Sunteți pe pagina 1din 3

POLUAREA CU PESTICIDE A AGROECOSISTEMELOR POMICOLE SI PROTECTIA MEDIULUI AMBIANT 1. Consideratii privind poluarea mediului cu pesticide.

Pesticidele sunt substante chimice capabile sa diminueze sau sa distruga agentii biotici daunatori. Produsele chimice utilizate in acest scop , de cele mai multe ori, nu prezinta actiune selectiva absoluta ci distrug si alte vietuitoare decat cele nedorite. Din acest motiv, multi ecologisti au propus denumirea de biocide (ucigatoare de viata) pentru toate substantele capabile sa nimiceasca grupe izolate de specii sau mari comunitati vii pe arii intinse. Folosirea pesticidelor in protectia plantelor cultivate, a inceput la sfarsitul secolului XIX, cand pentru combaterea agentilor patogeni si daunatorilor s-a facut apel la produse chimice cu proprietati toxice fata de organismele nedorite. Chimizarea agriculturii a fost in majoritatea cazurilor sinonima cu progresul si dezvoltarea in acest domeniu. Dezvoltarea productiei si consumului de pesticide, s-a realizat sub presiunea nevoii de a avea cantitati sporite de hrana pentru o populatie in continua crestere, avandu-se in vedere ca bolile, daunatorii si buruienile distrug anual cca 35% din recolta potentiala, la care se adauga 10-20% pierderi postrecolta. Pomicultura se situeaza printre marile consumatoare de pesticide. 1.1. Efectele secundare (negative) ale utilizarii pesticidelor. Pesticidele sunt substante de sinteza chimica complexe, straine agroecosistemului, reprezentand pentru componenta vie a acestuia un factor de stres. Pesticidele au anumite particularitati comune indiferent de natura chimica sau de destinatia lor, din care decurg numeroase consecinte ecologice si anume: - marea majoritate a pesticidelor prezinta toxicitate ridicata pentru om, animale, albine, pesti, etc.; - spectrul de actiune al unui pesticid este mult mai larg decat cel sugerat de clasificarea acestuia conform destinatiei de utilizare (fungicid, insecticid, acaricid, nematocid, etc.) incluzand deopotriva atat specii animale, cat si vegetale; - aceste substante sunt folosite pentru a combate un numar restrans de specii daunatoare, in timp ce acestea actioneaza in grade diverse asupra tuturor vietuitoarelor; - pesticidele se comporta in agroecosisteme ca un factor independent de densitate. Aplicat intr-o anumita concentratie, un pesticid provoaca aceiasi mortalitate indiferent de densitatea organismului tinta; - cantitatile aplicate sunt, in general, mult superioare celor necesare reducerii pagubelor, apelandu-se de obicei la asa numitele tratamente de siguranta sau de acoperire; - pesticidele sunt dispersate pe suprafete intinse, afectand in mare masura si ecosistemele naturale sau antropizate nevizate; - multe pesticide sunt greu degradabile, determinand contaminarea alimentelor, solurilor si apelor cu reziduuri toxice. De dorit ar fi ca pesticidele folosite sa se epuizeze o data cu realizarea scopului urmarit, in realitate ele intra intr-un circuit ce afecteaza ecosistemele terestre. Cel mai grav fenomen al utilizarii pesticidelor in agroecosisteme este toxicitatea acuta a acestora pentru speciile animale sau vegetale supuse actiunii lor. Estimarea toxicitatii unui pesticid se face in mg substanta activa /kg corp greutate vie si se exprima prin doza letala DL 50 doza care administrata pe cale orala la cobaii albi determina moartea in timp de 14 zile a 50% dintre acestia. Aceasta categorie de efecte toxice, numite demoecologice, se traduc printr-un ansamblu de influente perturbatoare care se exercita la nivelul fiecarei specii sensibile la actiunea unuia sau altuia din produsele fitofarmaceutice. Pesticidele influenteaza atat reducerea populatiei contaminante, cat si potentialul biotic al daunatorilor si agentilor patogeni prin scaderea fecunditatii, viabilitatii, agresivitatii, etc.

Una dintre consecintele demoecologice majore, deosebit de ingrijoratoare, este aparitia de biotipuri de daunatori si agenti patogeni rezistenti la pesticide. Aparitia rezistentei la agentii chimioterapeutici este un fenomen complex de selectie naturala, determinat de interactiunea populatiilor agentilor fitopatogeni cu produsele administrate si alti factori de mediu. Populatiile rezistente apar in interiorul arealului ocupat de o populatie sensibila printr-o selectie diferentiatoare determinata de aplicarea repetata a substantei active. De obicei, efectul admis unei substante consta in eliminarea masiva a organismelor dintr-o populatie ducand la o puternica scadere numerica a acesteia. Populatia se poate reface, insa, pornind de la organismele care au supravietuit contactului cu toxicul, mostenind caracterul de rezistenta al supravietuitorilor. Aceasta duce treptat la modificarea normei de reactie a populatiei si la adaptarea ei la substanta toxica. In pomicultura, se cunosc cazuri de rezistenta a unor populatii de Mysodes persicae (paduchele verde al piersicului) fata de paration, malation, etc., de acarieni fata de paration, etion si fencaptan, ale ciupercilor ce cauzeaza rapanul marului (Venturia inaequalis) si perilor (Venturia pirina) fata de fungicidele din grupa benzimidazolilor, a ciupercilor ce cauzeaza putregaiul cenusiu (Botrytis cinerea) si moniliozelor (Monilinia sp.) fata de fungicidele dicarboximidice, etc (Alexandri Al., 1982). Aparitia populatiilor rezistente la pesticide, duce uneori la marirea dozelor si frecventei tratamentelor, ceea ce determina o crestere a reziduurilor acestora in sol si planta, deci la o poluare mai mare. Alaturi de efectele de natura demoecologice, se disting si actiuni mai complexe, biocenotice care sunt mai putin cunoscute. Biocenozele agroecosistemelor (agrocenoze), cat si cele din ecosistemele naturale, raspund la prezenta pesticidelor prin modificari in structura si functiile populatiilor care le compun. Acestea se exprima prin: - schimbarea dominantei, - modificarea raportului dintre specii, - scaderea diversitatii specifice si genetice, - cresterea invadabilitatii biocenozei prin slabirea capacitatii de autoreglare, etc. Distrugerea zoocenozelor de paraziti prin intermediul pesticidelor are drept consecinta o resurgenta rapida a populatiilor daunatoare. In functie de speciile componente ale zoocenozei dintr-un agroecosistem, echilibrul biocenotic al speciilor daunatoare de baza (principale) se realizeaza prin cele 2 fenomene biologice cunoscute pradatorism si parazitism. Acestea se concretizeaza prin existenta, in biocenoza, a asa numitelor biosisteme reprezentata prin organisme contrare, unele fitofage, altele zoofage, ultimele supravietuind pe seama primelor. In pomicultura, cazuri de dezechilibre a proceselor de autoregalre prin antagonism sunt cel al acarienilor fitofagi Panonychus ulmi, Bryobia rubrioculus si Tetranychus urticae, paduchele din San Jose (Qaudraspidiotus perniciosus) - viespea parazita (Prospaltella perniciosi), paduchele lanos al merilor (Eriosoma lanigerum) viespea parazita (Aphelinus mali), viermle merelor (Carpocapsa pomonella) viespea parazita din genul Trichogramma, gargarita florilor de mar ( Antonomus pomorum) viespea parazita (Primpla pomorum), Coccinella septempunctata paduchele negru (Aphis fabae ). Un alt efect negativ al folosirii pesticidelor este cunoscut sub denumirea de amplificare biologica si consta in sporirea concentratiei substantei active sau a metabolitilor pe masura ce substanta este preluata de nivelurile trofice superioare. In acest sens se poate realiza o concentratie de mii de ori a substantei care poate deveni daunatoare pentru organismele din varful piramidelor trofice. Acest lucru este posibil deoarece numeroase produse fitofarmaceutice sunt putin degradabile. Ele pot persista mult timp incorporate in sol sau pot fi antrenate in ape, de unde pot contamina practic toate ecosistemele Terrei. In agroecosistemele pomicole aplicarea pesticidelor pe o perioada lunga si poate induce si alte modificari cum ar fi reducerea retelei trofice urmata de o scadere a diversitatii specifice si o diminuare a stabilitatii agrobiocenozei, scaderea activitatii fotosintetizante a pomilor, inhibarea fixarii azotului in sol de catre bacterii, etc. Populatia solului este puternic influentata de catre pesticide. In general, se spune ca erbicidele sunt mai toxice decat celelalte pesticide pentru alge. Insecticidele sunt mai toxice pentru fauna solului , iar fungicidele inhiba flora microbiana.

Un alt aspect important careia i s-a acordat importanta, este influenta pesticidelor asupra proceselor microbiene importante legate de fertilitatea solului (descompunerea celulozei, fixarea azotului, humificarea, mineralizarea humusului, nitrificarea, etc.). Cercetari complexe permit sa se aprecieze cu un grad de securitate ridicat, toate efectele asupra echilibrului microbian al solului. In ceea ce priveste dinamica de degradare, s-a constatat ca reziduurile de insecticide se degradeaza mai rapid fata de cele de fungicide, iar fungicidele sistemice sunt mai persistente. Introducerea in cultura a soiurilor cu rezistenta genetica la boli, asigura un consum redus de pesticide, reducand efectul poluant asupra solului, fructelor si mediului ambiant. Fata de 158,2 kg (l) insectofungicide folosite pentru cele 15 tratamente aplicate in medie la soiurile de mar standard, la soiurile rezistente s-au utilizat numai 87,0 kg (l) la 7 tratamente anual, reprezentand 55%. Reziduurile de pesticide ce se inregistreaza in livezile de mar cu soiuri rezistente, au nivel redus, in mod special la insecticide, care se acumuleaza in cantitati neglijabile, fiind nedecelabile (L.Serboiu si colab, 2000). Prin mijloace moderne, persistenta erbicidelor pentru noile substante este o proprietate ce se planifica inca de la sinteza lor, iar cercetarile asupra microorganismelor permit sa se aprecieze eventualele efecte nocive asupra patrimonului ereditar al omului si mamiferelor. Aceste efecte nedorite, demonstreaza ca exista numeroase riscuri privind folosirea pesticidelor, impunandu-se limitarea poluarii cu pesticide prin diferite mijloace si metode. 2. Combaterea integrata in agroecosistemele pomicole si limitarea poluarii cu pesticide. Bartlett (1956) si Stern (1959) au propus introducerea unei conceptii noi de protectie a plantelor intitulata lupta integrata pentru inlaturarea efectelor negative ale utilizarii exagerate si unilaterale a produselor fitofarmaceutice. Protectia integrata a fost recunoscuta si definita in anul 1968 de catre un grup de experti FAO ca un sistem de reglare a populatiilor de daunatori prin imbinarea metodelor chimice de combatere cu alte metode, in special cu cele biologice, astfel incat populatiile de organisme daunatoare sa nu depaseasca pragul economic de daunare (PED). Lupta integrata a fost recunoscuta si definita in anul 1968 de catre un grup de experti FAO ca un sistem de reglare a biocenozelor prin corelarea si interdependenta factorilor: planta, agent patogen, tehnologie, mediu ambiant. Deci, protectia integrata se bazeaza pe principiul limitativ sau corectiv al efectivului populatiei daunatoare, spre deosebire de combaterea chimica intensiva ce promoveaza o strategie preventiva, radicanta. Obiectivul protectiei integrate nu este cel al distrugerii totale a populatiei de agent patogen sau daunator ci limitarea efectivului ei la un nivel la care sa nu produca pagube semnificative din punct de vedere economic. Alaturi de acesta, protectia integrata are ca obiective salvarea organismelor utile (microorganisme entomopatogene, pradatori, paraziti, etc), precum si aplicarea tratamentelor pe baza prognozei si avertizarii. Combaterea integrata ar putea fi definita si ca o forma de ecologie aplicata (Grison, 1969), de lupta biocenotica (Ubrizsi, 1961) in sensul dirijarii populatiilor de daunatori si a dusmanilor lor naturali (paraziti si pradatori) din cadrul agroecosistemelor prin influentarea factorilor de mediu prin care organismele vegetale si animale evolueaza.