Tranzactiile cu optiuni se practica de mult timp n lumea comerciala.

Se pare ca astfel de contracte au fost utilizate pentru prima data n Olanda, n prima jumatate a secolului al XVII-lea, n legatura cu prosperul comert cu lalele. Un producator care urma sa expedieze o cantitate de bulbi cu vaporul ncheia, pentru a se proteja mpotriva riscului de pierdere a marfii pe timpul transportului, un contract cu un alt producator privind cumpararea de la acesta a unei cantitati de bulbi egala ca volum cu cea expediata, la un anumit pret, la optiunea sa. Astfel, n cazul pierderii ncarcaturii, el putea sa exercite optiunea de cumparare, nlocuind marfa pierduta, iar n cazul n care marfa ajungea cu bine la destinatie, el renunta la exercitarea optiunii. Prin urmare, functia principala a optiunii era sa asigure acoperirea riscului asociat unei tranzactii. Privita ca tehnica generala, optiunea poate fi definita ca un acord prin care una din parti, vnzatorul optiunii vinde celeilalte parti, cumparatorul, dreptul, dar nu si obligatia, de a cumpara un activ (marfa, valuta sau titlu financiar) de la el sau de a-i vinde lui un activ, n anumite conditii (pret, termen de valabilitate). La nceput optiunile erau nenegociabile, n sensul ca dreptul conferit detinatorului nu era transmisibil. Acest gen de optiuni se utilizau de exemplu la Bursa de la Paris, sub forma drepturilor de vnzare/cumparare la un anumit pret a unui activ pe piata cu lichidare lunara. Cumparatorul optiunii platea un pret pentru dreptul dobndit (numit "avec"), iar n preziua lichidarii contractelor RM putea sa exercite sau sa abandoneze optiunea. 1. Piata optiunilor negociabile Optiunile negociabile sunt contracte standardizate ncheiate ntre vnzatorul optiunii (engl. option seller; writer; maker) si cumparatorul optiunii (engl. option buyer; holder) prin care primul vinde celui de-al doilea dreptul de a cumpara sau de a vinde un activ determinat. Prin urmare, optiunea reprezinta un drept care, daca este exercitat, creeaza obligatii ntre parti privitoare la activul de baza. Dupa natura acestor obligatii se disting doua tipuri de optiuni: cele de cumparare si cele de vnzare. Optiunea de cumparare (engl. call; fr. option d'achat) este un contract, n forma negociabila, care da dreptul cumparatorului (buyer, holder) ca ntr-o anumita perioada de timp, sa cumpere de la vnzatorul optiunii (seller, writer) activul de baza, la un pret stabilit prin contract. Pe de alta parte, vnzatorul optiunii call si asuma obligatia de a vinde cumparatorului activul de baza, la pretul stabilit, daca optiunea este exercitata ntr-un anumit interval de timp. Optiunea de vnzare (engl. put; fr. option de vente) este un contract n forma negociabila, care da dreptul cumparatorului optiunii ca ntr-o anumita perioada sa vnda activul de baza vnzatorului acesteia, la un pret stabilit prin contract. Pe de alta parte, vnzatorul unui put si asuma obligatia de a cumpara activul de baza de la cumparatorul optiunii la pretul stabilit, daca optiunea este exercitata ntr-un anumit interval de timp. n functie de activul de baza, optiunile se mpart n mai multe categorii: optiuni pe actiuni (engl. stock options), optiuni pe instrumente de datorie (debt options), optiuni pe valute (currency options), optiuni pe indici (index options) si optiuni pe contracte futures (futures options). n ultima categorie sunt cuprinse optiunile pe contracte futures cu marfa, valute, rata dobnzii etc. Toate optiunile de acelasi tip - call sau put - care au acelasi activ de baza formeaza o clasa de optiuni (de exemplu, clasa optiunilor de vnzare pe actiuni IBM). Extinderea tranzactiilor cu acest tip de titluri financiare s-a realizat ndeosebi n ultimele doua decenii, pe masura dezvoltarii pietei bursiere n marile centre financiare ale lumii. n SUA, nainte de 1973, optiunile negociabile se lucrau "la ghiseu" n tranzactii interdealeri, fara sa se poata vorbi de o adevarata piata bursiera pentru aceste titluri. n 1973 Bursa de marfuri de la

Chicago (CBOT) a deschis prima piata organizata pentru optiunile pe actiuni, Chicago Board Options Exchange (CBOE); n aprilie 1973 s-au tranzactionat primele optiuni call, iar din iunie 1977 au fost lansate optiunile put. Ulterior piata optiunilor a cunoscut o dezvoltare spectaculoasa, att prin diversificarea activelor de baza, ct si prin introducerea tranzactiilor cu optiuni la cele mai importante burse din lume. Astfel, n 1982 a fost nfiintata n cadrul CME de la Chicago, Piata pe Indici si optiuni (Index and Option Market - IOM), unde se tranzactioneaza, ntre altele, optiunile pe contractul futures pentru indicele Standard&Poor's 500. n Marea Britanie, n urma reorganizarii radicale a Bursei de Valori de la Londra, s-a creat Piata optiunilor Negociabile de la Londra (London Traded Option Market LTOM), sucursala a ISE. n Franta a fost deschisa, n septembrie 1987, Piata optiunilor Negociabile de la Paris (Le March d'options ngociables de Paris - MONEP). Totodata, la marile burse de valori (NYSE, TSE) au fost lansate contracte cu optiuni pe actiuni si indici de bursa, iar pe unele piete organizate pentru tranzactii futures se lucreaza si diferite clase de optiuni (LIFFE).

Tipuri de strategii de tranzactionare a optiunilor

Una dintre cele mai interesante caracteristici ale optiunilor o constituie faptul ca pot fi combinate cu activul suport (noi am recurs pentru exemplificare la varianta combinarii cu actiuni) sau cu alte optiuni astfel nct dau nastere unei varietati bogate de strategii alternative de tranzactionare. Posibilitatile de a obtine un profit sunt att de diverse nct, cel putin teoretic, orice investitor poate gasi o strategie de tranzactionare care sa se potriveasca nclinatiei sale spre risc, disponibilitatii sale de a accepta un risc mai mare sau mai mic, n functie de tendintele pietei pe care tranzactioneaza. ntr-o lume n care notiunea de optiune, asa cum a fost definita la nceputul acestui capitol, nu exista, strategiile de tranzactionare ce stau la dispozitia unui investitor sunt foarte limitate. Daca de exemplu, pe piata actiunilor se asteapta sa se nregistreaze o crestere, un investitor va cumpara actiuni deci va specula a la hausse. Daca dimpotriva tendinta este de scadere a cursului actiunilor atunci va vinde actiuni, speculnd a la baisse. Optiunile nu fac dect sa converteasca previziunile legate de evolutia pietei ntr-un plan de actiune, plan care va genera un cstig n conditiile n care previziunile au fost exacte. Evident fiecare strategie va fi penalizata (va nregistra pierdere) daca previziunile au fost gresite. n orice caz utiliznd optiunile pierderile potentiale vor fi mult mai mici si vor fi cunoscute din timp. n continuare vom trata cele mai cunoscute strategii de tranzactionare a optiunilor. Astfel vom vorbi despre strategiile de baza ale tranzactionarii optiunilor, strategii care nglobeza un numar redus de tranzactii, urmnd ca n continuare sa tratam strategiile avansate de tranzactionare a optiunilor. Strategiile de baza sau strategiile simple de tranzactionare la care ne vom referi sunt cele care presupun simpla intrare nrt-o pozitie cu optiuni si cel mult combinarea acesteia cu o tranzactie pe activul suport al optiunii, n timp ce strategiile avansate cu optiuni presupun combinatii de optiuni. Important de retinut este faptul ca strategiile pe care le vom prezenta n continuare se aplica n aceeasi maiera tuturor optiunilor pe care le-am prezentat deja, fie ca este vorba de optiunile pe actiuni, indici bursieri, valute, contracte futures. Strategii de baza Strategiile de baza constau n deschiderea unei pozitii pe o optiune, n conditiile n care participantul la tranzactiile de pe piata optiunilor este ferm convins ca evolutia pietei sau a

oscilatiei (volatilitatii) pretului activului suport este cea estimata de el. Putem spune ca sunt tranzactii cu un pronuntat caracter speculativ n conditiile n care nu sunt combinate cu o tranzactie ce are ca suport activul ce sta la baza optiunii. Practic ntlnim doua tipuri de strategii si anume strategii long sau cumparari si strategii short sau vnzari. n functie de tipul optiunii, cele doua mari categorii de strategii de baza le putem la rndul lor mparti n: - strategii long CALL; - strategii long PUT; - strategii short CALL; - strategii short PUT. Aceste strategii se afirma de catre specialisti ca sunt expuse la un grad mare de incertitudine n ceea ce priveste obtinerea unui cstig, deci a profitului n urma realizarii lor, precum si la un grad mare de risc vis--vis de pierderea pe care o pot genera n conditiile n care previziunile nu au fost corecte. a) Cumpararea unei optiuni Call - strategia Long Call Strategia long CALL este initiata prin cumpararea unei optiuni Call n conditiile n care cumparatorul este convins ca piata este n crestere. Putem spune ca este o strategie bullish miznd pe cresterea cursurilor activului suport. Presupunem, de exemplu, ca un investitor urmarind evolutia cursului actiunilor Cisco decide sa cumpere un contract de optiune Call pe actiuni Cisco (100 de titluri), la pretul de exercitiu de 200 USD, prima Call (C) de 5 USD, la momentul T0. Am construit n continuare doua scenarii: