Actiunea in revendicare mobiliara Spre a asigura bunurilor mobile o circulatie simpla si rapida, transmisiunea dreptului de proprietate asupra acestora

se face deseori fara a intocmi inscri suri doveditoare, astfel ca legiuitorul a introdus o regula de exceptie in materia probatiunii proprietatii mobiliare, inscrisa in art. 1909 alin. 1 Cod civil. Pentru celelalte ipoteze ce nu cad sub incidenta art. 1909 alin. 1, revendicarea este posibila. Revendicarea mobiliara este influentata totodata de faptul daca bunul a iesit de sub puterea proprietarului cu voia sau fara voia sa si daca paratul posesor este de buna sau de rea-credinta ori hot sau gasitor. Asadar, in materia revendicarii mobiliare, probleme teoretice si practice se nasc in legatura cu modul in care este reglementata dovada proprietatii, buna sau reaua-credinta a posesorului parat si modul in care bunul a iesit de sub puterea proprietarului (cu sau fara voia sa). Dificultatea revendicarii hunurilar mobiliare Regula inscrisa in art. 1909 alin. 1 Cod civil Revendicarea bunurilor mobiliare este reglementata in art. 1910-1910 Cod civil si cuprinde unele reguli diferite fata de revendicarea bunurilor imobile. Aceste diferente se datoreaza in primul rand modului in care este reglementata dovada proprietatii mobilelor. In acest sens, art. 1909 alin. 1 Cod civil prevede ca lucrurile miscatoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fara sa fie trebuinta de vreo scurgere de timp". Aceasta dispozitie confera posesiei mobiliare o forta probatorie deosebita (simplul fapt al posesiei echivaland cu un adevarat titlu de proprietate), in temeiul unei prezumtii absolute, iuris et de iure, de proprietate. In consecinta, nu poate face dovada dreptului sau, ca urmare a prezumtiei irefragabile de proprietate, de care se bucura posesorul actual al lucrului. Asadar, in situatiile ce cad sub incidenta art. 1909 alin. 1 Cod civil, proprietarul nu poate sa revendice bunul de la posesorul neproprietar. Spre a invoca dispozitia art. 1909 alin. 1 Cod civil se cer intrunite o serie de conditii cu privire la bunul revendicat, persoana posesorului si posesie. Conditii cu privire la bunul revendicat, cerute pentru invocarea art. 1909 alin. Cod civil in dispozitiile art. 1909 alin. 1 se aplica Prin exceptie, aceasta regula se aplica si bunurilor incorporale, care pot fi obiect al posesiei si anume titlurile la purtator. Valoarea acestora este incorporata in titlu, astfel ca titlul constituie corporalitatea dreptului pe care il reprezinta (spre exemplu, actiunile societatilor comerciale, obligatiunile emise de stat, certificatele de proprietate etc). Bunul mobil trebuie sa fie individual determinat. Dispozitiile art. 1909 alin. 1 nu se aplica universalitatilor de bunuri cum ar fi, spre exemplu, succesiunea mobiliara si nici fondului de comert, intrucat acesta este un bun mobil incorporai. Totodata, tertul dobanditor de buna-credinta nu va putea invoca dispozitiile art. 1909 alin. 1 Cod civil in cazul urmatoarelor categorii de bunuri: " a) bunuri care fac parte din domeniul public; b) bunuri care suntaccesoru, cum este mobilierul unui apartament, deci, bunuri care nu devin imobile prin destinatie, ci isi pastreaza caracterul lor de mobile. Asadar, nu ar fi posibil sa se restituie apartamentul, dar sa se retina mobilierul pretinzand ca se aplica art. 1909 alin. 1 Cod civil; c) bunuri mobile supuse inmatricularii, precum navele, aeronavele etc.1 Conditii privitoare la persoana posesorului cerute pentru invocarea art. 1909 alin. 1 Cod civil Ipoteza avuta in vedere de textul art. 1909 alin. 1 Cod civil priveste un tert dobanditor care, cu buna-credinta, intra in posesia bunului, ca urmare a instrainarii acestuia de catre un detentor precar in favoarea caruia adevaratul proprietar s-a desesizat in mod voluntar. Se inscrie acestei ipoteze situatia in care, spre exemplu, proprietarul unui bun mobil-il imprumuta unei persoane in temeiul uui contract de comodat, cu obligatia imprumutatornlui de a-1 restitui la un anumit termen. incalcand aceasta obligatie, imprumutatorul instraineaza bunul unei terte persoane, care intra in posesia bunului imprumutat, cu convingerea ca a dobandit de la adevaratul proprietar. Acest tert de buna-credinta poate sa invoce in favoarea sa prezumtia absoluta de proprietate instituita de art. 1909 alin. 1 Cod civil cu consecinta ca actiunea in revendicare va fi respinsa independent de proba pe care reclamantul ar face-o cu privire la dreptul sau de proprietate. Este

necesar ca proprietarul sa se fi desesizat voluntar de bun. in cazul unei desesizari involuntare, constand in pierderea sau furtul bunului, nu se va face aplicatia art. 1909 alin. 1, Cod civil, ci ne vom afla in ipoteza art. 1909 alin. 2 Cod civil. Detentorul precar nu poate invoca in favoarea sa dispozitiile art. 1909 alin. 1, intrucat el nu exercita o posesie reala si utila, ci este tinut sa restituie bunul adevaratului proprietar in temeiul unei obligatii asumate, dispozitiei legii sau principiilor generale de drept. Conditii privitoare la posesie, cerute pentru invocarea art. 1909 alin. 1 Cod civil Posesia termenului dobanditor de buna-credinta trebuie sa intruneasca urmatoarele conditii: a) sa fie reala, adica posesorul sa detina ambele elemente, structurale ale posesiei. corpus si animus: b) posesia sa fie utila, neviciata. Posesia trebuie sa fie continua, pasnica, publica si neprecara. Posesia nu trebuie sa fie afectata de vicii precum: discontinuitatea. clandestinitatea, violenta, precaritatea. in unele cazuri, o posesie viciata prin violenta este si o posesie de rea-credinta1. Neregularitatea posesiei trebuie sa fie dovedita, posesia fiind prezumata a fi utila pana la proba contrarie;c) posesia sa fie de. buna-are.dinta. Buna-credinta este nu numai o conditie ceruta in persoana dobanditorului, ci si o calitate a posesiei "pe care acesta o invoca. Posesia este de buna-credinta daca posesorul (tertul dobanditor) este de buna-credinta. Acesta este de buna-credinta daca ignora viciul de care este afectat titlul celui de la care 1-a dobandit. Se cere, deci, ca persoana care exercita posesia sa aiba convingerea sincera ca a dobandit bunul de la adevaratul proprietar. Conditia bunei-credinte a posesiei rezulta din dispozitiile art. 972 Cod civil: Daca lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la doua persoane este mobil, persoana pusa in posesiune este preferata si ramane proprietara, chiar cand titlul sau este cu data posterioara, numai posesiunea sa fie de buna-credinta", care se considera a fi un caz particular de aplicare a regulii inscrise in art. 1909 alin. 1 Cod civil. Buna-credinta trebuie sa existe in momentul intrarii in posesie. Proba bunei-credinte se face printr-o prezumtie relativa legala instituita de art. 1899 alin. 2 Cod civil (buna-credinta se presupune totdeauna si sarcina probei cade asupra celui ce alege-reaua-credinta") .Tertul dobanditor posesor nu este proprietar (intrucat a dobandit de la un detentor precar) La data vanzarii, vanzatorul nu mai era proprietar, intrucat a transmis deja proprietatea primului cumparator. Acest tert dobanditor posesor, desi a cumparat nevalabil ma tarziu (dupa primul cumparator), este prezumat a fi proprietarul lucrului mobil, intruca a intrat in posesia acelui lucru inaintea primului cumparator, iar posesia sa este da buna-credinta. Nu se cere ca bunacredinta sa fie probata cu existenta unui just titlu, acesta putand fi putativ, adica sa existe numai in imaginatia posesorului2. Justul titlu poate fi si un act viciat, inexistent din punct de vedere juridic sau un act lovit de nulitate3. Tertul posesor nu trebuie sa dovedeasca nici buna sa credinta, nici existenta justului titlu. Se poate spune ca in ipoteza analizata, art. 1909 alin. 1 Cod civil acorda preferinta bunei-credinte intemeiate pe aparenta de proprietate, pe care insusi proprietarul a creat-o prin fapta sa, adica prin incredintarea de buna voie a detentiei lucrului unui detentor precar care a instrainat lucrul tertului dobanditor de buna-credinta. intre proprietarul lucrului si tertul dobanditor de buna-credinta al acestuia se da preferinta ultimului1. intr-o decizie a instantei supreme, se precizeaza ca posesia de buna-credinta a unui bun mobil valoreaza titlul de proprietate in toate cazurile in care adevaratul proprietar s-a desesizat voluntar de acel bun, iar detentorul, desi nu avea calitatea de proprietar, 1-a instrainat catre un dobanditor de bunacredinta".2 Revendicarea bunurilor mobile pierdute sau furate Art. 1909 alin. 2 Cod civil inlatura regula instituita de alin. I al aceluiasi articol si admite revendicarea bunurilor mobile pierdute sau furate, prin urmatoarea dispozitie: Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel caruia i s-a furat un lucru poate sa-1 revendice in curs de trei ani din ziua cand 1-a pierdut sau cand i s-a furat, de la cel la care il jraseste. ramanand acestuia recurs impotriva celui de la care il are." Dispozitiile art. 1909 alin. 2 sunt aplicabile daca sunt intrunite

urmatoarele conditii3: - tertul dobanditor de buna-credinta sa fi dobandit de la hot sau gasitor; bunul sa fi iesit din patrimoniul proprietarului fara vota lui prin furt sau pierdere. Sunt asimilate furtului si pierderii actele de talharie, piraterie, pierderea din neglijenta ori forta majora. Nu se incadreaza in ipoteza art. 1909 alin. 2 abuzul de incredere. inselaciunea, gestiunea frauduloasa. Spre a revendica bunul furat sau pierdut, reclamantul trebuie sa faca dovada ca a fost proprietarul lucrului care a iesit din patrimoniul lui fara voia sa si ca bunul revendicat este identic cu cel pierdut sau furat.4 Termenul de trei ani este un termen de decadere. Prin urmare, acest termen nu este susceptibil de intrerupere sau suspendare. Daca actiunea in revendicare nu se introduce inauntrul acestui termen, se pierde insusi dreptul de proprietate al reven-dicantului. Acest termen opereaza o suspendare a aplicarii regulii inscrise in art. 1909 alin. 1. Reguli speciale aplicabile in materia revendicarii bunurilor pierdute sau furate Proprietarul care revendica bunul de la posesorul nelegitim si a carui actiune a fost admisa nu are obligatia de a plati acestui posesor contravaloarea bunului revendicat. Posesorul dispune insa de o actiune personala impotriva-celui de la care si-a procurat bunul, pentru a se despagubi. Totusi, jin ipotesa prevazuta de art. 1910 Cod^eivil, proprietarul este obligat sa plateasca tertului dobanditor pretul pe care acesta 1-a platit, daca tertul dobanditor a dobandit lucrul furat sau pierdut dintr-un loc public, unde se fac asemenea operatii curent si obisnuit (targ, balci, ori negustor care vinde asemenea lucruri). Art. 1919 precizeaza: Daca posesorul actual al lucrului furat sau pierdut 1-a cumparat la balci sau targ sau la o vindere publica sau de la un negutator care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate sa ia lucrul inapoi decat intorcand posesorului pretul ce 1-a costat. Aceasta dispozitie se fondeaza pe o prezumtie absolut de bunacredinta recunoscuta in favoarea tertului dobanditor care, dorind sa-si procure lucrul, 1-a obtinut din locuri in care asemenea bunuri se vand in mod obisnuit. Proprietarul are in aceasta ipoteza o actiune in despagubire contra hotului sau gasitorului. Revendicarea bunului mobil de la tertul dobanditor de rea-credinta, de la hot si gasitor Dispozitiile art. 1909 alin. 1 Cod civil nu se aplica in cazul actiunii in revendicare introdusa de proprietar impotriva posesorului ce a cunoscut ca nu a dobandit de la adevaratul proprietar, socotit de rea-credinta. Tot posesor de rea-credinta este considerat si hotul si gasitorul. Toti acestia nu vor putea invoca prezumtia de proprietate, iar actiunea in revendicare mobiliara este pe deplin posibila. Termenul general de prescriptie este in acest caz de 30 de ani, potrivit art. 1890 Cod civil. Totusi, doctrina si practica juridica considera ca actiunea in revendicare mobiliara este imprescriptibila, pentru ca proprietatea nu se stinge prin neuz. 1. Efectele actiunii in revendicare Indiferent daca revendicarea este mobiliara sau imobiliara, admiterea actiunii in revendicare produce urmatoarele efecte: a) restituirea lucrului, liber de orice sarcini si cu toate accesoriile sale. Restituirea se face in natura ori, cand acest lucru nu este posibil, prin echivalent; b) restituirea fructelor, de catre posesorul de rea-credinta. Sunt supuse restituirii toate fructele lucrului, percepute sau nepercepute, ori valoarea lor, daca (posesorul) le-a consumat. Posesorul de buna-credinta este tinut a restitui fructele numai de la data introducerii actiunii, cand buna sa credinta inceteaza; c) restituirea de catre proprietar a cheltuielilor facute de posesorul parat cu lucrul supus restituirii. Sunt supuse restituirii cheltuielile necesare, facute pentru conservarea lucrului, cheltuielile utile, care sporesc valoarea lucrului, in masura sporului de valoare realizat de lucru la momentul restituirii. Nu sunt supuse restituirii cheltuielile voluptorii, facute pentru simpla placere a detentorului.

Actiunea in revendicare imobiliara

Datorita importantei si valorii lor, bunurile imobile se transmit, de obicei, prin acte juridice incheiate sub forma unor inscrisuri doveditoare, numite titluri. in acest sens, legea (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 54/1998, Legea nr. 50/1995 etc.) cere in materia circulatiei terenurilor si constructiilor folosirea actului autentic. Totodata, actele si faptele juridice prin care se realizeaza transmisiunea dreptului de proprietate si a altor drepturi reale sunt supuse formalitatii publicitatii imobiliare si devin astfel opozabile tertilor. in sfarsit, in materia probei, inscrisurile constituie principalul mijloc de dovada al actelor juridice cu valoare mai mare de 250 lei. Toate acestea explica rolul important pe care actele juridice (in sensul de instrumentum), titlurile, il au in proba dreptului de proprietate in cadrul actiunii in revendicare. Trebuie precizat ca, in materia revendicarii imobiliare, prin titlu se intelege nu numai actul translativ de proprietate care transfera un drept in patrimoniul dobanditorului (contractul de vanzare, donatia etc), ci si actul declarativ, care recunoaste un drept anterior, cum ar fi o hotarare judecatoreasca, un act de partaj, o tranzactie etc. Invocarea titlului in contra adversarului care nu este parte la act nu constituie o incalcare a principiului relativitatii actelor juridice intrucat opunerea unui titlu de proprietate nu inseamna ca se invoca caracterul absolut al titlului, ci numai o prezumtie de proprietate in favoarea sa rezultata din existenta titlului.1 Cu toate acestea, titlurile au rareori putere probatorie deplina, ceea ce creeaza o serie de dificultati care influenteaza cursul si regimul juridic al revendicarii imobiliare, ce se impun a fi studiate. Pe de alta parte, uneori, in stabilirea situatiei bunului imobil, dreptul la actiune al proprietarului interfereaza cu dreptul posesorului neproprietar de a invoca prescriptia achizitiva, ceea ce face necesar a cerceta daca actiunea in revendicare este sau nu prescriptibila, si cum se solutioneaza aceasta interferenta. Asadar, probleme de interes teoretic si practic in cadrul revendicarii imobiliare se nasc in legatura cu proba dreptului de proprietate, imprescriptibilitatea acestei actiuni si exceptiile de la regula imprescriptibilitatii. Proba dreptului de proprietate Regula prevazuta de Cod civil in art. 1169 in materia obligatiilor se aplica si actiunii in revendicare, reclamantul avand sarcina de a face dovada ca el este proprietarul lucrului revendicat.,si nu paratul. Daca reclamantul nu face aceasta dovada, actiunea in revendicare urmeaza a fi respinsa. Dovada dreptului de proprietate trebuie sa fie pozitiva si sa priveasca persoana proprietarului. Nu este suficient sa se probeze ca paratul nu este proprietar.1 in ceea ce1 priveste pe parat, acesta se bucura de o prezumtie relativa de proprietate, dedusa din faptul posesiei, astfel ca pentru inceput el are un rol pasiv, asteptand ca reclamantul sa administreze probele sale. Ulterior, in raport cu aceste probe, paratul poate sa incerce sa rastoarne dovada facuta de reclamant pe cale directa sau pe cale de exceptie. Dificultati in proba dreptului de proprietate. Posibilitatile reclamantului de a face dovada dreptului sau difera dupa cum redobandirea s-a facut in temeiul unui fapt juridic sau al unui act juridic. Daca dobandirea s-a facut printr-un mod originar. in baza unui fapt juridic (uzucapiune, ocupatiune etc), reclamantul poate utiliza orice mijloc de proba admis de lege. Modurile originare de dobandire fac dovada deplina si inatacabila a dreptului de proprietate. Daca reclamantul a dobandit dreptul de proprietate printr-un act juridic, el trebuie sa faca dovada dreptului sau numai prin act scris, potrivit art. 1191 si urmatoarele din Codul civil. in aceasta ultima ipoteza, in practica se nasc o serie de dificultati care provin din cauze materiale sau juridice. Dificultatile materiale apar din faptul neredactarii inscrisurilor doveditoare ale transmisiunii dreptului de proprietate, absenta planurilor topografice precise ori a elementelor necesare pentru delimitarea exacta a bunului imobil dobandit, ai intinderii si al vecinatatilor sale. Dificultatile de natura juridica sunt create de puterea probatorie insuficienta a inscrisurilor, de principiul relativitatii efectelor actului juridic consacrat de art. 973 Cod civil, cat si de interferenta dreptului reclamantului cu anumite situatii juridice. Astfel, inscrisurile translative de proprietate fac dovada deplina si inatacabila a dreptului numai daca emana de la adevaratul proprietar. Acesta trebuie sa dovedeasca, la randul sau, ca a dobandit de la un alt adevarat proprietar, si asa mai departe pentru

toti autorii care au instrainat bunul. Prin urmare, reclamantul ar trebui sa produca in instanta, pe langa titlul sau, toate inscrisurile prin care bunul imobil a fost transmis succesiv, incepand cu primul titular al dreptului. Pe buna dreptate, o asemenea proba a fost numita proba diabolica. La aceasta dificultate se adauga si consecintele rezultand din principiul relativitatii efectelor actului juridic, potrivit caruia efectele se produc numai intre parti si nu fata de terti, astfel ca paratul ar putea invoca pozitia sa de tert fata de actul prin care reclamantul a dobandit dreptul sau de proprietate, daca nu au fost luate masuri de publicitate care fac actul opozabil tuturor. in ceea ce priveste interferenta dreptului la actiune al titularului dreptului de proprietate cu anumite situatii de fapt sau de drept, de natura a amplifica dificultatile exercitarii actiunii in revendicare, mentionam cateva dintre acestea, relevate de practica judecatoreasca a ultimului deceniu1: Art. 3(1) Sunt indreptatite, in intelesul prezentei legi 10/2001 la masuri reparatorii constand in restituire in natura sau, dupa caz, prin echivalent: a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluarii in mod abuziv a acestora; b) persoanele fizice, asociati ai persoanei fizice care detinea imobilele si alte active in proprietate la data preluarii acestora in mod abuziv; c) persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate in mod abuziv de stat, de organizatii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice dupa data de 6 martie 1945; indreptatirea la masurile reparatorii prevazute de prezentul articol este conditionata de continuarea activitatii de persoana juridica pana la data intrarii in vigoare a prezentei legi sau de imprejurarea ca activitatea lor sa fi fost interzisa sau intrerupta in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar acestea sa-si fi reluat activitatea dupa 22 decembrie 1989, daca, printr-o hotarare judecatoreasca, se constata ca sunt aceeasi persoana juridica cu cea desfiintata sau interzisa, precum si partidele politice a caror activitate a fost interzisa sau intrerupta in in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, daca si-au reluat activitatea in conditiile legii. (3) Succesibilii care, dupa data de in perioada 6 martie 1945, nu au acceptat mostenirea, sunt repusi de drept in termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a caror restituire se solicita in temeiul prezentei legi. Art. 9 - (1) Imobilele preluate in mod abuziv, indiferent in posesia cui se afla in prezent, se restituie in natura in starea in care se afla la data cererii de restituire si libere de orice sanctiuni." Totusi, aceste acte normative nu au transat problema competentei instantelor judecatoresti de a solutiona orice actiune referitoare la atingeri ale dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale, care au avut ca rezultat trecerea abuziva a unor bunuri in proprietatea statului. Aceasta ultima problema si-a gasit o rezolvare pozitiva intr-o decizie a Curtii Supreme din anul 1998, dupa ce Curtea Europeana a Drepturilor Omului, sesizata cu cereri ale unor cetateni romani, a pronuntat hotarari in acestsens in temeiul Protocolului nr. 1 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului b) Autoritatea de lucru judecat creata prin admiterea-recursului in anulare promovat de Procurorul General impotriva hotararilor de admitere a unor actiuni in revendicare exercitate de persoane ale caror bunuri au fost trecute abuziv in proprietatea statului in perioada 1945-1989. in aceasta problema, practica judecatoreasca a evoluat de la refuzul de a rejudeca o cauza in care este prezenta autoritatea de lucru judecat, la recunoasterea posibilitatii celui ce pretinde gresita aplicare a dispozitiilor legale de trecere a unor bunuri in proprietatea statului de a intenta o a doua actiune in revendicare, fara a se mai retine autoritatea de lucru judecat1. 5.2.3. Ipoteze si reguli privind utilizarea titlurilor pentru proba dreptului de proprietate in actiunea in revendicare Data fiind larga utilizare a inscrisurilor translative de proprietate (care fac numai dovada relativa a dreptului) si dificultatea probatiunii depline si inatacabile a dreptului de proprietate imobiliara, in literatura si practica juridica se considera ca reclamantul poate avea castig de cauza nu numai atunci cand face dovada certa, deplina si inatacabila a dreptului sau, ci si atunci cand va crea in favoarea sa probabilitatea, prezumtia ca dreptul revendicat ii apartine.

Jurisprudenta utilizeaza in acest sens o serie de ipoteze si reguli in solutionarea actiunii in revendicare imobiliara in cadrul carora proba dreptului s-a facut prin titluri.1 I. O prima ipoteza este aceea in care ambele parti se folosesc de inscrisuri pentru dovada proprietatii bunului revendicat. .Solutia va fi diferita, dupa cum titlul provine de la acelasi autor sau de la autori diferiti. a. Daca ambele titluri provin de la acelasi autor, instanta va cerceta daca partile au transcris sau nu titlurile lor de proprietate in registrele de publicitate imobiliara. Daca numai o parte a transcris titlul, acesta va avea castig de cauza. Daca ambele parti au transcris titlurile lor, va avea castig de cauza partea care a transcris prima, deoarece prin transcriere actul devine opozabil celor care au dobandit ulterior. Este lipsita de importanta eventuala anterioritate a titlului transmis ulterior fata de titlul transcris cei dintai. in cazul in care nici una din parti nu si-a transcris titlul va avea castig de cauza partea al carui titlul are data mai veche. Solutia se intemeiaza pe ratiunea ca autorul nu mai putea instraina in mod valabil un bun a carui proprietate o transmisese in prealabil primului dobanditor (nemo dat quod non habei). Face exceptie situatia in care partile in proces prezinta fiecare cate un testament ce provine de la aceeasi persoana, testamente care au ca obiect acelasi imobil; instanta va prefera pe detinatorul testamentului celui mai recent, deoarece acesta il revoca pe cel anterior. [] b. Daca titlurile provin de la autori diferiti, solutiile pot fi diferite. intr-o prima solutie s-a propus sa se dea castig de cauza paratului posesor, potrivit regulii impari causa, melior est causa possidentis. O alta solutie prefera pe cel ce detine titlul cu data cea mai veche.0 a treia solutie consta in compararea drepturilor autorilor de la care provin cele doua titluri, urmand a avea castig de cauza partea care a dobandit de la autorul al carui drept este preferabil Aceasta ultima solutie, considerata cea mai rezonabila, se intemeiaza pe principiul nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habent. Altfel spus, se refuza uneia din parti recunoasterea unui drept izvorat dintr-un titlu provenit de la o persoana care in raport cu autorul titlului invocat de partea adversa nu avea calitatea de proprietar, preferandu-se partea al carei autor avea un drept preferabil II. intr-o a doua ipoteza, numai o parte, are titlul privind proprietatea bunului revendicat. Daca paratul este cel care are titlul, actiunea reclamantului va fi respinsa. Daca reclamantul este cel ce are titlul, el castiga, cu conditia ca titlul sa emane de la un tert si nu de la el insusi, si daca titlul are data anterioara datei inceperii posesiei paratului. III. intr-o a treia ipoteza, nici una din parti nu are titlul si nu poate invoca un mod originar de dobandire. in temeiul prezumtiei relative de proprietate de care se bucura paratul posesor, si facand aplicatie principiului impari causa melior, est causa po-ssidentis. Jurisprudenta recomanda solutia identificarii posesiei mai bine caracterizata, prin compararea posesiilor partilor in litigiu, dand castig de cauza celui a carui posesie este utila, neviciata, de buna-credinta si mai indelngata., Imprescriptibilitatea actiunii in revendicare imobiliara Art. 1890 Cod civil dispune ca toate actiunile reale pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile si pentru care nu a definit un termen de prescriptie, se vor prescrie prin 3BgJs4tBrfara ca cel ce invoca aceasta prescriptie sa fie obligat a produce vreun titlu si fara sa i se poata opune reauacredinta. Desi actiunea in revendicare, imobiliara este o actiune reala, ea nu este supusa termenului de prescriptie, fiind imprescriptibila. Acest caracter al actiunii in revendicare imobiliara rezulta ca o consecinta a perpetuitatii dreptului de proprietate. Daca acest drept real este perpetuu, si actiunea care il apara trebuie sa fie perpetua. Prin urmare, oricat ar dura pasivitatea proprietarului, acesta nu este decazut din dreptul de a revendica bunul. Actiunea in revendicare poate fi insa paralizata daca posesorul actual ai bunului va invoca dobandirea proprietatii prin uzucapiune. in aceasta ipoteza, posesorul parat castiga in temeiul puterii probatorii absolute si inatacabile de care dispune uzucapiunea, ca mod originar de dobandire. De la principiul imprescriptibilitatii actiunii in revendicare imobiliara exista doua exceptii.

Prima este dedusa din dispozitiile art. 520 din Cod de procedura civila, in conformitate cu care, in cazul vanzarii la licitatie publica a unui imobil supus urmaririi silite, acel bun nu va mai putea fi revendicat de catre cel ce se pretinde proprietar, daca au trecut 3 ani de la executare actului final al urmaririi silite, care este ordonanta de adjudecare. A doua exceptie este dedusa din dispozitiile art. 498, care fixeaza in materia avulsiunii un termen de prescriptie extinctiva de un an. Proprietarul terenului care prin forta apelor a fost smuls si alipit la terenul apartinand altui proprietar il va putea revendica de la acesta in termen de un an. Uzucapiunea (prescriptia achizitiva) Uzucapiunea sau prescriptia achizitiva ete acel mod originar de dobandire a proprietatii sau a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea neintrerupta a lucrului. JJzucapiunea este unul din cele mai important efecte ale posesiei si totodata unul din modurile originare de dobandire a proprietatii, ceea ce ii confera o tarie probatorie deplina. Institutia uzucapiunii se justifica prin urmatoarele considerente1: inlatura dificultatea si inconvenientele probei dreptului de proprietate; transforma o stare aparenta indelungata intr-un raport juridic de proprietate cert si indiscutabil;constituie o sanctiune indirecta indreptata impotriva fostului proprietar, care, prin pasivitate, a dat posibilitate altei persoane sa se comporte public ca titular al unui drept real asupra lucrului sau. Uzucapiunea este reglementata in Cartea a ffl-a, titlul XX al Codului civil, ale carui dispozitii sunt completate cu prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva, ale Decretului nr. 115/1938 pentru unificarea dispozitiilor privitoare la cartile funciare si ale Legii cadastrului si publicitatii imobiliare nr. 7/1996. Potrivit acestora, uzucapiunea se circumscrie numai categoriei bunurilor imobile aflate in circuitul civil si care fac obiectul proprietatii private. Nu pot fi dobandite prin acest mod bunurile imobile ce fac obiectul proprietatii public, d,ec1arate_ imprescriptibile de art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 si art. 74 alin. 1 din Legea nr. 69/1991. in acelasi sens dispun si art. 1844 Cod civil (Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie sau prin declaratia legii, nu pot fi obiecte de proprietate privata, ci sunt scoase afara din comert), si art. 136 din Constitutie.Terenurile atribuite in cadrul constituirii dreptului de proprietate privata sunt inalienabile o anumita perioada de timp (art. 31 din Legea nr. 18/1991). Posesia utila, conditie esentiala a uzucapiunii Uzucapiunea se intemeiaza pe existenta unei posesii. Aceasta trebuie sa fie o posesie reala si utila. Poseda reala presupune existenta ambelor elemente structurale ale posesiei {corpus si animus) in persoana posesorului. Atat doctrina, cat si juris-prudenta considera ca detentia precara, oricat de indelungata ar fi, nu se bucura de efectul dobandirii dreptului de proprietate asupra bunului detinut. Posesia utila presupune intrunirea calitatilor cerute de art. 1847 Cod civil, deci, sa fie: continua,, neintrerupta, netulburata, publica si sub nume de proprietar. Posesia inceteaza a fi utila posesorului, prin efectele ei, atunci cand este afectata temporar sau perpetuu de vicii. Posesorul care invoca, pe cale directa sau de exceptie, uzucapiunea trebuie sa faca dovada ca a exercitat o posesie reala si utila in termenul si in conditiile cerute de lege.

Raspunderea juridica civila,not, natura,forme, functii, deosebiri Raspunderea juridica civila este o forma a raspunderii juridice, o sanctiune specifica, aplicata in scop reparator, in cadrul raportului juridic nascut in virtutea^ legii, prin savarsirea unei fapte ilicite si culpabile, cauzatoare de prejudicii. Raspunderea juridica civila prezinta urmatoarele caracteres 4_- este o sanctiune civila, fara caracter de pedeapsa, aplicata in consideratia patrimoniului persoanei faptei ilicite;

% - isi are izvorul in faptul ilicit rau7atnr de prejudicii: $ - este instituita in temeiul unui principiu de etica si securitate juridica inscris in ari. 998-999 Cod civil; 4f - se aplica numai persoanelor vinovate, ce au discernamant; f- - intinderea raspunderii, in principiu, nu este dependenta de forma de vinovatie, ci de marimea prejudiciului; L modalitatile de reparare si intinderea reparatiei pot fi stabilite nu numai de instanta, ci si de parti; L - pot fi subiecte ale unei obligatii de raspundere civila atat persoanele fizice, cat si persoanele juridice. 1.2. Natura juridica a raspunderii civile Raspunderea civila are natura unei sanctiuni specifice dreptului civil, aplicata pentru savarsirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, cu scop reparator si nu ca pedeapsa, cum era calificata in decursul evolutiei sale istorice. Daca raspunderea civila ar avea un caracter de pedeapsa, ar avea si caracter strict personal si, drept consecinta, aplicarea si executarea ei nu ar putea fi posibila decat atata timp cat cel ce a savarsit fapta se afla in viata. Decesul autorului faptei ar atrage incetarea raspunderii. Raspunderea civila este o sanctiune civila ce se aplica in consideratia patrimoniului persoanei, iar daca aceasta a decedat inainte de a se fi realizat reparatia, obligatia de dezdaunare se va transmite mostenitorilor sai. Daca raspunderea ar fi considerata o pedeapsa, ea nu s-ar putea transmite succesorilor celui ce a cauzat prejudiciul prin fapta sa ilicita. In practica, sanctiunea civila se poate asocia si cu o pedeapsa, in situatia cand fapta cauzatoare de prejudicii este o infractiune. Spre exemplu, furtul constituie o infractiune, dar si un delict civil, astfel incat, pe langa aplicarea unei pedepse penale, autorului i se aplica si sanctiunea civila a obligarii lui la plata despagubirilor. in aceasta ipoteza, daca infractorul moare in timpul procesului penal, instanta nu va mai pronunta pedeapsa penala, insa obligatia repararii prejudiciului civil se va transmite mostenitorilor sai. 1.3. Formele raspunderii civile 1.3.1. Raspunderea delictuala ,si raspunderea pentru neindeplinirea obligatiei, . Instituirea principiului raspunderii civile pentru orice fapta care cauzeaza altuia un prejudiciu face ca numarul actelor care constituie temei pentru o astfel dejaspundere sa fie deosebit de mare. Cu toate acestea, o delimitare poate fi aplicata pornind de la cauzele ce determina nasterea obligatiei de reparatie1. Astfel, in numeroase cazuri, responsabilitatea civila se intemeiaza pe culpa debitorului care nu isi executa obligatia aflata in sarcina sa, indiferent de izvorul ei. Aceasta forma a raspunderii civile este numita raspundere civila pentru neexeautarea obligatiei sau raspundere civila contractuala (cand obligatia isi are izvorul in contract). Alteori, responsabilitatea civila are ca temei nerespectarea obligatiunii legale le conduita in societate, sanctionata de art. 998 si urmatoarele din Cod civil, dupa cure orice fapta a omului care cauzeaza altuia un prejudiciu obliga la despagubire pe aceia din a carui greseala s-a produs. Aceasta responsabilitate priveste, in primul rand, repararea prejudiciului cauzat prin fapta proprie, dar nu se limiteaza numai la aceasta, ci se intinde si la prejudiciile cauzate prin neglijenta, imprudenta sau prin lipsa de >upraveghere a persoanelor, animalelor sau lucrurilor aflate sub paza. in termenii utilizati de Cod civil, faptul prejudiciabil savarsit cu intentie se numeste delict, iar cel produs fara intentie cvasidelict. Delictul civil, fiind un fapt voluntar, care lezeaza intentionat dreptul altuia, este calificat de cele mai multe ori in dreptul penal sau in dreptul administrativ si ca infractiune ori contraventie. Asa cum s-a aratat insa, in literatura juridica responsabilitatea civila nu se intemeiaza pe intentie, ca forma a vinovatiei, ci pe culpa civila, astfel incat distinctia intre delict si cvasidelict, mentionata de Cod civil, are o importanta cu totul secundara. De aceea, o serie de autori au propus utilizarea termenului de fapt ilicit in locul celor de delict si cvasidelict2. Aceasta forma de raspunderea civila, care se naste independent de existenta vreunui

raport contractual intre victima prejudiciata si subiectul obligat la despagubire, are ca temei vointa legiuitorului de a se repara urmarile unui fapt prejudiciabil si este numita 'dspundere delictualei. 1.3.2. Comparatie intre raspunderea delictuala si raspunderea contractuala A. Unitatea raspunderii civile Intre raspunderea civila delictuala si raspunderea civila contractuala exista asemanari si deosebiri. Ambele sunt intemeiate pe principiul repararii prejudiciului-produs prin fapta ilicita si culpabila a unui subiect de drept. Ambele presupun existenta; unor conditii asemanatoare care declanseaza raspunderea/existenta unui prejudiciu. j[ existenta unei fapte ilicite prin care se aduce atingere unui drept subiectiv^existenta nniii raport de. cauzalitate intre fapta ilicita si oreiudiciirftyinovatia autorului faptei. Identitatea de scop si conditii constituie, in opinia unor autori, temeiuri pentru a considera ca raspunderea juridica civila este o raspundere unitara pentru culpa unica si nu o raspundere duala1. Alti autori considera ca deosebirile dintre cele doua forme de raspundere civila determina o dualitate de culpa si ca, deci, se impune a trata distinct raspunderea delictuala de cea contractuala. Majoritatea autorilor, cat si practica juridica, considera insa ca, desi intre cele doua forme de raspundere nu exista deosebiri fundamentale, diferentele existente, prin consecintele lor juridice, determina o anumita individualitate a fiecarei forme, existenta in mod distinct a acestora2. Se considera ca raspunderea civila delictuala reprezinta dreptul comun ai raspunderii civile, iar raspunderea pentru neexecutarea unei obligatiilor (contractuala) este o raspundere cu caracter special derogator3. Ca urmare, atunci cand fapta ilicita nu are legatura cu executarea unei obligatii izvorate dintr-un act sau fapt licit, vor fi aplicate regulile referitoare la raspunderea delictuala. Cand insa prejudiciul rezulta din neexecutarea unei obligatii civile, izvorate dintr-un act sau fapt licit, dar sunt intrunite si conditiile ras'punderii delictuale, se naste asa-numita problema a cumulului celor doua responsabilitati civile. Admiterea cumulului ridica unele intrebari: daca cel" vatamat poate opta intre actiunea in responsabilitate contractuala si cea in responsabilitate delictuala, mai favorabila pentru creditor; daca, dupa utilizarea uneia dintre actiuni, se poate apela, in subsidiar, la cealalta actiune pentru a obtine repararea integrala si daca cele doua responsabilitati ar putea fi combinate spre a valorifica avantajele fiecareia din ele. Practica juridica tinde a statua ca in cazul in care intre parti a existat o obligatie, din a carei neexecutare au rezultat prejudicii, nu se poate apela la raspunderea delictuala, ci la raspunderea contractuala. De la aceasta regula se admit unele exceptii, cea mai frecventa fiind situatia in care neexecutarea contractului constituie si o infractiune prevazuta de legea penala. in toate cazurile insa, de indata ce s-a optat pentru una din cai, partea vatamata nu mai poate urma cealalta cale. B. Deosebiri intre raspunderea civila delictuala si raspunderea civila pentru neexecutarea obligatiilor (contractuala) O prima deosebire intre cele doua forme de raspundere civila se refera la natura |>bligatiei incalcate) Din acest punct de vedere, in cazul raspunderii delictuale, obligatia incalcata este o obligatie legala, cu caracter general, care revine tuturor (aceea de a nu . atama drepturile altuia); in cazul raspunderii contractuale, obligatia incalcata este o obligatie concreta, stabilita printr-un contract preexistent. incheiat intre subiectul responsabil si cel pagubit. T'apta ilicita consta, in acest caz, in neindeplinirea obligatiilor contractuale. Raspunderea contractuala va fi angajata numai daca preexista un contract valabil incheiat1. Prejudiciile cauzate in faza precontractuala ori in cadrai unui contract lovit de o cauza de rjiitate vor fi reparate prin exercitarea unei actiuni in raspundere delictuala. Raspunderea contractuala poate fi invocata numai de partile contractante. Tertii pot invoca numai raspunderea delictuala pentru acoperirea pagubei, chiar daca prejudiciul s-a produs prin neexecutarea unei obligatii contractuale.

Simplul fapt al existentei unui contract nu da dreptul invocarii raspunderii obligatiilor cuprinse in contract. Aceasta conditie trebuie privita in sens larg, operatiunea de interpretare urmand a avea in vedere nu numai clauzele expres prevazute, :i si urmarile pe care legea, echitatea si obiceiul le dau obligatiilor dupa natura lor dn. 970 Cod civil). O alta deosebire intre cele doua forme de responsabilitate se refera la sarcina [probei in iustitie7 De cele mai multe ori, in actiunea in responsabilitate delictuala. _>jcina probei revine victimei. Persoana prejudiciata prin neexecutarea unei obligatii contractuale beneficiaza de o prezumtie de culpa in sarcina debitorului. Creditorul are proba preconstituita (contractul) si debitorul va fi condamnat daca nu face dovada :zaieplinirii obligatiilor sale. in cazul raspunderii delictuale, partea vatamata trebui sa -'ica dovada faptului ilicit si a celorlalte conditii cerute de lege. Aprecierea culpei este un element de deosebire intre raspunderea delictuala si ri>punderea contractuala. in materia responsabilitatii delictuale, aprecierea culpei se iace potrivit regulii ca o culpa, oricat de usoara, angajeaza responsabilitatea. in matern contractuala, responsabilitatea este angajata numai atunci cand se dovedeste culpa csruta de lege pentru natura fiecarui contract2. Aceasta solutie este criticata de doctrina p*enru faptul ca obligatia de reparare ceruta partenerilor contractanti este mai redusa 3?cai aceea pretinsa de lege din partea tertilor3. Deosebiri sunt si in ceea ce priveste intinderea reparatiilor. Potrivit art. 1085 din Cecul civil, debitorul nu poate raspunde decat de despagubirile care au fost prevazute !a incheierea contractului, raspundere limitata la ceea ce este urmarea imediata si necesara a neexecutarii contractului. intrucat aceste restrictii nu sunt prevazute in materia raspunden; delictuale, debitorul va raspunde si de consecintele neprevazute ale faptului sau ilici; Solutia este criticabila pentru faptul ca un creditor contractual are mai putine dreptur: decat un tert in ce priveste intinderea reparatiei ce i se datoreaza. intre cele doua forme ale raspunderii civile sunt deosebiri si in ce priveste^noauT j de reparatiunefr Astfel, reparatiunea in natura este posibila numai in materia delictuali. deoarece in materie contractuala art. Cod civil prevede ca. in caz de neexecutare a unc obligatii de a face sau a nu face, creditorul poate cere numai despagubiri jfcu exceptia celor prevazute de art. 1076 si 1077 Cod civil). Cu privire la acest aspect, s-a aratat ci este injust a refuza reparatia in natura cand ea este singura posibila si cea mai potrivita Modul de aplicare a/Fegulii solidaritatii coautorilo/este diferita in materia delictuali si cea contractuala. Potrivit art. 1041 Cod civil, in materie contractuala solidaritatea n..-se prezuma. ci trebuie stipulata expres. in cazul raspunderii delictuale, potrivit art. 1005 din Codul civil, poautorii unui prejudiciu sunt solidari raspunzatori de reparatia prejudiciului. Formalitatea punerii in intarziere determina deosebiri intre cele doua forme de raspunderea civila. Punerea in intarziere este o formalitate necesara in materia contractual 1 (art. 1081 Cod civil), afara de cazul cand executarea nu mai este posibila. in materia raspunderii delictuale, o asemenea notificare adresata debitorului nu este necesara, intruci: cel ce a savarsit o fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu este considerat de drept in intarziere Mentionam ca si in aceasta privinta, in materie comerciala deosebirea este estompat '*. deoarece, conform art. 43 din Codul comercial, obligatiile lichide si platibile in bar.: produc dobanda de drept din ziua exigibilitatii lor, fara a mai fi necesara punerea ir intarziere prealabila. [Capacitatea ceruta subiectelor resp,ansabjUejin materia delictuala este diferit-*. Daca in materia contractuala capacitatea ceruta este capacitatea deplina de exerc.:; (necesara ia incheierea contractului), care se dobandeste de regula la majorat, in matern raspunderii delictuale legea nu stabileste o anumita varsta. Are capacitate delictuala oricine a actionat cu discernamant, indiferent de varsta. Totusi, prin art. 25 alin. 3, Decretul nr. 31/1954 instituie o prezumtie de discer namant pentru persoanele care au implinit varsta de 14 ani. Sub aceasta varsta, raspur derea este angajata daca se face dovada"existentei discernamantului in momentul savarsi;:: faptei ilicite. Capacitatea delictuala nu coincide, deci, cu capacitatea de exercitiu cerni;

in materie contractuala. t Efectele conventiilor de neraspundere actioneaza diferit in cazul celor doua forme de raspunderea civila. in cazul raspunderii delictuale, conventiile de neraspundere incheiate anterior savarsirii faptei ilicite sunt in principiu nule. in cazul raspundem contractuale, conventiile de neraspufflaere incheiate anterior savarsirii faptei ilicite suni admisibile3. Competenta instantelor de j udecata^iifera in cazul celor doua forme de raspundere civila. Astfel, in materia responsabilitatii contractuale civile, competenta instantei se determina prin domiciliul paratului (art. 10 din Codul de procedura civila). Toate aceste deosebiri intre responsabilitatea contractuala si responsabilitatea delictuala determina interesul de a se invoca, in anumite cazuri, fie una, fie cealalta din formele responsabilitatii civile, in sensul de a o considera exclusiv contractuala sau delictuala. Cand responsabilitatea unui prejudiciu, a carui reparare se cere in justitie, a fost prevazuta in mod expres si reglementata in clauzele unei conventii, acea responsabilitate este contractuala, chiar daca, in lipsa contractului, s-ar fi angajat numai responsabilitatea delictuala a persoanei vinovate de prejudiciu. Deseori partile nu prevad in amanunt toate obligatiile care sunt legate de natura contractului pe care au inteles sa-! incheie si care, astfel, in tacerea contractului, izvorasc din lege. in aceasta ipoteza, s-a pus problema de a sti daca si din clauzele implicite ale contractului, prevazute de dispozitiile supletive ale legii, naste tot o responsabilitate contractuala, care prezuma culpa debitorului in caz de neexecutare. S-a decis ca, intr-o asemenea situatie, responsabilitatea debitorului este in intregime contractuala, ori de cate ori, din interpretarea contractului, rezulta ca debitorul s-a obligat la un anumit rezultat, care nu ar fi putut fi realizat fara aplicarea clauzelor din dispozitiile legale supletive1. Transarea naturii responsabilitatii este importanta pentru ca determina stabilirea naturii actiunii in justitie, care poate fi sociala, daca responsabilitatea este contractuala si individuala, daca responsabilitatea este delictuala. Astfel de probleme se pun in legatura cu responsabilitatea administratorilor societatilor comerciale. Cand acestia incalca dispozitii supletive ale legii, care trebuie considerate ca se integreaza contractului de mandat, ei vor putea fi trasi la raspundere contractuala si nu delictuala2. 1.4. Particularitati ale raspunderii civile a persoanei juridice Persoana juridica constituita in conditiile legii are calitatea de a sta injustitie si de a raspunde juridic pentru actele sale. Actele si faptele persoanei juridice sunt produse de persoanele fizice care o alcatuiesc si care, dupa caz, pot fi asociati, angajati sau organe ale acesteia. In cadrul activitatii lor, persoanele mentionate pot savarsi uneori fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Aceste fapte pot avea natura unor delicte sau a neindeplinirii unei obligatii asumate prin vointa proprie sau care rezulta din dispozitii legale. Persoana juridica are, de asemenea, in proprietate sau folosinta, lucruri si animale care pot cauza prejudicii tertilor. Uneori, persoana juridica poate fi legata prin raporturi juridice de alte persoane juridice, pe care, in cadrul unui grup, le subordoneaza sau li se subordoneaza, legaturi care pot interfera cu materia raspunderii civile, fie ea delictuala sau pentru neexecutarea obligatiilor, izvorand din acte sau fapte juridice licite. Toate aceste situatii determina unele consecinte cu privire la raspunderea civila a persoanei juridice, cum ar fi: - persoana juridica raspunde direct, in conditiile legii, pentru faptele ilicite ale membrilor, salariatilor sau organelor sale; persoana juridica raspunde pentru daunele produse de animalele sau lucruri! aflate in proprietatea sau folosinta sa; persoana juridica nu raspunde pentru faptele ilicite ale altei persoane juridia subordonate sau careia i se subordoneaza, in afara exceptiilor prevazute de lege. Raspunderea persoanei juridice este o raspundere independenta. Aceasta solutk rezulta din interpretarea art. 37 Decretul nr. 31/1954, potrivit caruia statul nu raspund* de obligatiile organizatiilor de stat - persoane juridice - si nici acestea pentru obligatii!* statului. Acest

principiu al raspunderii independente a fost aplicat in jurisprudenta s opereaza indiscutabil si in materia agentilor economici si a persoanelor juridice ci scop nelucrativ; -raspunderea persoanei juridice se angajeaza potrivit regulilor dreptului comui si a precizarilor facute prin legi speciale; -persoana juridica care a platit victimei despagubiri se poate intoarce cu actiun*. in regres impotriva persoanelor fizice pentru care societatea raspunde, persoane can in mod culpabil au cauzat prejudiciul. Solutia se justifica prin faptul ca persoana juridici nu se confunda cu persoanele fizice care au cauzat prejudiciul si care, in ultima instanta trebuie sa suporte, in conditiile legii, paguba produsa1. Actiunea in regres se exercita in baza prevederilor art. 998-999 Cod civil, avand acelasi temei ca si actiunea victimei impotriva persoanei juridice. 1.5. Functiile raspunderii civile delictuale. Institutia raspunderii civile delictuale indeplineste doua importante functii: Functia educativa preventiva. t>eneralay de ordin socj^l care, se manifest^prin influenta pe care institutia raspunderii o exercita asupra constiintei oamenilod Membrii societatii realizeaza faptul ca oricine produce prejudicii altei persoane %a trebui sa suporte consecintele patrimoniale ale faptelor sale, concretizate in obligatia! de reparatie. 1 Functia reparatorie, speciala, se manifesta in obligatia de dezdaunare card se stabileste in sarcina autorului faptei ilicite sau a celui ce raspunde pentru acesta. Prin aceasta functie, raspunderea civila delictuala poate fi privita si ca un mijloc de aparare a drepturilor subiective incalcate prin fapta ilicita, cu deosebire a dreptului de proprietate si a celorlalte drepturi reale si de creanta. Asa cum s-a aratat, functia reparatorie are un caracter relativ, intrucat oricat de exacta si completa ar fi reparatia, valorile afectate sau distruse, in multe situatii, nu mai pot fi recuperate deplin iit materialitatea lor (afectarea unei functii sau organ vital, distrugerea unui bun cu valoare istorica ori care constituie un obiect de creatie intelectuala etc.)2. Pe de alta parte, relativitatea reparatiei este accentuata si de situatia patrimoniala a faptuitorului ori a celui ce raspunde pentru el. Este evident ca, daca patrimoniul paratului nu permite repararea integrala a prejudiciului (spre exemplu, ca urmare a starii de insolvabilitate), functia reparatorie va fi realizata numai partial sau deloc. in consideratia relativitatii precizate, se impune ca aplicarea principiului raspunderii civile delictuale sa se faca cu toata strictetea, astfel incat sa se realizeze functia generala preventiva, inlaturarea cauzelor care determina savarsirea unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii si repararea lor cand se produc1.

Raspunderea comitentului pentru fapta ilicita a prepusului sau Aceasta varietate de raspundere pentru fapta altuia este reglementata de art. 1000 alin. 3 Cod civil, care dispune ca stapanii si comitentii raspund de prejudiciul cauzat de servitorii si prepusii lor in functiile incredintate. Art. 1000 alin. 5 nu prevede posibilitatea comitentilor de a se exonera de raspundere, chiar daca ar proba ca nu au putut impiedica faptul prejudiciabil. Rezulta, asadar, ca in sarcina comitentilor opereaza o prezumtie absoluta de culpa pentru faptele prepusilor. 3.4.2. Domeniul de aplicare al raspunderii comitentilor Raspunderea instituita de art. 1000 alin. 3 Cod civil cade in sarcina comitentului, pentru prejudiciile cauzate de prepusul sau. Comitentul este persoana fizica sau juridica indreptatita sa dea instructiuni, sa directioneze, sa indrume si sa controleze prepusul, in temeiul unui raport de prepusenie. Poate fi comitent orice persoana fizica sau juridica, statul, judetul, comuna, in masura in care exercita indrumaiea, controlul directia prepusilor sai in cadrul unui raport de prepusenie. Prepusul este persoana fizica directionala, controlata si indrumata de comitent.

Raportul de prepusenie presupune incredintarea unei insarcinari prepusului ce urmeaza a se executa sub indrumarea, autoritatea, controlul comitentului. Dependenta functionala a prepusului fata de comitent este nota caracteristica a raportului de prepusenie, care justifica responsabilitatea comitentului instituita de art. 1000 alin. 3 Cod civil. Raportul de prepusenie este o chestiune de fapt lasata la aprecierea instantei. El poate avea natura unei stari de drept sau a unei stari de fapt. In cazul raportului de prepusenie - stare de drept, dependenta functionala este intemeiata pe un raport juridic nascut intre comitent si prepus ce prezinta urmatoarele caracteristici: este fondat pe acordul de vointa realizat expres sau tacit intre comitent si prepus; are ca obiect indeplinirea unor functii sau activitati de catre prepus in folosul comitentului; conduita permisa partilor confera comitentului autoritatea de a exercita controlul, directia, supravegherea prepusului si impune prepusului subordonarea functionala Cel mai adesea, raportul de prepusenie - stare de drept se naste din contractul de munca. Angajatul este subordonat, in indeplinirea functiei sale, fata de angajator. Cand angajatul este detasat, raportul de prepusenie se stabileste fata de persoana la care s-a facut detasarea intrucat aceasta exercita efectiv autoritatea directiei si controlului specifica comitentului. Raportul de prepusenie se poate naste si din alte contracte, precum contractul de societate, antrepriza, locatiunea, mandatul, daca asociatul, antreprenorul, locatorul sau mandatarul renunta la independenta lor in executare si al pozitia lor de egalitate juridica, acceptand sa fie subordonati, sub autoritatea celeilalte parti1. Raportul de prepusenie - stare de fapt poate aparea ocazional intre membrii unui colectiv, ai unei familii, in raporturile sclare, cand prepusii ocazionali accepta, de obicei fara plata, sa faca un serviciu ce presupune o subordonare, in interesul celuilalt2 etc. 3.4.3. Fundamentarea raspunderii comitentului Raspunderea instituita de art. 1000 alin. 3 Cod civil este fundamentata de lege in culpa comitentului. Doctrina a formulat mai multe teorii care pot fi grupate in doua categorii: teorii subiective, intemeiate pe ideea de culpa a comitentului; teorii obiective, care fondeaza raspunderea pe alte temeiuri decat culpa. Teoriile subiective explica raspunderea comitentului pe ideea de culpa nascuta din prezumtia legala de culpa", transferul culpei prepusului la comitent" ori ca efect al reprezentari legale". Astfel, posibilitatea unei opinii larg acceptate (de la aparitia Codului civil si pana in prima jumatate a secolului XX), raspunderea comitentului se fondeaza pe o prezumtie de culpa legala, dedusa din dispozitia art. 1000 alin. 3, care poate fi privita, dupa caz, drept culpa in alegerea prepusului (culpa in eligendo) sau ca o culpa in supraveghere (culpa in vigilando). Initial, prezumtia de culpa a fost considerata a fi relativa, iar apoi absoluta, intrucat textul de lege nu permite comitentului exonerarea de raspundere, chiar daca ar dovedi ca a fost in imposibilitate de a impiedica fapta prejudiciabila a prepusului sau. Fundamentarea culpei comitentului pe o prezumtie de culpa absoluta, irefragabila, a dat nastere unei contradictii in ceea ce priveste dreptul la regres al comitentului impotriva prepusului pentru care a platit despagubirea. Aceasta neconcordanta cu practica juridica, la care se adauga imposibilitatea comitentului de a realiza supravegherea permanenta a prepusului (presupusa de prezumtia absoluta), a condus la rezerve in acceptarea acestei teorii. intr-o alta conceptie, s-a considerat ca raspunderea comitentului este intemeiata fata de terti pe substituirea prepusului ce a savarsit fapta prejudiciabila de catre comitent, in acest fel, ar aparea un transfer al culpei de la prepus la comitent, culpa prepusului ar deveni pentru victima propria culpa a comitentului3, ca o consecinta a raportului de prepusenie. Trebuie observat insa ca, in aceasta acceptie, raspunderea comitentului nu mai ramane o raspundere indirecta, ci devine o raspundere directa. Pe de alta parte, aceasta

teorie incalca regula potrivit careia culpa este personala si nu poate trece la o alta persoana. Teoria in discutie nu explica nici dreptul de regres al comitentului contra prepusului pentru fapta caruia a platit victimei reparatia prejudiciului incercat. Culpa comitentului a fost explicata si pe temeiul raportului de reprezentare dintre prepus si comitent. Prepusul, s-a spus, actioneaza in functia incredintata ca reprezentant legal al comitentului si, in consecinta, culpa prepusului devine culpa comitentului1. Teoria este criticabila pentru aceleasi motive ca si teoria transferului culpei de la prepus la comitent, cu observatia ca reprezentarea este specifica actelor si nu faptelor juridice si ca lasa fara explicatie dreptul de regres al comitentului. Toate cele trei teorii aratate ar putea fi imbunatatite pe baza unui model cu doua stari, una care priveste raporturile comitentului cu victima, cealalta, care priveste raporturile comitentului cu prepusul sau si cu tertii2. Potrivit acestui model, prezumtia de culpa absoluta si transferul obligatiei de reparatie explicat prin substitutia persoanei prepusului de catre comitent sau prin calitatea de reprezentant al comitentului ar functiona numai in raporturile dintre comitent si victima. in raporturile dintre comitent-prepus si terti, se aplica regula dreptului comun, astfel ca dreptul de regres al comitentului contra prepusului sau este pe deplin inteles si motivat. Starea speciala, exceptionala, a raporturilor dintre comitent si victima se poate explica tocmai prin caracterul indirect al raspunderii comitentului, prin intentia legii de a crea o situatie favorabila victimei, determinand, in consecinta, in circuitul civil, doua zone de raporturi in care regulile de drept se comporta diferit: zona speciala a raporturilor dintre comitent si victima si zona obisnuita a raporturilor dintre comitent, prepus si terti3. Astfel de modele cu stare multipla sunt pe deplin acceptate de teoria sistemelor si nu vedem de ce nu ar fi acceptate si in domeniul dreptului. De altfel, putem identifica si in cuprinsul Codului civil asemenea modele cu stare multipla, precum: dobandirea proprietatii prin succesiune ori prin expropriere si prin modurile generale; efectele recunoscute posesiei in raport cu detentia precara; admiterea exceptiilor de la principiul efectelor contractului si principiile ce guverneaza efectele contractului etc. in toate asemenea situatii, legea creeaza pozitii de favoare sau de exceptie si, in consecinta, zone de raporturi juridice in circuitul civil in care regulile de drept functioneaza diferit. Teoriile obiective explica raspunderea comitentului pe alte temeiuri decat culpa, cum ar fi ideea de risc dau ideea de garantie. Potrivit teoriei riscului, toti cei care dobandesc folosul unei activitati desfasurate de altii sunt tinuti sa suporte si consecintele pagubitoare ale acestei activitati Intr-o alta versiune, bazata nu pe ideea riscului profit, ci pe ideea riscului ^-. activitate, se considera ca autoritatea presupune riscul repararii pagubelor cauzate ct cei subordonati. Consecinta negativa a teoriei riscului este aceea ca determina o contradictie cr nerezolvat intre asumarea de catre comitent a riscului (de activitate sau profit) si drepr^ sau de regres impotriva prepusului'. Teoria garantiei explica raspunderea comitentului pe ideea ca legea il consider; pe acesta un garant al interesului victimei privind posibilitatea de a obtine reparare., integrala a prejudiciului. Altfel spus, comitentul este tinut de obligatia de garantie fa-1 de celelalte subiecte, de drept ca prepusul sau nu le va cauza prejudicii, iar daca o v; face va despagubi personal victima. Aceasta fundamentare a raspunderii comitentului pe ideea de garantie explici dreptul de regres al comitentului impotriva prepusului, ca drept recunoscut garantul u. de a recupera ceea ce a platit de la cel pe care-1 garanteaza, intrucat pana la urmi sarcina reparatiunii trebuie sa revina in intregime prepusului2. Obligatia de garantie a comitentului a fost explicata diferit. intr-o opinie, se considera ca aceasta este o obligatie de garantie obiectiva, intemeiata pe riscul de activitate si fara nici o legatura cu ideea de culpa a prezuraata a comitentului3.

intr-o alta opinie, obligatia de garantie a comitentului este privita ca o cautiune legala fondata pe ideea ca este just si echitabil ca sarcina avansarii despagubirilor si a suportarii eventualei insolvabilitati a prepusului sa revina comitentului4. Teoria garantiei ofera un substitut pentru explicarea mecanismului raspunderii comitentului altfel decat pe ideea de culpa si justifica dreptul de regres al acestuia contra prepusului sau. Ea se regaseste in numeroasele solutii date de instantele din tara noastra5. 3.4.4. Conditiile raspunderii comitentului Pentru angajarea raspunderii comitentului se cer intrunite cumulativ o serie de conditii generale si speciale. Conditiile generale privesc existenta elementelor esentiale ale raspunderii: a) existenta prejudiciului; b) existenta faptei ilicite a prepusului; c) existenta raportului de cauzalitate intre fapta ilicita a prepusului si prejudiciul incercat de victima; d) vinovatia (greseala) prepusului Conditiile generale mentionate fac proba existenta raspunderii directe a prepusului, fara de care raspunderea comitentului nu ar putea fi angajata1. O data facuta dovada existentei conditiilor generale, victima poate invoca tripla prezumtie de culpa a comitentului, instituita de art. 1000 alin. 3: -prezumtia existentei faptei ilicite a comitentului constand in executarea necorespunzatoare a obligatiei de supraveghere a prepusului; - prezumtia existentei raportului de cauzalitate intre executarea necorespunzatoare a obligatiei de supraveghere si savarsirea de catre prepus a prejudiciului; -prezumtia vinovatiei comitentului pentru modul in care si-a indeplinit obligatia de supraveghere, ceea ce a permis producerea prejudiciului. Conditiile speciale cerute pentru angajarea raspunderii comitentului privesc: a) existenta raportului de prepusenie la momentul savarsirii faptei. Aceasta conditie este o chestiune de fapt, lasata la aprecierea instantei, pe baza probelor care dovedesc existenta raportului si a atributelor sale: subordonarea prepusului, atitudinea comitentului, controlul, directia, supravegherea etc; b) prepusul sa fi savarsit fapta in functiile incredintate. Datorita formularii vagi, aceasta cerinta specifica a prilejuit interpretari ce au evoluat de la o maniera restrictiva la una permisiva, extensiva. Interpretarea restrictiva porneste de la ideea ca raspunderea comitentului va fi angajata cand prepusul savarseste fapta ilicita in interesul comitentului, in limitele functiei incredintate si cu respectarea instructiunilor si dispozitiilor comitentului. Angajarea raspunderii comitentului nu s-ar produce atunci cand prepusul a savarsit o fapta prejudiciabila actionand in propriul sau interes, desfasurand activitati care nu se incadreaza in functia incredintata ori prin depasirea atributiilor sau exercitarea lor abuziva. intrucat o asemenea interpretare a notiunii de functii incredintate" ar fi ingustat excesiv domeniul de aplicatie al raspunderii comitentului, doctrina si practica au adus o extindere a intelesului de functii incredintate". Pe acest temei, comitentul a fost tinut sa raspunda si in cazul cand prepusul a savarsit fapta prejudiciabila actionand cu depasirea functiilor stabilite de comitent sau prin deviere de la acestea2. Tot astfel, instantele au admis angajarea raspunderii comitentului cand prepusul, actionand in cadrul functiilor incredintate, a produs un prejudiciu prin nedibacie, neglijenta sau imprudenta ori cand prepusul a lucrat pentru comitent in limitele scopului in vederea caruia i-au fost oferite functiile, chiar impotriva instructiunilor comitentului. Angajarea raspunderii comitentului a fost admisa si in ipoteza cand prepusul abuzeaza de functie in propriul sau interes ori cand, fara legatura cu exercitarea functiei, aceasta a procurat

prepusului instrumentul faptei ilicite (masina, vagonul etc.) ori prilejul care a inlesnit savarsirea faptei ilicite. Ceea ce este esential este existenta unei legaturi de conexiune intre functiile incredintate si modul in care fapta a fost savarsita. Aceasta legatura poate fi de timp, de loc sau de mijloace folosite. Desigur, atunci cand fapta ilicita a prepusului nu are legatura cu exercitiul functiei incredintate, chiar daca ea a fost savarsita in timpul exercitarii acesteia, raspunderea comitentului nu va fi angajata1. 3.4.5. Efectele raspunderii comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepusul sau A. Precizari prealabile In analiza efectelor raspunderii comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepusul sau, trebuie sa distingem intre efectele raspunderii comitentului in raport cu victima prejudiciului si efectele raspunderii comitentului in raport cu prepusul. B. Efectele raspunderii comitentului in raport cu victima Instituirea raspunderii comitentului pentru fapta prepusului (art. 1000 alin. 1) da posibilitate victimei sa aleaga intre a se adresa pentru despagubire fie comitentului, fie comitentului si prepusului deodata ori succesiv, fie numai prepusului. in legatura cu aceste posibilitati, legea nu instituie o ordine in care victima poate chema la raspundere pe debitorii sai responsabili. In doctrina se recomanda comitentului chemarea in garantie a prepusului sau ca o solutie pentru accelerarea si simplificarea atat a reparatiei victimei, cat si a dreptului de regres al comitentului2. Cu privire la ipoteza chemarii in raspundere atat a comitentului, cat si a prepusului, s-a pus in discutie admisibilitatea solidaritatii in raspundere a comitentului si prepusului in temeiul art. 1003 Cod civil. Opinia dominanta in aceasta problema este ca solidaritatea trebuie admisa cand victima actioneaza atat pe prepus, cat si pe comitent, la originea solidaritatii fiind fapta ilicita a prepusului, care antreneaza atat cele doua raspunderi (pentm fapta proprie si pentru fapta altuia), cat si solidaritatea prevazuta la art. 1003 Cod civil. intr-o alta opinie, se considera ca raspunderea comitentului si a prepusului este o raspundere in solidum, intrucat, desi calitatile in care raspund sunt diferite (prepusul raspunde ca autor, iar comitentul in calitate de garant), ambii au aceeasi obligatie: reparatia prejudiciului incercat de victima. Deoarece nu au cauzat prejudiciul impreuna, prepusul si comitentul nu sunt codebitori solidari in temeiul art. 1003 Cod civil. Obligatia comitentului este o obligatie in solidum, intrucat, fara a fi solidara, se concretizeaza in plata integrala a datoriei de catre cei doi debitori (comitentul si prepusul)3. Aceasta fundamentare ofera o explicatie mai solida dreptului de regres al comitentului care se intinde la intreaga plata efectuata4. in cazul in care prepusii mai multor comitenti au cauzat un prejudiciu unui tert, s-i apreciat ca toti comitentii sunt tinuti solidar fata de victima a repara prejudiciul in intregime. Solutia decurge din ideea ca, atata timp cat comitentul este tinut sa raspunda .r. solidum, obligatia sa are aceeasi intindere ca si obligatia prepusului1. Cand prepusii mai multor comitenti cauzeaza o paguba unuia dintre comitenti, ;eiialti comitenti vor raspunde solidar fata de comitentul prejudiciat, numai cu propriii .or prepusi, proportional cu contributia fiecarui prepus la producerea prejudiciului. Prepusii, indiferent de subordonare, vor fi tinuti solidar fata de victima pentru intreg rrejudiciu2. Comitentul poate invoca, in scopul exonerarii de raspundere, numai cauzele .. ars inlatura raspunderea pentru fapta proprie a prepusului respectiv3: fapta victimei, rapta unui tert pentru care nu raspunde, cazul fortuit si forta majora. De asemenea, in raport de situatia creata, comitentul ar putea invoca dispozitia inscrisa in art. 9 alin. 2 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloiale, potrivit caruia fapta de concurenta neloiala savarsita de un salariat in cadrul atributiilor sale de serviciu atrage raspunderea comitentului in solidar cu

salariatul pentru pagubele pricinuite, afara de cazul in care comitentul va dovedi ca, potrivit uzantelor, nu era in masura sa p re vina comiterea faptelor. C. Efectele raspunderii comitentului in raport cu prepusul. Regresul comitentului Cand comitentul a reparat prejudiciul cauzat victimei, el are drept in regres i mpotriva prepusului sau, autor al faptei ilicite. Aceasta posibilitate a fost explicata de practica juridica prin calitatea de garant al comitentului, care nu face decat sa avanseze \ ictimei despagubirea stabilita de instanta, iar, o data platita despagubirea, comitentul are dreptul sa ceara prepusului sau restituirea in intregime a despagubirii avansate victimei4. Temeiul legal al dreptului de regres al comitentului este considerat a fi art. 1108 alin. 1, pct. 3 Cod civil, potrivit caruia subrogatia se face de drept... in folosul celui care s-a obligat... pentru altii la plata datoriei ce are interes de a o desface". Altfel spus, dupa ce a platit victimei despagubirea, comitentul se subroga de drept in drepturile victimei, impotriva prepusului sau care a cauzat prejudicii, avand la dispozitie actiunea directa pe care victima o avea impotriva prepusului (actiunea in raspundere intemeiata pe art. 998-999 Cod civil)5. Actiunea in regres este o actiune civila de drept comun; este actiunea in raspundere a victimei contra autorului faptei ilicite pe care, in temeiul subrogatiei, o preia comitentul. Prepusul se poate apara dovedind ca prejudiciul a fost cauzat in tot sau in parte de fapta comitentului. Daca o asemenea aparare va fi admisa, ne aflam in prezenta culpei comune si instanta va reduce pretentiile comitentului, obligand prepusul sa restituie numai partea corespunzatoare contributiei sale la producerea prejudiciului. D. Corelatia dintre raspunderea comitentului pentru faptele prepusului sau si raspunderea parintilor pentru prejudicii cauzate de copiii lor minori Aceasta ipoteza prezinta interes in acele litigii in care prepusul este minor si savarseste o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii in cadrul raportului de prepusenie, cu prilejul exercitarii functiilor incredintate de comitent. intr-o astfel de imprejurare, doctrina si practica considera ca raspunderea parintilor este inlaturata, urmand a se aplica regulile raspunderii comitentului, cu exceptia cazului cand calitatea de comitent apartine parintelui minorului1. in aceasta ultima ipoteza, victima poate invoca, dupa caz, la alegerea sa, raspunderea parintilor (art. 1000 alin. 2 Cod civil) sau raspunderea comitentului (art. 1000 alin. 3 Cod civil). Raspunderea institutorilor,artizanilor pt prejudiciile cauzate de elevii si ucenicii lor Aceasta varietate de raspundere pentru fapta altei persoane este reglementata de art. 1000 alin. 4 Cod civil, care prevede ca institutorii si artizanii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de elevii si ucenicii lor in tot timpul ce se gasesc sub a lor supraveghere". Potrivit alin. 5, institutorii si artizanii se pot apara de raspundere daca probeaza ca nu au putut impiedica faptul prejudiciabil". 3.3.2. Domeniul de aplicatie a raspunderii instituite de art. 1000 alin. 4 Cod civil Aceasta raspunderea este instituita in sarcina institutorilor si artizanilor pentru faptefc ilicite ale elevilor si ucenicilor aflati sub supravegherea lor. Prin institutori intelegem invatatorii claselor primare, educatorii prescolar, profesorii de la cursurile gimnaziale, licee ori profesionale, pedagogii de internat, precum si supraveghetorii din taberele si coloniile de vacanta. Artizanii sunt mestesugarii care primesc spre pregatire profesionala ucenici. Prin elevi trebuie sa intelegem minorii care frecventeaza institutii scolare, precurr. si pe cei care sunt cazati in internate sau se afla in tabere sau colonii scolare de vacanta Ucenicii sunt minorii care se pregatesc in scolile profesionale. Majoritatea autorilor considera ca raspunderea instituita de art. 1000 alin. 4 Coc civil se aplica numai pentnifaptele ilicite produse de elevii si ucenicii minori, nu si celor care au implinit varsta de 18 ani.

Persoanele care beneficiaza de prevederile art. 1000 alin. 4 Cod civil, in calitate de victima, trebuie sa fie terte persoane si nu elevii sau ucenicii care se pot autoaccidenta in timpul orelor de curs, ipoteza in care profesorul sau mestesugarul raspunde conform art. 998-999 Cod civil pentru faptele sale comisive sau omisive. Din continutul art. 1000 alin. 4 rezulta ca institutorii si mestesugarii raspund de prejudiciul cauzat de elevii si ucenicii lor aflati sub a lor supraveghere". Prin urmare, fundamentarea legala a acestei raspunderi consta in culpa pentru neindeplinirea ori indeplinirea necorespunzatoare a indatoririi de supraveghere. Totodata, art. 1000 alin. 4 Cod civil instituie o tripla prezumtie relativa de culpa: prezumtia de fapta ilicita a institutorului sau artizanului constand in indeplinirea necorespunzatoare a indatoririi de supraveghere; prezumtia de cauzalitate intre neindeplinirea obligatiei de supraveghere si fapta minorului; prezumtia culpei institutorului sau artizanului in indeplinirea necorespunzatoare a indatoririi de supraveghere. 3.3.4. Conditiile raspunderii institutorilor si artizanilor Pentru angajarea raspunderii instituite de art. 1000 alin. 4 Cod civil se cer indeplinite cumulativ unele conditii generale si speciale. Conditiile generale privesc existenta si proba prejudiciului, a faptei ilicite a elevului sau ucenicului si a raportului de cauzalitate. Victima prejudiciului va trebui sa faca dovada existentei acestora prin orice mijloc admis de lege. O data facute aceste probe, poate fi invocata tripla prezumtie instituita de art. 1000 alin. 4: existenta faptei ilicite a institutorului sau mestesugarului constand in lipsa de supraveghere a elevului sau ucenicului; existenta raportului de cauzalitate intre fapta ilicita a institutorului sau artizanului si producerea de catre elev sau ucenic a prejudiciului; existenta vinovatiei institutorului sau artizanului". Totodata, victima va trebui sa probeze urmatoarele conditii speciale: prejudiciul a fost cauzat de un elev sau ucenic minor; fapta ilicita a fost savarsita in timp ce elevul sau ucenicul se afla sau trebuia sa >e afle sub supravegherea institutorului sau artizanului. Se inscrie in aceasta conditie ?i situatia in care, prin absenta sau intarzierea institutorului sau artizanului, elevii si jeenicii au savarsit fapte prejudiciabile. Raspunderea institutorului sau artizanului nu va fi angajata pentru cazul in care elevul sau ucenicul nu au venit ori au plecat de la orele de curs. Potrivit unei opinii a practicii juridice, parasirea atelierului scolii de catre elev, iutor al faptei ilicite, nu constituie o lipsa de supraveghere a institutorului, cata vreme ..supravegherea stricta" nu este obligatorie si nu a fost incalcata disciplina scolara. in iceasta ipoteza, paguba nu este o consecinta a lipsei de supraveghere a institutorului, ;i a carentelor de educatie a copilului imputabila parintilor, astfel ca se impune angajarea raspunderii parintilor. in opinie contrara, care ni se pare corecta, se sustine ca motivatia aratata nu este in masura sa inlature prezumtia de culpa in supraveghere dedusa din art. 1000 alin. 4 Cod civil, in sarcina institutorului si artizanului1. 3.3.5. Efectele raspunderii institutorului si artizanului Daca sunt indeplinite cumulativ toate conditiile generale si speciale cerute de art. 1000 alin. 4, artizanul sau institutorul este tinut sa raspunda fata de victima pentru intreg prejudiciul. Victima poate sa se indrepte, la alegerea sa pentru reparatie, fie impotriva institutorului sau artizanului, fie impotriva elevului sau ucenicului ori impotriva ambilor. Institutorul sau artizanul care a despagubit victima are actiunea in regres impotriva elevului sau ucenicului ori chiar impotriva parintilor acestora, daca probeaza ca fapta s-a datorat relei educatii in familie, invocand art. 998-999 Cod civil nu insa si art. 1000 alin. 2, de care se poate prevala numai victima.

in practica, in anumite litigii se pune problema concursului angajarii raspunderii parintilor sau a institutorilor (artizanilor) ori a solidaritatii acestora. Opinia majoritara sustine ca atat cumulul, cat si soldaritatea raspunderii parintilor si institutorilor (artizanilor), sunt excluse2, astfel ca apare necesara o ierarhizare a ordinii angajarii raspunderii pentru altul. In acest sens, s-a aratat ca raspunderea institutorului trece inaintea raspunderii parintilor, care este generala si subsidiara. in consecinta, numai daca institutorul a combatut prezumtia de culpay'wra tantum, instituita de art. 1000 alin. 4 Cod civil (faptul culpabil nu a putut fi inlaturat cu toate precautiunile luate de institutor), va fi exonerat de raspundere si se va pune in subsidiar problema raspunderii parintilor1. Raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori Aceasta varietate de raspundere pentru fapta altuia este reglementata de art. 1000 alin. 2 Cod civil, care dispune ca ,.tatal, mama, dupa moartea barbatului, sun-responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dansii". in contextul consacrarii egalitatii barbatului si femeii, textul citat trebuie inteles in sensul ca raspunderea revine ambilor parinti ai copilului, in solidar. Aceasta solutie este intemeiata pe dispozitiile art. 97 alin. 1 din Codul familiei, conform caruia ambii parinti au aceleasi drepturi si indatoriri fata de copiii lor minori, fara deosebire dupa cum acestia sunt din casatorie, din afara casatoriei sau infiati". Raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori a fost instituita ca masura de protectie a victimelor unui asemenea prejudiciu, intrucat de cele mai multe ori copiii nu dispun de mijloacele necesare pentru a repara prejudiciul. Principiul potrivit caruia raspunderea opereaza in temeiul culpei isi gaseste o deplina aplicare si in cadrul acestei raspunderi. Premisa acesteia consta in prezumtia neindeplinirii sau indeplinirii necorespunzatoare de catre parinti a unor indatoriri ce le revin fata de copii. Prin dispozitiile art. 1000 alin. 2 Cod civil este instituita o tripla prezumtie legala, declansata de dovada facuta de victima cu privire la existenta prejudiciului, a faptei ilicite si a raportului de cauzalitate: 148 prezumtia faptei ilicite a parintilor, constand in aceea ca in exercitarea indatoririlor ce reveneau parintilor fata de copilul lor au existat abateri de natura a angaja raspunderea lor; prezumtia de cauzalitate intre neindeplinirea indatoririlor parintesti si comiterea de catre minor a faptei prejudiciabile; prezumtia culpei parintilor, de obicei in forma neglijentei, in indeplinirea necorespunzatoare a obligatiilor ce le reveneau. Aceasta prezumtie constituie un avantaj pentru victima in sensul reducerii sarcinii probei. in ce priveste fundamentul acestei raspunderi, practica si doctrina au nuantat principiul raspunderii pentru culpa. Astfel, intr-o prima opinie, se considera ca parintii raspund pentru lipsa de supraveghere a copilului, lipsa care a permis savarsirea faptei prejudiciabile. intr-o alta opinie, parintii raspund atat pentru lipsa de supraveghere a copilului, cat si pentru neindeplinirea obligatiei de a-1 educa pe copil. Alti autori considera ca parintii raspund atat pentru lipsa de supraveghere a copilului, cat si pentru neindeplinirea obligatiei de a creste copilul, asa cum aceasta obligatie este prevazuta de Codul familiei. Potrivit Codului familiei (art. 401 alin. 2), obligatia de a creste copilul cuprinde im ansamblu de indatoriri: de educare, de invatatura, de supraveghere, de ingrijire a sanatatii si dezvoltarii fizice a copilului, paza exercitata asupra copilului etc. Aceasta nuantare a fost necesara pentru a se putea explica angajarea raspunderii parintilor si in ipoteza cand nu exercita supravegherea efectiva a minorului (deoarece acesta se afla in vizita in alta localitate ori vagabondeaza). Culpa parintelui in indatorirea de crestere se dovedeste acoperitoare pentru asemenea ipoteze.

Cat priveste obligatia de supraveghere, aceasta este inteleasa de unii autori ca indrumare a copilului intr-o anumita directie, prin modul in care este crescut si impiedicat sa savarseasca anumite acte. 3.2.3. Domeniul de aplicatie al art. 1000 alin. 2 Cod civil Dispozitiile inscrise in art. 1000 alin. 2 sunt aplicabile parintilor din casatorie sau din afara casatoriei, adoptatorului cu efecte depline sau restranse. Ele nu se aplica tutorilor, curatorilor ori altor institutii de ocrotire, intrucat sunt de stricta interpretare si nu pot fi extinse la alte cazuri'. Acestia vor putea eventual raspunde pentru prejudiciile cauzate de copilul minor in conditiile cerute pentru raspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 Cod civil). 3.2.4. Conditiile raspunderii parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori Pentru angajarea raspunderii parintilor pentru faptele copiilor lor minori se cer indeplinite o serie de conditii generale si speciale. Conditiile generale privesc existenta si proba faptei ilicite a minorului, a prejudiciului suferit de victima si a raportului de cauzalitate intre fapta ilicita a minorului si prejudiciul produs. Nu se cere conditia ca minorul sa fi actionat cu vinovatie. Daca victima doreste sa angajeze atat raspunderea minorului, cat si raspunderea parintilor acestuia, trebuie sa faca si dovada culpei minorului. De indata ce aceste dovezi au fost facute, pot fi invocate si cele trei prezumtii legale: existenta faptei ilicite a parintilor constand in neindeplinirea corespunzatoare a indatoririlor parintesti, existenta raportului de cauzalitate dintre aceasta fapta si comiterea de minor a faptei prejudiciabile si existenta culpei parintilor pentru indeplinirea necorespunzatoare a indatoririlor parintesti. Totodata sunt necesare alte doua conditii speciale: copilul sa fie minor si sa locuiasca cu parintii sai. Prima conditie, a minoritatii copilului, trebuie sa existe la momentul savarsirii faptei. Parintii nu raspund daca minorul dobandeste capacitatea de exercitiu inainte de varsta de 18 ani. Ei nu raspund nici pentru faptele copilului major, lipsit de discernamant si pus sub interdictie judecatoreasca. in aceasta ipoteza, parintii vor putea raspunde pentru fapta proprie, potrivit art. 998-999 Cod civil. in ce priveste conditia ca minorul sa locuiasca la parinti sai, distingem intre mai multe situatii. De regula, locuinta minorului coincide cu domiciliul sau legal. Precizam ca, potrivit art. 100 alin. 1 din Codul familiei, Copilul minor locuieste cu parintii sai", iar potrivii art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, domiciliul minorului este la parintii Sal SaU la acela dintre parinti la care locuieste in mod statornic". Cand aceste domicilii nu coincid, ca urmare a incredintarii minorului unei terte persoane, se va avea in vedere locuinta si nu domiciliul minorului, care ramane tot la parintii sai. in general se porneste de la premisa ca ceea ce intereseaza este locuinta pe care legea o stabileste pentru minori, chiar daca in fapt minorul nu ar avea acea locuinta. Daca copilul fuge de casa, parintii nu pot invoca propria vina spre a se exonera de raspundere, intrucat trebuie sa depuna toata diligenta pentru readucerea minorului la locuinta lui, astfel ca raspunderea lor va fi angajata. Daca minorul a parasit locuinta fara voia parintilor si in timp ce era fugit a savarsit o fapta cauzatoare de prejudicii, parintii vor raspunde delictual, in temeiul culpei in supravegherea, educarea si cresterea minorului. Cand minorul se afla temporar in vizita la rude sau la prieteni, raspunderea parintilor nu este inlaturata. Daca minorul este internat in spital si in aceasta perioada comite fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, majoritatea doctrinei sustine culpa parintilor, pe prezumtia carentei in educatia acordata minorului, inlaturand lipsa temporara a locuintei comune. in situatia in care minorul se afla internat intr-o scoala de munca si reeducare si fuge de acolo, vagabondand, daca savarseste faptei ilicite, prejudiciabile, parintii raspund pe temeiul carentelor in educarea si cresterea copilului. Daca la data savarsirii faptei ilicite de catre minor parintii se aflau in executare unei pedepse privative de libertate ori erau arestati preventiv, parintii sunt exonerati.

intrucat se aflau in imposibilitate de a supraveghea minorul. Cu toate acestea, unii autori retin culpa parintilor, intrucat nu au acordat o educatie corespunzatoare minorului, care ar fi prevenit savarsirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. In situatia cand parintii nu au locuinta comuna, fiind divortati, despartiti in fapt etc, in principiu, urmeaza a raspunde pentru faptele minorului parintele caruia acesta a fost incredintat. Totusi, cand minorul se afla temporar la celalalt parinte si savarseste o fapta prejudiciabila, acesta va raspunde in temeiul art. 998-999 Cod civil, impreuna cu parintele caruia i~a fost incredintat minorul1. 3.2.5. inlaturarea prezumtiilor legale privind raspunderea parintilor pentru prejudicii cauzate de copiii lor minori Tripla prezumtie de raspundere a parintilor pentru faptele prejudiciabile ale copiilor lor minori instituita de art. 1000 alin. 2 poate fi inlaturata in conditiile prevazute de art. 1000 alin. 5 care dispune ca parintii sunt aparati de raspundere dacaprobeaza ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabilu. In consecinta, pentru a se exonera de raspundere, parintii trebuie sa rastoarne prezumtia de culpa in supraveghere, educare si crestere. Obiectul probei trebuie sa fie acela ca parintii si-au indeplinit ireprosabil indatoririle ce le reveneau si ca nu se poate retine o conexiune cauzala intre modul cum si-au indeplinit indatoririle parintesti si iapta prejudiciabila comisa de minor. Eventual, parintii pot proba existenta unui fapt exterior copilului, pentru care nu sunt tinuti a raspunde, care a determinat cauza savarsirii faptei prejudiciabile (caz de forta majora, caz fortuit, fapta unui tert) sau lipsa de discernamant a minorului. 3.2.6. Efectele raspunderii parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori Parintii raspund integral pentru fapta copiilor minori. Daca minorul a implinit 14 ani, victima se poate indrepta fie impotriva minorului, fie impotriva parintelui, fie impotriva ambilor, care vor raspunde solidar. Parintele care a reparat prejudiciul cauzat de minor are actiune in regres impotriva acestuia pentru recuperarea a ceea ce a platit pentru el. Raspunderea pentru prejudicii cauzate de animale Aceasta raspundere este instituita de art. 1001 Cod civil, care prevede ca proprietarul unui animal, sau acela care se serveste de dansul, in cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau ca animalul se afla in paza sa, sau ca a scapat". Se poate observa ca paznicul juridic al animalului este prezumat in culpa absoluta, textul de lege neacceptand proba contrarie. 4.1.2. Domeniul de aplicatie a raspunderii pentru prejudicii cauzate de animale Raspunderea instituita de art. 1001 Cod civil este in sarcina paznicului juridic al animalului, pentru prejudiciul produs de animalul aflat in paza sa juridica. Din analiza textului de lege deducem ca este vorba de animale care pot fi apropriate intr-o forma juridica si care pot fi supravegheate, ceea ce rezulta din cuvintele proprietarul" animalului si cel care se foloseste de acesta". in consecinta, este vorbade animale domestice si de animalele salbatice captive din gradinile zoologice, circuri etc. Sunt asimilate acestora si animalele salbatice din rezervatiile ori din parcurile de vanatoare inchise, daca fapta pagubitoare s-a produs in interiorul rezervatiei ori parcului, nu insa si in cazul cand prejudiciul s-a produs de animale iesite din incinta rezervatiei sau parcului2. Nu intra sub incidenta art. 1001 animalele salbatice care traiesc in stare de libertate ori cele iesite din rezervatii ori parcuri. Daca acestea au produs prejudicii, raspunderea cade in sarcina inspectoratelor silvice, daca se face dovada raspunderii instituite de art. 998-999 Cod civil. Culpa nu se prezuma, ci trebuie probata de victima, in sensul ca personalul silvic nu si-a indeplinit atributiile privind gospodarirea vanatului.

Raspunderea pentru prejudiciul produs de animal revine persoanei care are paza juridica a acestuia, in momentul producerii prejudiciului. Paza juridica deriva din dreptul de a folosi animalul, drept care implica prerogativa de comanda, de directie si supraveghere a animalului. in aceasta situatie se gaseste proprietarul animalului ori persoana caruia posesorul i-a transmis folosinta animalului, de exemplu in temeiul uzufructului, al unui contract de locatiune sau de comodat etc. Calitatea de paznic juridic o au si hotul sau gasitorul animalului. Paza juridica a animalului, desi poate fi transmisa altor persoane, pana la proba contrarie se prezuma ca apartine proprietarului. Paza juridica nu se confunda cu paza materiala, care nu implica dreptul titularului de a se folosi de animalul respectiv. Depozitarul animalului are paza materiala si nu raspunde de prejudiciile cauzate de animal, deoarece nu are si folosinta animalului. Paza juridica poate coexista cu paza materiala, potrivit art. 1001 Cod civil. Daca animalul a fost furat, raspunderea pentru prejudiciile cauze de animal revin uzurpatorului, care are puterea de directie asupra animalului si care este altceva decat paza materiala (solutie prin asemanare cu raspunderea in cazul furtului lucrului). 4.1.3. Fundamentarea raspunderii pentru prejudicii cauzate de animale intr-o prima opinie, se considera ca raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale se fondeaza pe o prezumtie de culpa in supravegherea animalului instituita de art. 1001 Cod civil. Potrivit acestei idei, in sarcina celui ce are paza juridica exista o obligatie de a supraveghea animalul pentru a nu cauza pagube unor terti. Cauzarea pagubei face dovada ca nu s-a exercitat obligatia de supraveghere si, prin urmare, ea este nu numai prezumata, ci si dovedita. Elementul esential al fundamentarii raspunderii este paza juridica a animalului, astfel ca, intr-o alta opinie, s-a considerat ca fundamentul raspunderii se gaseste in ideea de risc, care presupune ca cel care trage foloasele de pe urma animalului trebuie sa suporte si riscul, adica efectele pagubitoare. Alti autori considera ca aceasta raspundere trebuie fondata pe ideea de garantie, in sensul de garantie privitoare la comportamentul general al animalului, care, supravegheat, nu produce prejudicii. 4.1.4. Conditiile raspunderii Victima prejudiciului va trebui sa faca dovada ca prejudiciul a fost produs de animal si ca acesta se afla in paza juridica a persoanei de la care pretinde despagubiri. Paznicul juridic va fi exonerat de raspundere daca probeaza ca: - prejudiciul s-a datorat faptei victimei; -prejudiciul s-a datorat faptei unui tert pentru care paznicul juridic nu este tinut a raspunde; - prejudiciul s-a datorat existentei unui caz de forta majora. Cazul fortuit nu exonereaza de raspundere1. 4.1.5. Efectele raspunderii Victima are dreptul sa pretinda despagubiri de la paznicul juridic, in temeiul raspunderii instituite de art. 1001 Cod civil. Victima se poate indrepta, la alegerea sa. si impotriva celui ce are paza materiala, insa in temeiul raspunderii instituite de art. 998-999 Cod civil. Paznicul juridic care a despagubii victima are actiune in regres impotriva ceiui ce are paza materiala, ori a celui din vina caruia animalul a fost in situatia de a produce prejudiciul. Raspunderea pentru prejudicii cauzate de lucruri in general Aceasta raspundere este instituita prin de art. 1000 alin. 1 Cod civil, potrivii caruia suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligati a raspunde sau de lucrurile ce sunt in paza noastra". Considerat o simpla introducere la raspunderea pentru fapta altuia, acest text a fost interpretat la inceputul secolului Xa o forma de raspundere civila delictuala distincta, sub influenta dezvoltarii masinismului si a inmultirii cauzelor de prejudici: cauzate de lucruri.

4.3.2. Domeniul de aplicatie a raspunderii instituite de art. 1000 alin. 1 Raspunderea instituita de art. 1000 alin. 1 Cod civil priveste prejudiciile cauzate de lucruri in general. Prin lucru trebuie sa intelegem lucruri neinsufletite, mobile si imobile, cu sau fara dinamism propriu. Nu intra in categoria aceasta acele lucruri pentru care exista reglementari speciale, precum edificiile, navele, aeronavele, instalatiile nucleare etc, lucrurile care inca nu au fost apropriate de nimeni si, deci, nu se afla in paza juridica a cuiva (aerai, lumina solara, radiatiile naturale) si nici acelea folosite de o persoana pentru a cauza o fapta ilicita cu intentie. Aceasta raspundere este aplicata in cazuri precum: accidente de circulatie, explozii, accidente cauzate de surpari, prabusirea unor obiecte, caderea ghetii de pe acoperis ori a unor obiecte din balcoane etc. Dispozitia inscrisa in art. 1000 alin. 1 prevede raspunderea lucrurilor ce le avem sub paza", ceea ce inseamna ca raspunzator pentru prejudiciul produs de lucru va fi paznicul juridic al acestuia. in materie conteaza doar paza juridica a lucrului, nu si paza sa materiala. Paza juridica apartine persoanei fizice sau juridice care are puterea folosintei, controlul si supravegherea asupra lucrului. Aceasta paza decurge, de obicei, dintr-un drept care confera paznicului juridic autoritatea, puterea, independenta de decizie, control si supraveghere asupra lucrului, drept care presupune obligatia corelativa de a preveni producerea oricarui prejudiciu prin intermediul lucrului. Paza juridica nu presupune un contact nemijlocit cu lucrul. Cand lucrul este furat, puterea de directie trece asupra hotului, care detine pozitia paznicului juridic si va raspunde delictual. Paza juridica nu se confunda cu paza materiala. Aceasta din urrna consta in puterea de decizie, control, supraveghere, exercitata insa sub autoritatea paznicului juridic. Paznicul material nu exercita autoritatea, controlul si supravegherea lucrului in mod independent, ci se subordoneaza paznicului juridic. in literatura juridica s-a subliniat ca pentru angajarea raspunderii este suficient ca paznicul juridic sa pastreze lucrul in serviciul sau si sa aiba doar o directie intelectuala asupra lui. El nu trebuie sa se gaseasca intr-un contact material direct si nemijlocit cu lucrul. Un asemenea contact este caracteristic pazei materiale1 In ce priveste persoana care are calitatea de paznic juridic al lucrului, in doctrina si practica s-s subliniat ca aceasta calitate revine in primul rand proprietarului lucrului, care dispune de atribute depline pentru stapanirea lucrului. Mai mult, se considera ca in persoana proprietarului opereaza o prezumtie relativa de paza juridica a lucrului1. Aceasta prezumtie poate fi rasturnata prin proba contrara, dovedindu-se ca la momentul producerii prejudiciului lucrul se afla in paza juridica legitima sau nu a unei alte persoane. Calitatea de paznic juridic nu inceteaza prin neuz, prin pierderea sau abandonarea lucrului, astfel ca, atata timp cat o alta persoana nu a dobandit autoritatea, puterea, independenta de directie, control, supraveghere, proprietarul va raspunde de prejudiciile cauzate de lucru. Cand lucrul se afla in indiviziune, devalmasie sau coproprietate, raspunderea coproprietarilor pentru prejudiciile cauzate de lucru va fi solidara. Prezumtia de paza juridica a unora dintre coproprietari va putea fi inlaturata daca fac proba ca numai unul sau unii dintre coproprietari au exercitat in fapt puterea de directie, supraveghere, control asupra lucrului in momentul producerii prejudiciului. Prezumtia de paza juridica opereaza si in persoana titularilor unor drepturi reale asupra lucrului, care le confera atributele reale ale proprietarului (uzufructul, uzul, abi tati a, superficia, servitutea aparenta, creditorul gajist etc.), precum si in persoana posesorului. in situatia in care paza juridica a lucrului se transmite altei persoane prin acte juridice (inchiriere, comodat, antrepriza, contract de transport, de arenda, de concesiune etc), se produce o scindare a acesteia intre proprietar si detentorul precar; paza structurii lucrului revine proprietarului, paza juridica a folosintei revine detentorului precar. in consecinta, raspunderea va fi angajata, dupa

caz, in sarcina proprietarului (cand prejudiciul se datoreaza unor vicii de structura) sau detentorului precar (cand prejudiciul este cauzat datorita modului de utilizare, pastrare etc). in ce priveste prejudiciile cauzate de lucruri, acestea sunt acele situatii cand fapta omului a fost prezenta, dar rolul lucrului a fost determinant in cauzarea prejudiciului, chiar daca bunul se afla sau nu in miscare, ori era sau nu in contact material cu bunul caruia i-a cauzat prejudiciul. Prevederile art. 1000 alin. 1 pot fi invocate de orice persoana sau de succesorii sai care au suferit prejudicii cauzate de lucruri. Sfera acestei categorii de persoane se impune a fi nuantata2. Astfel, in cazul coliziunii de autovehicule, calitatea de paznic juridic se suprapune celei de victima. Fiecare participant la coliziune a cauzat altui participant un prejudiciu, iar, la randul sau, a suferit un prejudiciu. Daca asupra faptului ca raspunderea paznicilor juridici este solidara nu exista discutii, in ce priveste modul cum se va repartiza sarcina reparatiei s-au formulat mai multe opinii. intr-o opinie, s-a propus insumarea tuturor prejudiciilor ihtr-o masa globala, impartita ulterior in parti egale intre paznicii juridici. Solutia este criticabila pentru lipsa de temei si inechitatile pe care le-ar crea. intr-o alta opinie s-a propus ca fiecare paznic juridic sa suporte propriul sau prejudiciu, daca nici unul nu dovedeste culpa exclusiva a celuilalt. Solutia este rationala si eficienta, gasindu-si aplicare in practica juridica si fiind in masura sa sporeasca prudenta participantilor la trafic. intr-o a treia opinie s-a propus ca fiecare paznic juridic participant la coliziune sa suporte despagubirea integrala a prejudiciului pe care propriul sau vehicul 1-a cauzat celuilalt. Aceasta solutie se considera a avea temei in chiar dispozitiile art. 1000 alin. 1 si ca ar fi in masura sa sporeasca prudenta participantilor la trafic. in cazul in care intre paznicul juridic si victima a existat un contract prin care victima a dobandit folosinta lucrului ce a cauzat prejudiciul (chiriasul, comodatarul, transportatorul etc), repararea prejudiciului se va face potrivit regulilor instituite de art. 1000 alin. 1 si nu dupa regula raspunderii contractuale numai cand s-a produs vatamarea corporala sau moartea victimei, in celelalte cazuri vor fi aplicate regulile raspunderii contractuale. Raspunderea transportatorilor va fi tot contractuala, daca prin clauza expresa aveau obligatia garantarii securitatii persoanelor pe care le transportau1. Daca lucrul a cauzat prejudiciul cu ocazia efectuarii unui serviciu gratuit sau benevol de catre paznicul sau juridic in favoarea victimei, opinia dominanta considera ca victima poate invoca raspunderea paznicului juridic instituita de art. 1000 alin. 1 care creeaza o situatie mai favorabila decat invocarea raspunderii instituite de art. 998999 Cod civil. Cand prejudiciul a fost cauzat victimei de folosirea clandestina a lucrului aflat in paza juridica a altei persoane, angajarea raspunderii paznicului juridic poate fi facuta ca raspunderea pentru fapta proprie cu luarea in considerare a culpei victimei. 4.3.3. Fundamentarea raspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri Fundamentarea raspunderii pentru prejudicii cauzate de lucruri instituita de art. 1000 alin. 1 Cod civil are o deosebita importanta pentru practica si doctrina juridica, fiind in masura sa modifice atat sfera persoanelor a caror raspundere este antrenata, cat si proba existentei conditiilor raspunderii. Art. 1000 alin. 1 Cod civil fondeaza raspunderea pentru prejudicii cauzate de lucruri ca o raspundere subiectiva, intemeiata pe o prezumtie de culpa in supraveghere a paznicului juridic al lucrului. Aceasta prezumtie a fost considerata initial a avea caracter relativ, astfel incat paznicul juridic al lucrului o putea inlatura cu proba contrarie, lipsind victima de reparatia prejudiciului. Ulterior, s-a considerat ca prezumtia de culpa in supraveghere a paznicului juridic are caracter absolut, astfel ca nu poate fi rasturnata prin proba contrarie, iar paznicul juridic se poate exonera de raspundere numai dovedind existenta fortei majore, a faptei unui tert ori a victimei1.

intr-o alta opinie, raspunderea paznicului juridic pentru prejudiciile cauzate de lucruri are un temei obiectiv, bazat pe ideea de risc sau pe ideea de garantie, care exclude culpa dovedita sau prezumata a paznicului juridic. Astfel, s-a sustinut ca raspunderea pentru lucruri se explica pe ideea de risc" in sensul ca cel ce profita de foloasele unui lucru trebuie sa suporte si riscul repararii prejudiciului cauzat altor persoane de catre lucru. Altfel spus, acolo unde este castigul trebuie sa fie si riscul suportarii pagubei. Aceasta teorie nu este in masura sa explice angajarea raspunderii pentru prejudicii cauzate de lucruri care nu aduc profit si nici prejudicii ale caror cauze nu sunt cunoscute si dovedite, precum in cazul coliziunii de autovehicule. Alti autori au sustinut ca temeiul obiectiv al raspunderii paznicului juridic al lucrului trebuie sa fie ideea de garantie privind riscul de activitate. Potrivit acestei opinii, se sustine ca legea impune tuturor obligatia de a garanta celorlalti repararea prejudiciilor cauzate lor de lucrurile ce le avem sub paza, si aceasta datorita riscului de activitate pe care paznicul juridic al lucrului trebuie sa-1 suporte, intrucat prejudiciul este cauzat prin extinderea propriei sale activitati, prin intrebuintarea de lucruri2. Este vorba, deci, de o garantie pentru comportamentul lucrului" care angajeaza o raspundere directa a paznicului juridic. 4.3.4. Conditiile raspunderii pentru prejudicii cauzate de lucruri Angajarea raspunderii paznicului juridic pentru prejudiciul cauzat de lucruri aflate sub supravegherea sa presupune dovada existentei urmatoarele conditii generale: existenta unui prejudiciu; existenta actiunii lucrului; existenta raportului de cauzalitate intre actiunea lucrului si prejudiciu. Acest raport nu exista atunci cand prejudiciul este consecinta faptelor omului, lucrul fiind doar instrumentul utilizat pentru savarsirea faptei ilicite. Totodata, victima prejudiciului trebuie sa dovedeasca existenta uor conditii speciale: aceea ca lucrul se afla in paza juridica a persoanei de la care se pretinde reparatia si aceea ca prejudiciul a fost cauzat de acel lucru. Calitatea de paznic juridic nu trebuie dovedita, intrucat deriva din prezumtia de paza instituita in posesia proprietarului lucrului ori a titularului unui alt drept patrimonial (real sau de creanta). Prezumtia fiind relativa, poate fi rasturnata prin proba contrara. Cauzarea unui prejudiciu de catre un anumit lucru constituie un fapt juridic ce poate fi dovedit prin orice mijloc de proba admis de lege. De indata ce au fost facute probele aratate, toate celelalte elemente ale raspunderii sunt prezumate. 4.3.5. Cauze de exonerare de raspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri Paznicul juridic se va putea exonera de raspundere numai daca va face dovada uneia din urmatoarele cauze de exonerare: fapta victimei insesi; fapta unei terte persoane pentru care proprietarul nu este tinut a raspunde; existenta cazului de forta majora nu si a cazului fortuit. in ce priveste interventia faptei victimei, practica judecatoreasca a precizat ca numai fapta grava a victimei este exoneratoare de raspundere pentru paznicul unui lucru care a produs prejudicii. Asadar, fapta victimei trebuie sa aiba caracterul fortei majore, adica sa fie neprevazuta pentru pazitor si de nebiruit. Asta inseamna ca paznicul juridic al lucrului nu se putea astepta la interventia victimei, iar cand ea a intervenit, nu a putut evita producerea pagubei. Victima nu trebuie sa fi fost ea insasi in culpa pentru ca fapta sa devina exoneratoare pentru paznicul juridic. Tocmai de aceea se admite ca victima poate fi si un minor, un debil ori o persoana fara discernamant1. Tot astfel stau lucrurile si in cazul interventiei faptei unui tert. Fapta tertului trebuie sa aiba caracterul unei forte majore, sa se manifeste ca o imprejurare externa si invincibila, fara relatie cu lucrul care a cauzat dauna.

Practica a precizat ca exonerarea intervine chiar daca persoana tertului ramane necunoscuta2. in ce priveste interventia fortei majore, doctrina si practica au precizat ca are caracter exonerator numai forta majora, nu si cazul fortuit. ifrta majora este definita ca reprezentand un eveniment, un fenomen natural sau artificial, exterior, cu caracter extraordinar, imprevizibil si de nebiruit. Evenimentul trebuie sa fie imprevizibil, atat in producerea, cat si in efectele sale. Domeniul imprevizibilitatii se refera la evenimente care, desi se pot produce, sunt, totusi, prin raritatea lor intr-un anumit loc, extraordinare. Imprevizibilitatea se deosebeste de previzibil cu ajutorul unui criteriu de norrnalitate. Cutremurul, inundatia, alunecarile de teren, nu au caracterul fortei majore in regiunile unde aceste calamitati constituie o stare normala. Totodata, se cere ca evenimentul sa fie invincibil, irezistibil, in sensul ca la nivelul actual al stiintei el este pentru oricine o forta de nebiruit si nu numai pentru paznicul juridic3. De asemenea, evenimentul trebuie sa fie exterior lucrului. intrunesc aceasta cerinta evenimente straine de vointa omului, cum sunt cutremurul, inundatia, trasnetul etc, dar si evenimentele provocate de oameni, cum sunt faptele de razboi. In sfarsit, un ultim caracter al fortei majore este acela de a fi neimputabil. Ea nu trebuie sa fie datorata faptei culpabile a celui care o invoca si nici sa fie conditionata de acea fapta. Se poate spune, deci, ca forta majora este o imprejurare externa, cu caracter exceptional, fara relatie cu lucrul care a provocat dauna, absolut invincibila si imprevzibila. Daca forta majora a fost singura cauza a prejudiciului, ea il exonereaza total pe paznicul juridic. Daca forta majora a fost numai una din pluralitatile de cauze ale prejudiciului, ea nu este exoneratoare de raspundere1. 4.3.6. Efectele raspunderii pentru prejudicii cauzate de lucruri Victima prejudiciului este indreptatita sa ceara si sa obtina despagubiri de la paznicul juridic al lucrului in temeiul art. 1000 alin. Cod civil, Victima se poate indrepta direct si impotriva paznicului material, dar in temeiul raspunderii instituite de art. 998-999 Cod civil, ori impotriva ambilor. Daca paznicul juridic a despagubit victima, el are actiune in regres impotriva paznicului material. Raspunderea ruina edificiului Raspunderea pentru ruina edificiului este instituita prin art. 1002 Cod civil, care dispune ca proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzai prin ruina edificiului, cand ruina este urmarea lipsei de intretinere, sau a unui viciu de constructie".Potrivit dispozitiei aratate, culpa proprietarului se prezuma, nefiind admisa proba contrarie Raspunderea instituita de art. 1002 Cod civil este in sarcina proprietarului edificiului, care prin neintretinere sau viciu de constructie produce o dauna unei persoane fizice sau juridice. Este asimilat proprietarului si superficiarul. Proprietarul raspunde chiar si atunci cand edificiul se afla in stapanirea altei persoane, in temeiul unui drept real de creanta, uzufruct, abitatie, locatie, comodat ac. Prin edificiu intelegem orice lucrare realizata de om prin folosirea de materiale care se incorporeaza solului, devenind imobil prin natura sa. Lucrarile provizorii, care nu sunt fixate la sol, si imobilele prin destinatie nu sunt edificii, Tot astfel, nu sunt edificii stancile, arborii2. Prin ruina edificiului intelegem daramarea completa ori dezagregarea materialului din edificiu. Nu se incadreaza in aceasta notiune demolarea voluntara, daramarea provocata de incendiu ori de proasta functionare a unui aparat etc. Ceea ce este esential pentru a se invoca raspunderea instituita de art. 1002 este ca ruina sa fie urmare a lipsei de intretinere ori a unui viciu de constructie.

Raspunderea revine proprietarului edificiului sau superficiarului. Nu intereseaza cine are paza materiala sau juridica (de exemplu, locatarul), ori cine este constructorul, arhitectul etc. in caz de coproprietare ori devalmasie, raspunderea coproprietarului este solidara. Desi sunt asimilati calitatii de paznic juridic, uzufructuarul, cel ce are dreptul de administrare sau folosinta a edificiului nu vor raspunde pentru ruina edificiului, raspunderea revenind numai proprietarului. 4.2.3. Fundamentarea raspunderii pentru ruina edificiului Aceasta raspunderea este fondata pe ideea de culpa a proprietarului care nu a -upravegheat starea edificiului si nu a luat masurile corespunzatoare. Daca ruina este urmare a viciului de constructie, este vorba de raspunderea proprietarului pentru fapta altuia. O alta opinie fondeaza raspunderea pe ideea unei prezumtii de culpa absoluta ce ar putea fi inlaturata numai prin dovedirea altei cauze decat lipsa de intretinere sau viciu de constructie. 4.2.4. Conditiile raspunderii pentru ruina edificiului Pentru a invoca raspunderea prevazuta de art. 1002 Cod civil, victima trebuie sa faca dovada existentei elementelor generale ale raspunderii, precum si a urmatoarelor conditii speciale: prejudiciul a fost cauzat de ruina edificiului; ruina sa fi fost urmarea lipsei de intretinere ori a unui viciu de constructie. Proprietarul nu poate inlatura raspunderea dovedind ca a luat masurile necesare pentru asigurarea intretinerii ori pentru prevenirea viciilor de constructie. El se poate exonera de raspundere daca face dovada existentei urmatoarelor cauze de exonerare: fapta victimei insesi; fapta unui tert pentru care proprietarul nu este tinut sa raspunda; cazul de forta majora, nu insa si cazul fortuit. 4.2.5. Efectele raspunderii pentru ruina edificiului Daca victima prejudiciului face dovada existentei conditiilor aratate, proprietarul edificiului va fi tinut sa plateasca toate despagubirile pentru prejudiciului cauzat. Proprietarul care a platit despagubirea are drept de regres contra: vanzatorului de la care a cumparat edificiul, pe temeiul obligatiei de garantie a vanzatorului pentru viciile ascunse ale lucrului; impotriva locatarului constructiei, pe temeiul contractului de locatiune, daca ruina edificiului s-a datorat neefectuarii reparatiilor de catre locatar, si impotriva constructorului sau proiectantului, in temeiul contractului de antrepriza ori de proiectare, pentru viciile ascunse ale edificiului, care au cauzat ruina.

CONTRACTUL DE LOCATIUNE Contractul de locatiune este contractul prin care una din parti, numita locator, se obliga sa asigure celeilalte parti, numita locatar sau chirias, folosinta temporara, totala sau partiala, a unui lucru, in schimbul unei sume de bani determinate, numita chirie (art. 1411 Cod civil)1. Din aceasta definitie rezulta ca ceea ce caracterizeaza iocatiunea, spre deosebire de contractul de vanzare-cumparare, este ca prin acest contract se transmite asupra locatarului nu dreptul de proprietate, ci numai dreptul de folosinta asupra lucrului. Daca lucrul este producator de fructe si locatarul dobandeste prin clauza expresa si fructele, aceasta dobandire este accesorie folosintei, locatorului nerevenindu-i obligatia sa asigure dobandirea fructelor de catre locatar. 2. Varietatile contractului de locatiune Codul civil reglementeaza contractul de locatiune in art. 1410 Cod civil si urmatoarele, incluzand sub acest titlu mai multe contracte diferite. Astfel, potrivit art. 1413 Cod civil, locatiunile sunt de mai multe feluri, fiecare cu denumire specifica si reguli proprii:

inchirierea, adica Iocatiunea edificiilor si a bunurilor imobile; arendarea, adica Iocatiunea fondurilor funciare; prestatia lucrarilor, adica Iocatiunea muncii si a serviciilor, antrepriza. in prezentul capitol ne vom ocupa doar de primul contract, si anume de iocatiunea edificiilor si a bunurilor imobile. 3. Caracterele juridice ale contractului de locatiune Contractul de locatiune prezinta urmatoarele caractere juridice: a. Locatiunea este un contract bilateral (sinalagmatic), deoarece contractul naste obligatii in sarcina ambelor parti: locatorul se obliga sa asigure locatarului folosinta bunului inchiriat, iar locatarul se obliga sa plateasca locatorului pretul locatiunii. b. Locatiunea este un contract cu titlu oneros, intrucat ambele parti contractante urmaresc obtinerea unui avantaj patrimonial. c. Locatiunea este un contract comutativ, deoarece din momentul incheierii lui, ambele parti cunosc existenta si dispozitie obligatiilor ce le revin. d. Locatiunea este un contract consensual, care se incheie prin simplul acord de vointa al partilor, nefiind nevoie de indeplinirea vreunei formalitati (solo consensu). Cu privire la proba contractului, trebuie facuta precizarea ca in cazul in care contractul nu este constatat printr-un inscris, legea distinge urmatoarele doua situatii: daca contractul a fost incheiat verbal si nu s-a inceput executarea lui, nu este admisa nici o dovada, nefiind posibila nici dovedirea contractului prin martori; daca contractul incheiat verbal a fost pus in executare, legiuitorul prevede ca, daca exista o contestatie asupra pretului, locatarul poate cere o expertiza asupra pretului, iar cheltuielile expertizei vor fi suportate de locatar daca pretul declarat de acesta este mai mic decat pretul stabilit de expert (art. 1417 Cod civil). e. Locatiunea este un contract cu executare succesiva, in timp. intr-adevar, desi Codul civil (art. 1411) defineste locatiunea aratand ca folosinta bunului se face in timp determinat, in realitate, termenul contractului de locatiune poate fi nedeterminat de catre parti in momentul incheierii contractului, caz in care contractul poate inceta prin simpla denuntare unilaterala de oricare din parti. Legiuitorul a dorit sa precizeze prin expresia pe timp determinat" ca locatiunea nu poate fi vesnica. f. Locatiunea este un contract translativ de drept de folosinta1. incetarea locatiunii 7.1. Cauze de incetare Contractul de locatiune inceteaza prin: a) denuntarea unilaterala; b) expirarea termenului; c) rezilierea contractului; d) pieirea obiectului; e) desfiintarea titlului locatorului; f) incetarea prin efectul instrainarii lucrului de catre proprietar. Moartea uneia dintre parti nu constituie un mod de incetare a locatiunii, intrucat drepturile si obligatiile se transmit succesorilor, cu exceptia cazului cand partile au stipulat expres incetarea contractului pentru acest caz. 7.2. Denuntarea unilaterala Daca contractul de locatiune a fost incheiat fara termen, el poate inceta prin denuntare unilaterala, adica prin manifestarea de vointa a uneia din parti, dar cu conditia respectarii termenului de preaviz (art. 1436 aiin. 2 Cod civil).

Termenul de preaviz este intervalul de timp dintre manifestarea de vointa privind desfacerea contractului si ziua in care contractul urmeaza sa inceteze ca urmare a denuntarii. Acest termen de preaviz variaza dupa natura lucrului si obiceiul locului si are ca ^cop ca locatorul sa-si poata gasi alt locatar, respectiv locatarul sa-si poata gasi alt bun similar (art. 1443 Cod civil). Denuntarea reprezinta un act unilateral de vointa care duce la incetarea contractului, indiferent de acceptarea celeilalte parti si fara necesitatea unei justificari1. Legea nu cere o forma speciaia pentru denuntare, insa, din punct de vedere practic, ea trebuie facuta in scris. 7.3. Expirarea termenului Daca prin contract partile au fixat un termen, locatiunea inceteaza de drept la implinirea acestui termen, fara sa mai fie nevoie de vreo instiintare prealabila, aplicandu-se regula dies pro homine interpellat (art. 1436 alin. 1 Cod civil). Daca dupa expirarea termenului, locatarul ramane in folosinta lucrului, fara ca locatorul sa-1 impiedice, locatiunea se considera reinnoita prin tacita relocatiune {reconductione), chiar daca partile n-au convenit in acest sens. lacita relocatiune duce la o prelungire a contractului in aceleasi conditii in care a fost incheiat, care insa se va socoti un nou contract de locatiune fara termen. Daca contractul initial a fost insotit de anumite garantii, relocatiunea ia nastere fara garantii, deoarece ele trebuie stipulate expres. Pentru a impiedica tacita relocatiune, locatorul trebuie sa-si manifeste vointa de a nu reinnoi contractul la expirarea termenului, fara ca locatarul sa se poata opune incetarii contractului. Manifestarea de vointa de a nu reinnoi contractul (concediul) trebuie sa fie anuntata inainte de expirarea contractului, dar fara respectarea termenului de preaviz, pentru ca fiecare parte contractanta cunoaste termenul pentru care contractul s-a incheiat. Daca s-a anuntat concediul, locatarul nu poate opune tacita reconductiune, chiar daca a continuat sa foloseasca lucrul inchiriat, locatorul putand cere restituirea lucrului si daune-interese. Tacita relocatiune va avea loc in conditiile primului contract, dar se va considera incheiat fara termen, prezumandu-se ca partile nu au modificat nimic. Exceptie fac garantiile care, daca nu au fost stipulate, se considera ca s-a renuntat la ele. 7.4. Rezilierea pentru neexecutare Daca una dintre parti nu-si respecta obligatiile ce ii revin, cealalta parte poate cere instantei rezilierea contractului, ca o aplicare a regulilor generale privinc contractele bilaterale cu executare succesiva. Neexecutarea obligatiilor trebuie sa fie cu privire la obligatiile principale (art. 1439 alin. 2 Cod civil) de exemplu, schimbarea destinatiei lucrului, neplata chiriei etc. Instanta nu este obligata sa pronunte rezilierea, ea putand acorda termen de gratie (art. 1021 Cod civil). 7.5. Pieirea lucrului Pieirea lucrului poate fi totala sau partiala (art. 1423 si 1439 Cod civil). Daca pieirea lucrului este totala, contractul se desface de drept, deoarece locatorul nu mai poate asigura folosinta lucrului, indiferent de cauza pieirii lucrului. in cazul in care lucrul a pierit din culpa locatorului, acesta va fi obligat sa suporte, pe langa desfacerea contractului, si plata de daune-interese1, pentru acoperirea pagubelor cauzate locatarului prin incetarea contractului2. Prin pieire se intelege nu numai distrugerea materiala a lucrului, ci si orice imposibilitate de a-i folosi (de exemplu, pentru ca a fost confiscat). Contractul va inceta, indiferent ca pieirea este fortuita sau culpabila, pe motivul ca iocatiunea nu poate fi conceputa fara lucrul dat in locatiune. Daca pieirea s-a produs din culpa, partea vinovata va fi obligata sa plateasca daune-interese. Daca pieirea s-a produs fortuit, nu se platesc daune, aplicandu-se in acest caz teoria riscului contractului.

Daca lucrul a pierit numai in parte, locatarul poate cere, dupa caz, fie o reducere a chiriei, fie desfacerea contractului. Problema daunelor-interese se rezolva in functie de culpa partii care a provocat pieirea partiala a lucrului. 7.6. Desfiintarea titlului locatorului O asemenea desfiintare are drept efect incetarea contractului de locatiune, deoarece locatorul nu mai poate asigura locatarului folosinta lucrului (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis). Titlul locatorului poate fi anulat, rezolvit, sau locatorul poate fi evins printr-o actiune in revendicare. Legea cunoaste cateva exceptii de la aceasta regula. Astfel, contractul de locatiune incheiat de uzufructuar ramane in vigoare timp de 5 ani, chiar daca uzufructul a incetat (art. 534 Cod civil). Raman valabile si contractele incheiate de tertul dobanditor al imobilului ipotecat, chiar daca este evins, cu conditia ca contractul de locatiune sa fi fost incheiat cu buna-credinta si cu data certa, anterioara transcrierii comandamentului (art. 493 si 513 din Codul de procedura civila). in practica si in teorie se mai admite o derogare importanta de la regula incetarii contractului ca urmare a desfiintarii titlului locatorului. Este vorba de aplicarea teoriei proprietarului (mostenitorului) aparent, in virtutea careia contractul de locatiune incheiat de proprietarul aparent cu un locatar de buna-credinta isi pastreaza efectele ca si un contract ce ar fi fost incheiat cu proprietarul real, in conditiile dreptului comun1. 7.7. Efectul instrainarii lucrului prin acte intre vii in cazul instrainarii lucrului inchiriat, locatiunea nu inceteaza. Cumparatorul este obligat sa respecte contractul de locatiune incheiat de vanzator, daca existenta sa este consacrata printr-un inscris autentic sau sub semnatura privata cu data certa, anterioara vanzarii, cu exceptia unei clauze contrare prevazute in contractul de locatiune (art. 1441 si 1182 Cod civil). in lipsa de stipulatie contrara, contractul de locatiune cu data certa anterioara este opozabil tertului dobanditor. Daca contractul este incheiat pe o perioada mai mare de 3 ani, legea prevede ca el sa fie transcris pentru a fi opozabil tertilor (art. 21 lit. c din Legea nr. 7/1996). Daca publicitatea nu a fost respectata, dar contractul are data certa, efectele lui se reduc la 3 ani de la data vanzarii (inscrierii). De aici rezulta ca vanzarea este o cauza de incetare a locatiunii numai daca contractul s-a incheiat verbal ori prin inscris sub semnatura privata fara data certa. Daca insa contractul are data certa, dar nu a fost supus publicitatii inainte de inscrierea contractului de vanzare-cumparare in cartea funciara, instrainarea va atrage incetarea locatiunii dupa expirarea termenului de 3 ani. in cazurile in care cumparatorul nu este obligat sa respecte locatiunea facuta de vanzator, pentru a obtine desfacerea contractului trebuie sa instiinteze locatarul despre concediu, respectand termenele de preaviz dupa obiceiul locului, desfacerea contractului operand in conditiile generale ale denuntarii unilaterale a contractului incheiat pe termen nedeterminat. in ipoteza desfacerii contractului prin efectul instrainarii lucrului inchiriat, locatarul este in drept sa ceara daune-interese de la locatorv daca nu s-a prevazut in contract o stipulatie expresa cotrara (art. 1442 Cod civil). Pana la plata daunelor, locatarul are drept de retentie, atata timp cat nu va fi despagubit de locator sau eventual de cumparator (art. 1444 Cod civil), care insa va avea actiune in regres impotriva locatorului. Locatarul trebuie sa respecte contractul, chiar daca nu are data certa si nu este inscris, daca cumparatorul o cere. Deoarece, in temeiul art. 1441 Cod civil, cumparatorul se substituie in drepturile si obligatiile locatorului-vanzator de la data cumpararii, el are dreptul sa pretinda si chiria, dar nu retroactiv. Deci, el nu are nici un drept asupra ratele-: devenite exigibile anterior si neplatite, daca aceste creante nu au facut obiectul une cesiuni sau subrogatii speciale, si nici sa ceara rezilierea contractului pentru neexecutare de obligatii in trecut.

Natura juridica a dreptului locatarului Locatiunea este un contract translativ al dreptului de folosinta temporara a lucniSu; inchiriat, un contract creator de raporturi obligationaie si nu un contract translativ sau constitutiv de drepturi reale. De aici reiese ca dreptul de folosinta al locatarului este ur drept de creanta. in literatura de specialitate s-a sustinut ca dreptul de folosinta al locatarului ar fi, totusi, un drept real1, din urmatoarele motive: impotriva tulburarilor de fapt, locatarul se poate apara prin actiunea posesorie: daca termenul locatiunii depaseste 3 ani, contractul este supus publicitatii: in anumite conditii (data certa si respectarea formelor de publicitate), locatarul se bucura de un drept de urmarire, ceea ce rezulta din opozabilitatea contractului far:a de locatarii ulteriori ai aceluiasi bun si fata de creditorii urmatori care au inscria comandamentul dupa incheierea contractului de locatiune. in realitate, dreptul de folosinta ai locatarului este un drept de creanta2, pentru ca: actiunile posesorii pot fi intentate nu numai atunci cand detinerea lucrului ^c exercita animus sibi habendi, dar si de cel care detine lucrul in interesul sau propriu, in temeiul unui contract cu posesorul, afara numai daca tulburatorul este cel pentru care el detine" (art. 676 din Cod de procedura civila), adica de catre detentorul precar: opozabilitatea contractului este o simpla exceptie de la principiul relativitati; efectelor contractului; deoarece dreptul este opozabil fata de terti, locatiunea este supusa publicitatii, daca depaseste 3 ani. Rezulta ca dreptul de folosinta al locatarului este un drept de creanta care are caracter mobiliar (chiar daca are ca obiect un imobil), temporar, este susceptibil de a face obiectul gajului si poate fi transmis intre vii (inter vivos) potrivit regulilor de la cesiunea de creanta, iar mortis causa, ca si celelalte drepturi de creanta.

Cererea de chemare in judecata Procesul civil parcurge un drum indelungat, respectiv de la sesizarea instantei competente si pana la pronuntarea unei solutii definitive si irevocabile. Spre a ajunge la solutia finala este indispensabila o premisa esentiala: o pretentie civila. Ea presupune o expunere a faptelor ce determina pretentia, o analiza a acestora, iar in mod natural si o aparare a adversarului. In acest mod, intr-un proces inevitabil dialectic se ajunge de la expunerea tezei (pretentie), la antiteza (apararea formulata de parat) si in final la sinteza, adica la adevarul determinat judecatoreste. In majoritatea legislatiilor procesual civile activitatea judiciara nu se declanseaza din oficiu, ci la cererea persoanei interesate in salvgardarea unui drept subiectiv, potrivit principiului unanim recunoscut: ne procedet judex ex officio, nemojudex sine actore. Astfel ca se poate afirma cu toata rigoarea ca in materie, Hvila fara initiativa portii nu exista cerere si, pe cale de consecinta, nici proces. Odata declansata activitatea judiciara aceasta se va realiza in continuare sub controlul instantei de judecata. Rolul partilor si a judecatorului trebuie sa fie activ in tot cursul procedurii. Iata de ce si in doctrina se evidentiaza rolul esential al partilor in declansarea activitatii judiciare si al judecatorului in realizarea instructiei. Importanta cererii de chemare in judecata in atare conditii este evidenta. Cererea de chemare in judecata este actul procedura! prin care reclamantul investeste instanta de judecata cu o pretentie civila. intreaga activitate de solutionare a litigiului se va derula in limitele pretentiilor determinate de reclamant prin cererea de chemare in judecata. in aceleasi limite va trebui si judecatorul sa statueze in final asupra pretentiilor deduse in justitie. Cererea de chemare in judecata prezinta unele note distinctive care trebuie sa fie mentionate in

mod deosebit. In primul rand, cererea de chemare in judecata se infatiseaza ca un act de investire a instantei competente. Ea constituie primul act al procedurii judiciare in materie civila si prin obiectul sau unul din cele mai importante acte de procedura. De asemenea, cererea de chemare in judecata are ca obiect o pretentie civila concreta; obiectul cererii constituie insasi ratiunea de existenta a cererii de chemare in judecata. In fine, cererea de chemare in judecata este un act declarativ (de exteriorizare a vointei reclamantului cu privire la o pretentie) care poate fi indeplinit-, in principiu, numai de catre persoanele ce pot dobandi calitatea de parte in procesul civil. Elementele pe care trebuie sa le cuprinda o cerere de chemare in judecata sunt expres determinate. in art. 112 C. proc. civ. In continuare vom analiza elementele pe care trebuie sa ie cuprinda orice cerere de chemare in judecata in ordinea lor fireasca, ordine care este de fapt si cea consacrata de art. 112 C. proc. civ., dupa cum acest text a fost modificat prin Ordonanta de Urgenta nr. 138/2000. Numele, domiciliul sau resedinta partilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea si sediul lor, precum si, dupa caz, numarul de inmatriculare in registrul comertului sau de inscriere in registrul persoanelor juridice, codul fiscal si contul bancar. Daca reclamantul locuieste in strainatate, va arata si domiciliul ales in Romania, unde urmeaza sa i se faca toate comunicarile privind procesul. Mentiunile enuntate de art. 112 pct. 1 C. proc. civ. sunt de o importanta incontestabila, intrucat ele sunt de natura sa identifice partile intre care urmeaza sa se desfasoare intreaga activitate judiciara. Fara enuntarea si identificarea partilor insasi exercitarea actiunii civile este de neconceput. Dispozitiile art. 112 pct. 1 C. proc. civ. vizeaza identificarea tuturor partilor din proces, respectiv atat a reclamantului cat si a paratului. Adeseori procesul civil poate fi constituit, chiar de la initierea sa, dintr-o pluralitate de parti. Este cazul coparticiparii procesuale active, pasive sau mixte. Este de observat ca legea se refera doar la indicarea partilor prin nume, nu si prin prenume. Legiuitorul a apreciat ca o atare identificare a partilor este intrutotul posibila si in acelasi timp suficienta. Indicarea domiciliului partilor reprezinta de asemenea un element necesar pentru corecta individualizare a partilor, precum si pentru citarea lor in fata instantei de" judecata. De asemenea, mentionarea domiciliului sau a resedintei partilor este importanta si pentru determinarea competentei teritoriale generale a instantelor judecatoresti (art. 5-6 C. proc. civ.). Din punct de vedere procedural observam ca legea pune pe acelasi pian domiciliul - locuinta principala si statornica a unei persoane - cu resedinta. Solutia este fireasca caci ratiunea procedurala este una si aceeasi: incunostiintarea partilor despre existenta, data si locul judecatii. Reclamantul are posibilitatea ca. prin chiar cererea de chemare in judecata, sa-si aleaga domiciliul fie la domiciliul mandatarului sau, fie la domiciliul unei terte persoane (art. 93 C. proc, civ.). Observam ca art. 112 pct. 1 C. proc. civ., in redactarea anterioara modificarii sale prin Ordonanta de Urgenta nr. 138/2000, nu facea distinctie intre domiciliul real si domiciliul ales. De aceea s-a considerat, pe buna dreptate, ca legea are in vedere atat domiciliul real cat si domiciliul ales1. Prin urmare, solutia care s-a impus in cazul alegerii de domiciliu de catre reclamant, prin cererea de chemare in judecata, a fost aceea a citarii acestuia in continuare la acei domiciliu si a comunicarii tot la acea adresa si a celorlalte acte de procedura. In urma modificarii art. 112 pct. 1 C. proc. civ., prin Ordonanta de Urgenta nr. 138/2000, legea face distinctie intre domiciliul real si domiciliul ales. Acest ultim concept este folosit numai cu referire la situatia reclamantului care locuieste in strainatate si care este obligat sa arate in cerere domiciliul ales in Romania. Prin urmare, potrivit legii, la domiciliul ales in Romania i se vor transmite reclamantului toate comunicarile privind procesul". Dispozitiile art. 112 pct. 1 C. proc. civ. se aplica si persoanelor juridice, textul cuprinzand, in redactarea actuala, elemente corespunzatoare de identificare a acestora. Drept urmare, acestea vor trebui identificate prin denumire si prin sediul lor, precum si prin celelalte elemente anume aratate de lege. Numele si calitatea celui care reprezinta partea in proces, iar in cazul reprezentarii prin avocat, numele acestuia si sediul profesional. Codul de procedura civila foloseste, in art. 112 pct. 2 C. proc. civ., conceptul de calitate intr-o acceptiune foarte precisa, imprejurare care rezulta neindoielnic chiar formularea acestui text. intr-adevar, conceptul de calitate este folosit in dreptul procesual civil in doua acceptiuni importante, respectiv spre a desemna o conditie de exercitare a actiunii civile si spre a

determina modul in care partile participa in procesul civil. Dar din acest din urma punct de vedere, asa cum am remarcat deja in prima parte a prezentei lucrari, o parte poate participa in procesul civil fie in nume propriu, fie in calitate de reprezentant al uneia dintre parti. Aceasta din urma este si acceptiunea la care se refera art. 112 iit. b C. proc. civ. Prin urmare, indicarea calitatii in cuprinsul cererii de chemare in judecata este necesara numai atunci cand persoana in cauza nu participa in nume propriu la activitatea judiciara, ci in calitate de reprezentant al uneia dintre parti. Neindicarea calitatii de reprezentant face sa se prezume ca reclamantul lucreaza in nume propriu. Consecinta unei asemenea situatii este respingerea actiunii, intrucat aceasta a fost exercitata de o persoana fara calitate. Obiectul cererii si valoarea lui, dupa pretuirea reclamantului atunci cand pretuirea este cu putinta Obiectul cererii de chemare in judecata este un element esential de individualizare al actiunii. Datorita acestui fapt un atare element nu poate lipsi dintr-o cerere de chemare in judecata, caci activitatea judiciara ar fi lipsita de obiectul unei protectii care sa impuna interventia justitiei. Prin obiect al cererii Jn sensul dispozitiilor art. 112 pct. 3 C. proc. civ., se intelege tocmai ceea ce se solicita de reclamant prin actul de investire al instantei, adica plata unei sume de bani, revendicarea unui hnn mobil sau imobil recunoasterea unei stari de fapt, constatarea inexistentei unui drept, anularea casatoriei sau desfiintarea altui act juridic etc. Determinarea obiectului cererii de chemare in judecata prezinta un interes teoretic si practic sub multiple aspecte: in acest fel paratul este pus chiar de la inceput in situatia de a cunoaste pretentiile adversarului si de a se putea apara; obiectul este un element necesar al dispozitivului hotararii, iar instanta este chemata sa statueze numai in limitele determinate prin cererea de chemare in judecata; cunoasterea obiectului cererii de chemare in judecata este necesara si pentru corecta solutionare a unor exceptii de procedura, cum sunt exceptia puterii lucrului judecat, exceptia de conexitate si exceptia de litispendenta; in cazul actiunilor reale imobiliare precizarea obiectului este necesara si pentru determinarea competentei instantei. Obiectul cererii de chemare in judecata trebuie sa fie identificat in mod corespunzator, in functie de natura lui, respectiv dupa cum este vorba de un bun mobil sau imobil, un drept de creanta etc. in cazul bunurilor imobile vor trebui indicate toate acele elemente care pot conduce la o identificare completa, respectiv prin aratarea localitatii in care se afla, a strazii, numarului, daca este cazul si a vecinatatilor, iar in regimul cartilor funciare va trebui indicat atat numarul de carte funciara, cat si numerele topografice. in doctrina noastra procesuala se mai remarca ca obiectul cererii de chemare in judecata trebuie sa indeplineasca si urmatoarele conditii: sa fie licit, adica sa nu contravina legii; sa fie posibil, adica sa se refere la o prestatie ce se poate realiza in mod efectiv; sa fie determinat sau determinabil1. in fine, art. 112 pct. 3 C. proc. civ. impune si o evaluare a obiectului cererii ori de cate ori acest lucru este posibil. Legiuitorul are in vedere, in mod firesc, actiunile patrimoniale si orice alte cereri care ar putea fi evaluate pecuniar. In sistemul legislatiei in vigoare pretuirea obiectului cererii este importanta cel putin sub un dublu aspect: ai determinarii taxelor judiciare de timbru si ai determinarii competentei materiale a instantelor judecatoresti. Legea se refera insa in terminis la determinarea valorii obiectului cererii dupa pretuirea reclamantului. Aceasta inseamna ca indicarea valorii este o obligatie care revine reclamantului si ea trebuie concretizata in cuprinsul cererii initiale de chemare in judecata. Aratarea motivelor de fapt si de drept pe care se sprijina fiecare capat de cerere Aratarea motivelor de fapt si de drept in cuprinsul cererii de chemare in judecata contribuie la determinarea cadrului in care se va desfasura intreaga activitate de solutionare a litigiului. Determinarea elementelor mentionate este importanta pentru ca instanta de judecata sa aiba posibilitatea de a cunoaste toate imprejurarile relevante pe care se sprijina pretentiile deduse injustitie. Asemenea mentiuni sunt deosebit de importante si pentru parat, intrucat in acest mod el este in masura sa-si pregateasca apararea. Indicarea motivelor de fapt consta intr-o prezentare sintetica, clara si precisa a. acelor imprejurari faptice'care constituie izvorul material al pretentiilor deduse in justitie. Motivarea trebuie sa fie in acelasi timp suficienta pentru ca instanta sa cunoasca toate imprejurarile de fapt pe care se intemeiaza pretentiile reclamantului. Motivele de drept trebuie sa se concretizeze in temeiul juridic pe care se sprijina cererea reclamantului.

Areasi-a "ji tngpampa insa ca reclamantul este tinut sa indice in cuprinsul cererii sale textul de lege in cure, se incadreaza foptp.te ce au generat conflictul dintre parti, intrucat inraHrarpa. in Hrppf fl faptelor este si trebuie sa tie opera magistratului. Totusi reclamantul trebuie sa indice acele elemente din care sa se poata desprinde care este fundamentul juridic al pretentiilor deduse in justitie. Aratarea dovezilor pe care se sprijina fiecare capat de cerere. Indicarea dovezilor pe care se sprijina cererea de chemare in judecata urmareste un dubiu scop: sa confere instantei posibilitatea de a proceda la administrarea probelor fara a se taragana judecarea procesului si sa puna partile intr-o pozitie de egalitate juridica. Intr-adevar, nu este suficient ca paratul sa cunoasca pretentiile si motivele ce fundamenteaza cererea reclamantului, ci este imperios necesar ca acesta sa cunoasca si mijloacele de aparare ale adversarului. Iar in interesul unei bune administrari a justitiei probele de care intelege sa se foloseasca reclamantul trebuie cunoscute din chiar faza initiala a procesuluiLegiuitorul impune, in art. 112 alin. 2-6 C. proc. civ., pentru reclamant si unele exigente in materie de probatiune. Astfel, cand dovada se face prin inscrisuri, se vor alatura la cererea de chemare in judecata atatea copii cati parati sunt, plus cate o copie dupa fiecare inscris, pentru instanta; copiile vor fi certificate de reclamant pentru conformitate cu originalul. Partea este indreptatita sa depuna chiar si numai o parte dupa un inscris; instanta poate dispune, in toate cazurile, infatisarea inscrisului in intregime. Daca inscrisurile sunt scrise intr-o limba straina sau cu litere vechi se vor depune traduceri sau copii cu litere latine; si acestea vor putea fi certificate de parte. in ipoteza in care reclamantul intelege sa se serveasca de interogatoriu el va trebui sa solicite infatisarea in persoana a paratului. Cand se invoca probe testimoniale, reclamantul trebuie sa indice numele si adresa martorilor, spre a putea fi citati in fata instantei. Semnatura Semnatura este o formalitate esentiala, intrucat ea atesta in mod neechivoc nu numai vointa partii de a se judeca, ci si exactitatea continutului cererii de chemare in judecata. De aceea, pe buna dreptate, unii autori afirma transant ca fara semnatura cererea de chemare in judecata este ca si inexistenta'. Cererea de chemare in judecata trebuie sa fie semnata personal de catre reclamant, cu exceptia cazului cand acesta a dat mandat de reprezentare unei alte persoane. In aceasta din urma imprejurare, din cerere va trebui sa reiasa calitatea de mandatar a persoanei care a semnat petitia de sesizare a instantei. Semnatura trebuie situata la sfarsitul redactarii, iar nu in cuprinsul textului, cererii de chemare in judecata, caci numai in atari conditii ea poate constitui o atestare integrala a continutului ei. Nerespectarea dispozitiilor privitoare la continutul cererii de chemare in judecata atrage consecinte diferite, in functie de natura si importanta mentiunilor impuse de lege. In aceasta privinta se face distinctie intre elementele esentiale si neesentiale ale cererii de chemare in judecata. Potrivit art. 133 C. proc. civ: Cererea de chemare in judecata care nu cuprinde numele reclamantului sau al paratului, obiectul ei si semnatura va fi declarata nula". Din aceste dispozitii procedurale rezulta ca legiuitorul considera ca elemente esentiale ale cererii de chemare in judecata numele partilor, obiectul cererii si semnatura reclamantului. Solutia este intrutotui logica si fireasca, caci in lipsa elementelor enuntate nu se poate concepe desfasurarea activitatii judiciare. Tocmai de aceea lipsa acestor elemente este sanctionata in mod expres cu nulitatea cererii de chemare in judecata. Regimul juridic al nulitatii este insa diferit in cazul lipsei elementelor esentiale. Astfel, lipsa numelui partilor si a obiectului cererii este sanctionata cu nulitatea fara ca legea sa acorde posibilitatea implinirii acestor lipsuri Pentru lipsa semnaturii legiuitorul a stabilit, in art. 133 alin. 2 C. proc. tiv., un regim juridic particular. Astfel, potrivit textului amintit, daca paratul invoca lipsa de semnatura, reclamantul va trebui sa semneze cel mai tarziu la prima zi de infatisare urmatoare, iar daca este, prezent fa instanta, in ch,iar sedinta in care a fost invocata nulitatea". In consecinta, legea permite remedierea lipsei de semnatura in tot cursul instantei, dar nu mai tarziu de prima zi de infatisare ce urmeaza dupa invocarea neregularitatii procedurale. Nulitatea intervine si in cazul unor neregularitati procedurale care privesc elementele neesentiale ale cererii de chemare in judecata. Lipsa acestor mentiuni poate fi acoperita numai pana la prima zi de infatisare. Legea confera insa reclamanti ilni si posibi litaf ea de. a solicita un termen, la prima zi

de infatisare, pentru intregirea sau modificarea cererii de chemare in judecata. Daca la acest din urma termen reclamantul nu-si completeaza lipsurile cererii se vor aplica unele sanctiuni specifice, in functie de natura neregularitatii procedurale savarsite. Astfel, neindicarea domiciliului gajj a sedintui persoanei juridice, in cuprinsul cererii de chemare in judecata, nu determina, in principiu, aplicarea unei sanctiunj. cu exceptia cazului cand S-a produs partii o vatamare, CP. nu poate fi inlaturata in alt mna Daca partea a fost citata, chiar fara indicarea corecta a domiciliului sau a sediului orice viciu procedural se acopera. In caz contrar, cererea va fi anulata in conditiile art. 105 alin. 2 C. proc. civ. Sanctiunea nulitatii se aplica, in aceleasi conditii, si in cazul celorlalte elemente de identificare a persoanelor juridice, respectiv cele privind numarul de inmatriculare in registrul comertului sau de inscriere in registrul persoanelor juridice, codul fiscal si contul bancar. De asemenea, nejustificarea calitatii de reprezentant este sanctionata cu anularea cererii. Aceasta sanctiune este prevazuta in mod expres in art. 161 C. proc. civ. Legea prevede insa posibilitatea acordarii unui termen in vederea justificarii calitatii de reprezentant. Nulitatea trebuie sa opereze si in aceasta imprejurare doar ca un ultim remediu. Nearatarea motivelor de fapt si de drept in cuprinsul cererii de chemare in judecata antreneaza sanctiunea decaderii partii din dreptul de a mai invoca acele motive. Aceeasi sanctiune este aplicabila si in cazul neindicarii dovezilor pe care se sprijina fiecare capat de cerere. Cererea de chemare in judecata produce efecte importante, unele dintre ele de natura strict procedurala, iar altele cu implicatii si asupra raportului de drept substantial. Vom analiza in continuare, in mod succint, cele mai importante/efecte? ale cererii de chemare in judecata.Cererea de chemare in judecata creeaza instanta "', in sensul ca investeste organul de jurisdictie cu solutionarea unei pretentii civile concrete. Din momentulinregistrarii cererii de chemare in judecata ia nastere un nou raport juridic intre parti un raport procesual - care genereaza drepturi si obligatii nu numai pentru parti, ci si pentru instanta. Cererea de chemare in judecata determina cadrul procesului civil cu privire la parti si cu privire la obiectul litigiului . in aceste limite," deiefmrnate prin cererea de chemare in judecata, va trebui sa se pronunte si instanta de judecata. Dupa prima zi de infatisare schimbarea elementelor esentiale ale cererii de chemare in judecata nu se pot produce decat in anumite conditii strict determinate de lege.Cererea de chemare in judecata creeaza starea litispendenta . Prin promovarea cererii de chemare in judecata se fixeaza, in principiu, in mod definitiv si competenta instantei de judecata. Daca se exercita o noua cerere de chemare in judecata, in fata aceleiasi instante sau a unor instante diferite, avand acelasi obiect, intre aceleasi parti si intemeiata pe o cauza identica, se creeaza starea de litispendenta (art. 163 C. proc. civ.). Cererea de chemare in judecata intrerupe presccriptia. Este unul din efectele cele mai importante si mai energice ale cererii de chemare in judecata. Un atare efect este recunoscut in mod expres atat de art. 1865 pct. 1 C. civ., cat si de art. 16 alin. 1 lit. b din Decretul nr. 167/1958. Promovarea cererii de chemare in judecata face sa inceteze buna credinta a posesorului. Drept urmare, posesorul va trebui sa restituie fructele bunului In acest sens, art. 485 C.civ. dispune ca: Posesorul nu castiga proprietatea fructelor decat cand poseda cu buna credinta; la cazul contrariu, el este dator de a inapoia productele, impreuna cu lucrul, proprietarului care-1 revendica" Cererea de chemare in judecata face sa curga dobanzile pentru creantele care anterior nu erau producatoare de dobanzi . Cererea introductiva de instanta are valoarea unei puneri in intarziere. La un atare efect se refera si art. 1088 C.civ., text potrivit caruia nu exista debite decat din ziua cererii in judecata, afara de cazurile in care, dupa lege, dobanda curge de drept". Cererea de chemare in judecata produce efectul transmiterii anumitor actiuni cu caracter strict personcd asupra mostenitorilor . Actiunile cu caracter strict personal se particularizeaza de alte actiuni civile prin faptul ca ele nu pot fi transmise asupra mostenitorilor. Cu toate acestea, exista unele actiuni care desi sunt legate intim de persoana titularului pot fi continuate de catre mostenitori daca ele au fost introduse in timpul vietii autorului. Codul de procedura civila prevede unele reguli privitoare la depunerea si inregistrarea cererii de chemare in judecata la instanta. in sistemul nostru procesual, spre deosebire de alte legislatii

cererea de chemare in judecata se depune la instanta personal de catre reclamant sau printr-un reprezentant al acestuia. De asemenea. cererea de chemare in judecata poate fi expediata si prin posta (art. 104 C. proc. civ.). La cererea de chemare in judecata se vor alatura atat4ea copii cati parati sunt. Daca mai multi parati au un singur reprezentant sau daca paratul are mai multe calitati juridice se va comunica o singura copie de pe actiune si de pe inscrisurile folosite ca mijloc de proba. intr-o asemenea imprejurare se va inmana o singura citatie, respectiv reprezentantului paratilor sau paratului care participa la activitatea judiciara in calitati diferite. Una din primele obligatii ale presedintelui sau judecatorului de serviciu (imputernicit sa primeasca cererile) este aceea de a verifica plata taxelor de timbru. 0 atare obligatie este neindoielnica, caci taxele de timbru se datoreaza anticipat. Cererea de chemare in judecata primeste data certa din ziua inregistrarii sale la instanta.. Dupa inregistrarea cererii de chemare in judecata presedintele instantei are obligatia de a stabili termenul de judecata. Termenul se stabileste astfel incat de la data primirii citatiei, paratul sa aiba cel putin 15 de zile pentru a-si pregati apararea, iar in pricinile urgente, cel putin 5 zile (art. 114' alin. 3 C. proc. civ.). Daca paratul locuieste in strainatate, presedintele va putea fixa un termen mai indelungat. Prin citatie paratul va fi informat si asupra obligatiei de a-si alege domiciliul in Romania, unde urmeaza sa i se faca toate comunicarile privind procesul. In cazul in care paratul nu se conformeaza acestei obligatii, comunicarile se vor face prin scrisoare recomandata, recipisa de predare la posta romana a scrisorii, in cuprinsul careia vor fi mentionate actele ce se expediaza, tinand loc de dovada de indeplinire a procedurii (art. 114' alin. 4 C. proc. civ.). Dispozitia la care ne referim, in acest context, a fost introdusa in Codul de procedura civila prin Ordonanta de Urgenta nr. 138/2000 si ea consacra un caz de alegere obligatorie de domiciliu. Daca reclamantul este de fata la stabilirea termenului ei va lua termenui in cunostinta. Prin Ordonanta de Urgenta nr. 138/2000 legiuitorul a adus o importanta inovatie in legatura cu luarea termenului in cunostinta cu prilejul fixarii termenului de judecata. in acest sens, art. 114' alin. 1 C. proc. civ. dispune ca termenul de judecata se fixeaza si se da in cunostinta reclamantului prezent sau reprezentantului acestuia", sub semnatura". In mod evident, celelalte parti vor fi citate potrivit legii, astfel cum se precizeaza in partea finala a textului mentionat. Aceste dispozitii sunt destinate sa contribuie la o mai rapida solutionare a procesului civil si la inlaturarea unor formalitati legate de citarea reclamantului prezent, personal sau prin reprezentant, la fixarea termenului de judecata. De asemenea, inainte de fixarea termenului presedintele ii poate pune in vedere reclamantului lipsurile cererii de chemare in judecata, spre a le completa de indata. in cazul in care cererea a fost primita prin posta, reclamantului i se va comunica in scris lipsurile cererii, cu mentiunea ca, pana la termenul acordat, urmeaza sa faca completarile sau modificarile necesare. Daca obligatiile privjnd cflfflptelarea sau modificarea cererii nu sunt indeplinite in termenul acordat, potrivit art. 114 alin. 2 C. proc. civ., instanta va dispune, prin incheiere, suspendarap jnHfpatii-r-onfnrm art. 339 C. proc. civ. (art. 114 alin. 4 C. proc. civ.). Potrivit art. 1551 alin. 1 C. proc. civ: Cand constata ca desfasurarea normala a procesului este impiedicata din vina partii reclamante, prin neindeplinirea obligatiilorprevazute de lege ori stabilite la primirea cererii de chemare in judecata sau in cursul judecatii, instanta poate suspenda judecata, aratand in incheiere care anume obligatii nu au fost respectate. Dispozitiile art. 1083 sunt aplicabile." Textul are o redactare generala, in sensul ca permite suspendarea procesului civil si in cazul nerespectarii altor obligatii ce sunt impuse de lege in sarcina reclamantului, in tot cursul judecatii. Legea are in vedere insa numai ipoteza nerespectarii obligatiilor impuse in sarcina reclamantului, solutie care este fireasca caci altminteri paratul ar putea provoca adeseori suspendarea procesului pentru a obtine o tergiversare a judecatii. Cererea de chemare in judecata se comunica paratului impreuna cu inscrisurile doveditoare invocate de catre reclamant in sprijinul cererii sale. O data cu citatia i se va pune in vedere paratului obligatia de a depune la dosar intampinare cu cel putin 5 zile inainte de termenul sorocit pentru judecata,(art. 1141 alin. 3 C. proc. civ.). De asemenea, o data cu stabilirea termenului de judecata se poate dispune, la cererea reclamantului, citarea

paratului la interogatoriu, dar numai sub rezerva dezbaterii acestei probleme la prima zi de infatisare. De asemenea, in conditiile legii, presedintele poate incuviinta, prin incheiere executorie, masuri executorii, precum si masuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situatii de fapt (art. 1141 alin. 6 C. proc. civ.). Inainte de fixarea termenului de judecata, presedintele instantei mai are si obligatia de a verifica respectarea cerintelor impuse de art. 109 alin. 2 C. proc. civ. Potrivit acestui text in cazurile anume prevazute de lege, sesizarea instantei se poate face numai dupa indeplinirea unei proceduri prealabile, in conditiile stabilite de acea lege. Dovada indeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare in judecata".

Intampinarea este actul procedural prin intermediul caruia paratul raspunde la pretentiile formulate de reclamant, aratand totodata si apararile sale. Ea face parte, alaturi de cererea de chemare in judecata si actiunea reconventionala, din categoria actelor procedurale ce se intocmesc in faza scrisa pregatitoare a procesului civil. In sistemul nostru procesual intampinarea prezinta o utilitate practica incontestabila. Ea este destinata, in primul rand, sa asigure un echilibru in situatia juridica a partilor. Prin depunerea intampinarii i se ofera si reclamantului posibilitatea de a lua cunostinta de apararile paratului. In acelasi timp, depunerea intampinarii este utila si pentru instanta de judecata. Aceasta deoarece numai astfel instanta este pusa in situatia de a lua cunostinta, chiar din faza initiala a procesului civil, de pozitia paliilor, de apararile si dovezile pe care se intemeiaza sustinerile lor. Fiind un act procedural important legea ii stabileste in mod expres si continutul. Potrivit art. 115 C. proc. civ. intampinarea trebuie sa cuprinda urmatoarele Exceptiile de procedura pe care paratul le ridica fata de pretentiile reclamnntului. Prin intampinare paratul poate invoca o mare diversitate de exceptii, incepand de la cele de ordin strict procedural, cum sunt lipsa semnaturii de pe cererea de chemare in judecata, necompetenta instantei sesizate, netimbrarea cererii de chemare in judecata. pana la exceptiile de fond, cum sunt prescriptia dreptului la actiune sau puterea lucrului judecat. In mod firesc in faza initiala a procesului civil paratul invoca cel mai adesea acele exceptii care sunt legate de modul de investire a instantei si care sunt cunoscute de catre acesta pana la prima zi de infatisare. Neregularitatile ivite ulterior primei zile de infatisare se pot invoca de indata si oral in fata instantei Raspunsul la toate capetele de fapt si de drept ale cererii de chemare in judecata, intampinarea are un caracter defensiv si implica cu necesitate raspunsul paratului la fiecare capat de cerere formulat de catre reclamant. Legea a voit prin instituirea acestei cerinte sa realizeze o mai buna aparare a paratului si o sistematizare a sustinerilor facute de catre el in cuprinsul intampinarii. De asemenea constatam ca legea se refera la necesitatea ca raspunsul paratului sa vizeze atat elementele de fapt cat si cele de drept invocate prin actul de sesizare, Dovezile cu care paratul se apara impotriva fiecarui capat de cerere Indicarea dovezilor este utila pentru ca si reclamantul sa cunoasca in mod adecvat mijloacele probatorii de care paratul intelege sa se serveasca in proces. Aratarea dovezilor se impune mai cu seama in acele imprejurari in care paratul nu se limiteaza la o aparare pur defensiva, concretizata intr-o negare pura si simpla a pretentiilor adversarului sau. intr-adevar, adeseori paralul este nevoit sa treaca la o aparare activa, spre a dovedi stingerea raportului juridic invocat de reclamant sau existenta unor cauze care fac imposibila cercetarea in fond a actiunii, cum ar fi prescriptia sau puterea lucrului judecat. In asemenea imprejurari, sarcina probei revine paratului potrivit principiului reus in excipiendofit actor. Mijloacele de dovada se vor indica de catre parat in aceleasi conditii ca si cele prevazute de lege pentru cererea de chemare in judecata. Semnatura constituie si in acest caz o formalitate esentiala, fapt pentru care lipsa ei conduce la palilajsa intampinarii.Intampinarea se depune in atatea exemplare cati reclamanti sunt plus un exemplar pentru instanta. Daca mai multi reclamanti au un reprezentant comun intampinarea poate fi depusa pentru acestia intr-un singur exemplar. In

cazul coparticiparii procesuale pasive paratii au posibilitatea de a raspunde la cererea de chemare in judecata printr-o singura intampinare, Potrivit art. 114 alin. 2 C. proc, civ. intampinarea se depune de catre parat cu cel putin 5 zile inainte de termenul stabilit de instanta pentru infatisarea partilor. In sistemul procesual anterior aparitiei Ordonantei de Urgenta nr. 138/2000 intampinarea nu era obligatorie. Aceasta solutie era enuntata in mod expres de art. 118 C. proc. civ. Prin Ordonanta de Urgenta nr. 138/2000, art. 118 alin. 1 C. proc. civ. a fost modificat in sensul ca: intampinarea este obligatorie, afara de cazurile in care legea prevede in mod expres altfel. Cu toate acestea, instituirea obligativitatii intampinarii este de natura a introduce, in sistemul legislatiei noastre, un formalism exagerat. i avem in vedere tocmai oportunitatea introducerii intampinarii in fata judecatoriilor. Exista o multitudine de cauze a caror simplitate nu reclama depunerea intampinarii; in asemenea cauze, uneori, chiar si partile fara pregatire juridica pot sa formuleze o aparare pertinenta si eficienta. Daca paratul nu depune intampinare el isi va va putea arata pozitia sa pe cale orala in fata instantei de judecata. In acest sens art. 118 alin. 3 C. proc. civ. precizeaza ca: In cazul in care paratul nu este reprezentat sau asistat de avocat, presedintele ii va pune in vedere, ia prima zi de infatisare, sa arate exceptiile, dovezile si toate mijloacele sale de aparare, despre care se va face vorbire in incheierea de sedinta; instanta va acorda, la cerere, un termen pentru pregatirea apararii si depunerea intampinarii". Textul citat reprezinta o expresie a rolului activ al judecatorului si este de natura sa garanteze realizarea unui echilibru in cadrul duelului" judiciar care s-a declansat ca urmare a initiativei reclamantului. In actuala reglementare acest rol activ al judecatorului se realizeaza numai in ipoteza in care paratul nu este reprezentat sau asistat de un avocat. Din insasi dispozitiile citate rezulta ca practic depunerea intampinarii nu mai este obligatorie in cazul in care paratul nu este reprezentat sau asistat de un avocat. Se poate vorbi chiar de o exceptie de la obligativitatea depunerii intampinarii1. Nedepunerea intampinarii il expune totusi pe parat la anumite consecinte defavorabile. Principala consecinta a nedepunerii intampinarii este decaderea paratului din dreptul de a mai invoca anumite imprejurari de fapt si de drept in sprijinul apararii sale. Cererea reconventionala Paratul nu este tinut sa se limiteze la o simpla aparare orala sau prin intampinare in cadrul procesului civil. El are posibilitatea de a parasi aceasta stare defensiva, spre a formula pretentii proprii fata de reclamant. Aceasta posibilitate ii este oferita de lege paratului de art. 119 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al textului mentionat: Daca paratul are pretentii in legatura cu cererea reclamantului, el poate sa faca cerere reconventionala". In considerarea dispozitiilor legale invocate putem defini cererea reconven-tionala ca actul procedural prin intermediul caruia paratul urmareste val ori, nea rea unui drept propriu fata de reclamant. Cererea reconventionala se infatiseaza ca o facultate procesuala pentru parat, acesta avand dreptul de a alege intre valorificarea pretentiilor sale pe cale incidenta sau printr-o actiune civila separata. Valorificarea pretentiilor paratului prin intermediul cererii reconventionale ofera insa o serie de avantajet care nu pot fi ignorate, printre care mentionam: asigura solutionarea a doua litigii intr-un singur cadru procesual; determina realizarea unei economii de timp si cheltuieli; ofera conditii pentru o mai buna judecata, judecatorii fiind pusi in situatia de a cunoaste in toata complexitatea lor raporturile juridice dintre parti; constituie o garantie impotriva insolvabilitatii reclamantului si evita posibilitatea pronuntarii unor hotarari judecatoresti definitive. Cererea reconventionala prezinta totusi dezavantajul ca poate conduce la intarzierea judecatii si la solutionarea ei de catre o instanta care nu ar fi competenta din punct de vedere teritorial. Din punct de vedere al naturii sale juridice cererea reconventionala are o fizionomie proprie determinata atat de caracterul sau de actiune civila, cat si de conditiile particulare de exercitare. Ea nu trebuie confundata, in primul rand, cu apararea pe care paratul si-o face prin intampinare sau oral in fata instantei de judecata. intr-adevar, cererea reconventionala este mai mult decat o simpla aparare; ea este o contraactiune, un contra atac" sau o contra-ofensiva"1, intrucat prin intermediul acesteia paratul isi poate valorifica un drept propriu fata de reclamant. Cu alte cuvinte, prin scopul pe care-1

urmareste - valorificarea unui drept propriu - cererea reconventionala trebuie considerata ca o veritabila actiune civila2. Caracterul de actiune civila rezulta cu pregnanta si din conditiile prevazute de lege pentru cererea reconventionala. Din punct de vedere al conditiilor de exercitiu cererea reconventionala trebuie sa indeplineasca toate cerintele unei actiuni civile obisnuite. Aceste cerinte au fost deja analizate in prima parte a prezentei lucrari, astfel ca nu mai revenim asupra lor. Observam insa ca si din punct de vedere al formei cererea reconventionala este asimilata cu o cerere de chemare in judecata. in acest sens, art. 119 alin. 2 C. proc. civ. dispune ca: Cererea trebuie sa indeplineasca conditiile prevazute pentru cererea de chemare in judecata", In afara conditiilor generale evocate, art. 119 alin. 1 C. proc. civ. mai impune o conditie suplimentara, anume ca actiunea reconventionala sa aiba legatura cu cererea reclamantului", in baza acestor dispozitii procedurale cererea reconventionala a fost promovata in mod frecvent in jurisprudenta in cele rnai varii domenii. Astfel, adeseori cererea reconventionala este utilizata in actiunile cu caracter patrimonial, in actiunile reale imobiliare si chiar in litigiile comerciale. Cererea reconventionala este admisibila, astfel cum precizeaza expres art. 119 alin. 1 C. proc. civ., numai daca este in legatura cu cererea principala. Aceasta conditie decurge in mod necesar din caracterul incident al cererii reconventionale. Existenta unei asemenea legaturi urmeaza sa fie dedusa de catre instanta de judecata din chiar scopul urmarit de parat prin cererea reconventionala. Legislatia noastra procesuala nu impune insa conditia ca pretentiile paratului sa derive din acelasi raport juridic1; pretentiile paratului pot sa provina si din cauze diferite - ex dispari causa. Cererea reconventionala se judeca, in principiu, de instanta sesizata cu cererea principala. Prorogarea de competenta nu poate opera, astfel cum am aratat in prima parte a acestei lucrari, cu nesocotirea normelor imperative privitoare la competenta2. Potrivit art. 119 alin. 3 C. proc. civ. cererea reconventionala se depune odata cu intampinarea sau daca paratul nu este obligat la intampinare, cel mai tarziu la prima zi de infatisare. Daca reclamantul isi modifica cererea de chemare in judecata reconventionala va putea fi depusa pana la termenul ce se va acorda paratului in acest scop (art. 119 alin. 4 C. proc. civ.). Nerespectarea termenului mentionat mai sus atrage dupa sine solutionarea separata a cererii paratului de actiunea principala. Cu toate acestea, cererea reconventionala se poate solutiona in continuare impreuna cu actiunea principala daca reclamantul consimte la aceasta, dispozitiile art. 135 C. proc. civ. fiind intrutotul aplicabile. Cererea reconventionala se redacteaza. in mod obisnuit. intr-un inscris separat. procedeu care este recomandabil. Ea poate fi inserata insa si in cuprinsul intampinarii, situatie in care din cuprinsul acestui act procedural trebuie sa rezulte cu claritate elementele esentiale ale actiunii reconventionale. Potrivit art. 120 alin. 1 C. proc. civ. cererea reconventionala se judeca o data cu cererea principala. Cu toate acestea, cererea reconventionala nu trebuie folosita ca un mijloc dilatoriu, de natura a conduce la tergiversarea judecatilor, ci ca un cadru procesual de solutionare convergenta a unor raporturi juridice conexe. Datorita acestui fapt, legea a instituit si un corectiv la regula anterior enuntata. In acest sens art. 120 alin. 2 C. proc. civ. precizeaza ca daca numai cererea principala este in stare de judecata, instanta o poate judeca separat".