Sunteți pe pagina 1din 3

Ultima luna de toamna, Ion Druta

Intemeiata pe adevaruri dureroase despre om si de spre viata, nuvela Ultima luna de toamna constituie obiectul unei lecturi revelatoare. Simplitatea conceptiei nuvelei este un prim semn al talentului care pune accentul pe capacitatea personaje lor de a se manifesta prin trasaturi de caracter distincte, prin mesaje etice importante, care n-au nevoie sa fie alambicate in constructii verbale bizare, straine firii personajelor. Compozitia lucrarii este de o simplitate maxima: fiii plecati in lume nedand mult timp pe acasa, parintii acestora le expediaza telegrame. Chipurile, tatal e bolnav etc. Batranul Tata (cu majuscula; in povestire el n-are nume; este chiar Tatal) e o fire atat de cinstita, incat nu poate face o gluma, si daca mama ne sperie cu telegrama, el se impotriveste numaidecat pesemne, ca sa nu traga cu obrazul daca se va intampla ca cineva dintre noi sa vina. Temperatura mai putin de patruzeci el nu obisnuieste sa aiba . Episodul bolii Tatalui este o nuvela aparte, dar cat Tatal sta la pat vine numai fiica Marina. Din sase, cati suntem, observa nara torul, a crezut in telegrama numai biata Marina. Stie carte putina si crede orbeste in tot ce-i scris pe hartie . Batranul tata venindu-si curand in fire, se porneste el sa-i vizi teze pe fiii care nu dadusera crezare telegramei. Fiecare fiu se dovedeste un personaj distinct, cu trasaturi mo rale pronuntate, purtator de mesaj etic important. Primul, Andrei,e carunt, are copii de insurat... Totusi, cand porneste sa ne vada, tata incepe de fiecare data cu Frumusica, pentru ca sa stea de vorba cu un om destept si cuminte, ce drag ii este ca lumina ochilor . Frumusica e un sat de ucraineni, si tata, care s-a impacat cu multe pe lumea asta, nu se poate impaca cu gandul ca nici nora, nici nepotii nu-i cunosc limba . Andrei era la serviciu la atelierul de reparatie a tehnicii agri cole. Un fiu chemandu-l acasa, el trece pe la magazin, cumpara ceva de-ale gurii si o camasa alba, cadou pentru Tatal. Apoi o noapte intreaga stau la masa tatal si fiul, secondati de nora, nepoti si vecini, incat Tatal ramane bucuros de o asemenea primire . Cel de-al doilea fiu, Nicolai, e cu totul alta fire. Nicolai e maga zioner la fabrica de zahar, iar dulcele mai ramane a fi o slabiciune a moldovenilor. Ce-i drept, cu toata averea lui, noi trecem rar de tot pe la dansul. Nu s-a plans niciodata ca i s-ar fi facut dor de noi. De venim singuri nepoftiti, in casa lor incepe sfada. Pe cat de mult ii place lui Nicolai ca se planga de saracie, pe atat nevestei lui ii place sa se fuduleasca cu toate cate le are . Prin detalii concludente Ion Druta plasmuieste un personaj me morabil. In primul rand, Nicolai varsa... la picioarele batranului... un sac cu vechituri... . Il pune pe Tatal la lucru, ii asterne sa doarma la bucatarie, ii ia cutitasul nou, dandu-i in schimb o ruginitura veche , iar la despartire vorbeste cu diferiti oameni, uitand de batran ( abia cand autobuzul pornea de langa garisoara, si-a adus aminte de el si, vazandu-l urcat, i-a facut cu mana in semn de drum bun ). Concret si plastic sunt prezentati si ceilalti trei fii ai batranului Tata (Anton, Serafim si Scriitorul-naratorul), nuvela intiparindu ni-se adanc si prilejuindu-ne meditatii serioase asupra relatiilor dintre parinti si copii. Puterea de influenta a nuvelei e asigurata de lirismul cu care deapana firul vorbei sale naratorul.

Acesta are ochi ager care ob serva totul si exprima esentialul prin amanunte pitoresti, detalii vii, graitoare. Drept exemplu poate servi chiar modul in care incepe vorba despre cel de-al treilea fiu, la care ajunge Tatal: Aici, la canton, traieste Anton, cel mai cinstit si cel mai ciudat dintre noi. Lucru de mare mirare, dar cam de multisor tata n-a mai fost pe la dansul si nici Anton, ce-i drept, n-a pasit pragul casei parintesti. Se mira tata de fiecare data cum vine, mirat e si acum fara sa fi avut vreo sfada, vreo neintelegere, se instraineaza cu fiece an tatal de fecior. Batranul porneste incet spre canton, catand bine pe unde calca, fiindca in jur, cat prinzi cu ochiul, e numai gainat. Vreo patru porci bine hraniti rasar de dupa tulpina unui stejar si-l privesc curiosi cu ochii mici, dospiti in grasime... . O dovada a concretitudinii naratiunii, a schimbarii tonalitatii in functie de continutul comunicat, totodata a maiestriei de portretist a naratorului, poate fi considerat modul in care o prezin ta acesta pe batrana de la cantonul lui Anton: Batrana se uita la el, casca si nu-i raspunde. Tata isi aduce aminte ca nici inainte vreme ea nu raspundea la binete. Era, ce-i drept, mai tinerica, avea un trup moale de sarpe si lumea nu se supara ca nu-i raspun dea la binete. Hei, dar cand a fost asta! Batranul se scarpina cu un deget la ceafa si o intreaba: Ce dracu , parca ti-am dat buna ziua! Stand pe scaunas, batrana prinde a-si mangaia doua picioare uscate si murdare: Iaca, nu ma mai poarta cioarele. Daca ma asez jos, nu ma pot ridica singura inapoi. De pe scaunas ma ridic mai usor. De aceea il port cu mine. Ai venit cu vreo treaba? Nu-l cunoaste pe tata de ruda. De cate ori a fost batranul, nu-l gasea pe Anton acasa si n-avea cine-i spune matusii ca omul ce-i sta in fata e parintele padurarului. Si tata nu vrea sa se raspunda de neam, dispretuind-o de pe cand pastea vitele la dansa... . O particularitate a nuvelei Ultima luna de toamna este ingema narea organica a lirismului cu dramatismul. Principala sursa a drama tismului este imbatranirea parintilor, accentuata puternic de instraina rea fiilor de casa parinteasca, instrainare vadita nu numai in cazul lui Nicolai si al lui Anton. In lumina acestui dramatism se afirma cu toata gravitatea mesajul etic al operei: necesitatea dragostei copiilor pentru parinti, pentru bastina. In finalul nuvelei Ion Druta se dovedeste un maestru al sugestiei poetice. La marginea altui satisor batranul se opreste, repezind cusma pe ceafa in semn de mare mirare. Vede alaturi, peste gard, intr-o livada, un copac fara pic de frunze, dar care isi tine pe crengi toata roada. Mere mari, galbui, cu stropi de rumeneala, iar in jur livezi goale, degerate. E o minune pe care tata o intalneste pentru prima oara in cei saptezeci de ani. Se reazema de gard sa vada mai bine roada copacului. Latra un caine in ograda, apare in prag un omulean putin la trup, ceva mai tanar decat tata. Auzi mata, si cum se face ca nu chica merele celea? Apoi pentru ca au codite. Omuleanul vine in livada, alege un mar frumos, il duce si i-l intinde peste gard. Inainte de-a-l fi luat, tata isi scarpina o tampla si-i spune putin rusinat: Apoi daca vrei sa-ti faci o pomana, fa-o incaltea intreaga. Ca am o baba acsa si nu crede pan nu gusta. Omuleanul se intoarce inapoi in livada, dispare pe jumatate in coroana marului cu roada si dupa o clipa de sovaiala intreaba:

Poate mai ai pe cineva? Tata coboara fruntea jos si, infruntand o strasnica durere pe care n-o cunoscuse pana atunci, da moale si trist din cap in semn ca nu mai are acum pe nimeni... . Incheierea lecturii ne umple si pe noi, cititorii, de acea stras nica durere , alimentata de constientizarea rupturii dintre copii si parintii lor. E o durere purificatoare, asemenea leacurilor amare menite sa ne vindece de boala. O durere cu atat mai adanc simtita, cu cat naratorul e mai inspirat si inima ii sangereaza ca unui fiu demn de parintii si in genere de inaintasii sai, iar cuvintele si fra zele sale prezinta totul oameni, locuri, situatii, privelisti ale naturii etc. cu o maiestrie aleasa.