Sunteți pe pagina 1din 4

Cum se sta in biserica ?

Cum se sta in biserica ?


Putem merge la biserica totdeauna, dar asta sa ne fie nu spre lauda, ci spre osanda;
putem merge la biserica zi de zi fara a primi din asta nici un folos duhovnicesc. Si
atunci, ce trebuie sa facem pentru a nu pati una ca aceasta?
Tot ce priveste aceasta problema se poate rezuma prin urmatoarele reguli. La primul
sunet al clopotului trebuie sa lasam deoparte orice treaba si sa ne pregatim sufletul
pentru rugaciunea bisericeasca spunand rugaciunea "Imparate Ceresc", sau
"Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucura-te..", sau "Tatal nostru", sau alta
rugaciune.
Apropiindu-ne de biserica, trebuie sa lasam in pragul ei toate grijile lumesti de orice
fel, ca sa intram cu gand netulburat. Intrand in biserica, trebuie sa ne imbracam in
cucernicie ca intr-o haina, amintindu-ne la Cine venim si cu Cine avem de gand sa
stam de vorba prin rugaciune.
In biserica, odata ce ne-am gasit un loc, nu trebuie sa-l schimbam fara sa fie
neaparata nevoie, ci trebuie ca, adunandu-ne gandurile, sa stam cu mintea inaintea
fetei Domnului, Care e pretutindeni, aducandu-I inchinare cu trupul si cu duhul in
inima infranta si smerita; dupa aceea, trebuie sa urmarim cu gand neimprastiat tot
ce se lucreaza de catre sfintitii slujitori, tot ce se canta si se citeste in biserica, si
asta pana la sfarsitul slujbei.
Facand astfel, nu ne vom plictisi in biserica, nu ne vom uita incoace si incolo, nu
vom intra in vorba cu unul si cu altul si nu vom dori ca slujba sa se termine mai
repede, fiindca atunci, trecand de la o simtire si cugetare plina de duhul rugaciunii
la alta de acelasi fel, vom semana cu cei ce intr-o gradina bine-inmiresmata trec de
la un strat de flori la altul.
Ca urmare, caldura duhovniceasca, rodul rugaciunii facute cu luare-aminte, va
umple inima noastra de o dulceata nepovestita, care nu ne va lasa sa bagam de
seama osteneala trupeasca a statului in picioare si va face sa ni se para scurta
oricare slujba, cat ar fi ea de lunga.
Iar cel ce nu va lua aminte la cele ce se savarsesc in biserica si viseaza la
desertaciuni ori la lucruri lumesti nu va dobandi astfel spor in cele lumesti, va
cheltui in zadar vremea rugaciunii, pe sine insusi se va arunca in neoranduiala si de
rodul rugaciunii - care, ca sa zicem asa, ii pica singur in gura - se lipseste de
bunavoie.
Rugaciunea de la biserica
Inspirand si expirand aerul, punandu-si in miscare aripile si folosindu-si capul si
celelalte madulare ale trupului, pasarea reuseste sa zboare, si altfel nici nu poate sa
faca asta.
Nici inaltarea prin rugaciune catre Dumnezeu din biserici nu este cu putinta decat
daca in noi se afla credinta, nadejdea si dragostea, care alcatuiesc capul duhului ce
se inalta in zbor; starea cu cugetul inaintea lui Dumnezeu este inima, deschisa
pentru primirea insuflarilor Domnului; pacea in toate este aripa lui cea dreapta;
mintea neimprastiata, slobozirea de grijile si de impatimirile lumesti este aripa lui
cea stanga; osteneala mersului la biserica si a starii in ea este partea din spate.
Daca vreuna dintre aceste dispozitii sufletesti lipseste, lucrarea rugaciunii se
stramba ori se curma, dupa cum se curma, de pilda, zborul pasarii atunci cand
ramane lipsita de o aripa. Fiecare poate face cunostinta pe propria piele cu acest
fapt, daca va voi.
Oricine doreste si stie sa se roage se va intalni neaparat cu toate dispozitiile
acestea, si fiecare om care se roaga cu adevarat le are deja pe toate. Cel care nu le
are, inca n-a inceput sa se roage asa cum trebuie, iar fara rugaciune nu este viata,
nu este inaltare catre Imparatie.
Totul pentru Dumnezeu, nimic pentru noi insine
Pacatul care traieste in noi sau, mai bine zis, vrajmasul, care lucreaza prin el, este
foarte siret si se pricepe sa se ascunda sub cele mai respectabile aparente. Se stie
ca fiecare dintre noi are o multime de dispozitii si inclinari condamnabile, dar
totdeauna se afla printre acestea una sau doua care domnesc si in jurul carora se
grupeaza toate celelalte.
Cand se aprinde dorinta mantuirii, constiinta cere dezradacinarea a tot ce este
nedrept, fara sa se crute pe sine insasi si neluand in seama nici o durere a inimii.
Omul cu constiinta sanatoasa va jertfi totul cu bucurie lui Dumnezeu, in timp ce
sufletele care schioapata, dupa cuvantul prorocului, de amandoua picioarele, care
patimesc de autocompatimire, desi renunta la multe lucruri pe care nu pun mare
pret, totdeauna isi pastreaza ceea ce le hraneste egoismul cu precadere - si strica
prin asta totul.
Ei cred ca au facut mare lucru, insa de fapt n-au facut nimic; ei cred ca la asemenea
lucruri nemaipomenite pe care le-au facut ei are putina insemnatate o trasatura a
iubirii de pacat sau a iubirii de lume - si totusi, in acel putin se afla, pentru ei
personal, totul: tot pacatul si toata lumea.
Pomul caruia i s-au taiat multe radacini, lasandu-i-se doar una, tot mai traieste si
infloreste si chiar rodeste: in chip asemanator, pacatul si lumea traiesc in noi, desi
s-ar parea ca le slujim doar cu o mica parte. Iar de aici iata unde se ajunge: la
copac, un firicel de iedera, crescand si intinzandu-se, cuprinde in stransoarea sa tot
copacul si cateodata il inabusa; si pacatul, cu orice particica a sa ar ramane in noi,
umple de duhul sau toata viata noastra, spurca toate faptele noastre si le face
netrebnice in ochii lui Dumnezeu.
Si asa, ajungem rod frumos la vedere, insa pe dinlauntru putred si ros de viermi.
Multi sunt cei care iubesc fara mustrari de constiinta lumea. Frica de a pieri pe vecie
ii impinge sa faca unele lucruri potrivit poruncilor lui Dumnezeu, dar
autocompatimirea ii tine in slujba pacatului si a lumii. Lor li se pare ca sunt destul
de corecti, insa de fapt sunt cum spune Domnul: "nu esti nici cald, nici rece; te voi
scuipa din gura Mea" (Apoc. , 16).
Cei ce ascund intr-un coltisor al inimii lor vreun idol mititel al iubirii de pacat si al
iubirii de lume cred ca ceea ce au pastrat din impatimirile lumesti si din obiceiurile
pacatoase este ceva atat de neinsemnat ca nici nu intra in discutie - dar daca se va
pune fiecare in constiinta sa inaintea lui Dumnezeu si va judeca fara talcuiri
strambe si fara ascunzisuri: de vreme ce nu vrem sa ne refuzam ceva de dragul
Domnului, oare asta nu este deja ca si cum I-am spune: "Asta e pentru Tine, asta e
pentru mine"?
Dar cum putem face una ca asta, de vreme ce stim foarte bine ca Dumnezeu cere
tocmai ceea ce pastram pentru noi insine? Oricat ar fi de neinsemnat lucrul lumesc
pe care il pastram in inima noastra, indata ce intram in conflict cu Dumnezeu pentru
lucrul acela neinsemnat, el nu mai este neinsemnat, si daca din pricina lui Il
contrazicem pe Dumnezeu si Il infruntam, ce altceva suntem, daca nu luptatori in
toata legea impotriva Lui?
Mai mult: daca Ii refuzam lui Dumnezeu supunerea noastra din pricina ca suntem
impatimiti de ceva, inseamna ca obiectul impatimitii noastre este pentru noi mai de
pret decat Dumnezeu - iar daca este mai de pret decat Dumnezeu, inseamna ca El
nu ne este dumnezeu, pentru ca inima are ca dumnezeu ceea ce iubeste cel mai
mult. Asadar, dumnezeu ne este ceea ce nu este Dumnezeu; asadar, suntem
inchinatori la idoli.
Dupa acestea nu este oare mai bine sa incetam a socoti neinsemnate impatimirile
noastre iubitoare de lume, sa ne trezim constiinta si s-o silim sa ravneasca
lepadarea definitiva de tot ce e pacatos?
Linistea noastra in aceasta privinta - daca, din nefericire, suntem linistiti - este o
liniste mincinoasa. Domnul ne va pune in asemenea imprejurari ca se va cutremura
tot launtrul nostru si vor fi date in vileag inaintea ingerilor si a oamenilor inclinarile
inimii noastre...
Asadar, nu este mai bine sa preintampinam toate acestea si prin schimbarea
pasnica a dispozitiilor noastre sufletesti sa ne ferim de chinurile care nu ne vor mai
aduce nici un folos?
Osteneala rugaciunii
Rugaciunea nu este o lucrare care se face o singura data sau cu intreruperi, ci e o
stare continua si neintrerupta a duhului, asa cum sunt continue si neintrerupte
respiratia si pulsatia inimii.
Trebuie sa ne ostenim nepotoliti in rugaciune, cautand cu ravna sa ajungem, ca la
un pamant al fagaduintei, la arderea duhului, luand aminte cu trezvie la Dumnezeu.
Osteneste-te in rugaciune si, rugandu-te pentru toate, roaga-te in primul rand
pentru acest hotar prea inalt al rugaciunii care este arderea duhului, si vei primi
negresit ceea ce cauti.
Sa nu credeti ca aici se are in vedere vreo stare cu neputinta de atins pentru
oamenii inconjurati de treburi lumesti: nu - ea este, bineinteles, o stare inalta, insa
de ajuns poate ajunge la ea oricine. Fiecare simte cateodata in timpul rugaciunii un
suvoi de caldura si de osardie, cand sufletul, dezlipindu-se de toate, intra adanc in
sine insusi si se roaga fierbinte lui Dumnezeu. Tocmai aceasta pogorare a duhului de
rugaciune, ca sa zicem asa, ce are loc cateodata trebuie adusa la treapta de stare
statornica: atunci va fi atins hotarul rugaciunii.
Mijlocul de a face aceasta e osteneala rugaciunii. Cand se freaca lemn de lemn, ele
se incalzesc si dau nastere focului. Si cand sufletul este frecat de osteneala
rugaciunii va sfarsi prin a da nastere focului rugaciunii.
Osteneala rugaciunii alcatuieste cuvenita savarsire a doua feluri de rugaciune,
aducand omului savarsirea evlavioasa, cu luare-aminte si cu simtire, a obisnuitelor
rugaciuni, deprinderea sufletului de a se inalta catre Dumnezeu prin cugetarea la El
si dese strigari din inima catre Dumnezeu.
Ne rugam dimineata si seara, insa rastimpul dintre dimineata si. seara este mare.
Daca numai atunci stam de vorba cu Dumnezeu, chiar daca ne-am ruga cu osardie,
ziua sau noaptea ne vom raspandi iar, si la vremea rugaciunii sufletul va deveni din
nou rece si pustiu, ca mai inainte. Chiar de te vei ruga din nou cu osardie, ce folos,
daca iar te vei raci si imprastia? Asta inseamna sa zidesti si sa strici, iar sa zidesti si
iar sa strici: osteneala si atat.
Dar daca ne vom pune legea nu numai de a savarsi dimineata si seara pravila de
rugaciune cu luare-aminte si cu simtire, ci, pe langa asta, de a te exersa zilnic in
cugetarea la cele dumnezeiesti, sa intorci spre slava lui Dumnezeu fiecare lucru pe
care il faci si sa strigi deseori catre El din adancul inimii prin fraze scurte de
rugaciune - daca vom face asta, zic, vom umple indelungatul rastimp dintre
rugaciunea de dimineata si cea de seara si invers cu dese rugaciuni catre
Dumnezeu.
Desi aceasta nu va fi rugaciune neincetata, va fi o rugaciune foarte des repetata,
care cu cat va fi mai deasa, cu atat se va apropia mai mult de cea neincetata. in
orice caz, osteneala aceasta face trecerea la aceasta din urma, ca latura neaparat
trebuincioasa a ei.
Sfantul Teofan Zavoratul