Sunteți pe pagina 1din 7

Hiperinflatia in Romania

Studenti:Matei Adein Zahiu Beatrice Grupa:1532 B

1. Scurt istoric

Cu toate ca nu exista o definire exacta a ratei inflaiei care merita sa fie numita hiperinflatie, nu doar inflatie ridicata, o definitie operativa da cifra de 1.000% pe an ca fiind rata de la care se poate vorbi de hiperinflatie. Hiperinflatia este,potrivit definitiei date de Philip Cagan de la Universitatea Columbia, o inflatie mai mare de 50% pe luna ( adica o inflati mai mare de 13.000% pe an). Un motiv important pentru economisti de a studia indeaproape hiperinflatia este de a invata cum sa previna izbucnirea si efectele sale dezastruoase. Hiperinflatia ne ajuta sa vedem anumite fenomene economice mai clar decat le vedem in mod normal. Toate hiperinflatiile cunoscute in istoria lumii au avut loc in acest secol.Istoria a inregistrat perioade scurte de hiperinflatiei, dar nici una nu a atins cotele ce s-au atins in secolul XX. Pare greu de crezut ca economia unei tari sa functioneze orice perioada de timp in conditiile unor rate ale inflatiei extrem de ridicate, de cateva sute de procente sau chiar mai mult.De fapt , economia nu functioneaza bine deloc si, mai devreme sau mai tarziu, statele vor stabiliza o inflatie ridicata, pur si simplu pentru ca altfel economia intra in haos. Intr-o economie hiperinflationista, inflatia este atotstapanitoare si e o problema care ajunge sa domine complet viata economica cotidiana. Oamenii cheltuiesc resurse semnificative incercand sa minimizeze pagubele produse de inflatie.Ei trebuie sa-si faca cumparaturile des, pentu a ajunge in magazin inainte ca preturile sa creasca iar; principala lor preocupare atunci cand economisesc sau cand investesc este sa se protejeze contra inflatiei.Ei isi reduc cantitatile de moneda reala pe care le detin remarcabil de mult, pentru a evita impozitul pe inflatie, dar trebuie sa compenseze acest lucru mergand la banca mai des-zilnic sau chiar din ora in ora, in loc de vizitele saptamanale.

Hiperinflatiile clasice au aparut in urma razboaielor. Cea mai faimoasa dintre ele, desi nu si cea mai rapida, a fost hiperinflatia germana (1922-1923). Rata medie a inflatiei in aceasta perioada a fost de 322% pe luna. Rata cea mai ridicata a inflatiei a fost in octombrie 1923, putin inainte de sfarsitul hiperinflatiei, cand preturile au crescut cu 29.000%. In dolari, aceasta ar insemna ca ceva care costa la inceputul lunii 1$ ar fi costat 290$ la sfarsitul lunii. De exemplu, in octombrie 1923, timbrul pentru o scrisoare postala trimisa din Germania in SUA costa 200.000 marci; untul costa 1.500.000 marci/kg, carnea- 2.000.000 marci, oul60.000 marci, painea-200.000 marci. Preturile se modificau atat de repede incat chelnerii schimbau preturile din meniu de mai multe ori in timpul unei mese.Uneori, clientii trebuiau sa plateasca dublul pretului afisat in meniu cand comandasera ei. Cea mai rapida inflatie a fost cea din Ungaria, dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Rata medie a inflatiei intre august 1945 si iulie 1946 a fost de 19.800% pe luna si rata lunara maxima a fost de 41.9 cvadrilioane de procente. Nivelul preturilor a crescut in iulie 1946 cu 41.9* 105 %. In Japonia, in 1947, pescarii si fermierii foloseau cantarul pentru a cantari moneda de schimb in loc sa o numere. Preturile au crescut in Japonia, din 1938 pana in 1948, cam de 116 ori. Keynes, intr-o iscusita descriere a procesului hiperinflationist din Austria de dupa al doilea razboi mondial, povesteste ca oamenii comandau 2 beri deodata, deoarece se incalzeau mai lent decat se scumpeau. Asemenea istorii apar in toate hiperinflatiile, cum ar fi de exemplu, povestea femeii care isi cara banii cu un cos. Cand s-a asezat pentru o clipa, cineva i-a furat cosul, lasandu-i banii. Economiile hiperinflationiste sunt marcate de raportari facute mai ales fata de cursul de schimb, nu fata de nivelul preturilor. Acest lucru se intampla deoarece masurarea preturilor si raportarea lor la nivelul din perioada de baza devine foarte dificila atunci cand acestea se modifica extrem de rapid, astfel incat preturile pot fi exprimate in dolari, iar suma in moneda locala care trebuie platita este calculata de fiecare data folosind preturile in dolari si cursul de schimb.

Hiperinflaia in Romnia (1990-1997)


Dup 1989, n ciuda faptului c producia naional, exprimat n PIB, a sczut rapid i continuu, BNR a crescut, tot rapid i continuu, cantitatea de bani n circulaie. n loc s-o reduc, proporional cu reducerea produciei. Hiperinflaia postdecembrist este opera" exclusiv a BNR, a conducerii acesteia. Efectele acestei inflaii au fost dezastruoase i vor avea consecine grave asupra dezvoltrii vieii economice i sociale a rii pentru multe decenii de acum nainte. ntre 1989-1996, n Cehia preurile au crescut de 3 ori, n Romnia ele au crescut de 136 de ori. ntre 1989 i 2004, n Cehia preurile au crescut de 4 ori, iar n Romnia de peste 2500 de ori. n ultimele dou decenii BNR a tiprit masiv moned, multiplicnd numrul leilor care existau n 1990 de 3500 (trei mii cinci sute)de ori. La definiia leului de astzi, n 1990 masa monetar M1 adic numerarul n circulaie plus banii publicului din conturile curente nsuma doar 24 de milioane lei. ntreaga mas monetar, echivalent astzi cu mai puin de 6 mil. euro, ar reprezenta banii de buzunar ai oricruia din celebri moguli dmbovieni. ns pe atunci reprezenta toate rezervele bneti din economia comunist.

ncet-ncet sau, mai bine-zis, pe fast-forward Banca Naional a dublat, apoi triplat, apoi nzecit i nsutit aceast cantitate de bani. Drept urmare, nivelul preurilor a crescut aproape proporional, de circa 3500 de ori.

Anii 1992-1993 reprezint, poate, cea mai neagr perioad a managementului monetar post-decembrist. Turarea tiparniei de bani a transformat necesara ajustare a preurilor ntr-o nefast i pguboas hiperinflaie. Scderea valorii leului ntr-un ritm anual de 200-300% a dus la prbuirea ncrederii n moneda naional i la abandonarea ei, practic, de o parte important a populaiei.

Anul 1990 a fost un an in care s-au luat decizii cu caracter politic in economie, ceea ce, din punct de vedere economic a avut rezultate contradictorii. Solutia imediata la nemultumirea generala au fost banii: la inceputul anului 1990 sau acordat pe diferite cai venituri mai mari pentru aproape toate categoriile sociale, ceea ce adus la o crestere a cererii in conditiile unei oferte interne scazute. Salariul mediu nominal net pe economie a crescut de la 2.952 lei/luna in ianuarie 1990 la 3.414 lei/luna in octombrie 1990, cand s-a trecut la prima etapa de liberalizare a preturilor. Aceasa situatie a dus la aparitia unor fenomene ale inflatiei prin cerere, mai ales pe piata libera; in aceasta perioada, restul preturilor erau preturi fixe, administrate, astfel incat socul inflationist al acestei perioade va fi preluat odata cu prima liberalizare a preturilor, in noiembrie 1990. Exista o crestere a preturilor de productie, de aproximativ 7% in primele 10 luni ale anului 1990, care aproape nu conteaza fata de cresterea de 126% din noiembrie 1990. Presiunea cererii, asociata cu o anumita tendinta de liberalizare a comertului exterior, a determinat scaderea exportului si cresterea importului: in 1990, exportul scade la 5.770 mil. dolari (fata de 10.487 mil. dolari in 1989), iar importul creste la 9.114 mil. dolari (fata de 8.437 mil. dolari in 1989). Odata cu prima liberalizare a preturilor din noiembrie 1990, s-a declansat in economia romaneasca un proces de inflatie a carui evolutie, desi incetinita in perioada 19951996, a fost reluata la inceputul lui 1997 prin noi masuri de liberalizare a preturilor. Desi in primii ani a fost adoptata o abordare graduala si nu o terapie de soc, economia romaneasca nu a fost scutita de socurile partiale produse de diversele necorelari intre etapele si intre elementele acestei strategii. Dupa socul liberalizarilor din primul trimestru al anului 1997, inflatia a fost tinuta sub control pana in ultimul trimestru, cand economia a trebuit sa suporte simultan indexarile din septembrie si octombrie si compensarile primite de cei disponibilizati in urma restructurarilor facute (aproape 2% din masa monetara). Acordarea compensarilor ar fi trebuit sa fie reglementata de masuri care sa le conserve rolul de protectie sociala si sa nu permita intrarea direct in consum a acestor sume de bani. Politica de liberlizare a preturilor, inceputa in octombrie 1990, a fost continuata prin liberalizari etapizate ale preturilor mai multor produse, altele mentinandu-se sub un regim de administrare, ceea ce a introdus discrepante intre preturile relative ale diferitelor produse si le-a agravat pe cele existente intre preturile interne si preturile externe. Pe parcurs au intervenit fenomene de monopol mascat, ceea ce a determinat alte distorsiuni ale formarii preturilor.

In 1992, reducerile subventiilor la consumatori s-au derulat in doua etape, lunile mai si septembrie, dar efectul fiecareia nu s-a ridicat cifric la un nivel foarte important. In evolutia pe componente a indicelui preturilor de consum, pe intreaga perioada analizata, se constata ca indicele preturilor produselor alimentare a crescut mai repede decat ceilalti indici de preturi, ceea ce a avut o influenta negativa asupra ponderii cheltuielilor cu alimentatia in totalul cheltuielilor, care si asa erau mult peste nivelul tarilor dezvoltate (52,6% in 1991; 56,1% in 1992; 58,2% in 1993). O crestere mai moderata a avut-o, in aceasta perioada, indicele preturilor serviciilor. Totusi, tendinta continua de crestere a preturilor la bunurile de consum si servicii, incepand cu prima liberalizare din noiembrie 1990, a facut ca, in iunie 1997, preturile sa fie de peste 343 ori decat in octombrie 1990. Produsele alimentare care au ponderea cea mai mare in cosul de consum, au avut o crestere mai rapida: ele erau de peste 100 ori mai mari fata de octombrie 1990 inca din martie 1995, fiind in iunie 1997 de 371 ori mai mari decat in octombrie 1990. Daca dependenta dintre indicele preturilor de consum si salarii este de aproape acelasi ordin de marime cu dependenta dintre indicele preturilor de consum si productivitatea muncii, ele actioneaza in sens contrar: inflatia creste odata cu cresterea salariilor (cu 0,52% pentru o crestere de 1% a indicelui venitului nominal), dar scade odata cu cresterea productivitatii muncii (cu 0,53% pentru o crestere de 1% a indicelui productivitatii muncii). In ceea ce priveste dependenta dintre indicele preturilor de consum si indicele ratei de schimb, aceasta nu trebuie neglijata (inflatia creste cu 0,29% pentru o crestere cu 1% a indicelui ratei de schimb). Ca urmare a hiperinflaiei postdecembriste, preul forei de munc romneti a sczut de la 230 echivalent euro, n 1989, la 100 de euro n anul 2004, prin micorarea salariilor i pensiilor a fost redus cererea intern, au fost bgate n faliment mii de ntreprinderi, care au ajuns s fie vndute la preuri de sute de ori mai mici dect valoarea lor real.