DEZVOLTARE COMUNITAR

Dezvoltarea comunitar are un rol important n mbuntirea vieii psihice a membrilor unei comuniti; red respectul de sine i sentimentul ncrederii, a mndriei civice provenite din identificarea cu comunitatea(Salvin, apud Kinduka, 1987:359)

SOCIOLOGIA SI DEZVOLTAREA SOCIAL

Teorii ale dezvoltrii

Dezvoltarea social comunitar Dezvoltarea organizaiilor (OD organizational development) Community Based Development Organization - CBDO Revoluia administraiei : dezvoltarea prin programe/ proiecte FRDS

Dezvoltarea social se refer la orientarea unei comuniti/ instituii spre realizarea unei stri dezirabile, puse ca obiectiv de realizat printr-un proces planificat n timp, prin-un set de aciuni conjugate. Dezvoltarea poate fi privit ca un proces de extindere a libertilor reale de care se bucur oamenii (...) Dezvoltarea necesit ndeprtarea surselor majore care duc la privaiuni de libertate: srcia n aceiai msur cu tirania, numrul redus de oportuniti economice dar i privaiunea social sistematic, neglijarea facilitilor publice, precum i intolerana sau supra-implicarea guvernelor represive (Sen, 2004:19)

Lectur obligatorie

Definirea dezvoltrii sociale este extrem de ambigu, datorita varietatii sensurilor si contextelor n care aceasta este folosita. O definitie sintetica este cea propusa de James Midgley, autorul unui studiu teoretic asupra dezvoltarii sociale, realizat din perspectiva politicilor sociale: dezvoltarea sociala reprezinta "un proces de schimbare sociala planificata, destinata sa promoveze bunastarea populatiei ca ntreg, printr-un proces de transformare economica si sociala complex" (Midgley, 1995, p. 25). Definitia poate fi precizata suplimentar, specificnd faptul ca transformarea sociala n cauza vizeaza si asigurarea suveranitatii si stabilitatii politice. Sa remarcam mai nti ca dezvoltarea cunoaste valente conceptuale distincte n ramuri diferite ale stiintei. Economia trateaza n mod traditional dezvoltarea ca fiind echivalenta cu progresul material, cu cresterea economica, cu acumularea de bunuri si tehnologie, reflectata n cresterea avutiei pe cap de locuitor. Sociologia privea pna la mijlocul secolului dezvoltarea sociala ca pe o schimbare sociala n sens evolutionist, prin similitudine cu dezvoltarea speciilor sugerata de Darwin. Psihologia analizeaza prin dezvoltare procesul de nsusire a capacitatilor intelectuale, de dezvoltare si de structurare a personalitatii. n fine, stiinta politica priveste uneori dezvoltarea ca fiind evolutia modurilor de structurare a relatiilor de putere ntr-o societate, de la colectivitati n care functiile politice nu sunt specializate catre societati ierarhice, autocrate, si mai apoi catre democratii. James Midgley (1995) noteaza faptul ca uneori, mai ales n cadrul agentiilor internationale ce actioneaza n tarile lumii a treia, prin dezvoltare sociala este nteleasa dezvoltarea serviciilor sociale, ca actiune distincta de dezvoltare economica. Sensul modern al dezvoltarii sociale cauta sa integreze contributiile aduse de sociologie, economie si stiinta politica. De aici dificultatile de definire sintetica, dar si posibilitatea precizarii caracteristicilor dezvoltarii sociale: Dezvoltarea sociala este strict legata de dezvoltarea economica, fiind conditionata si conditionnd progresul material. Dezvoltarea sociala implica un proces, o schimbare pozitiva continua, al carei obiectiv general ramne promovarea bunastarii sociale. Dezvoltarea sociala presupune planificarea atenta, rationala, a obiectivelor pe termen mediu si lung ale evolutiei societatii. Planificarea nu presupune neaparat o conceptie interventionista directa a autoritatii publice, statul sau guvernele locale putnd utiliza, de pilda, stimulente indirecte (precum cele fiscale) pentru a promova proiectele de dezvoltare.

Populatia este privita ca ntreg, dezvoltarea sociala afectndu-i pe toti membrii unei societati, iar obiectivele ei sunt sustinute de valori sociale (credinte si ideologii), ca si de modul de structurare a relatiilor sociale. n fine, o ultima caracteristica a dezvoltarii sociale, ca proiect integrativ orientativ pentru evolutia viitoare a societatii, este cea a dependentei strategiilor actuale de efectele lor pe termen lung.

n ultimele doua decenii ale secolului XX, Natiunile Unite au impus conceptul de dezvoltare umana, reprezentnd "un proces de largire a optiunilor individuale", dintre care "cele mai critice sunt trairea unei vieti lungi si sanatoase, a fi educat si a avea acces la resursele necesare pentru un standard de viata decent". Se adauga cteva optiuni suplimentare, precum libertatea politica, garantarea drepturilor omului si respectul persoanei (UNDP, 1990). Sub impactul abordarilor ecologiste n anii '90 a nceput sa se discute despre necesitatea realizarii unei dezvoltari sustinute, care sa garanteze si pentru generatiile viitoare accesul la cel putin tot attea sanse de viata si crestere ca si cele de care dispun generatiile actuale. Daca dezvoltarea sociala este, de regula, definita procesual, ca o crestere/mbunatatire, exista si abordari care o definesc ca stare finala a proceselor de dezvoltare. Sensul este n acest caz de obiectiv permanent al politicilor de dezvoltare, al evolutiei umane. O astfel de optiune ngusteaza aria de cuprindere a conceptului. Prin contrast, definirea procesuala nu poate face abstractie de tinta finala a transformarii sociale modelate, nglobnd astfel si aspectele stationare ale termenului.

Dezvoltarea ca modernizare este doctrina cea mai des invocat pn una din multiplele sale forme. Sociologia, economia si stiinta politica au adus conceptii distincte asupra modernizarii, care au tins apoi sa se sustina reciproc, ntr-o perspectiva relativ unitara asupra procesului.

Societatea de consum presupune o noua transformare reflectata n

predominanta serviciilor si a consumului de masa, datorita impactului progresului tehnologic ce permite producia de serie i o productivitate ridicat a muncii. Ca majoritatea abordrilor economice din secolul XX, si cea lui Rostow propune o viziune evolutionista asupra dezvoltarii, cauzele acesteia fiind identificate la nivelul progresului tehnologic (care permite cresterea productivitatii muncii) si al extinderii pietelor de desfacere si aprovizionare. Dezvoltarea este o caracteristica a natiunilor sub impactul competitiei internationale. Rostow nu neglijeaza rolul culturii, lungimea stagiilor desprinderii si maturizarii fiind justificata prin timpul necesar difuziunii inovatiilor si valorilor favorabile modernizarii. Explicatia ramne nsa una n care determinismul economic primeaza, iar doctrina sugerata este cea a unor politici de accentuare a industrializarii, de rationalizare a modurilor de productie din agricultura, de stimulare a progresului tehnologic si de investire n educatie si infrastructura.

Modernizarea nu a atins simultan toate societatile. n anii razboiului rece a devenit populara o sintagma ce defineste tarile care nu au nceput sau au esuat n tranzitia catre modernitate drept lumea a treia, o "lume" caracterizata prin napoiere tehnologica, economii predominant agrare, traditionalism cultural, analfabetism si niveluri ridicate ale mortalitatii infantile.

Sociologia a propus o alternativa culturalista a modernizarii, dar mai

ales una a simultaneitatii si determinarii reciproce ntre modernitatea economica si cea culturala. Max Weber (1922) a argumentat asupra relatiei strnse dintre economic si social, mergnd pna la a sugera un determinism de natura culturala, lucrarea sa asupra influentei valorilor culturii protestante asupra dezvoltarii modului de productie capitalist (1920) fiind un exemplu clasic n acest sens. Talcott Parsons (1951, 1964, 1958) a notat existenta unor diferente socio-culturale ntre societati, care se reflecta n gradul lor de dezvoltare economica: n tarile dezvoltate, normele dobndirii, universalismului si specificitatii sunt dominante, n timp ce n cele subdezvoltate predomina normele ereditatii, particularismului si ambiguitatii. Cu alte cuvinte, societatile dezvoltate economic sunt societati deschise, n care oricine poate concura pentru orice pozitie, n functie de capacitatile sale, iar relatiile sociale sunt specifice. n contrast, n tarile subdezvoltate, relatiile sociale au o natura difuza (de exemplu, nu exista relatii pur economice, acestea fiind nalt personalizate prin mbinarea cu relatii de rudenie, prietenie etc.), statusurile sociale sunt predeterminate prin ereditate, mobilitatea sociala fiind redusa.

Subdezvoltarea constituie caracteristica comuna a societatilor astfel etichetate, n contrast cu tarile avansate, divizate n a doua parte a secolului XX n cele doua mari blocuri ideologice: cel capitalist si cel bolsevic.

Teoriile dependentei au aparut ca alternativa la cele

ale dezvoltarii ca proces de modernizare si industrializare, speculnd mai ales incapacitatea acestora de a explica dezvoltarea diferentiata a tarilor avansate si a celor subdezvoltate. Sursele teoriilor dependentei au fost constituite de analizele empirice asupra tarilor din America Latina, dar si de teoria marxist-leninista a imperialismului.Daca teoriile modernizarii cautau cauzele nedezvoltarii n caracteristicile interne ale societatilor, teoriile dependentei muta accentul pe relatiile dintre state, ca si pe neadecvarea interna a modelului modernizarii pentru tarile lumii a treia, dat fiind ca istoria acestora a cunoscut o etapa straina civilizatiei vestice: colonizarea.

Theotonio Dos Santos (1971) este cel ce a sistematizat teoria dependentei, observnd ca dependenta coloniilor si a tarilor-satelit de fosta metropola este una tripla: economica (industriala), financiara si tehnologica, insistnd pe acest al treilea aspect, pentru a argumenta asupra noilor forme de dependenta.

Teoriile postmodernitatii culturale au respins indirect, prin stipularea diversitatii grupurilor sociale, interventia statului ca reprezentant al interesului tuturor. Acceptarea diversitatii stilurilor de viata si promovarea tolerantei si identitatilor culturale conduc la minimizarea cuprinderii interesului comun, reprezentat de catre stat. Dezvoltarea reala nu se poate realiza dect prin descentralizare, modernizarea si combaterea dependentei neputnd fi realizate dect la nivel local, facilitnd participarea tuturor n procesul de dezvoltare comunitara. Cresterea spectaculoasa a companiilor transnationale, globalizarea activitatilor umane, dezvoltarea formelor de comunicare la distanta au oferit un argument n plus pentru retragerea treptata a statului din rolul sau nu numai ca actor economic si de principal furnizor al serviciilor sociale, dar si din rolul general de reglementator. n schimb, pentru asigurarea dezvoltarii, un rol esential l are acordarea de puteri sporite autoritatilor locale, capabile sa reflecte mai fidel vointa publica si sa gestioneze interesele acesteia. Dezvoltarea poate ramne o activitate planificata prin consens la nivel central sau global, extrem de importante fiind n acest caz organizatiile internationale, dar mai ales asociaiile neguvernamentale voluntare exprimnd interesul direct al membrilor si.

n functie de structurarea acestora, Huntington identifica cteva tipuri de strategii ale dezvoltarii, fundamentate de optiuni teoretice distincte.

Strategia compatibilitatii ntre obiective sustine ca

"toate lucrurile bune vin n acelasi timp", astfel nct atingerea celor cinci scopuri trebuie urmarita si realizata simultan. Modernizarea reprezinta un proces sistemic, comprehensiv, n care societatea se schimba fundamental. Progresul este realizat simultan pe toate dimensiunile, acestea fiind interrelationate. Aceasta face ca eliminarea unui rau sa contribuie la eliminarea celorlalte, de unde si aparitia strategiilor axate pe ceea ce Huntington numeste "teorii ale locomotivei": cresterea economica precum o locomotiva ce atrage dupa sine ndeplinirea tuturor celorlalte obiective (modelul liberal al dezvoltarii);

Strategia conflictului ntre obiective porneste de

la ideea ca scopurile dezvoltarii nu pot fi atinse simultan, urmarirea unora afectnd realizarea celorlalte, astfel nct dezvoltarea trebuie realizata pe rnd pentru fiecare dimensiune n parte. Astfel, cresterea economica poate determina n primele sale stagii cresterea inechitatii si inegalitatii, acestea ncepnd sa descreasca abia dupa atingerea unui anumit nivel al dezvoltarii economice (Kuznets, 1955). n acelasi timp, pot aparea tensiuni politice ntre grupurile avantajate de cresterea economica si cele dezavantajate. Diminuarea inechitatilor nu este legata n mod necesar de stabilitatea politica. Ba chiar dimpotriva, uneori echitatea poate creste prin revolutii politice. Regimurile autocratice, bazate pe aparate birocratice care rationalizeaza politicile de dezvoltare, se pot dovedi pe termen scurt extrem de eficiente n asigurarea ordinii sociale si a cresterii economice, acestea intrnd nsa n conflict cu dezideratul asigurarii democratiei.

Strategia compatibilizarii obiectivelor accepta faptul ca

scopurile dezvoltarii pot intra uneori n contradictie, dar avanseaza ipoteza ca ele pot fi compatibilizate prin politici guvernamentale care sa asigure progresul armonios pe cele cinci dimensiuni. Solutia propusa n general este cea a dezvoltarii secventiale, n trepte: este urmarit initial un singur scop sau un grup de scopuri, apoi, atunci cnd dezvoltarea pe aceste prime dimensiuni o permite, ncep a fi urmarite celelalte obiective. De pilda, Huntington sugereaza ca o strategie eficienta de dezvoltare ar trebui sa se axeze pe crearea preconditiilor unei guvernari eficiente si a participarii de masa la viata politica, abia apoi ncepnd dezvoltarea economica, asigurarea autonomiei, definitivarea democratizarii etc. Fiecare din aceste strategii, noteaza Huntington, ia forme diferite de la o societate la alta, n functie de cultura locala, fiind modelata n mod decisiv de obiceiurile si valorile mpartasite de colectivitatea n cauza

STRATEGII ALE DEZVOLTRI James Midgley (1995) sugereaza o clasificare ideologica a strategiilor de dezvoltare, chiar daca nu pleaca de la ideologiile care structureaza elaborarea strategiilor n cauza. Statund bunastarea sociala ca obiectiv general al dezvoltarii, Midgley observa ca exista trei mari instante care furnizeaza bunastarea: indivizii (si firmele) prin activitatea lor pe piata, comunitatea si statul. De aici rezulta trei tipuri ideale de strategii ale dezvoltarii: strategiile participarii, cele comunitare si cele etatiste, fiecare accentund rolul unuia dintre cei trei mari furnizori ai bunastarii.

Strategia participarii pune accentul pe importanta efortului

individual, a pietei si antreprenoriatului n promovarea bunastarii individuale. Guvernul trebuie sa promoveze politici care sa asigure capacitatea individului de a se descurca ntr-o situatie de competitie pe piata. Pentru tarile lumii a treia, n special, se insista asupra capacitatii economiei informale si a ntreprinderilor mici si mijlocii de a genera bunastare individuala. Practicile unei astfel de strategii presupun scaderea taxelor, privatizarea serviciilor, liberalizarea economiei astfel nct sa fie stimulata dezvoltarea afacerilor, crendu-se locuri de munca. Sunt promovate industrii care necesita multa mna de lucru, autoangajarea si orice activitate productiva. Accentul este pus pe productie si mai putin pe redistribuire, aceasta producndu-se automat, n functie de participarea la viata economica. O astfel de strategie care respecta principiul politicii "pietelor prietenoase" este recomandata de Banca Mondial, prin World Development Report.

Strategiile comunitare pleaca de la ipoteza ca doar comunitatile sunt

cele mai bine plasate pentru a se autoorganiza si a asigura bunastarea prin masuri socio-economice. Guvernele locale sunt cele care cunosc si pot rezolva cel mai bine nevoile indivizilor. Lucrnd mpreuna si fiind responsabili pentru bunastarea tuturor membrilor comunitatii, indivizii si pot defini mai usor obiectivele dezvoltarii, precum si programele pentru atingerea acestora. Rezulta o sustenabilitate accentuata a acestor programe, dar si preluarea riscurilor sociale, prin integrarea n retelele comunitare. Strategii comunitare au fost utilizate cu succes n epoca coloniala pentru a determina participarea locuitorilor din rural la dezvoltarea economica si sociala.

Strategiile etatiste se sprijina pe ipoteza ca dezvoltarea sociala poate

fi promovata cel mai bine de guvernarea centrala, prin agentiile sale specializate. Statul este singurul capabil de a avea o vedere de ansamblu asupra nevoilor de dezvoltare ale societatii si singurul care poate sa mobilizeze resurse pentru a satisface aceste nevoi, fiind singurul n stare sa armonizeze politicile sociale si cele economice. Strategiile de dezvoltare ale democratiilor liberale si ale statelor comuniste europene dupa cel de-al doilea razboi mondial au urmat un astfel de pattern

Midgley adauga la aceste trei tipuri de strategii un al patrulea model, pe care l numeste strategie institutionala si care este menit a rezolva dilemele alegerii ntre cei trei actori principali. Midgley insista astfel pe elaborarea unei strategii sintetice care sa implice participarea tuturor institutiilor (alaturi de piata, comunitate si stat incluznd aici si agentiile internationale, organizatii nonguvernamentale, companii transnationale etc.) la procesul de dezvoltare. Modelul propus este etichetat drept "complementar", n timp ce celelalte sunt numite "antagonistice". n strategia institutionala, guvernul trebuie sa conduca procesul de dezvoltare sociala astfel nct sa maximizeze participarea statului, comunitatilor si indivizilor, promovnd un management pluralist al dezvoltarii. Clasificarea strategiilor de dezvoltare n functie de institutia centrala a furnizarii de bunastare este n fapt una ideologica.

Actori ai procesului de dezvoltare comunitara

au sperat s aib siguran existenial, pentru care s produc pentru a avea ce transmite n patrimoniul generaiilor urmtoare. Acum prolifereaz angajamentele cu durat determinat (brbatul i femeia aleg s triasc n comun, un timp...). Altdat cstoria era un eveniment social al comunitii, acum este o afacere i e privat. Noile generaii par s nu mai accepte un singur model de familie. Rudele, prietenii, vecinii au relaii selective, exclud persoanele din alte categorii, se tem de strinii ostili i periculoi. Relaiile cu colegii de munc erau altele atunci cnd oamenii tiau c nva o meserie, o profesie, c vor avea servici, salariu, c pot face carier i vor avea pensie. Au intrat femeile pe piaa muncii, munca s-a deplasat spre servicii, s-au nmulit inovaiile tehnologice, s-au schimbat ateptrile, reprezentrile, atitudinile fa de munc. Sistemul educaional are atribuii importante n (re)descoperirea liantului comunitar, republican, al postmodernitii, dar pe glob aproximativ 260 milioane de copii sunt necolarizai, iar circa 100 de milioane snt analfabei.

Familia a fost timp de secole spaiul n care oamenii i-au asigurat i

Biserica accept i secularizarea i autonomia individului, pe msur ce se implic mai

mult i n propria ei prosperitate. Lumea politic nu este iubit att timp ct se rezum la mici fraze oficiale, la manifestri i srbtoriri.

Ce se ntmpl cu liantul social n epoca actual? Ce ne ine laolalt? Cine integreaz membrii comunitilor? Cine se ocup de incluziunea social? etc. R. Inglehart a publicat, n 1999, ocul civilizaiilor sau terapia cultural a lumii, bazndu-se pe o cercetare fcut, ntre 1981-1998, n 60 ri (ce cuprind 73% din populaia lumii) i trgea cteva concluzii: n lumea actual se trece de la valorile tradiionale, la nevoia de (auto)realizare, de asertivitate, de bunstare; se trece de la o autoritate fondat pe religie, pe conformism social, la autoritatea (des)centralizat, legal-raional; se disting cteva arii culturale (Europa protestant, Europa catolic, rile ex-comuniste, ortodoxe, latino-americane, Asia de sud-est, africanii, islamitii) care se modernizeaz, n timp ce motenirea lor istoric i spune cuvntul. s-a accentuat exodul dinspre rile srace nspre cele bogate, a devenit tot mai greu de aflat un loc de munc, s-a intensificat migraia internaional (circa 125 milioane de oameni pe an), baby boom-ul de ieri nseamn papy boom- ul de astzi...

Participarea locuitorilor comunitii nseamn antrenarea, articularea aciunilor individuale ale membrilor comunitii n desfurarea activitilor de dezvoltare, de aceea avem de clarificat:

Cine snt membrii comunitii care particip? n ce fel? La ce aciuni, activiti particip toi membrii comunitii? Cum este generat participarea? Poate fi vorba despre o mobilizare realizat de un lider local cu responsabiliti politice? De reprezentare? coordonare i decizie? Ct de mari sunt diferenele de status i rol dintre membrii comunitii implicai activ i ceilali locatari? Care sunt beneficiile individuale obinute de ctre cei care particip direct? Sunt ele transparente sau ascunse? Sunt simbolice sau materiale? Care este miza procesului de participare? etc.

Tot pe teren, n contact cu cei implicai, aflm i formele de participare, implicare, mobilizare etc.

training-uri/stagii de formare pentru autoriti publice, campanii de informare pentru locuitorii comunitii (conferine etc. despre viitorul Europei, rii, comunitii; cunoaterea normelor, regulilor, obiceiurilor, tradiiilor i shimbarea acestora), servicii comunitare directe pentru locuitori, sau care implic locuitorii, trguri de locuri de munc, organizarea de evenimente speciale cu impact comunitar (ziua satului, expozitii, forumuri, ntlniri cu personaliti), activiti sportive, tabere (de creaie, art), aciuni de ecologizare, de amenajare a unor locuine n care se poate tri demn, a unor parcri, garaje, de reamenajare a faadelor caselor, blocurilor etc. ajutoare de urgen etc.

Identificarea unor arii pertinente de mobilizare a locuitorilor (plecnd de la similitudinea sensului pe care-l dau vieii n comunitate, rostului intercunoaterii, comunicrii, aciunii colective), declanarea i desfurarea unor aciuni comunitare reuite (chiar dac snt pornite de la aleii locali care au ncredere n locuitori, i ascult cnd au de pus diagnostice corecte) etc., cer: recunoaterea brbailor i femeilor, a tinerilor i btrnilor etc., ca resurs a dezvoltrii (chiar i a celor mai sraci, mai defavorizai, care pot participa i ei la aciuni i iniiative viznd ameliorarea cadrului de via etc.), analiza mediului, analiza comportamentelor (individuale i colective) locuitorilor i a stilurilor de via, analiza mecanismelor formale i informale ale participrii (pot exista comportamente i practici tradiionale privind atribuiile primarului satului, privind solidaritile etnice, lingvistice, culturale) etc.

Definirea mpreun a: resurselor, proceselor, cadrului instituional, a problemelor comunitii, identificarea i construcia hrii acestora, obinerea susinerii instituiilor (ce instituii pot nelege mai bine i rapid nevoile comunitii i snt dispuse s treac la aciune n parteneriat?), cunoaterea de ctre toi locuitorii a obiectivelor, strategiilor, tacticilor i modalitilor, mecanismelor de articulare a lor (nimic s nu par dezlnat ), reflexiile critice permanente, learning by doing, stimularea interesului de a participa n toate etapele cercetrii-dezvoltrii, suscitarea convergenei i sinergiei (n cazul aciunilor privind sntatea, educaia, producia, transmiterea cunoaterii), dialogul social, comunitar, concertarea (proiectelor, obiectivelor, aciunilor), participarea contient i responsabil, evalurile iniiale, periodice, finale, toat aceast logic i acest design ale participrii ar trebui s se lege de voina (tuturor) de a restaura demnitatea oamenilor, chiar i a celor mai lovii de soart, de (re)descoperirea coeziunii sociale n familie, vecintate, sat, cartier, ora, de (re)descoperirea unei animaii colective care s arate c o comunitate triete (nu vrea, nu ateapt s moar), de (re)natrea motivaiei aciunii i a stimei de sine, de revalorizarea instituiilor deintoare de putere (care devin interlocutori valabili pentru persoane i asociaii), de depirea sindromului nimby[1].

Evaluarea rural participativ i Participatory Learning and Action snt metodologii de cercetare-aciune care implic locuitorii i persoane din exterior, conform principiilor: cunoaterea a ceea ce e accesibil de cunoscut, evitarea a ceea ce e inutil, a detaliilor inutile, urmrindu-se pertinena, precizia, rapiditatea; evitarea distorsionrii prin ascultarea doar a locuitorilor, dar i prin predarea de lecii; triangularea folosirea a (cel puin) trei surse de informare pentru a verifica rspunsurile ; nvarea cu locuitorii direct, face-to-face, rapid i progresiv etc. Bunele practici cer ca: tehnicile[1] s fie adaptate situaiilor, dup competenele i cunotinele disponibile ; favorizarea inovrii i interdisciplinaritii ; obiectivele i activitile s poat fi schimbate din mers (formation-as-yougo); nvrii pe teren, n ateliere intensive (participanii se pot mpri n grupuri mici pentru a discuta planuri individuale privind difuzarea ideilor, a informaiei, a mprtirii planului realist i simplu, cu accent pe publicitate, difuzare, capacitatea sensibilizrii, autonomizrii).

O explicaie pentru stagnarea, regresul, lipsa

dezvoltrii unor comuniti o reprezint faptul c exigena participrii la viaa-activitatea acesteia este puin legat de elurile personale ale membrilor ei. De aceea, participarea n comunitile romneti este adesea mimat, superficial, asociat cu cosmetizarea temporar (marea crpceal a asfaltrii, vopsirea frunzelor copacilor nainte de a veni controale de sus, strini de comunitate, punerea de panouri colorate ca paravan gunoaielor i cinilor vagabonzi), asociat cu proiecte netransparente, euate

SOLUTII POSIBILE

Ce pot face grupurile i membrii comunitii pentru a sprijini DSL? Cum pot fi identificate nevoile i problemele comunitilor? Care snt cele mai ilustrative exemple de dezvoltare comunitar? Care snt cele mai nimerite metode de animare, de mobilizare? etc. Comunitatea este cea care evalueaz i decide ct de bune, de reuite, excelente snt planurile, proiectele, dup cum resimt bine-facerile lor. Dac planurile i proiectele au fost fcute de ctre specialiti i experi pentru ei nii, ele nu vor suscita participarea i retroaciunea. Dar cum poate comunitatea s aib un cuvnt de spus pe parcursul cercetrii-intervenie n vederea DSL, dac cercetarea-intervenie este considerat un lux pe care nu ni-l putem permite? Sondajele, obinerea unor instantanee etc. nu pot ntemeia DSL durabil, chiar dac un contact chiar fugitiv cu membrii concrei ai comunitii n mediul lor concret de via nseamn ceva mai mult dect lipsa oricrui contact... Un comitet format din membri ai comunitii decideni, experi i locuitori poate contribui la informarea membrilor comunitii despre dezvoltarea comunitar, despre proiecte DSL i efectele lor anticipate. Nu se mai pot realiza, ca pe timpul lui Dimitrie Gusti, mese rotunde publice? De ce nu ar participa membrii comunitii la edine publice, la ntruniri, la dezbateri publice? Poate pentru faptul c au fost dezamgii, deiluzionai de efectele concrete ale edinelor la care au participat? Atunci, cine ar putea pune la dispoziia locuitorilor comunitii un ghid practic din care s se informeze acas despre DSL? Dezvoltarea ncepe i se realizeaz cu oameni, ine de nvarea oamenilor, de capacitatea lor de (auto)organizare i de disciplina lor.

Un Centru de dezvoltare comunitar ar putea fi un loc de schimburi i de formare pentru DSL. Aici ar putea afla despre iniiative reuite, finalizate. Aici ar putea fi reunite materialele privind DSL, cercetrile ntreprinse n acest sens. Ca s se poat realiza dezvoltarea comunitar oamenii trebuie s tie ce pot deveni, s aib o viziune de ansamblu asupra viitorului societii, comunitii, asupra posibilitilor i constrngerilor. Nu este uor de (re)construit responsabilitatea colectiv pentru devenirea comunitii motenite i care va fi lsat urmailor. Comunitile nu-i pot uita fiii. Membrii lor de astzi nu-i pot vedea comunitatea ca o prad.

Programul Allavida de Dezvoltare a Organizaiilor Comunitare n Romnia poate permite asociaiilor i

grupurilor comunitilor s foloseasc microgranturi pentru a putea realiza incluziunea social, dezvoltarea societii civile, a legturilor-reelelor orizontale, a masei critice de experiena a indivizilor i organizaiilor etc. Deja ofer training grupurilor care lucreaz la iniiative de dezvoltare comunitar n judeele Mehedini, Gorj, Dolj, Vlcea. Agentul dezvoltrii comunitare, managerul social poate oferi ajutorul oricrui organism implicat n DSL. Prin sondaje, ntlniri formale i informale, el poate contribui la conturarea profilului comunitii, a deciziilor adecvate n materie de dezvoltare, la aflarea celui mai nimerit mod de a lucra mpreun, la construcia ceteniei active i la suscitarea participrii comunitare.