz bolta. Exemple celebre de astfel de construcii se ntlnesc din Frana pn n regatul maghiar i din Scandinavia pn n Italia (mnstirea Santiago de Compostella, domul din Worms, catedralele din Poitiers, Toulouse .a.). Sculptura i pictura erau, de regul, auxiliare ale arhitecturii, dar s - au realizat i opere separate, mai ales n domeniul artelor decorative (statuete, ca aceea reprezentnd un suve ran carolingian, poate Carol cel Mare, sec. IX). De o mare rspndire i preuire se bucurau artele decorative legate de prelucrarea lemnului i a metalelor i decorarea manuscriselor. Scriptoriile, mai ales ecleziastice, din secolele VI -X, constituiau ateliere nu numai pentru copiat codice, n secolele IX- X cu eleganta minuscul carolingian, ci i pentru realizarea legturilor, ferecturilor i minierea codicelor, ca Evangheliarul din Kells , Evangheliarul de la Lindisfarne (Britania anglo- saxo, sec. VIII -IX), Psaltirea de la Utrecht (statul carolingian, sec. IX). Cultura arab (sec. VI -XI) Pn n epoca formrii statului unificat i a marilor cuceriri, cultura arab a avut un caracter predominant oral i practic, izvort din necesitile impuse de viaa aspr din deerturile peninsulare. Acest caracter practic al culturii preislamice s - a retransmis, ca o motenire ancestral i tiinei arabe din secolele urmtoare. nc din perioada preislamic, arabii au intrat n contact cu cultura mai dezvoltat din rile vecine - Siria, Palestina, Persia - prin mijlocirea comunitilor de sirieni, greci, evrei, persani, statornicii n peninsul sau prin cltoriile fcute de negustorii arabi peste hotare. Marile cuceriri i extinderea statului arab de la Indus la Oceanul Atlantic au pus pe arabi, ncepnd cu secolul al VII - lea, n contact direct sau indirect cu civilizaiile i culturile considerabil mai naintate dect a lor, din Imperiul Bizantin, Orientul Apropiat, Persia, India, China. Cultura clasic arab s- a format treptat, n condiiile islamizrii rilor cucerite, ale sintezei dintre vechea cultur arab i culturile din aceste ri i a atins culmea nfloririi sale n secolele VIII - IX, perioad n care au fost culese i redactate poeziile orale arabe preislamice din secolele al VI - lea i al VII - lea. Din cauza influenei islamului, arabii i au nsuit n mod unilateral motenirea culturii antice, interdicia religioas de a nfia chipuri de oameni i animale (provenit din teama de idolatrie ) a nimi cit cu timpul sculptura i a avut o inflen nefast asupra picturii. nflorirea culturii arabe n secolele VIII - XII s e datorete unui complex de condiii favorabile, aprute datorit avntului economic ce a caracterizat aceast perioad. Bazndu - se pe motenirea culturii arabe preislamice i ale spiritului raionalist elen, cultura arab s -a caracterizat printr - o vdit nclinare spre studiul tiinelor naturii i al aplicaiilor practice. Astfel au fost elaborate lucrri speciale pentru nevoile arhitectur ii i tehnicii; de exemplu matematicianul i geometrul Abu -l-Wafa (secolul al X-lea) a scris Cartea despre cele ce sunt necesare meteugarilor n legtur cu construciile. tiina i nvm ntul . n domeniul matematicii, arabilor le revine meritul de a fi preluat de la indieni numeraia cu nou cifre - simboluri, creia i - au adugat cifra 0. Astel perfecionat, sistemul de numeraie zecimal prin cifre se gsete n manualul de aritmetic scris pe la 830 de al -Horezmi (Khwarizmi - 780-cca.846), de la al crui nume provine termenul latinizat de algoritm. Noul sistem s - a rspndit n Europa dup anul 1000. Tot al - Horezmi a pus bazele i calculului algebric scriind un Scurt tratat despre calculul lui al - jabr i al lui al -muqabala. Perfecionarea operaiilor algebrice s -a datorat ulterior lui Omar Khayyam, autorul tratatului Demonstrarea problemelor de al - jabr i al muqabala (1047). Progresul matematicii a favorizat pe ce al astronomiei, a crei dezvoltare a fost condiionat de necesitile impuse de cultul m usulman, ca ntocmirea calendarului, stabilirea lunii Ramadan i a orelor de rugciune, determinarea exact a poziiei geografice a oraului Mecca. ncepnd cu secolul al IX - lea, astronomii i geografii arabi au efectuat operaii necesare msurrii unui ar c de meridian terestru de 1 0 i n secolul al XI -lea ei au ajuns la un rezultat foarte apropiat de cel real, stabilind lungimea lui la 113 km, cu numai 2 km diferen fa de lungimea real de 111 km.

Arabii s- au remarcat n chip deosebit i n medicin i dei nu au practicat deschis disecia, datorit interdiciilor coranice, ei au ajuns totui, pe baza observaiei i experimentului, s aduc contribuii n domeniul fiziologiei. Unul dintre cei mai cunoscui medici ai lumii arabe a fost cunoscut sub numel e de Avicenna (Abu Ibn Senna). Pn n secolul al X - lea n lumea musulman nu exista un nvmnt public organizat, nu existau adevrate coli elementare; copiilor li se fceau lecii de religie i de moral n cadrul moscheii. Ctre sfritul secolului a l X-lea a luat fiin nvmntul secundar, elevii avnd ntreaga ntreinere asigurat. Unele colegii aveau o program de nvmnt de nivel universitar - cum era colegiul fondat n secolul al XI-lea de Nizam al-Mulk la Bagdad. Nivelul intelectual nalt al lumii islamice medievale este atestat i de numrul i de marile proporii ale bibliotecilor. n secolul al X- lea, un vizir a fondat la Bagdad o bibliotec de 12.000 de volume - opere inedite, traduse recent din limbile greac, sanscrit i chinez. n cele cinci secole (VIII- XIII) de strlucit afirmare n domeniile tiinei, cele trei mari centre de cultur Bagdad, Cordoba i Cairo - s- au bucurat n mod deosebit de un imens prestigiu, fiind adevrate izvoare de tiin i cultur. Arta. Arhitectura . Subordonarea manifestrilor artistice unor norme cu caracter religios va conferi artei islamice o marcant not de originalitate. Arta islamic, structural unitar dar nu uniform, este departe de a fi rmas imuabil. n cele treisprezece secole de evol uie se disting patru perioade. Prima (de la mijlocul secolului VII pn la sfritul secolului IX) corespunde epocii omeyyade, de expansiune politico - militar i celei de glorioas domnie a califilor abbasizi. La nceputul acestei perioade, sub califii om eyyazi, arabii preiau i integreaz n creaiile lor elemente siriene i elenistico -bizantine. n cea de a doua perioad (sec. X - sfritul sec. XII), odat cu dislocarea imensului imperiu i cu coexistena celor trei califate rivale (Bagdad, Cordoba i Cai ro) se creaz trei mari centre cultural - artistice. Arta islamic se degajeaz de influenele anterioare, cptnd clare caractere proprii. Este abandonat vechiul tip de moschee, bazat pe predominan dat cupolei, care va deveni element esenial al arhitec turii funerare. Se fixeaz acum i silueta caracteristic a minaretului - care, ncepnd cu secolul al XI- lea, devine foarte nalt, pe un plan circular, subiindu -se spre vrf i avnd, la nlimea de 3/4, balconul muezinului. Cel mai vechi monument de ar hitectur arab care s - a pstrat, derivat n mod evident din arhitectura cretin sirian, este aa -numita Cupol a Stncii din Ierusalim. Dar creaia cea mai remarcabil a epocii omayyade este marea moschee din Damasc (datnd din 706 i reconstruit n se colul al XI-lea). Dintre marile monumente religioase ale epocii abbaside care au rmas, cel mai impresionant este faimoasa moschee din Cordoba, a crei construcie a fost nceput n 785. n ceea ce privete decoraia acestor monumente de art religioas i nu numai, deoarece Coranul interzicea pictarea sau sculptarea figurilor umane i animale, se dezvolt o decoraie cunoscut sub numele de arabesc , care dei nu este inventat de arabi, ei sunt cei care o promoveaz i o transform ntr -un element caracte ristic artei lor. n domeniul artelor minore, meterii arabi au obinut rezultate remarcabile n confecionarea armelor fin cizelate i bogat mpodobite, n prelucrarea artistic a metalelor uzuale i nobile, a lemnului i a fildeului. Aportul arabilor la cultura i civilizaia Europei medievale s - a efectuat prin canalul Spaniei i al Siciliei. Viaa intelectual i cultural din aceste dou ri aflate sub ocupaia islamic era superioar celei din restul Europei acelei vremi. Legturile artistice ale eur openilor cu lumea arabo - islamic ncep nc din secolul al VIII - lea, odat cu schimburile comerciale care includeau i obiecte de art i mai trziu, prin intermediul cruciadelor europenii au cunoscut mai de aproape arta arab. Arhitectura Evului Mediu occ idental a fost sensibil influenat de tradiiile arhitecturii arabo - musulmane (ferestre duble, arce diferite, creneluri, cupole, arcade sau bolte poligonale, suprafee traforate). Renaterea ottonic Aceasta se refer la caracteristicile de stil n arta i arhitectura din timpul mpratului Otto III (983-1002), sub influena antichitii i a Bizanului, pentru obinerea unei "Renovatio imperii Romanorum". Aceste influene s-au exercitat mai ales n ilustraiile de cri, artizanat i n arhitectur (Capela Sf. Bartolomeu din Paderborn, Germania). ]Descoperirile geografice Descoperirile geografice au schimbat radical concepiile asupra lumii. La 12 octombrie 1492, Cristofor Columb debarc pe insula Guanahani din arhipelagul insulelor Bahamas i descoper, astfel, America. n acelai an, la 2 ianuarie, prin cucerirea Granadei de ctre regii Castiliei din Spania ("Reconquista"), dispare - dup 800 de ani de dominaie - ultimul bastion al prezenei arabe n Peninsula Iberic. n 1497 Vasco de Gama descoper drumul spre India, trecnd nOceanul Indian pe la Capul Bunei Sperane din sudul Africii. Prin expediia ntreprins de Magellan ntre 1519-1522 dispar i ultimele ndoieli asupra formei sferice a Pmntului. [modificare]Progrese n tiin i tehnic n cursul secolului al XVI-lea au fost traduse unele din cele mai importante lucrri greceti n domeniul matematicii i s-a gsit soluia ecuaiilor de gradul trei. Cunotinele obinute n astronomie de ctre Nicolai Copernic (1473-1543),Tycho Brahe (1546-1601) i Johannes Kepler (1571-1630), prin descoperirea legilor micrii planetelor, depesc viziunea geocentric a lui Ptolemeu, conducnd la reprezentarea heliocentric a sistemului solar. Ctre sfritul secolului al XVI-lea, Galileo Galilei (1564-1642) aplic modelele matematice n studiul fenomenelor fizice. Un eveniment determinant l constituie punerea la punct a imprimeriei cu caractere mobile - tipografiei - de ctre Johannes Gutenberg(1440), ceea ce contribuie la rspndirea larg a cunotinelor. Schimbri politice i religioase

n aceast perioad ncepe dezvoltarea unor state teritoriale, ncepnd cu statele-orae italiene i continund n Germania, Frana i Spania. Acest proces este favorizat de o diplomaie modern, care, evitnd rzboaiele, devine un important instrument politic. Clerul, n special cel nalt, i schimb modul de via, renunnd la preocuprile exclusive de cult i aspirnd la o participare activ n politic. Papi, cardinali i episcopi nu se mai deosebesc n aceast privin de negustori sau conductori politici. Cretinismul rmne, totui, elementul preponderent al culturii. Predicatori ca Bernhardin din Siena i teologi sau prelai ca Sant'Antonio din Florena sunt ascultai i onorai de credincioi. n acelai timp, ns, nvaii umaniti se ocup de problemele teologice i adapteaz cunotinele filologice i istorice noi la studiul i interpretarea scrierilor religioase. Viziunea umanistic asupra teologiei i scripturilor sfinte a dus, n cele din urm, la apariia reformei protestante, iniiat n Germania de ctre Martin Luther (1483-1546), i rspndit apoi n ntreaga lume catolic. ]Trsturile caracteristice ale Renaterii Ruperea cu tradiiile Acest fenomen a fost decisiv n special n domeniul istoriografiei. Opere ca " Historiarum Florentini populi libri XII" (1420) de Leonardo Bruni i "Istorie fiorentine" (1520) de Niccol Machiavelli sunt exemple ale unui nou mod de a interpreta istoria i problemele statale. Istoricii Renaterii renun la periodizarea istoriei dup criterii religioase (Creaia, Naterea lui Iisus i Ateptarea Judecii de Apoi); n timp ce nvaii Evului Mediu priveau cu nencredere lumea pgn a grecilor i romanilor, noua generaie a Renaterii era plin de admiraie fa de civilizaia antichitii i condamna perioada secolelor ce i -au urmat ca fiind ignorant, barbar, ntunecat. Propriul lor timp l considerau epoc a luminii. Umanismul Baza spiritual a Renaterii a constituit-o umanismul. Interesul enorm pentru cultura antichitii a dus la cutarea i descoperirea manuscriselor clasice: "Dialogurile" lui Platon, operele istorice ale lui Herodot iThucydide, creaiile dramatice i poetice ale grecilor i romanilor. nvai din Bizan, care dup cderea Constantinopolului la turci (1453) s-au refugiat n Italia i predau acum n coli din Florena, Ferrara sauMilano, au adus cu ei cunotina limbii greceti clasice. Dei adesea apreau simple imitaii ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei i filozofiei contribuia la instruirea liber a oamenilor, dndu-le o mai mare for de discernmnt. Muli gnditori ai Renaterii (Marsilio Ficino, Giovanni Pico della Mirandola) se orienteaz n direcia neoplatonician n filosofie, n timp ce aristotelismul oficial ncepe s piard din importan. Reprezentani importani ai umanismului au fost i Erasmus din Rotterdam i Thomas Morus. Cultivarea armonioas nu numai a spiritului, dar i a corpului, care n perioada medieval era total discreditat, a devenit n timpul Renaterii un scop educativ. Viziunea teocentric a trecutului s -a transformat ntr-una antropocentric: centrul ateniei n studii tiinifice i creaii artistice a devenit omul. Primele manifestri ale Renaterii au avut loc n Italia. Dup Pacea de la Lodi (1454) a intervenit un echilibru ntre diversele fore politice care a dus la o perioad de relativ linite i, n consecin, la dezvoltarea economic a oraelor din centrul i n ordul Italiei, favoriznd nflorirea artei i literaturii, ncurajat i susinut financiar de bogatele i influentele familii Medici din Florena, Este din Ferrara, Sforza din Milano precum i de ducii de Urbino, dogii veneieni i de papalitatea roman. ]Literatur Renaterea continu opera nceput deja n sec. al XIV-lea prin "La Divina Commedia", monumentala creaie a lui Dante Alighieri (1265-1321), sonetele i scrisorile luiFrancesco Petrarca (1304-1374), nuvelele lui Giovanni Boccaccio (1313-1375) reunite n volumul "Il Decamerone". Se reiau vechile genuri literare din antichitate - epopeea,satira, epigrama, biografia - i se creeaz genuri noi, ca sonetul i nuvela (Novella). Reprezentani ai literaturii italiene renascentiste sunt:

Angelo Poliziano (1454-1494), "Stanze per la giostra", "Favola d'Orfeo"; Niccol Machiavelli (1469-1527), "Il Principe", "Istorie fiorentine", "Discorsi", comedia "La Mandrgola", "Dell'arte della guerra" (1516 1520); Ludovico Ariosto (1474-1533), "Orlando Furioso"; Baldassare Castiglione (1478-1520), "Il Cortegiano"; Matteo Bandello (ca. 1480-1562), "Novelle";

Pietro Aretino (1492-1556), "Lettere"; Torquato Tasso (1544-1595), "Gerusalemme liberata", "Aminta".

Arte plastice Dezvoltarea artei n Renaterea italian are loc la nceputul secolului al XV -lea n Florena. Filippo Brunelleschi (1377-1446), cel mai nsemnat constructor al Renaterii, descoper perspectiva liniar - caracteristic artei din aceast perioad - i realizeaz cupola Domului din Florena (1436). Lorenzo Ghiberti (1378-1455) devine cunoscut prin realizarea porilor de bronz ale Baptisteriului din faa Domului, numite, mai trziu, de ctre Michelangelo "Porile Paradisului". Donatello (1386-1466), prin stilul su plastic, a influenat i pictura. Printre cele mai importante opere ale sale este statuia de bronz a lui David, prima sculptur care, ca n timpurile antichitii, prezint din nou corpul omenesc gol, fr veminte. Alte sculpturi ale lui Donatello sunt monumentul ecvestru Gattamelata din Padova sau tribuna de marmor Cantoria pentru Domul din Florena. n pictur, Cimabue (1240-1302) i elevul su Giotto di Bondone (1266-1337) - frescele din capela "Scrovegni" din Padova i din capela "Santa Croce" din Florena -, pot fi considerai ca precursori. Pictura n Renaterea timpurie Masaccio (1401-1428), cu motivele sale naturaliste i aplicarea perspectivei n desen, este socotit deschiztorul de drum n pictura din perioada timpurie a Renaterii. Ciclul de fresce n "Cappella Brancacci" din biserica "Santa Maria delle Carmine" din Florena impresioneaz prin individualitatea i plasticitatea noului stil. i Paolo Uccello (1397-1475) - "Battaglia di San Romano", "Il Condottiere Giovanni Acuto" - este fascinat de potenialul perspectivei n pictur. Ali maetri din aceast perioad sunt clugrul dominican Fra Angelico (1400-1455), Jacopo Bellini (1400-1470), Piero della Francesca (1416-1492), care a scris i lucrri teoretice n domeniulmatematicii i perspectivei. Pictorii din generaia urmtoare au contribuit la nnoirea redrii n perspectiv a peisajelor, compunerea minuioas a tablourilor, fineea redrii figurilor. Printre acetia se numr: Antonio Pollaiuolo (1432-1498), Andrea del Verrocchio (14351488), Domenico Ghirlandaio (1449-1494) - n Florena; Andrea Mantegna (1431-1506) - n Padova;Giovanni Bellini (1430-1516) i Giorgione (ca.1477-1510) - n Veneia. Acetia din urm au dat o orientare decisiv colii veneiene, prin simul nou al organizrii spaiale, al luminii i culorii, n contrast cu stilul florentin, n care predomin desenul. Un loc aparte l ocup Sandro Botticelli (14451510), care a lucrat pentru familia Medici dinFlorena i pentru Vatican. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale sunt de menionat "Naterea lui Venus" (La nascita di Vnere) (1482) i "Primvara" (1474). [modificare]Pictura n perioada de apogeu a Renaterii n anul 1500, Leonardo da Vinci (1452-1519) se ntoarce la Florena, venind de la Milano, unde pictase fresca Cina cea de Tain pentru biserica Santa Maria delle Grazie. n acest timp, Michelangelo (1475-1564) lucreaz la statuia de marmur a lui "David", care avea s devin semnul distinctiv al oraului Florena. Centrul de greutate al artei se mut la Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea, care ncurajeaz realizarea unor proiecte ambiioase nuntrul i n afara Vaticanului. Domul "Sfntul Petru" (San Pietro), este construit dup planurile lui Donato Bramante (1444-1514), n "Capela Sixtin" Michelangelo picteaz plafonul i fundalul ("Judecata de Apoi"). Rafael Sanzio (1483-1520) decoreaz camerele (Le Stanze di Raffaello) din palatul Vaticanului - printre alte motive, celebra "coal din Atena", n care sunt figurai diveri filozofi ai antichitii. Tiziano Vecello (1488-1576) este cel mai nsemnat reprezentant al Renaterii n Veneia. El picteaz i pentru Carol Quintul, care l numete pictor oficial al curii regale spaniole. Un alt reprezentant de seam al picturii din aceast perioad a fost Correggio (1489-1534), care a trit cea mai mare parte a vieii sale n Parma, unde a realizat principalele sale opere (de exemplu, frescele din biserica San Giovanni Evangelista). Manierismul

ncepnd aprox.cu anul 1590, prevaleaz arta manierist cu diverse tendine stilistice, n care - n contrast cu senintatea clasic a perioadei precedente - repertoriul formelor devine exagerat, corpurile omeneti apar erpuitoare i crispate ( Figura serpentinata), tablourile sunt ncrcate cu multe elemente decorative, anunnd ivirea stilului "baroc".

Reprezentani valoroi ai manierismului sunt:

Pontormo (1494-1556), n Florena; Rosso Fiorentino (1494-1540), picteaz palatul Fontainebleau din apropierea Parisului; Andrea Palladio (1508-1580), pictor i arhitect din Vicenza, iniiaz stilul palladianist, care va influena arhitectura englez din sec. al XVIII-lea; Benvenuto Cellini (1500-1571), miniaturist i sculptor din Florena, realizeaz celebra sculptur n bronz "Perseu cu capul meduzei", care se gsete n Loggia dei Lanzi (Piazza della Signoria); Giorgio Vasari (1511-1576), pictor, arhitect i biograf. A scris "Vite de' pi eccellenti architetti, scultori e pittori" (1550); Paolo Veronese (1528-1588), unul din maetrii colii veneiene; Tintoretto (1518-1594), cel mai important reprezentant al manierismului veneian, realizeaz 56 de picturi murale pentru palatul "Scuola di San Rocco" (Veneia).

[modificare]Arhitectura Renasterii n arhitectura Renaterii se pot deosebi dou tendine:

O prim tendin este caracterizat prin folosirea formelor de expresie ale antichitii. Aceasta se realizeaz n jurul anului 1500, n perioada de apogeu a Renaterii, prin construciile clare i armonice ale lui Donato Bramante, i se rspndete n tot restul Italiei. Se folosesc ca elemente de construcie coloanele, pilatrii, capitelurile, frontonul triunghiular, arcadele, preluate din tratatul de arhitectur al lui Vitruviu ("De architectura", sec. I .Hr.), la care se adaug cupolele (Domul din Florena, Bazilica Sfntul Petru din Roma). Faadele sunt concepute inndu-se seam de simetrie i ordine. Arhitecii sunt considerai artiti i aparin pturii cultivate a societii.

A doua tendin, proprie mai ales rilor nordice, mbin elementele antice cu tradiiile stilului medieval, n care predomin liniile verticale combinate cu ogivele gotice. Se adaug ornamente i arabescuri (n Spania). Maitrii de construcii sunt meseriai. Exemple: n Frana, aripa de vest a palatului Luvru din Paris (1550-1558), realizat de Pierre Lescot; n Germania, castelul din Heidelberg i primria dinAugsburg, construit de Elias Holl.

[modificare]Muzica Renaterii Muzica din timpul Renaterii corespunde "vrstei de aur" a polifoniei. Genurile cele mai frecvente sunt "messele", "motettele", madrigalul i cntecele cu acompaniament instrumental. Din punct de vedere teoretic, importante sunt scrierile compozitorului flamand Johannes Tinctoris (1435-1511), n care prezint i susine tendinele nnoitoare n muzic. Unul din cei mai importani compozitori ai acestei epoci este Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525-1594), care cu a sa "Missa de Beata Virgine" (1570) marchaz trecerea spre baroc. Se stabilesc contacte ntre muzicienii de diverse naionaliti, centrul de atracie fiind, i n acest domeniu, Italia. Astfel compozitorul spaniol Toms Luis De Victoria (1548-1611) este cel mai important reprezentant al colli de muzic din Roma, n timp ce italianul Andrea Gabrieli (1510-1586) conduce "Die Mnchner Hofkapelle". Cu Giovanni Gabrieli (1553-1612) i Claudio Monteverdi(1567-1643) se dezvolt muzica monodic i se face trecerea ctre genul muzicii de oper. Renaterea n diverse ri europene Din Italia, Renaterea se rspndete i n alte ri din Europa apusean. nvai, artiti, negustori sau meseriai cltoresc n oraele italiene i se ntorc n Frana, Flandra sau n zona hanseatic nu numai cu noi cunotine, dar i cu un alt gust n art i n modul de via. Declinul feudalismului i centralizarea puterii politice deschid calea schimbrilor culturale, sociale i economice. Spre deosebire de Italia, unde se cultiv limbile latin i greac, n rile vest-europene, sub influena protestantismului, se folosesc limbile naionale, fapt care contribuie la formarea noilor state naionale - caracterizate printr-un limbaj unitar.

[]Frana Spiritul Renaterii italiene a ptruns n Frana datorit unor personaliti ca Leonardo da Vinci i Benvenuto Cellini, prezeni la curtea regelui Francisc I i participani la proiectarea decorrii palatului din Fontainebleau. Scriitorul Franois Rabelais (1494-1553), clugr benedictin, autor al povestirilor "Horribles et pouvantables Faits et Prouesses du trs renomm Pantagruel" (1532) i "Vie inestimable du grand Gargantua, pre de Pantagruel" (1534), ntruchipeaz tipul perfect al umanistului renascentist. Joachim du Bellay (1522-1560) redacteaz manifestul "Pleiadei", intitulat "Dfense et illustration de la langue franaise". [modificare]rile de Jos Pictorul flamand Jan van Eyck (ca.1390-1441) este considerat ntemeietorul picturii Renaterei n Flandra i n Olanda. Rogier van der Weyden (1400-1464) cltorete nItalia, unde este foarte preuit, influennd prin lucrrile sale coala de pictur din Ferrara. n tripticul "Grdina plcerilor", Hieronymus Bosch (1450-1516) prezint de o manier fantastic pcatele omeneti, ntr-o lume imaginar, supranatural. Ali pictori din aceast perioad sunt: Hans Memling (1433-1494), Dirk Bouts (1415-1475),Hugo van der Goes (1440-1482). Printre manieriti se numr Bernard van Orley (1488-1541) i Jan van Scorel (1495-1562). Erasmus din Rotterdam (1466-1536), cel mai important reprezentant al umanismului de anvergur european, i redacteaz majoritatea scrierilor n limba latin. [modificare]Germania Arta german era orientat n special spre tradiiile stilului gotic. Konrad Witz (ca.1400-1445) picteaz peisaje sub influena artei flamande. Cu opera lui Albrecht Drer (1471-1528), pictor, desenator i gravor, se realizeaz legtura cu arta Renaterii, dup modelul celei italiene. Ciclurile sale de gravuri n lemn "Patimile" i "Viaa Mariei" sunt cunoscute n ntreaga Europ. n special compoziia sa "Cei patru Apostoli" (1526) arat ataamentul la elegana picturii italiene i fora sa de exprimare. Drer ntreprinde cltorii n Italia i n rile de Jos i ntreine strnse legturi cu artitii epocii. Contemporanul su Matthias Grnewald (1480-1528) picteaz nc n stilul evului mediu. n literatur sunt de menionat:

Sebastian Brant (1457-1521), scriitor alsacian, autor de poeme satirice; Thomas Murner (1475-1537), scriitor i predicator, traduce n versuri epopea "Aeneis" de Virgiliu; Philipp Melanchthon (1497-1560), autor al "Confesiunii din Augsburg" (1530); Sebastian Franck (1500-1543), scriitor umanist i teosof, public i o culegere de proverbe. []Spania

Spania, abia eliberat de sub dominaia maur, se ataeaz cu ntrziere Renaterii europene. n secolul al XVI-lea, pictorul oficial al curii regale spaniole este Tiziano, dei el, personal, nu a fost niciodat n Spania. Alonso Berruguete (1450-1504), cel mai important pictor spaniol din aceast perioad, lucreaz n special n Valladolid. Reprezentant al manierismului tardiv este El Greco (1541-1614), un discipol al lui Tintoretto. n jurul anului1560 se construiete palatul "El Escorial" n apropiere de Madrid, important centru al Renaterii spaniole. [modificare]Anglia nc nainte de epoca Renaterii, Anglia a cunoscut o literatur nfloritoare, reprezentat prin:

Geoffrey Chaucer (ca.1340-1400), considerat "printele poeziei engleze"; (John Dryden), autor, printre altele, al "Povestirilor din Canterbury" (The Canterbury Tales). William Langland (ca.1330-1400), autor al poemului alegoric "Piers Plowman". Thomas Malory (1395-1471), autorul primului roman n proz din literatura englez, bazat pe legenda regelui Arthur i a "Cavalerilor Mesei Rotunde".

Sub denumirea, de altfel controversat, de "Renatere englez" se nelege micarea cultural i artistic din Anglia de la nceputul secolului al XVI-lea pn la mijlocul celui de al XVII-lea, perioad panic de dezvoltare dup sfritul Rzboiului de 100 de ani i al Rzboiului celor dou roze. Aceast perioad include lunga domnie a reginei Elisabeta I, de aceea mai este denumit "Epoca Elisabetan". Reprezentani de seam ai "Renaterii engleze" sunt:

]Literatur

Edmund Spenser (1552-1599), autor de poeme pastorale i al unei epopei alegorice "The Faerie Queen"; John Milton (1608-1674), scrie celebrul poem pe teme biblice "Paradise Lost"; Christopher Marlowe (1564-1593), poet dramatic; William Shakespeare (1564-1616), autor al unui mare numr de piese de teatru, poeme i sonete; Thomas Morus (1478-1535), scriitor umanist, autor al poemului "Utopia" (1516). Ministru cancelar al regatului, cade n dizgraie i este executat din ordinul regelui Henric al VIII-lea;

]Muzic Se cultiv, mai ales, genul madrigalului, popularizat prin lucrarea "Musica Transalpina", publicat, n 1588, de Nicholas Yonge. Compozitori mai nsemnai sunt:

Thomas Tallis (1505-1585), organist al capelei regale din Londra, maestru al contrapunctului, compune muzic religioas; William Byrd (1543-1623), compozitor de madrigale i piese instrumentale adunate n colecia "Fitzwilliam Virginal Book"; Thomas Morley (1557-1602), compune madrigale i mottete, autor al unei lucrri de teoria compoziiei.

]Tipul de "Om al Renaterii" Pentru marea mas a populaiei din acele timpuri, nflorirea cultural i artistic ce a caracterizat Renaterea nu a produs nicio schimbare n modul de via sau de reprezentare a lumii. Referindu-ne, ns, la numrul restrns al personalitilor n diferite domenii de creaie, putem spune astzi c noile orizonturi spirituale i liberalizarea moralei au creat un anumit tip de "Om al Renaterii" ("Homo universalis renascentista"), caracterizat prin nelegere ascuit, deschis oricrei idei, sim deosebit al frumosului, dorin de afirmare i renume, individualism cu posibiliti de dezvoltare multilateral, adversar al dogmelor i ideilor preconcepute. n aspiraia sa spre universalitate, nltur orice barier care-i st n cale, se arat curajos n proiectele sale i plin de for n aciune. Este prieten i cunosctor al artelor, colind - fr dificultate - filosofia i literatura, nlocuiete legile morale cu cele estetice. "Omul Renaterii" este, n primul rnd, un umanist cu larg spirit de toleran. n contrast cu acesta, nu dispar fanaticii, partizanii unei singure idei, care vd n fiecare reprezentant al unei preri con trare, nu un adversar de idei, ci un duman personal ce trebuie anihilat. ]Declinul Renaterii Ca orice micare socio-cultural, i Renaterea, dup o perioad de apogeu, cunoate un declin, n care ideile nnoitoare lipsesc iar epigonii realizeaz, n cel mai bun caz, lucrri de imitaie. Declinul Renaterii a fost favorizat i accelerat de dou mprejurri:

Decderea politic i economic a Italiei, ncepnd deja n prima jumtate a secolului al XVI-lea, bntuit de rzboaie nesfrite, ce au culminat cu jefuirea Romei ("Sacco di Roma", 1527) de ctre trupele de mercenari ale lui Carol Quintul. Aceasta a dus la slbirea puterii i prestigiului papalitii, la decderea oraelor-state, ca Florena i Milano. Descoperirea unui nou drum spre India, prin nconjurul Capului Bunei Sperane, slbete substanial situaia economic a Veneiei i Genovei.

Ca reacie la Reforma religioas iniiat n Germania de Martin Luther, Biserica Catolic instituie Contrareforma i tribunalele inchizitoriale, adevrat lovitur de graie mpotriva libertii de gndire. n urma Conciliului din Trient(1545-1563), se alctuiete o list a crilor interzise, considerate eretice n cazul c vin n contradicie cu dogmele bisericeti ("Index librorum prohibitorum", 1559). Galilei este constrns s-i abjure public convingerea asupra rotaiei pmntului n jurul soarelui, nu fr a opti pentru sine "eppur si muove&;;;quot;. Filosoful Giordano Bruno (1548-1600), combate teza aristotelian, admis oficial de Biseric, a unui univers nchis, reprezint un umanism panteist i va fi ars pe rug ca eretic, n urma sentinei tribunalului inchizitorial. La Geneva, sub dominaia lui Jean Calvin, teologul i medicul spaniol Miguel Servet (1511-1553), pentru faptul de a fi pus sub semnul ntrebrii dogmaSfintei Treimi, sfrete n acelai fel, condamnat pentru blasfemie, de data aceasta de un tribunal protestant.

Ideile Renaterii nu pot fi ns nbuite, ele sunt aprate de oameni curajoi ca Erasmus din Rotterdam, Francis Bacon sau Ren Descartes (1596-1650), filosoful olandez Baruch Spinoza (1632-1677), care i propun ca obiectiv fundamental transmiterea unui mesaj eliberator i purttor de bucuria pe care o d cunoaterea iar secolul al XVIII -lea va relua spiritul Renaterii sub forma iluminismului francez. ]Interpretare istoric i filosofic Fiecare perioad din istoria culturii a avut propria ei viziune asupra Renaterii, astfel:

iluminitii (David Hume, Edward Gibbon, Condorcet, D`Alembert, Diderot, Voltaire), care se considerau continuatorii idealurilor umaniste i raionaliste ale secolelor XV i XVI, vedeau Renaterea ca o mare epoc de progres cultural, ce marcheaz trecerea de la ntuneric la lumin, de la barbarie la civilizaie, o trezire a Occidentului din somnul dogmatic;

romanticii (Novalis, August Wilhelm Schlegel, Heinse Meyer, Stendhal, Madame de Stal, Victor Hugo, Byron, Gioberti, Giusepe Mazzini) aveau o viziune asupra Renaterii opus celei iluministe. La fel de diferit este vzut semnificaia rupturii cu evul mediu, care este idealizat i privit ca o vrst de aur. Sunt admirate cavalerismul medieval, ordinea, autoritatea i credina religioas. Stilul gotic este privit ca suprema expresie a creaiei artistice;

hegelianismul Hegel vede n Renatere un progres spiritual, o rennoire a culturii, dup lunga noapte a Evului mediu. Studierea operelor antice are semnificaia ntoarcerii de la divin la uman; pozitivismul: la Hippolyte Taine, Benedetto Croce, Bertrando Spaventa ruptura dintre Renatere i Evul mediu e apreciat pozitiv. Renaterea este epoca de aur a acestui mileniu, premis a apariiei supraomului, un om liber, deschis tuturor experienelor vieii.

Dezvoltarea stiintei si culturii in epoca contemporana Caracteristica generala a culturii mondiale in epoca contemporana. Comunitatea uman contemporana,contituita din mii de popoare,din sute de state si din mai mult de 5 mlrd. De oameni are o cultura unitara.Pe baza culturilor nationale oamenii au ajuns la formele generale de concepere a lumii,adopta principii general umane,care determina interactiunea si interdependenta diferitor popoare. Acest fenomen se datoreste tendintei spre integrare in procesul de dezvoltare a economiei mondiale si aparitiei a unor asa probleme globale ca mentinerea pacii,echilibrul ecologic.Revolutia tehnico-stiintifica a schimbat radical conditiile materiale si modul de viata a oamenilor,mai ales din tarile industrial dezvoltate. La dezvoltarea culturii a contribuit substantial explozia informationala.Datorita inovatiilor tehnice(radioul,televiziunea,presa cinematograful,aparatura audio si video,banda magnetica,faxul,posta electronica),informatia circula rapid,patrunzind in toate domeniile vietii sociale. Mass-media (presa,radioul,televiziunea.),fac accesibile oamenilor atit valori culturale universale,cit si cele nationale ale fiecarui popor. O arta de masa a devenit cinematograful.Productia de filme a studioului din Holiywood ( S.U.A.) a fost pusa pe baze industriale.Mari studiouri se afla in Italia,Franta,Rusia.Sint cunoscuti in toata lumea regizorii John Attehborough,Stevn Spielberg,Luis Bunuel,Andrei Waida,Francesco Felini, Andrei Tarkovschi. Noile valori culturale,mutatiile profunde din viata spirituala au oferit oamenilor posibilitati de a practica diverse forme de activitate.Un salt nou calitativ face invatamintul:creste numarul tinerilor cu studii superioare,care ocupa un loc important in structarile societatii contemporane,este organizata instruirea permanenta a oamenilor de stiinta si cultura,a persoanelor care participa la producerea bunurilor materiale,la dirijarea productiei.Stiinta se transforma in forta nemijlocita a productiei. In cultura contemporana si-au gasit o larga reflectare idealurile general uman,moral,estetic,se cultiva sentimentele de mindrie fata de valotile nationale,de datorie fata de Patrie,simtul raspunderii pentru soarta lumii,simtul frumosului,egalitatii.S-a constituit cultura politica a tarilor dezvoltate,care au acceptat sa se calauzeasca de "Declaratiile generale ale drepturilor omului" , adoptate de Organizatia Natiunilor Unite.Desi aceste principii deseori au fost incalcate totusi s-a creat o opinie a comunitatii internationale,care condamna tentativele de violare a lor. Afirmarea culturii de masa este insotita de procese ce oglindesc diverse confruntari ale societatii umane contemporane,care este dezorientata,incapabila sa solutioneze multitudinea de probleme stringente.Asa numita cultura "de consum" ,propaga cultul fortei ,alte vicii umane, ceea ce denota lipsa unei perspective clare in procesul de concepere a umanitatii si a principiilor ei etico-morale. Curentele artistice si filosofice. O directie traditionala in literatura a continuat sa fie realismul,care, tinzind sa zugraveasca veridic realitatea, reda mentalitatea, ideile filosofice si politice dominante ale epocii. Curentul realist si-a gasit expresie in operele scriitorilor M.Andersen, R.Rolland, T.Mann, E.Hemingway. In fosta U.R.S.S. curentul realist a fost supus intereselor partinice de promovare a idealurilor

comuniste.Aceasta directie era numita realism-socialist,printe reprezentantii fiind K.Simonov .A. Tvardovski, M.Solohov, E.Bucov, A.Lupan. Multi scriitori contemporani sunt in cautarea unor noi modalitati de abordare a problemelor umane.In operele lor ei redau frecvent fenomenul alinarii omului,adica al transformarii produselor activitatii umane in forme straine lui,al denaturarii relatiilor personale din cauza banilor,reprezentarii deformate a realitatii.O deosebita atentie se acorda psihicului aman,problemelor integrarii omului in societate. In dramaturgie se manifesta curentul absurdului,la baza lui aflindu-se teza filosofiei existentionaliste despre absurditatea existentei.Arta absurdului vede in viata inconjuratoare lipsa unei logici,a legaturilor intre cauza si efect.Cei mai de seama artisti ai teatrului absurdului sunt Eugen Ionescu si Samuel Beckett. In artele plastice a continuat sa se afirme vechiul curent realist,ai caror exponenti erau F.Mazerel,D,Ribeira,A.Fugeron.R.Gunnso.Totodata s-a dezvoltat arta postmoderna.In operele artistilor plastici si ale arhitectilor sunt infatisate elementele esentiale ale subiectului propus prin trairile sufletesti ale personalitatii.Datorita stilizarii excesive,combinatiei de forme si culori,Pablo Picasso,Salvador Dali,Henry Moore,au revolutionat artele plastice. Veritabile capodopere de arta au fost realizate in arhitectura,care se disting prin particularitati specifice de stil,colorit original.Se dezvolta mult arhitectura industriala si cea urbana.Tehnologia moderna,imbinarea principii... Cultura si civilizatia Indiei antice Configuratia geografica a Indiei este rezultatul unor convulsii tectonice care, in epoca primara, au desprins imensa peninsula indiana de zona meridionala a Africii si de Australia, atunci cand s-a format Oceanul Indian si masivul muntos al Hymalayei, cel mai inalt din lume. De-a lungul a peste 5000 de ani in acest spatiu geografic s-a format cultura si civilizatia indiana, care integreaza astazi in sistemul ei de valori cca. Un miliard de oameni ce vorbesc aproape 500 de limbi si dialecte, una din culturile cele mai extinse si variate ale antichitatii. Denumirea actuala de India, provine de la fluviul Sindhu, caruia persanii ii spuneau Hindhu, iar grecii il numeau Indos[1]. Inconjurata din trei parti de Oceanul Indian, India este dominata in nord de masivul Hymalaya, din care izvorasc cele trei mari fluvii ale sub-continentului: Indus, Gange si Brahmaputra, ale caror campii fertile au asigurat conditii prielnice dezvoltarii agriculturii si au fost, totodata, artere vitale pentru transportul marfurilor. Jungla bogata (flora si fauna) alterneaza spre zona meridionala cu stepe si deserturi caracteristice podisului Dekkan, cu clima torida dar si vanturi reci dinspre Hymalaya si ploi musonice care permit realizarea a doua recolte pe an. Originea traditiilor culturii indiene se afla in mileniul III i.Hr. si, in ciuda diferentierilor de nivel de civilizatie si al varietatii valorilor culturale ale populatiilor din acest spatiu geografic, spiritul creator indian prezinta o relativa unitate in continuitatea stilului propriu de conservare. Descoperirile arheologice din secolul nostru evidentiaza ca bazinul fluviului Indus era locuit inainte de mileniul al III-lea i.Hr. de dravidieni, populatie autohtona care se ocupa cu cresterea vitelor si cultivarea pamantului. Civilizatia indusa, unitara ca stil, cuprinde un teritoriu vast ale carei dovezi arheologice s-au gasit in actualele provincii Penjab si Sind situate la 600 Km departare. In jurul anului 2500 i.Hr., civilizatia indusa era grupata si se dezvolta in stransa legatura cu doua centre urbane: Harappa (Penjab) si Mohenjo-Daro (Sind), considerate a fi proiectate dupa principii riguroase de urbanism (strazi drepte, pavate cu lespezi de piatra, canale de scurgere, cu fantani publice, etc.). Cladirile publice si casele de locuit respectau anumite principii edilitare (ziduri de caramida arsa, canalizare, unele cu 2-3 etaje) orientate spre punctele cardinale pe baza unor criterii astrologice. Orasele apartinand civilizatiei induse erau fortificate printr-un sistem unitar de aparare, format din parapete de cca. 15 m inaltime, din lut batut si placat apoi cu caramizi arse. Zidurile fortificate erau prevazute si cu turnuri de aparare, iar in incinta lor pe langa edificiile publice era amenajat un mare bazin ritual (12/7 m) in apropierea resedintei regelui sacerdot suprem. Aceste centre urbane fortificate erau si centre comerciale si cuprindeau si ateliere mestesugaresti (artizanale, in special) si depozite alimentare. Comparativ cu Mesopotamia, pana acum, cercetarile arheologice n-au constatat existenta unor temple sau palate regale, lasand nelamurit modul de organizare al sistemului politic si social specific civilizatiei de tip indus. Prezenta multor case mari si solide la Mohenjo-Dozo evidentiaza existenta unor categorii sociale instarite (negustori) in timp ce locuintele modeste explica multimea sclavilor, mai ales celor ce lucrau in agricultura. Aristocratia de tip egiptean, pana in prezent, nu se constata a fi existat in spatiul civilizatiei din Valea Indusului. In schimb negustorii indieni aveau legaturi comerciale cu orasele din Mesopotamia unde exportau aur, fildes, bumbac s.a. Civilizatia indusa a realizat produse originale ale mestesugarilor (bijuterii, ceramica, unelte, arme, obiecte din teracota sau bronz, sigilii, s.a.). Inscriptiile gasite pe fragmente de ceramica, pe tablite de arama si pe sigilii evidentiaza ca in aceasta civilizatie se cunostea un tip de scriere (nedescifrata) silabica, diferita de celelalte scrieri specifice antichitatii. In ceea ce priveste viata religioasa in spatiul civilizatiei Indusului, sunt reprezentate artistic figurine de teracota care infatiseaza o femeie ce sugereaza cultul Zeitei-mame cu un copil in brate, cultul fecunditatii. Dupa anul 1900 i.Hr., civilizatia din Valea Indusului intra intr-o perioada de declin determinat de cauze economice si sociale, dupa unii specialisti (M. Wheeler)[2], care, probabil, a culminat cu dezastrul produs de invazia unor populatii ariene. * Cucerirea tarii Indusului de catre arienii razboinici (cca. 1500 i.Hr.) a condus la exterminarea, sclavizarea si, in final, la asimilarea fortata a dravidienilor autohtoni, proces dramatic, descris in textele Rig Vedei. Etimologic arian are sensul de nobil, stapan dat fiind si tenul alb al arienilor, care au evitat amestecul cu dravidienii cu tenul de culoare inchisa. In limba veche indiana culoare inseamna varna (tradusa mai tarziu cu sensul de casta). Textele Vedelor cuprind diverse informatii despre organizarea sociala si politica, despre credintele si obiceiurile arienilor care dupa cucerire devin sedentari, ocupandu-se cu agricultura, cresterea vitelor si mestesugurile. Triburile si clanurile arienilor erau conduse de un rege ereditar cu atributii militare si judecatoresti suprem, fiind sprijinit de marele preot si de suita functionarilor si militarilor din anturajul curtii regale. In conditiile expansiunii razboinicilor arieni in regiunea Gangelui (cca. 7-800 i.Hr.) se constata si aparitia unor conflicte intre diverse grupari, cum este cel descris de epopeea Mahabharata dintre Kaurava si Pandavasi, ramuri apartinatoare aceleiasi dinastii. Aceasta perioada istorica corespunde constituirii sistemului castial condus de casta brahmanilor pe principii rigide de delimitare sociala a oamenilor si totodata de raspandire a scrierilor denumite brahmanele imnuri vedice interpretate sub forma teologica. Aparitia celor doua mari religii buddhismul si jainismul la mijlocul secolului IV-lea i.Hr., opuse brahmanismului, vor marca sfarsitul perioadei vedelor urmata de cea a creatiilor epice, cand in sfera spiritualitatii religioase vor coexista c ele trei mari religii ale antichitatii indiene.[3] O data cu ocupatia Pendjiabului de catre persii ahemenizi, centrul politic al Indiei se transfera in bazinul Gangelui, unde peste 600 de ani, regatul Magadha cu capitala la Pataliputra, cunoaste multe dinastii. Dupa inlaturarea dominatiei persane asupra Pandjabului de catre Alexandru Macedon (322 i.Hr.), Maurya, marele imperiu indian cunoaste, pentru cca. Doua secole, o perioada

de inflorire culturala in contactele cu cultura elenistica. Figura ilustra a dinastiei Maurya este regele Asoka, in timpul caruia granitele Imperiului indian cuprind intreaga peninsula. Traditia indiana subliniaza ca dupa convertirea regelui Asoka la buddhism, acesta a devenit un suveran ideal, in timpul caruia s-au realizat multe actiuni de asistenta sociala (aziluri) si medicala pentru oameni, s-a interzis sacrificarea animalelor, s-au impadurit terenuri si au fost cultivate diverse plante, inclusiv plante medicinale aduse din alte zone, s-au amenajat drumuri prevazute cu fantani si popasuri de odihna si, nu in ultimul rand, a dat ordin sa se construiasca peste 80.000 de temple (stupa-dimensiuni mici) inchinate lui Buddha, a carei doctrina va fi raspandita, de calugari misionari in toata Asia. Imperiul Maurya decade dupa moartea luiAsoka, protectorul budismului atunci, cand brahmanii in calitatea lor de casta conducatoare in societate incearca sa-ti consolideze pozitia. Pe plan politic spatiul indian cunoaste succesive perioade de ocupatie greceasca (regi greci din Bactriana), sciti, huni, parti si alti nomazi din stepele Asiei Centrale, din randul carora s-a impus imparatul Kaniska, fondatorul Imperiului Kusau. Dupa cca. doua secole de inflorire, a artei Gandhara sub influenta elenistica, Imperiul Kusau s -a prabusit sub loviturile persilor sassanizi. Lupta unor regi pentru independenta vor aduce, in secolul al IV-lea d.Hr., o noua dinastie care va intemeia al treilea imperiul, Gupta, dupa Maurya si Kusau. Epoca Gupta a avut un rol important in dezvoltarea culturii indiene (medicina, matematica, literatura, arte, etc.) si in difuzarea unor lucrari, legislative care dateaza din perioade anterioare (ex. Codul lui Manu si Arthasastra). Dupa aceasta epoca urmeaza mai multe perioade marcate de conflicte interne si invazii (712 invazia araba), razboaiele pentru suprematie (seniorii feudali Rajputi) cand elementele de feudalism de tip asiatic patrund in spatiul civilizatiei indiene. Invaziile mongole, in regiunile nordice ale Indiei, conduse de Gengis Khan /1221) si Tamerlau (1398), vor fi urmate de aparitia unor regate musulmane care au durat pana in anul 1527. In perioada 1527-1857 India a cunoscut dominatia dinastiei Moghule, perioada cand portughezi debarca pe Coasta Malabar (1498) si dupa 1600 se infiinteaza campaniile comerciale engleze, olandeze si franceze (1668). Dinastia Moghul dispare in 1757, India devenind dominion britanic pana in 1947 cand isi recapata independenta politica alaturi de Pakistan in vest si ulterior Bangkadesh in est. * Organizarea sociala caracteristica civilizatiei indiene dupa sedentarizarea arienilor a fost casta, institutie sociala inchisa, formata din oameni cu origine comuna, ocupatii si profesii care implicau drepturi si obligatii statornicite de traditiile unei ideologii religioase mostenite si respectate riguros. Etimologic casta provine din lat. castus= pur curat) si a fost aplicat de portughezi societatii indiene in sensul de oameni apartinand unui grup exclusiv (sec. XVII -lea). Sistemul castelor il intalnim si la alte popoare afro-asiatice, insa in India a devenit cel mai structurat organism politic, social si religios, initial pentru delimitarea arienilor de autohtonii supusi, codificat ulterior de brahmani (cca.1000 i.Hr.), sistem pe care buddhismul l-a desconsiderat. Societatea indiana este structurata in 4 caste ierarhizate astfel: 1.Casta brahmanilor (preotilor care detineau puterea sacra) legati de perpetuarea traditiilor religioase (sacrificiile rituale efectuate) si intelectuale de transmitere si comentare a invataturilor vedelor. Etimologic brahman inseamna formula magica pronuntata de preot cu ocazia efectuarii sacrificiului. In virtutea acestei situatii brahman insemna, in acelasi timp, preot si principiu absolut de ordin divin. Functia brahmanului se identifica cu sacrul (un fel de zeu printre oameni), astazi maestru (nu guru). Brahmabilor li se pretindea sa cunoasca temeinic continutul cartilor sacre, sa aiba o conduita morala impecabila, fiind intretinuti de stat in calitatea lor de sacerdoti in serviciul intereselor comunitare. Functia sacerdotala le asigura privilegii sociale (scutiri de taxe si Impozite), nu puteau fi pedepsiti prin tortura sau condamnare capitala. Singurele pedepse erau tunsul parului si excluderea din casta Initierea brahmanica se facea la 16 ani prin tunsul ritual. Majoritatea aveau o viata simpla si pioasa realizand actiuni de binefacere, de educatie in scoli si manastiri ceea ce ii faceau sa se bucure de respect. In colectivitatile buddhiste, brahmanii erau lipsiti de privilegii si erau nevoiti sa practice profesiuni laice obisnuite. 2. Casta Ksatriya (razboinicilor), nobili care detineau functii de conducere in institutiile statului. In aceasta casta se incadra si regele care impreuna cu nobilii din anturajul sau trebuia sa studieze Veda pentru a cunoaste metodele de comanda in luptele de aparare a poporului. Alaturi de brahmani, carta razboinicilor se bucura de multe privilegii sociale. 3.Casta Vaisya (oameni liberi), proprietari, negustori si cei ce aveau profesiuni si ocupatii cu caracter lucrativ, puteau sa se imbogateasca sau sa ocupe unele functii publice. 4. Casta Sudra (servitorilor) din care, la inceput, au facut parte dravidienii autohtoni cuceriti de arieni, apoi in aceasta carta intrau cei saraci sub aspect economic, meseriasii si multimea agricultorilor (iobagi pe pamanturile nobililor). De regula, nu aveau acces la temple, purtau vesminte uzate si mancau resturile de la masa stapanilor. Permanent constransi sa efectueze cele mai umile munci, daca un sudra indraznea sa recite un imn din Rig Veda i se taia limba sau daca il asculta i se turna plumb topit in urechi. In afara celor 4 caste se aflau cei pe care nu trebuie sa-i atingi paria, carora le reveneau ocupatii dispretuite de indieni (macelari, calai, maturatori, gropari). Ei erau obligati sa locuiasca in cartiere sau sate separate pentru a nu spurca pe c ei din celelalte caste. Ultima categorie sociala o formau, in India, sclavii, care aveau o situatie mai buna comparativ cu alte societati ale lumii antice. De pilda, un prizonier de razboi avea starea de sclav numai pentru un singur an. Sclavii indieni erau pe domeniile regale sau in casele celor bogati. Institutia regalitatii indiene nu-si aroga dreptul divin si de aceea nu avea caracter teocratic si absolut ca in alte spatii de civilizatie ale antichitatii. Modestia regelui indian era determinata de traditia respectarii autoritatii morale a brahmanilor si de dreptul poporului de a fi aparat de dusmani, toti supusii lui erau protejati cu generozitate si toleranta, sa garanteze traditia si obiceiurile. Regele Kantilia a lasat la sfarsitul secolului al IV-lea i.Hr., cel mai interesant tratat politic despre arta guvernarii din India antica (Arthasastra) cu referire la metodele specifice politice pe plan intern si extern, precum si a rolului functionarilor publici. Organizarea administrativa se aplica cu destula eficienta pe un teritoriu vast, avand la baza structura organizatorica a satului de unde proveneau darile si produsele agricole necesare statului. In fruntea satului era un responsabil ajutat de un grup de batrani care rezolvau problemele sociale pe baza cutumelor mostenite, astfel impozitele si darile erau stabilite proportional cu situatia reala a oamenilor. Veniturile obtinute se cheltuiau pentru nevoile curtii regale a armatei, lucrari publice, asistenta sociala (pensii) si ajutoare caritabile pentru unele familii. In lucrarea Arthasastra gasim informatii cu privire la grila de salarizare in functie de ierarhia sociala (ex. seful corpului sacerdotal avea 48.000 pana; prim ministru, seful armatei 24.000 pana; un mestesugar 120 pana; 50 pana pretul unui sclav). * Viata economica in spatiul civilizatiei indiene cuprindea sfera agriculturii, mestesugarilor si comertul, domenii de activitate care prezinta unele particularitati comparativ cu alte zone ale antichitatii orientale. Astfel, pamantul apartinea comunitatilor satesti si nu putea fi instrainat iar exploatarea se realiza sub forma gospodariilor individuale ale taranilor cu plata si8 prin arendare. Produsul de baza al cultivarii pamantului era orezul si intr-o pondere mai mica orzul, graul, meiul si trestia de zahar, iar dintre plantele tehnice, indienii cultivau canepa si bumbacul, utilizau ingrasamantul natural si rotatia culturilor. Taranii cresteau in jurul casei vaci, boi, porci, mai putin cai. Vaca din cele mai vechi timpuri devenise un animal sacru si obiect de cult, omorarea unei vaci era o crima grava care atragea pedepse aspre si despagubiri mari.

Marile proprietati agricole apar in India incepand cu secolul al IV-lea i.Hr. cand regele, templele si unii functionari detin mari suprafete de teren. Din aceasta perioada au fost realizate lucrari hidrotehnice (canale de irigatii, diguri de protectie, rezervoare de apa) prin prestatiile obligatorii ale taranilor indieni. In India antica mestesugurile au o traditie veche atat casnica cat si specializata in ateliere de prelucrare a lemnului, metalelor, pietrelor, pieilor si fildesului. Artizanatul indian era renumit pentru covoarele, tesaturile si broderiile din bumbac. De asemenea, metalurgia a atins un nivel tehnic deosebit pentru topirea si calirea fierului (otelul indian). Exploatarile miniere de fier, cupru, zinc si metale pretioase existau in India inca din mileniul IV i.Hr. Maiestria artistica a mestesugarilor indieni a fost recunoscuta si apreciata pentru tesaturile fine de bumbac sau matase impletite cu fire de aur, sculpturile din fildes, mobilier, bijuterii de aur si argint, diverse obiecte (umbrele, evantaie), etc. Meseriile se transmiteau in familie din tata in fiu iar unii mestesugari erau organizati in bresle si asociatii de tip cooperatist, inclusiv negustori, zarafi, camatari si experti in studiul Vedelor. Breslele aveau un sef, un steag si un sigiliu, conducatorul breslei stabilea conditiile de munca, salariile, judecarea unor litigii, iar in caz de razboi se inrolau in armata generala. Produsele realizate de breslele mestesugaresti ca si surplusul lor unor produse agricole erau comercializate inca din epoca vedica, asa cum se mentioneaza in textele brahmanice. In ciuda unei retele de drumuri impracticabile, la granita tarii existau targuri amenajate pentru schimbul de marfuri, iar, mai tarziu, dupa modelul persan, vor fi construite cateva drumuri care porneau din capitala imperiului (Pataliputra) spre toate zonele de interes comercial. Indienii si-au intensificat legaturile comerciale pe mare, in special cu Mesopotamia, Arabia si Egipt, incepand cu sfarsitul mileniului al II-lea i.Hr., iar din secolul al IV-lea i.Hr., regii dinastiei Maurya aveau o flota comerciala care strabatea oceanul pana in Extremul Orient, avand legaturi cu China si intreaga zona a Indochinei. Ulterior, negustorii greci si apoi Roma imperiala realizeaza servicii comerciale regulate cu targurile indiene de unde aduceau diverse mirodenii, matasuri, fildes, aur pietre pretioase si animale exotice pentru circuri. * Imaginea asupra civilizatiei indiene se completeaza, daca luam in considerare si aspectele ei originale cu privire la viata cotidiana (locuinte, vestimentatie si alimentatie) al carui standard de confort trebuie privit prin prisma diferentierii sociale a castelor. Evident confortul avea o scala larga, mergand de la luxul si opulenta celor bogati pana la colibele saracacioase ale majoritatii populatiei, supusa unei existente mizere. Clima tropicala si subtropicala specifica Indiei, cu exceptia zonelor din nord nu ridica probleme deosebite in ceea ce priveste conditiile de locuit si imbracamintea necesare contra temperaturilor scazute. Astfel, imbracamintea barbatilor si femeilor infatisa, de regula, pozitia economica si sociala a respectivelor persoane. La ocazii festive, vesmintele din matase fina, transparenta (sari) infasura bustul si un umar si soldurile femeilor, scotand in evidenta frumusetea formelor pana la glezne. Eleganta feminina se completa cu pieptanatura specifica indienilor la care se adauga bogatele bijuterii sau coliere de perle. Bijuteriile erau purtate de ambele sexe, iar unele inele si semnul rotund colorat (rosu, negru sau albastru) de pe fruntea femeilor indica casta si religia lor. * Dimensiunea valorica a culturii si civilizatiei in India antica isi afla sorgintea originalitatii, comparativ cu celelalte culturi orientale, in conceperea intr-un sincretism integral a valorilor specifice religiei, filosofiei, moralei si dreptului. Inzii din cele mai indepartate epoci istorice s-au dedicat meditatiei filosofice si trairilor religioase ca o conditie necesara integrarii omului in armonia universala a cosmosului, singura cale de perfectionare, pace si mantuire, spre NIRVANA (stingere si nimicire spre absolut). Vechile populatii autohtone ale Indiei aveau diverse forme religioase bazate pe credinte animiste si totemiste insotite de multe practici magice. De pilda, intr-una din Vede referitoare la vraji se mentioneaza ca vechii dravidieni venerau multime de lucruri din preajma lor: arbori, stanci, rauri, munti, diverse animale din jungla socotite protectoare sau dusmani pentru viata lor. Invazia arienilor (~ 2500 i.H.) aduce in spatiul cultural al Indiei cultul focului domestic si cultul stramosilor, marcand o directie noua in dezvoltarea culturii indiene antice, legata divinitatile personificate in diverse forte ale naturii (ex. furtuna Indra; focul Agni; soarele sub forma zeilor Visnu, Surya, Mithra; vantul Vayn, etc.). In religia vedica, Sonea (bautura divinizata ce provoca o stare de euforie preotilor brahmani in timpul oficierii sacrificiilor rituale), cele 33 divinitati principale, zeul furtunii si zeul focului simbolizau, asa cum sublinia Mircea Eliade[4], haosul primejdios si imprevizibil in timp ce Mithra simboliza personificarea moralitatii zeului binevoitor si drept caruia in Rig Veda i s-a dedicat un imn. Mostenirea culturala si artistica a Indiei acelei epoci istorice se regaseste in continutul Vedelor, creatii pe care Rabindranah Tagore le-a considerat manifestari artistice ale dragostei de viata a indienilor, care prin continutul lor umanist apartin patrimoniului universal. Vedele sunt imnuri, cantece ritualice, formule magice transmise pe cale orala si conservate pana la 1200 i.Hr., avand o valoare literara, filosofica si religioasa incontestabila. Pana in zilele noastre ni s-au transmis 4 Vede: 1. Rig-Veda cuprinde imnuri, laude in cinstea zeilor si viziunea metafizica cu privire la diverse traditii cosmogonice despre creatia primului om ca fiu al cuplului primordial (Cer si Pamant) Manu (Manava omul fiul lui Manu), regele arienilor care a intemeiat obiceiurile cutumele si practicile de cult cu prilejul ofrandelor si sacrificiilor inchinate divinitatilor; 2. Sama-Veda cuprindea melodii si cantece ritualice; 3. Yajur-Veda cuprinde texte cu formule si reguli pentru sacrificii. 4. Atharva-Veda cuprinde, de asemenea, formule magice sau diverse descantece pentru inlaturarea spiritelor rele. Aceste practici de cult erau impregnate in religia vedica cu o pronuntata dimensiune magica, care s-a perpetuat in cultura indiana sub forma cultului domestic. In epoca vedica, riturile publice (rugaciuni, formule magice, ofrande si sacrificii) se desfasurau fie in locuinta celui ce le efectua sau pe pajisti existente in zona comunitatii respective, deoarece nu existau temple construite. Ulterior brahmanilor li s-a recunoscut dreptul unic de oficiere a cultului public, fiind detinatorii secretul formulelor magice in calitatea lor de cunoscatori ai stiintei unice a vedelor. Brahmanele (comentarii ale textelor vedelor) sunt rezultatul speculatiilor teologice ale brahmanilor despre sensul si semnificatia revelate ale sacrificiilor. In aceste conditii, religia devine dimensiunea omnipr ezenta in toate sferele culturii indiene, deschizand in continuarea religiei vedice o etapa noua intr-o forma mai evoluata, dar in acelasi timp cu practici mai riguroase de cult, caracteristice brahmanismului. Cele 4 Vede cuprind, la randul lor, patru feluri (genuri) literare diferite: 1. Samhitele colectii cu imnuri de rugaciuni; 2. Brahmanele texte de proza, reguli teologice cu semnificatii pentru diverse ceremonii si ritualuri; 3. Aranyacele - texte despre natura, mai ales silvice; 4. Upanisadele invataturi secrete care contin meditatii despre om natura si divinitatea suprema. Aici se afla originile filosofiei indiene, prin care Brahma (= calea zeilor) era conceput ca un principiu absolut si atotcreator. Conform acestei conceptii filosofice din Upanisade, omul se identifica cu absolutul iar sufletele oamenilor au aceeasi esenta, care la nivelul Universului reflecta unitatea cosmosului cu psihicul individual. Upanisadele aflate la originea gandirii filosofice indiene scoate in evidenta, totodata, cele doua orientari principale: spiritualista si realista. Evident orientarea spiritualista era determinata de spiritul Brahman, dupa care intreaga lume este de esenta ideala (divina), inclusiv eul sau spiritul uman (= Atman). Spiritul Brahman reprezenta, in viziunea lor, capacitatea lui de a se materializa sau concretiza, determinand aparitia lucrurilor din Univers. Atman, de aceiasi esenta cu spiritul Brahman, produce la randul sau eul uman, ratiunea sa, dar omul nu se multumeste cu aceasta stare si doreste contopirea sa cu Brahman, care insa nu

este accesibil cunoasterii rationale umane. Pentru a ajunge la Brahman omul trebuie sa depaseasca faza cunoasterii rationale prin intermediul practicilor extrarationale. Cealalta orientare filosofica (realista) considera, dimpotriva, ca realitatea are un rol determinant prin esenta elementelor materiale din natura. De pilda, Uddalaka Aruni, care l-a precedat in timp pe Thales vorbea de 3 elemente fundamentale: focul, apa si pamantul (Nalter Ruben).[5] De asemenea, in Upanisade gasim unele dispute filosofice care au stat la baza sistematizarii diverselor scoli filosofice indiene: empiriste (Vedanta); logica (Nyaya); atomiste (Vaisesica); filosofico-religioase (Mimansa); ateiste (Samkhya). De altfel, Yoga a fost o continuare a Samkhya, insa avand un caracter teist, care implica o serie de practici specifice actului de purificare. Exista, de asemenea, o scoala ce exprima conceptia oamenilor din popor care ia in considerare realitatea materiala a lumii, cunoscuta sub denumirea de Carvaca sau Lokayata. Religia cuprinsa in cele 4 Vede are un caracter naturist, deoarece divinitatile sunt ale cerului, pamantului, vazduhului, aerului, etc. Printre divinitatile cerului mentionam pe Varuna sau Uranus (zeu suprem), iar preitenul lui este Mithra, zeitate intalnita si ea sub diverse4 denumiri: Suria, Avatir, Cusan siVisnu. Brahmanismul arienilor in contactul cu unele culte religioase locale ale dravidienilor asimileaza elemente specifice acestora creand o noua religie in spatiul culturii indiene hinduismul. Elementul nou al hinduismului, pe langa calea cunoasterii si calea actiunii deschisa omului pentru salvare, este calea iubirii accesibila tuturor oamenilor, indiferent de ierarhia sociala. Hinduismul imprima prin caracterul sau popular o relatie noua omului cu divinitatea (Bhagavad Gita). Hinduismul a asimilat unele zeitati (Voruna, Indra, Surya, s.a.) cu unele transformari semnificative. Principala zeitate pozitiva si creatoare a hinduismului este Visnu, considerat zeitate suprema intr-un sistem monoteist, iar alta zeitati erau simple reincarnari ale lui. In timp ce Visnu reprezenta reincarnarea binelui, reincarnarea raului, in hinduism, era zeul Siva. Hinduismul s-a afirmat in sec. IV si V d.Hr., atingand apogeul devoltarii in perioada de declin a budhismului (sec. IX d.Hr.) cand locuri speciale (temple, altare, centre de pelerinaj, bai rituale, serbari, dansuri sacre, etc.) unde practicile religioase devin cele mai importante in viata culturala a inzilor. * Autoritatea si dogmatismul perceptelor brahmanilor intampina, incepand cu secolul al VI i.Hr. reactia jainismului si, in special, a budhismului, doua religii pregatite metodic de practicile ioghienilor (ascetismul si tehnicile de eliberare a sufletului de incorsetarea fizicului) si de reflectiile sceptice ale inteleptilor (sofistilor) indieni. Ambele religii nu recunosteau pri vilegiile de casta ale brahmanilor, mai ales lipsa unor norme etice in doctrina brahmanismului si de aici refuzul zeilor vedici, a validitatii cultului si riturilor inchinate acestora. Atat jainismul, adoptat de unii ca religie oficiala, cat si budhismul care punea in centrul doctrinei sale comportarea morala a omului, au ramas religii ale salvarii in spatiul culturii indiene. Majoritatea scolilor filosofice indiene (Samkhya, Yoga si Budhismul), dincolo de incarcatura lor religioasa, au drept scop de a gasi si indica mijloacele prin care se poate elimina suferinta si castiga fericirea vesnica, ideal ce trebuia atins atat in timpul vietii cat si dupa moarte. De altfel, unele texte vedice evidentiaza ca sufletul trebuie sa reprezinte adevarata finalitate a cunoasterii. Principalul obiectiv al cunoasterii viza despartirea sufletului de natura, eliberat de incorsetarile metampsihozei (corporalitatii) pentru a nu se mai reintoarce niciodata in alt corp, considerat lacas al durerii si suferintei. Filosoful M. Eliade observa, cu justete, ca simplul fapt de a exista in timp implica durere, insa omul este singura fiinta capabila sa-si depaseasca propria conditie. De aceea, scopul unor scoli filosofice indiene de a stabili cai si mijloace adecvate si eficiente pentru a oferi omului posibilitatea inlaturarii durerii si suferintei, capata o dimensiune umanista in viziunea inteleptilor acestor scoli, Samkhya, Yoga si Budhiste. Adeptii doctrinei Samkhya fac apel la cunoasterea temeinica a elementelor structurale si a mecanismelor naturii ale dinamicii vietii, inclusiv in sfera psihomentala (= purusa). Deci, in conceptia acestei doctrine existenta lumii este reala (prakrti), deosebindu-se radical de iluzia asupra existentei, propovaduita de vechea filosofie Vedanta. Filosofii indieni observasera ca, desi suferinta are un caracter universal pentru om, insa, ea nu este definitiva cu o singura conditie, ca omul sa stie sa se elibereze de ea.[6] Astfel, prin cunoastere, in prima faza, trebuie demonstrat ca sufletul (purusa) nu poseda atribute precum inteligenta, dorinta, durerea. Aceasta permite considerarea sufletului ca fiind exterioara sufletului si lipsita de valoare, deoarece valorile si Sensurile exis tentei sunt creatiile inteligentei. Eliberarea de suferinta implica momentul in care constientizam faptul ca aceasta este o realitate exterioara spiritului, deci fara nici o legatura explicata prin conceptia dualista a adeptilor Samkhya. In aceste conditii, omul printr-o cunoastere de tip deosebit, revelatie denumita de ganditorii acestei scoli, poate inlatura suferinta si astfel spiritul omului (purusa) va reusi sa populeze intreaga lume cu purusa, inzestrati cu atributul de a fi liberi, eterni si imuabili, evident o idee care va sta si la baza altor orientari filosofice, religioase si yoga caracteristice culturii si civilizatiei indiene. Eliberarea spiritului de suferinta si-a gasit o baza teoretica si in conceptia lui Patanjali fondatorul scolii yoga, care in cartea Yoga-Siitra, considera ca singura cunoasterea filosofica nu poate ajuta omul pentru a inlatura suferinta. In acest sens, Yoga reprezenta suprimarea starilor de constiinta, prin utilizarea unor tehnici si metode specifice de meditatie, cum sublinia M ircea Eliade. Yoga incepe acolo unde inceteaza Samkhya, corespunzator cu intreruperea produsa in circuitul dintre subconstient constient, prin mijlocirea tehnicilor promovate de Scoala yogiana. Eliberarea de suferinta implica numeroase practici psihofiziologice si exercitii spirituale Anga (membru). Practicile de tip clasic, dupa Yoga Siitra, se refera la: infranari (yorua), disciplina (nijama), posturile corpului (asana), controlul respiratiei (pranayama), emanicparea activitatii senzoriale la contactul cu obiecte exterioare (pratyahara), concentrarea (dharana), meditatia yogiana (dhyana) si eustaza (samadhi). De pilda, in cadrul infranarilor, yoga clasica prevede 5 tipuri de retineri: sa nu ucizi, sa nu minti, abstinenta sexuala, sa nu furi si sa nu fii avar. De asemenea, M. Eliade referindu-se la exercitiu (pratyahara), reprezentat de facultatea de emancipare senzoriala se poate verifica prin temeinicia concentrarii sale. In timp ce prin concentrare si meditatie2 apare acea stare de iluminare spontana prin care practicantii iogieni reusesc izolarea absoluta, adica eliberarea spiritului (purasa) de incorsetarea existentei materiale (prakrti). Yoga, prin ansamblul meditatiilor si tehnicilor specifice eliberarii spiritului, se regaseste in majoritatea scolilor filosofice si religioase indiene, inclusiv in religia budhista. Budhismul integreaza intr-un tot unitar elemente valorice de ordin filosofic, religios si moral, constituind un fapt istoric care prin dimensiunea sa umanista depaseste cadrele culturii indiene. Budha s-a nascut la poalele muntelui Nepal, fiul printului Capilavastru, din familia nobila Sakia. Budha (= iluminatorul, stiutorul), atribut pe care discipoli l -au dat fondatorului religiei budhiste Siddharta Gautana sec. VI i.Hr. sau Tatagata (=fericitul, sublimul). Legendele indiene i-au dat numele de Sakia-Muni (Solitarul, sihastrul) cand, Budha, la 29 ani paraseste familia si traieste 7 ani in izolare asceta. Se spune ca, dupa lungi meditatii, Budha ajunge la cele 4 adevaruri asupra suferintei, adevaruri privind: 1) natura suferintei (nastere, boala, suparare, batranete); 2) cauzele suferintei (dorinte, pasiuni, placeri de bogatie si placeri); 3) necesitatea suprimarii suferintei (prin renuntarea la cauzele ei si la alte ambitii); 4) caile de urmat pentru inlaturarea suferintei (cele 8 cai = dreptate, credinta, hotarare, cugetare, cuvant, e fortul faptei, al comportarii si al meditatiei). Initial, budhismul nu s-a preocupat de stabilirea unor principii teologice si metafizice fiind o religie fara ritualuri de cult organizat avand, mai degraba o dimensiune morala decat religioasa, considerand ca raul provine din egoismul si dorintele omului. De altfel, abia dupa cca. 300 de ani regele Asoka acorda budhismului un statut oficial, pe baza caruia adeptii lui au putut sa edifice numeroase temple si monumente inchinate vietii si activitatii lui Budha. Cartea reprezentativa pentru religia budhista este considerata Tripitaka formata din 3 parti: 1) Vinaia Pitaka (culegere de reguli canonice); 2) Sutta Pitaka (aforisme si convorbiri apartinand lui Budha); 3) Abidharma Pitaka (cugetari filosofice). Budhismul privit din perspectiva sistemului sau filosofic reprezinta o gandire intr-o perpetua curgere de forme, aflate in trecerea dialectica a reincarnarilor succesive de la existenta la nonexistenta si invers. Impotriva inconstientei si nesigurantei pentru evitarea unei reincarnari viitoare, budhistii propun ca ideal in limitele

individualitatii umane, starea de repaus absolut (= cunoastere suprema, iluminare, stingere in nefiinta) starea denumita NIRVANA. De fapt, nirvana este conceptul primordial al filosofiei, moralei si religiei budhiste. Conceptul Nirvana a produs, in filosofia moderna din sec. Al XIX-lea, dispute aprinse si contradictorii cu privire la sensul si semnificatia acestui concept asupra incetarii totale a existentei (= neantului). Un rol important in propagarea conceptiei indiene despre lume in Europa l-a jucat filosoful german A. Schopenhauer, prin intermediul caruia a patruns Nirvana in literatura si arta romaneasca inclusiv in creatia poetului M. Eminescu. Intelegerea acestui concept central al budhismului, NIRVANA, presupune cunoasterea legii sansarei, prin care se asigura guvernarea reincarnarilor (metempsihoza) ce conduce orice fiinta in ciclicitatea unor renasteri succesive, insotite de suferinte nesfarsite, deoarece moartea la budhisti nu elibereaza omul de suferinta, dat fiind ca dupa moarte pentru ei urmeaza o noua nastere. Semnificatia reincarnarii este insa in functie de faptele omului, oamenii dupa moartea pamanteana trece in alta existenta din nou sub infatisari diverse de animale de plante, spirite sau zeitati. Evident, cea mai inalta reincarnare o constituie trecerea in existenta de om, deoarece aici este posibila cunoasterea adevarului, necesar pentru atingerea starii de sfant iluminat (arhat). Budhistii considera ca insusi Budha a trecut prin acest proces succesiv de reincarnari, insa el n-a murit ci a trecut direct in Nirvana, cand se intrerupe succesiunea de reincarnari, oprindu-se in starea de repaus absolut, cand suferinta specifica tuturor vietuitoarelor dispare definitiv. Interesant ca travaliu chinuitor al reincarnarilor poate fi intrerupt, in viziunea budhista, deoarece Budha i-a invatat pe oameni cum sa-si aline suferinta, inclusiv pe zei, care, si ei, sunt supusi sansarei (reincarnarii). In final, constatam ca Budha nu-i poate duce pe oameni in nirvana, ci el le arata drumul intelepciunii pentru a ajunge la inlaturarea suferintei. Postulatele Budhismului desconsidera categoric diferentierile de casta, propovaduind ca toate castele se regasesc in aceasta religie precum toate fluviile in mare. Asta explica de ce budhismul nu are un cult distinct, deoarece comunitatile lor religioase se intalnesc periodic in anumite locuri sfinte unde merg in pelerinaj, unde se citesc textele din carti budhiste. Spre deosebire de brahmanism, budhismul a fost ostil randuielilor castiale specifice societatii indiene, generatoare multor suferinte umane, el ofera oamenilor valori si practici prin care fiecare om isi poate depasi prin eforturi proprii conditia mizera a suferintelor. Desi, budhismul este superior brahmanismului insa, o perspectiva utopica si irealizabila pentru conditia reala omului. Prin calitatea valorilor filosofico-religioase si morale, budhismul a imprimat o dimensiune democratica doctrinei sale comparativ cu brahmanismul, ceea ce explica influenta sa uriasa pana in sec. al VI-lea d.H. cand pierde terenul in competitia cu brahmanismul. Incepand din secolul al VII-lea d.H., al distrugerilor provocate de musulmani asupra templelor si manastirilor, budhismul se restrange treptattreptat in India, cedand in fata altor religii, mai ales a brahmanismului. * Sfera culturii indiene dominata de diverse doctrine religioase si sisteme filosofice spiritualiste si idealiste, face ca intreaga creatie stiintifica, cu exceptia medicinii, sa fie conditionata si subordonata de la inceput de conceptiile teologice si antologice caracteristice acestui spatiu cultural. Orizontul cunostintelor stiintifice in India din cele mai vechi timpuri (mileniul II i.H.) trebuie analizat si din perspectiva unor contacte cu traditiile din Extremul Orient, in special chineze, dar si cu cele din spatiul Mesopotamiei si mai ales influenta culturii elenistice la inceputul erei noastre. Indienii aveau cunostinte de astronomie, despre miscarea plantelor, eclipse, echinoctiu, masurarea timpului etc., intind miscarea de rotatie a Pamantului. De asemenea, indienii aveau cunostinte vaste in domeniul sistemului de numeratie folosind baza zecimala (9 cifre si zero), atingand valoarea de 10, comparativ cu grecii care operau cu maximum cifra 10000 extragerea radacinii patrate si cubice, rezolvau ecuatii algebrice si utilizau conceptul de marime negativa si ecuatii nedeterminate, pe care europenii leau cunoscut peste cca. un mileniu. Domeniile aplicative ale cunoasterii (fizica si chimie), desi erau mai putin cultivate, anumite tehnologii din aceste domenii au fost dezvoltate: mestesugarii, vopsitorii, tabacari, de cei ce fabricau sapunul, cimentul, sticla, la care trebuie sa adaugam metalurgia prelucrarii metalelor, afirmata in India din sec. III i.H. Rezultate deosebite in antichitatea indiana se inregistreaza in domeniul gandirii si practicii medicale, care din epoca vedica cuprinde un nomenclator bogat despre diverse maladii vizibile si invizibile ale corpului omenesc. Evident, terapeutica era bazata pe utilizarea unor practici magice, iar cauzalitatea bolilor era legata de blestemul zeilor. De exemplu, minciuna ar antrena in alta viata, boli ale gurii. Ultimele secole consemneaza o activitate medicala prodigioasa in India condusa de Atreya, urmata in sec. II d.Hr. de aparitia a doua tratate medicale, Caraka si Susruta, unde maladiile sunt clasificate in exogene (lovituri, caderi, muscaturi, arsuri, etc.) si endogene (cauzate de perturbari in echilibrul corporal (grasimea, sangele, vasele, maduva, etc.). Se constata importanta pe care medicii indieni o acordau perturbarilor legate de metabolismul organismului. Ex. Asupra bilei actioneaza alimentele grase, caldura, bauturile si starile psihice de frica si manie. De altfel, indienii sunt printre primii care se ocupa de bolile mintale ale omului, inclusiv cele legate de comportamentul temperamental. Medicii indieni explica, si uneori reusesc sa trateze boli generate de febra, tulburari renale, psihice, de piele, erizipel, ulcere, s.a, sa efectueze operatii chirurgicale (cataracta, litiaza biliara, perforatii, etc.) In timp ce in Europa medievala aceste boli erau considerate, de multe ori, demonice. Farmacopeea indiana era extrem de diversificata, mai ales pe baza utilizarii terapeutice a plantelor medicinale si a unor substante minerale. * Un loc distinct in sfera culturii indiene ocupa arta, care prin gratia numeroaselor ei monumente, multe distruse de intemperiile climatice, dar si de inconstienta diversilor invadatori, prezinta la o privire superficiala imaginea unei discontinuitati in procesul creatiei artistice. Ultimele descoperiri arheologice evidentiaza ca arta indiana exista inca din preistoria ei ca si in alte zone de civilizatie ale antichitatii. Civilizatia proto-indiana (Indus) prezinta pe plan artistic multe similitudini cu cea mesopotamiana, asa cum se deduce aceasta din unele descoperiri arheologice. Din punct de vedere stilistic arta indiana difera radical de cea a Mesopotamiei, incepand cu dinastia regilor Maurya (sec. IV i.Hr.), perioada in care apar, cu date precise monumente reprezentative in arhitectura si arta plastica din India. Arta indiana este legata mai ales. De productia ei artizanala (obiecte din metal, bijuterii, lemn, fildes, tesaturi fine, etc.) apreciate pentru rafinamentul si finetea lor gratioasa, in timp ce forma si decoratiile din arta ceramicii erau rudimentare ca nivel interziceau utilizarea de doua ori la masa a aceleiasi recipient din ceramica. Cultura vedica indiana nu prevedea o arhitectura legata de existenta unui templu inchinat divinitatilor deoarece procesiunile religioase de desfasurau in aer liber. Arhitectura de piatra in India isi face prezenta incepand cu secolul al III i.Hr., mai ales sub influenta arhitecturii persane, indiene vor constitui palate imperiale luxoase de proportii mari, pana atunci nici budhistii nu-si construiau temple. Cele mai caracteristice pentru arhitectura indiana la sfarsitul mileniului I i.Hr. sunt stupa si templul sapat in stanca e granit a muntelui. Initial, stupa era un templu (movila) funerara, transformata ulterior de budhisti intr-o constructie de caramida de fapt o capela unde erau pastrate relicvele sfintilor. Stupa avea diverse forme geometrice (prisma, piramida, cu patru sau mai multe laturi) deasupra ridicandu-se o calota semisferica (sub forma lotosului). In varful calotei era o platforma probabil altar) dominat de o umbrela de piatra, intregul edificiu era inconjurat de stalpi din piatra, legati in partea superioara cu traverse si cu porti monumentale deschise in directia punctelor cardinale. De pilda, cea mai grandioasa stupa este cea de la Sanci, care are h=13 m si un diametru de 32 m. Arhitectura indiana este, de asemenea, reprezentata de cele cca. 1200 temple sapate in grotele naturale ale stancilor, avand la intrare arcul portalului sub forma de potcoava sau floare de lotus, iar interiorul templului sunt separate capelele laterale sub forma de cruce (sau chiliilor manastirilor) prin doua randuri de coloane (pilastrii) care asigura functionalitarea Ex. templul-grota de Karla (41/15 m interiorul) numara 30 de coloane si o cupola centrala inalta de 20 m). Arhitectura in stanca de la Elloora cuprinde 34 de temple si manastiri pe o lungime de 2 Km, unele cu mai multe etaje si coloane sculptate, (ex. templul Kaikasa reprezinta mai

mult o sculptura de proportii uriase decat o constructie arhitecturala). De abia incepand cu secolul al V-lea d.Hr., templele se construiesc in aer liber din material rezistent, de regula, sub forma patrata dominata de un turn piramidal cu mai multe etaje, unele de peste 3o m inaltime. Ex. templele din Tanyore si Lingaraya (sec. X-XI d.Hr.). Ulterior, se vor construi orase intregi din temple (Giruar, Junagadh, Satrucujaya sec.XVI-XVII d.Hr.), majoritatea construite in zona sudica a Indiei, lipsita de furia musonilor. Dupa invazia musulmanilor (sec. XII) arhitectura indiana s-a imbogatit in toate planurile, realizand palate grandioase, monumente funerare si moschei la care apare arcul ascutit sub forma de trefla sau bulb, inclusiv placarea cu faianta si mozaicuri multicolore. Reprezentative pentru aceste constructii arhitecturale, realizate sub influenta musulmana putem mentiona palatul imperial Man Mundir din Gwalior (sec. XV) si celebrul mausoleu de la Taj-Mahal (sec.XVII). De asemenea, in ceea ce priveste templele buddhiste, construite in afara spatiului geografic al Indiei, mentionam templul de la Borobudur (ins. Java) din sec. VIII, considerat pe drept cuvant cel mai frumos monument al Asiei, prin care M. Eliade intelegea reprezentarea simbolica a Universului. Si templul din Angkor (Cambogia), ambele cu nimic mai prejos decat catedralele gotice din Europa. Caracteristic pentru arta Indiei este dimensiunea ei sculpturala care inlocuieste practic pictura, inclusiv arhitectura devine in ultima instanta viziunea artistica a unui sculptor. De pilda, templul de la Borobudur cu latura de 120 m cu turnul format de 7 etaje este ornat cu 436 statui ale lui Buddha, reprezentand scene din viata lui sculptate in basorelief pe zidurile etajelor pe o lungime de cca. 5 Km. Stilul sculpturii indiene reda, dincolo de vechile legende si traditiile religioase, o conceptie estetica asupra profilului corpului uman de o simplitate pura, realizand un echilibru armonios de perfectiune in gesturile si miscarile personajelor, care in perioada Gupta exprima forma mintala a doctrinei buddhiste. Ca accesoriu al arhitecturii sculptura indiana este in principal reprezentata de basoreliefuri care in viziunea artistului capata forme stilizate echilibrate legate de stilul narativ, care incepand cu secolul al VI d.Hr. vor fi inlocuite de monumentalitatea ostentativ grandioasa imprimata de autoritatea religioasa a brahmanismului. Materialele folosite de sculptorii indieni erau alese dupa anumite ritualuri in functie de divinitatea sau casta caruia apartinea donatorul (lemn, argila, piatra, fildes sau metal). Tehnica sculpturala avea criterii rituale precise de reprezentare a divinitatii. De pilda, Brahma creatorul in mod obligatoriu trebuie sa aiba 4 fete, simbolizand punctele cardinale si cele 4 vede sau Buddha avea drept simbol de reprezentare roata cu 8 spite, evocand cele 8 petale ale lotusului si regenerarea, ca lege a destinului omenesc. Caracterul popular al religiei buddhiste a facut accesibila iconografia sa si reprezentarea figurativa, alaturi de Maestrul (Buddha) a barbatului in general, dar si a femeii, exceptand pe cei batrani si cu malformatii corporale. In ceea ce priveste pictura, ca si in alte spatii culturale ale antichitatii, s-a dovedit a fi perisabila in scurgerea timpului, cu exceptia unor fresce din 6 temple (sec.V-VI d.H.), desi si acestea sunt foarte deteriorate. Distrugerile templelor dupa invazia hunilor si apoi sub ocupatia musulmana, a determinat pictorii indieni sa opteze pentru genul miniatural, reprezentat, mai ales, de scoala de pictura din Rajputana. Miniatura permitea realizarea prin linii fine si precise a diverselor episoade mitologice, religioase, etc. in special, cele din Mahabharata si Ramayana. Arta indiana are cateva caracteristici estetice care ne permit sa intelegem si sa cunoastem aceasta arta: 1) Arta fiind daruita de divinitate oamenilor nu este un scop in sine, ci ea devine un mijloc de recunoastere a adevarului sacru; 2) Estetica artei indiene urmareste realizarea a doua principii esentiale: a) re-crearea Universului (prin arte plastice) si stabilirea contactului intre individ si Univers (prin muzica, dans si poezie); 3) Arta indiana nu urmareste sa realizeze emotia estetica, ci sa conduca la un sentiment de impacare si desavarsire spirituala pe plan interior, fiind de fapt un model de ascensiune spirituala, cum just aprecia M. Eliade. De altfel, ca si filosofia indiana, care nu miza cunoasterea ci importanta naturii (spre deosebire de Grecia antica), arta indiana nu cauta sa realizeze asemanarea cu lumea fizica (realitatea); 4) arta indiana (ca si cea chineza) este simbolica, ea sugereaza prin obiectul material reprodus, adevarul invizibil (spiritual); 5) arta indiana este o arta sacra, insa nu in sensul idolatru (de fetisizare), imaginea unei zeitati in chip de idol; 6) arta indiana a fost in serviciul teologiei, fiind un auxiliar al religiei si respectand traditia si canoanele religiilor. Cu toate acestea, observa cu justete M. Alpatov, arta indiana are deschideri spre profan, referindu-se la gratioasele si spiritualizatele in nuduri din piatra realizate in secolele VI-VII, in India si Cambogia. Opera artistului indian, fara sa copieze natura formelor si volumelor o dinamica uluitoare si o miscare armonioasa, specifica elanului vital care comunica organic cu natura inconjuratoare (M. Eliade). 7. arta indiana nu exprima personalitatea artistului deoarece acesta este integrat deplin traditiei si canoanelor tehnice ale profesiunii lui pe care este obligat sa le respecte, practicand o arta figurativa lipsita, prin simbolismul ei, de realism. De pilda, personajele divine apar ca nefiresti, brahma este infatisat ca avand patru chipuri iar Visnu cu patru brate. 8) arta indiana are un caracter narativ unde sacralitatea este implementata vietii cotidiene prin care miraculosul inefabil al artei patrunde in mod firesc in lumea oamenilor, deoarece in nici o alta civilizatiei nu exista o asemenea viata spirituala ca in India. Dimensiunea miraculoasa a artei indiene este exprimata si de impletirea organica a diverselor genuri artistice: literatura, muzica si dans. Imnurile si cantecele magice legate de ritualurile cultului asa cum apar in cartea sacra (Sama-Veda), evidentiaza ca inca din epoca vedica, muzica indiana era conceputa intr-un tot organic cu poezia (cuvantul) si dansul (miscarea ritmica si gestul elegant). Muzica acompaniata de solisti si instrumentisti cuprindea compozitii religioase, populare si la curtea imperiala sau pentru anumite spectacole teatrale. In ceea ce priveste valoarea culturala a limbii si literaturii vedice din India antica este necesar sa evidentiem ca din limba vechilor dravidieni astazi au derivat patru limbi, vorbite in special in sudul Indiei (cca. 20% din populatie), cea mai semnificativa sub aspect literar fiins tamila vorbita si in Ceylon. Invazia arienilor in spatiul civilizatiei indusa aduce o derivata a limbii sanscrite (= desavarsite asemanatoare Avestei iraniene) numita vedica cunoscuta numai de brahmani si nobili ca limba de cultura si limba de cult. Alaturi de limba vedica si de sanscrita au aparut limbile populare (prakrite) cele mai raspandite fiind hindustana (sau urdu) cu elemente persane si arabe, precum si sindhi, gujarati, bengali, s.a. Pe langa creatiile de uz religios (Vedele, Brahmanele Sutrele), in sfera culturii indiene s-a impus si literatura cu caracter epic, reprezentata de cele doua epopei: Mahabharata si Ramayana, la care se pot mentiona in alte creatii literare cu caracter moralizator de educatie, poeziile si operele dramatice indiene. Eposul indian reflecta faptele eroice si legendare din istoria Indiei cantata si imbogatita de la o generatie la alta, care ulterior s-a cristalizat in marile epopei: Mahabharata ( 120.000 versuri) si Ramayana ( 48.000 versuri), comparativ cu Iliada ( 16.000 versuri). Mahabharata elaborata si ordonata in forma actuala (probabil sec. V i.H.) cuprinde pe langa aspecte si texte ce contin referiri la istorie, morala, filosofie, justitie, mitologie, religie, s.a., de fapt peste trei sferturi, oferind cea mai mare fresca de imaginatie din Asia. Ramayana (datata din secolele IV sau III i.H.) reprezinta o epopee cu caracter unitar, popular si taic care situeaza in centrul povestirii viata printului Rama, care persecutat de mama sa vitrega a fost nevoit sa se refugieze in jungla cu sotia sa Sita, (rapita de un rege din Caylon, pe care ulterior Roma o elibereaza), devenit eroul favorit al indienilor. Creatia dramatica destinata teatrului indian a jucat un rol important prin originalitatea spectacolului rezultat din impletirea exprimarii poetice a cuvantului, a muzicii si dansului. In dramaturgia clasica indiana s-au remarcat Kalidasa si Shudraka. Kalidasa a realizat in Sakuntala o prezentare din perspectiva psihologica, de calda afectivitate sufleteasca, momentul in care pusnicul isi ia adio de la fiica sa adoptiva, lucrare tradusa de poetul G. Cosbuc.

* Influenta culturii si civilizatiei indiene s-a exercitat in toate domeniile creatiei, in multe zone ale lumii. Contactul culturii indiene cu spatiul european a fost intr-o perioada indelungata opturat de expansiunea araba, in schimb indienii si-au difuzat produsele lor culturale in Extremul Orient (arhipelagul Indoneziei, China si Japonia). In Europa s-au difuzat, la inceput, fabulele (Panciatantra) si celebrele povestiri indiene (O mie si una de nopti) intrate, in sec. XI, in circuitul cultural european, in diverse versiuni, in limba greaca, latina, ebraica si ulterior in limbile moderne. Creatiile culturale din India au patruns si in cultura romana prin contributia realizata de remarcabili traducatori din sanscrita precum Th Simenschi, G. Cosbuc, E. Camilar. ULTURA UNIVERSALA SI CULTURA NATIONALA. CULTURA SI IDENTITATE NATIONALA, ETNICA, DE GRUP. CULTURA ETNICA SI CIVILA A defini cultura ca pe un atribut universal al umanitatii, avnd n acelasi timp radacinii nationale nu mai este o noutate pentru zilele noastre. Avem de a face mai degraba cu un aspect de clasicizare al definitiei de mai sus, prin aceea ca relatia tot-parte care este reprezentata n formula de mai sus a fost puternic ideologizata. De fapt atunci modul teoretic n care universalul exista implica localul si invers nu este de regasit ntrutotul n politicile culturale aplicate n actualitate. S-ar putea spune ca n lumea de azi definita prin consumatorism cultural, o asemenea formularea apare drept una de prestigiu cultural, de legitimare prin care se realizeaza un fel de consens al reprezentativitatii culturale, un simbol al prezentei totalitatii co 323j91d mponentelor, dect una prin care realitatea culturala sa fie transparenta. Asistam de fapt la reproducerea continua a unui hegemonism cultural, la faptul ca diferentele culturale existente nu produc nicidecum o egalizare de sanse pentru culturile marginale, ca exportul de moda cultura si de uniformizare este mai nitens dect oricnd. n acest sens se poate pune ntrebarea daca relatia teoretica exprimata mai sus mai acopera ceva dintr-o realitate att de diferita ? Sa ne ntrebam asadar ct de nationala mai este o cultura care are doar ambitia de a fi exportata, ci si certitudinea respectiva, asa um este cea americana, britanica, franceza, etc. Fata de aceste exemple avem cazul unor culturi mai putin ori chiar deloc cunoscute, printre care si cultura noastra. Merita de asemenea sa remarcam faptul ca atunci cnd Goethe formula principiul de literatura universala, iar romanticii germani puneau n actiune conceptul de comparatism ntre diverse culturi ale contemporaneitatii, mai cu seama cele ale Occidentului si Orientului, se avea n vedere doar o harta culturala a Europei reduse. Conceptul formulat n acea epoca, purtnd consecintele unui iluminism teoretic si optimist nu mai corespunde n aplicatiile sale tehnologiei culturale de azi, dupa cum nu se poate pune ca este actualizat de ntelesul care este acordat azi termenului national. Sa ne reamintim ca "cultura nationala" a fost un atribut de seama a societatii capitaliste, a devenit unul in punctele forte ale romantismului cultural si politic de asemenea, dar a degenrat prin exagerari xenofobe si rasiste la o dimensiune fundamentalista. Omul universal si cultura universala sunt tributare europocentrismului, si daca dorim sa cunoastem ce s-a ntmplat de fapt n profunzimea relatiei de fapt antagonice dintre universal si national, atunci trebuie sa renuntam cel putin pentru o vreme la dorinta de a construi ierarhii totalizante. Relatia universal-national este o asemenea relatie. Se poate pune ntrebarea ce este universal n cultura tarilor carora li s-a impus un regim autocratic fie de dreapta ori de stnga, iar faptul ca au fost excluse de la standardele culturale ale excelentei, asa cum acestea au fost constituite n Occidentul liber si democratic, nseamna oare ca aceste (numeroase) tari nu au avut pentru perioade lungi de aproape u jumatate de secol, cultura ? Daca au avut atunci cum se integreaza aceasta cultura sa spunem minora, cea a razboiului rece, ori a dictaturii, n cadrul unui concept universal ? Nu ar trebuie oare redefinita chiar relatie dintre universal si national, pornind de la acest impas ? O alta fateta a chestiunii este cea a termenului "national" n cultura. n epoca a ceea numim postcomunism si postcolonialism este dificil sa creditam termenul national cu ceea era acumulat din aspiratiile revolutiilor de la 1848. De asemenea, fata de proiectele unei realitati politice federaliste, termenul national este o reactie de aparare mai degraba dect una de perspectiva. Termenul de national a fost formulat n epoca de glorie a unei constructii identitare, cnd prin cultura nationala se percepea mai cu seama descoperirea unui strat fundamental al unei comunitati, apartinnd exlusiv al acesteia, dincolo de orice influente ori confluente. Descrierea etnografica, discursul despre etnogenezele diverselor comunitati, diferentele psiho-lingvistice, etc, au concurat pentru diversificarea a ct mai multe asemenea entitati nationale, aparate de organisme statale, care se legitimau astfel pe o comunitate culturala solid ancorata n realitatea culturala. Dar de multe ori statul si formarea natiunii au coincis, daca nu chiar formulele statale, politice au prevalat n constituirea celor culturale exista chiar un decalaj considerabil, mai cu seama la statele asa-zis tinere pentru care cultura nationala coincide cu momentul afirmarii culturale propriu-zise. Insurgenta localismului care se poate observa azi, este un raspuns la "modernitatea" nationalului, n sensul ca realitatea nationala nu poate fi exclusa, nici redusa la o entitate reactiva, retrograda si opusa procesului de modernizare si democratizare. Asistam la o redefinire, daca nu chiar la o reconstructie a nationalului, a natiunii, dupa dramaticele consecinte ale razboiului rece si autoritarismului ideologic. Cultura nationala se afla ntr-o relatie de contextualizare culturala cu ceea ce am numi cultura universala ori mai degraba globala. O alta dezvoltare pregnanta a culturii moderne este legata de cultura de grup. Prin aceasta ntelegndu-se grup minoritar, opus unei culturi majoritare. Noutatea n acest aspect nu o reprezinta aparitia unei disensiuni fie si profunde ntre majoritatea si minoritate, ci mai cu seama politicilor de emancipare care se pun seama pe importanti grupului care dovada a democratizarii culturii. Trebuie mentionat faptul ca grupurile elitiste ori de putere nu sunt o realitate a zilei de azi, dar ele nu s-au denuntat printr-o politica de separare fata de majoritate, ci dimpotriva au ncercat si au reusit n numeroase cazuri sa acapareze majoritatea, impunndu-se si legitimndu-se ca apartinnd tuturor. Dupa exemplul liberului arbitru care reflecta azi afilierea religioasa, trebuie sa urmarim cum diversitatea grupurilor asigura de fapt un nivel al globalizarii. Existenta unei strategii de subversiune prin care grupul

ataca cultura majoritatii, cernd mereu noi asigurari de imdependenta, nseamna aplicarea unei politici de balanta n care nici un model nu trebuie sa prevaleze asupra celuialt, majoritarul ca si minoritarul. Schimbarea cea mai importanta care s-a petrecut n acest context de permanenta confruntare culturala productiva, este trecerea de la o cultura etnica la una civica. Desi mai mult un deziderat dect o realitate larg mpartasita, aceasta trecere are totusi atributul unei noutati care se petrece sub ochii nostri prin doua elemente: tehnologia culturala si imaginarul.