Sunteți pe pagina 1din 46

1

Chimie generala
An universitar 2011/2012
Introducere
Chimia este o stiin fundamental a naturii. Ea studiaz starea natural i obinerea,
compoziia i structura, proprietile i transformrile substanelor precum i fenomenele
cauzale i legile acestor transformri.
Deducerea legilor matematice pentru explicarea cantitativ a faptelor experimentale
observate formeaz obiectul chimiei fizice.
Dup natura substanelor pe care le studiaz chimia cuprinde dou mari domenii:
chimia anorganic i chimia organic.
Chimia organic se ocup exclusiv cu studiul compuilor carbonului, mai precis cu studiul
hidrocarburilor i al derivatelor lor, iar chimia anorganic se ocup cu studiul substanelor
care nu conin carbon, cu excepia unor anumii compui simpli ai carbonului, cum sunt oxizii
de carbon, carbonaii i carburile metalice.
Chima de sintez este ramura chimiei care se ocup cu prepararea sau producerea de
substane relativ complexe din substane mai simple.
Chimia analitic este ramura chimiei care se ocup de identificarea i determinarea
cantitativ a substanelor.
Ca ramuri speciale desprinse din domeniul vast al chimiei trebuie menionate:
- electrochimia - care studiaz reaciile chimice induse de electricitate sau care sunt
nsoite de fenomene electrice;
- radiochimia care studiaz comportarea chimic i proprietile substanelor
radioactive;
- chimia nuclear care cerceteaz transformrile nucleelor atomice, procesele
care au loc precum i prpoprietile atomilor obinui pe cale artificial;
- fotochimia care studiaz procesele chimice care se produc sub influena luminii.
- Chimia industrial (chimia tehnologic) trateaz operaiile, procedeele i
instalaiile folosite n tehnic pentru obinerea pe cale chimic a substanelor n
cantiti mari, precum i proprietile, metodele de cercetare i posibilitile de
aplicare ale acestor substane;
2
- Chimia biologic sau biochmia se ocup de studiul mecanismelor chimice n
organismele vii;
- Chimia agricol sau agrochimia reprezint ramura chimiei care aplic metodele
i principiile chimice la problemele de cultur agricol incluznd procesele de
cretere a plantelor i combaterea duntorilor;
- Geochimia studiaz compoziia chimic a globului.
Substante simple, substante compuse
Materia este partea componenta a universului si se prezinta sub 2 forme substanta ( se
deplaseaza cu viteza mai mici decit cea a luminii) si energie radianta ( se deplaseaza cu
viteza luminii). Materia are o structura discontinua si este formata din particule f. mici, atomi,
ioni, molecule.
Materia clasificare
A-substante pure : I- simple (metale, nemetale, semimetale) si
II-compuse (vezi schema de mai jos) trec prin metode chimice in elemente
chimice
B -amestecuri : omogene (aerul, saramura, solutia de zahar) si eterogene(ceata, ulei cu
apa, benzina cu apa, etc. ) trec prin metode fizice in substante
Substantele compuse a) anorganice -hidruri
ionice (MeH
m
, NaH, LiH, CaH
2
)
- covalente (Nem H
n
, HCl, NH
3
, H
2
S, CH
4
)
- interstitiale solutii solide de hidrogen in metale
tranzitionale
-oxizi - bazici (Me
2
Om, CaO, K
2
O, Fe
2
O
3
)
- acizi ( Nem
2
O
n
, SO
2
, N
2
O
3
, CO
2
, Cl
2
O
7
)
-baze ( M(OH)
m
, NaOH, Ca(OH)
2
, Al (OH)
3
, ) -
acizi H
n
A hidracizi : HCl, H
2
S, HI
-oxiacizi : HNO
3
, H
2
CO
3
, H
3
PO
4
, H
2
SO
4
-saruri -acide Me
x
(HA)
m
, KHS, NaHSO
4
, Ca(H
2
PO
4
)
2
-neutre Me
x
A
m
, Na
2
CO
3
, K
2
SO
4
, Al(NO
3
)
3
, (NH
4
)
3
PO
4
b)-organice (zaharuri, hidrocarburi, proteine, grasimi, etc).
3
Me-metal cu valenta m; Nem-nemetal cu valenta n, A-radical acid cu valenta x
Notiuni de baza din chimie
Atomul ste cea mai mica parte dintr-o substanta simpla si care mai pastreaza
individualitatea si proprietatile acesteia. Desi semnificatia initiala de indivizibil este depasita
acum, denumirea a ramas. Atomul s-a dovedit a fi divizibil si alcatuit din particule
subatomice fundamentale electroni, protoni si neutroni iar la rindul lor acestia pot alcatui alte
particule subatomice (quarcuri, leptoni, bosoni- vezi structura atomului).
Moleculele substantelor simple sunt formate dintr-o singura specie de atomi (un
element). De exemplu, substanta a carei molecule sunt formate din doi atomi de azot, N
2
, este
azotul si este o substanta simpla sau un element. Substantele simple, O
2
si O
3
, sunt formate
din aceeasi specie de atomi de oxigen, dar care se deosebesc prin numarul si asezarea atomilor
in molecula, constituind forme alotropice.
Elementul chimic este o specie de atomi care se caracterizeaza printr-o totalitate
determinata de proprietati; fiecare atom luat individual, izolat, este un element chimic.
Elementul chimic este tipul de materie formata din atomi ai caror nucleu au aceeasi sarcina
electrica. De exemplu, toti atomii care au sarcina nucleara +1 constituie elementul H,
hidrogen. Elementul hidrogen se poate gasi in H
2
O, CH
4
, H
2
, etc., avind aceleasi proprietati
indiferent de componentele moleculelor in care intra. Substanta simpla este forma de existenta
in stare libera a unui element.
Moleculele substantelor compuse sunt formate din mai multe specii de atomi intr-un
raport numeric bine definit. Substanta compusa rezulta din combinarea substantelor simple,
dar nu este alcatuita din substante simple ci din elementele respective. De exemplu, clorul si
sodiul in stare libera sunt substante simple, dar in compozitia clorurii de sodiu ele se gasesc
intr-o alta stare, puternic interactionata, altfel decit in substantele simple clor si sodiu.
Atomii cu masa diferita a aceluiasi element se numesc izotopi (izotop = acelasi loc in
sistemul periodic). Un element chimic poate fi format din unul sau mai multi izotopi cu numar
de masa A diferit.
Simbolul chimic este reprezentarea prescurtata, in scris, a unui atom, iar in calculele
stoechiometrice, a unui atom-gram. De exemplu, C reprezinta un atom de carbon dar si un
atom-gram, adica 12 g carbon sau un mol atomic.
Formula chimica este reprezentarea prescurtata, in scris, folosind simbolurile a unei
molecule dintr-o substanta simpla sau compusa, iar in calculele stoechiometrice al unei
molecule-gram, iar daca substanta este gazoasa a unui volum de 22, 41 l (volum molar in
4
conditii normale). De ex., H
2
reprezinta o molecula dar si un mol de hidrogen, respectiv 22,41
l de hidrogen.
Formulele chimice se scriu cu ajutorul simbolurilor elementelor si pot fi :
-brute sau empirice (arata numai natura si raportul numeric al atomilor din molecula) de ex
(CH)n poate fi formula bruta pentru acetilena n=2, pentru benzen n=6, acid ditionos HSO2;
-moleculare (se arata numarul real al atomilor din molecula, in care caz masa moleculara
corespunde cu cea reala de ex. C2H2 si C6H6, acid ditionos H2S2O4);
-structurale (se reprezinta si modul de legare si asezare spatiala a atomilor in molecula) si
care pot fi la rndul lor:
-formule plane obinuite sau rationale care nu redau aranjarea atomilor in
spaiu ci numai grupele functionale si radicalii HOOH, CH3-CH3, CH3-COOH
-formule de proiecie (structurale plane) care redau imaginea spaial sau
schema moleculei cu rabaterea tuturor substituentilor intr-un plan, de ex. Formule de proiectie
Fischer si Neumann pentru zaharuri
-formule de perspectiva redau dispunrea spatiala a substituentilor in raport cu
planul hirtiei prin linii ingrosate, normale sau punctate
-formule de configuraie reproduc fidel modelul tetraedric al atomului de
carbon asimetric sau redau dispoziia substituenilor legai de un atom de carbon, fata de
planul legaturii pi, sau a planului unui ciclu prezent in molecula, de ex. configuratia cis trans
a pentenei -2,
-formule de conformaie care indic aranjamentul geometric rezultat prin
rotirea atomilor n jurul legaturilor simple (conformaia moleculei) de ex., conformatia
eclipsata sau intercalata a etanului, conformatiile baie scaun pentru celuloza, ciclodextrine,
ciclohexan
- modele structurale tip bile- tije sau compacte fara tije, de diferite tipuri
care redau toate detaliile spaiale i geometrice ale moleculei.
Ecuaia chimic este scrierea prescurtat a unei reacii chimice cu ajutorul formulelor
chimice, innd seama de legile fundamentale ale chimiei. Ecuaia chimic reprezint reacia
chimic att calitativ, indicnd natura substanelor care intr n reacie (reactani) i a celor
care rezult din reacie (produse de reacie) ct i calitativ indicnd proporiile de mas, iar
cnd substanele care particip la reacie sunt gazoase rapoartele sunt volumetrice.
Masa atomic a unui element este numrul care arat de cte ori atomul elementului
respectiv este mai greu dect 1/12 a parte din masa izotopului
12
C (unitate de mas atomic
a.m.u.- egal cu 1,66.10
-24
g), adic este raportul dintre masa atomului respectiv i a.m.u.
5
Masa molecular a unei substane este numrul care arat de cte ori o molecul din
acea substan este mai grea dect a.m.u. i este egal cu suma maselor atomilor componeni.
Masa atomic i cea molecular sunt mrimi adimensionale.
Atom-gram (mol atomic) reprezint cantitatea dintr-un element exprimat n grame,
numeric egal cu masa atomic a acelui element.
Molecula-gram (mol) reprezint cantitatea dintr-o substan simpl sau compus,
exprimat n grame, numeric egal cu masa ei molecular sau este masa exprimat n grame
a N particule reprezentate printr-o formul chimic (N= numrul lui Avogadro 6,023.10
23
).
De ex. molul apei este 18,0153 g iar atom-gramul (molul atomic) pentru iod este 126,9044g.
Termenul de mol se aplic la substane care formeaz molecule, la atomi liberi, la
compui ionici i chiar la particule elementare (de ex. 1 mol de protoni = N protoni).
Valena stoechiometric a elementelor sau capacitatea de combinare este numrul
care arat cu ci atomi de hidrogen (sau alt element monovalent) se combin sau nlocuiete
un atom al elementului respectiv. De ex. Cl se combin cu 1 atom de H (HCl), O se combin
cu 2 atomi de H (H
2
O) iar N se combin cu 3 atomi de H (NH
3
).
Cu timpul, noiunea de valen s-a extins, folosindu-se in funcie de natura legturii
chimice:
-electrovalena, care este numrul electronilor cedai sau acceptai, adic sarcina ionului;
-covalena, care indic numrul legturilor, adic al perechilor de electroni de legtur n
jurul atomului.
Este de preferat nlocuirea noiunii de valen prin cifr, numr, treapt sau stare de
oxidare care reprezint numrul real (n cazul combinaiilor ionice) sau fictiv de sarcini
pozitive sau negative pe care l-ar avea elementul dat, dac prin ruperea legturilor covalente
s-ar transforma n ioni.
LEGILE FUNDAMENTALE ALE CHIMIEI
1. Legi ponderale
Legea conservrii masei (Lomonosov, Lavoisier): masa total a substanelor rezultate
dintr-o reacie chimic este egal cu masa total a substanelor care au reacionat sau in orice
proces chimic, masa substantelor care se combina ramine constanta.
CaCO3 = CaO + CO2 adica 100g = 56g + 44 g
Aceata lege se verifica numai in unitati de masa, verificarea in volume nu este posibila,
deoarece de cele mai multe ori reactiile intre gaze au loc cu modificarea de volum.
6
Legea conservrii energiei: energia nu se poate crea sau distruge, ci doar se poate
transforma dintr-o form de energie n alt form de energie.
Legea proporiilor definite (legea proporiilor constante sau a constantei
compozitiei- Proust): substanele reacioneaz ntre ele n proporii de mas definite i
constante.
H2 +Cl2 = 2 HCl sau 2NaCl + H2SO4 = 2HCl + Na2SO4 indiferent de calea de obtinere
raportul masic (in greutate) de combinare este acelasi H:Cl adica 1:35,5
Legea proporiilor multiple (Dalton): dac dou substane simple se pot combina ntre
ele pentru a forma mai muli compui chimici, diferitele mase ale unui component care
reacioneaz cu aceeai mas a celuilalt component se gsesc ntre ele n raporturi simple i
mici.
De ex. aceeasi cantitate de azot (14g) se combina cu cantitati variabile de O spre a rezulta
oxizii azotului:
Protoxid de N N
2
O 28/16 14/8 (adica l/1)
Monoxid de NNO 14/16 14/16 (adica )
Trioxid de N N
2
O
3
28/48 14/24 (adica 1/3)
Bioxid de N NO
2
14/32 14/32 (adica )
Pentoxid de N N
2
O
5
28/80 14/40 (adica 1/5)
Se observa ca masele de O din acesti oxizi se gasesc intre ele in raporturi de 8 : 16
: 24 : 32 : 40 adica 1: 2 : 3 : 4 : 5.
Legea proporiilor echivalente: reaciile chimice decurg de la echivalent la echivalent
sau substanele reacioneaz ntre ele n cantiti de mas proporionale cu echivalenii chimici
ai elementelor sau compuilor respectivi.
Comparind NaCl cu CuCl se vede ca 23g de Na sunt echivalente cu 63,5 g Cu deci raportul
este 23 : 63,5.
Comparind NaCl cu CuCl
2
se vede ca 23g de Na sunt echivalente cu 31,8 g Cu deci raportul
este 23:31,8. Raportul echivalentilor va fi ca numere intregi si mici 23 /63,5: 23/31,8= 1:2
Legea ce sta la baza reactiilor chimice este faptul ca acestea decurg de la echivalent
la echivalent sau un echivalent dintr-o substanta inlocuieste un echivalent al altei substante.
De ex in reactia Fe + CuSO4 = FeSO4 + Cu 28 g Fe vor inlocui 31,8 g Cu si aceste
valori sunt echivalentii chimici pentru Fe si Cu.
Consecinta legilor proportiilor este notiunea de echivalent.
Echivalentul chimic este cantitatea dintr-un element sau dintr-o combinaie chimic
care poate inlocui sau se poate combina cu 1,008 g hidrogen, cu 8 g oxigen sau cu 3 g
7
carbon care . Dac aceast cantitate este exprimat n grame se numete echivalent-gram sau
val. Deci H2 are echivalentul gram 1g, iar O2 are valul 8g.
Calculul echivalentului gram.
In reactiile de neutralizare cu schimb de protoni, un echivalent gram este cantitatea de
substanta care reactioneaza cu un echivalent gram de protoni (ion-gram de hidrogen), iar in
reactiile redox (oxidare si reducere) prin echivalent gram se intelege cantitatea de substanta
care reactioneaza cu un electron-gram.
-pentru elemente Eg = masa atomica/valenta
P
4
+ 6Cl
2
= 4PCl
3
Eg = masa atomica P/3 = 31/3= 10,326 g fosfor
P
4
+ 10Cl
2
= 4PCl
5
Eg = masa atomica P /5 =31/5= 6,196 g fosfor
-pentru acizi in reactii de neutralizare
Eg = masa moleculara/ nr de atomi de hidrogen care reactioneaza sau sunt inlocuiti
Eg = masa mol. HCl/1 Eg = masa molec. H
2
SO
4
/ 2
-pentru baze in reactii de neutralizare
Eg = masa moleculara / nr. Grupe OH
Eg = masa mol. Al(OH)3 / 3 = 78/3 =26 g
- pentru saruri
Eg = masa molec / nr. At. Metal x valenta metalului
Eg = masa moleculara BaCl
2
/ 1x2 =208/2 =104g
-in reactii de oxidare
Eg = masa molecuara / nr. Electroni cedati sau acceptati de o molecula din substanta
respectiva
8HNO
3
+ 3Cu = 3Cu (NO3)
2
+4H2O + 2NO
N
5+
+ 3e - N
2+
Eg = masa mol. HNO
3
/ 3 = 63/3= 21 g
2. Legi volumetrice
Legea volumelor constante (Gay-Lussac): volumele a dou gaze care se pot combina
pentru a forma un compus definit, msurate la aceeai temperatur i la aceeai presiune, se
gsesc ntre ele ntr-un raport simplu; volumul compusului rezultat n stare gazoas este n
raport simplu cu fiecare din volumele gazelor reactante.
H
2
+ Cl
2
= 2HCl 1:1 = H
2
:Cl
2
2:1 = HCl:Cl
2
sau HCl:H
2
2/2 HCl: (H2 +Cl2)
Legea lui Avogadro-Ampere: volume egale de gaze, la aceeai temperatur i la
aceeai presiune, conin acelai numr de molecule, NA = 6,023.10
23
molecule. Acest numar
de molecule este de asemenea continut si intr-un atom gram sau ion-gram.
8
Volumul molar este volumul ocupat de 1 mol n condiii de temperatur i presiune
dat. Volumul molar al oricrui gaz, la temperatura de 0C i presiunea de 760 torri, este de
22,414 l.
LEGATURI CHIMICE
1.Definitie
Legtura chimic se definete ca o asociere, o interaciune ce se manifest ntre atomi
identici sau diferii, care duce la apariia de molecule sau compui ionici ca urmare a unei
reacii chimice. Proprietile speciale ca urmare a unei coeziuni deosebite a structurii
metalelor se datoreaz legaturilor chimice de tip metalic.
Din cele 90 de elemente naturale, puine sunt cunoscute in natura, in conditii
obisnuite, sub forma de atomi liberi (gazele rare). Marea majoritate a elementelor se gasesc
sub forma de combinatii simple sau compuse in care atomii sunt legati intre ei. Deci atomii
elementelor chimice in conditii obisnuite nu sunt stabili in stare libera, ei se stabilizeaza prin
interactiune cu alti atomi, se leaga unii cu altii formind molecule sau cristale. Atomii
interactioneaza prin intermediul invelisului electronic exterior, realizindu-se astfel legaturi
intre ei ca urmare a modificarii structurii electronice exterioare. Structura electronica cea mai
stabila este structura gazelor rare (configuratia electronica exterioara de gaz inert, configuratie
de octet). Instabilitatea configuratiei electronice a atomilor liberi se manifesta prin tendinta de
a realiza configuratia stabila de gaz inert. Aceasta se poate realiza numai prin invelisurile
electronice exterioare ale altor atomi, prin cedare, acceptare sau punere in comun de electroni.
2. Clasificarea legaturilor chimice
Exista patru moduri principale, distincte, prin care se unesc atomii sau ionii intre ei,
care corespund urmatoarelor tipuri de legaturi chimice:
-legatura ionic (legtur heteropolar, electrovalen sau pereche de ioni) se
realizeaz datorit atraciei electrostatice ntre ionii de semn contrar, care n corpurile solide
formeaz reele cristaline. Atomii i realizeaz structura stabil prin acceptare sau cedare de
electroni i deci cu formarea ionilor negativi sau pozitivi care se atrag reciproc. De exemplu,
n clorura de sodiu, atomul de sodiu electropozitiv este donor i cedeaz un electron clorului
electronegativ care este acceptor; ambii atomi si realizeaz structura stabil de octet a gazului
rar mai apropiat de ei.
Na + Cl = Na
+
Cl
-
9
Combinaiie ionice nu formeaz molecule ci perechi de ioni care n reelele cristaline
solide tridimensionale sunt dispui alternativ, numrul ionilor care nconjoar un ion cu
sarcin opus se numete numr de coordinare. Ionii i legturile ionice din cristale se
pstreaz att n urma dizolvrii (solvatrii) n ap sau n alte medii ct i prin lichefiere
(topirea cristalelor).
Att soluiile ct i topiturile conduc curentul electric i de aceea aceste substane se
numesc electrolii de ordinul II.
Aceast legtur este caracteristic substanelor anorganice dar poate s apar uneori
i n unele substane organice ca de exemplu srurile acizilor carboxilici, compui organo-
metalici, compleci organici.
-legatura covalent (legtur homeopolar sau covalent) se formeaz prin
punerea n comun a electronilor de valen necuplai care provin de la atomi identici sau
diferii.
n cazul atomilor identici legtura care se formeaz este covalent nepolar deoarece
perechea de electroni comuni se gsete la mijlocul distanei dintre cele 2 nuclee. De exemplu
formarea moleculelor biatomice homonucleare ale gazelor H
2
, N
2
, O
2
, Cl
2
.
n cazul atomilor diferii perechea de electroni care formeaz covalena este deplasat
spre atomul mai electronegativ i legtura este denumit polar. De exemplu formarea
moleculelor heteronucleare: HCl, H
2
O, CH
3
-OH, C
6
H
5
-OH.
Aceast legtur este caracteristic compuilor organici i se simbolizeaz prin liniue
care reprezint cei doi electroni cuplai.
-legatura coordinativa (legtura dativ) constituie un caz particular de legtur
covalent care const n punerea n comun a unei perechi de electroni neparticipani, care
provin de la un singur atom. Atomul sau ionul care cedeaz dubletul de electroni se numete
donor iar atomul sau ionul care primete electronii donorului se numete acceptor. Acceptorul
trebuie s aib cel putin un orbital vacant pe care-l pune la dispoziia donorului, care are cel
puin o pereche de electroni liberi neparticipani care se deplaseaz spre acceptor.
Aceast legtur se ntlnete n compusii amoniacului, aminelor, alcoolilor, eterilor
care pot forma i combinaii complexe. De exemplu clorur de amoniu NH
4
+
Cl
-
, ionul
hidroniu H
3
O
+
, clorur de trimetilamoniu (CH
3
)
3
NH
+
Cl
-
, etc.
-legatura metalic este o legtur chimic specific metalelor n care electronii mai
slabi legai de nucleele metalului (gaz electronic) difuzeaz prin reeaua cristalin a metalului
i interacioneaz cu ionii pozitivi din nodurile acesteia. Electronii de pe stratul de valen au
la dispoziie mai multi orbitali, cu energii apropiate care se ntreptrund, determinnd apariia
10
de zone extinse n ntreg cristalul. Totalitatea acestor nivele de energie alcatuiesc banda de
valen, band care este mai larg determinnd coeziunea atomilor n cristal.
Aceast legtur confer proprieti specifice metalelor cum ar fi: conductibilitate
mare electric i termic, luciu metalic, opacitate, rezisten mecanic mare, maleabilitate,
ductilitate, capacitate de cristalizare, etc. Se manifest n stare solid i lichid, dar dispare n
stare de vapori.
In afara acestor legturi foarte puternice menionate mai sus, intre molecule, atomi sau
ioni, se realizeaza si alte tipuri de legturi mai slabe inter- sau intramoleculare. Fora
caracteristic strii lichide i solide care menine aglomerarea moleculelor poart denumirea
de coeziune intermolecular care este de natur electrostatic i se realizeaz prin intermediul
acestor legturi secundare, care pot fi:
-legturi prin fore van der Waals se manifest ntre moleculele ce aparin gazelor
lichefiate, solvenilor neutri (hexan, bezen, tetraclorura de carbon), cristalelor formate din
reele moleculare. Ele influeneaz unele proprieti ale substanelor ca: volatilitatea,
solubilitatea, miscibilitatea, plasticitatea, clivajul, tensiunea superficial, atracia dintre
moleculele gazelor, condensarea, coagularea, atracia moleculelor din reelele moleculare, etc.
Forele van der Waals pot fi de 3 tipuri:
-de orientare (se manifest ntre molecule polare numite fore dipol-dipol sau ntre
ioni si molecule polare numite fore ion-dipol care intervin n procesul de solvatare a ionilor);
-de inducie (apar ntre moleculele polare i nepolare prin inducerea unui dipol
instantaneu n moleculele nepolare cu manifestarea ulterioar a unor fore electrostatice ntre
dipolii permaneni i cei indui )
-de dispersie London (apar ntre moleculele nepolare prin polarizarea temporar a
moleculelor sau atomilor datorit oscilaiilor lor continue, dipolii temporari rezultai se atrag
reciproc, aceste fore fiind aditive nsumeaz aciunile tuturor atomilor constitueni ai
moleculelor).
-legaturi prin puni atomice determin apariia de asociaii moleculare cu condiia ca atomii
ce constituie puntea s aib volum mic i puini electroni.
Asociaiile moleculare se pot stabili prin:
-puni de hidrogen (apar ntre micro/macromolecule identice sau diferite prin atracii
electrostatice ntre atomii electronegativi i atomul de hidrogen aparinnd unei molecule
vecine, legat covalent tot de un element electronegativ. De exemplu: asociaii moleculare n
ap, alcooli, fenoli, unii acizi organici i anorganici, amide, polimeri naturali sau sintetici).
11
F-H.F-H.F-H.F-H
-puni de litiu (locul hidrogenului poate fi luat de un alt element electropozitiv cu
volum mic, de ex. litiu in florura sau clorura de litiu).
Li-F. Li-F.Li-F.Li-F
Dei au o energie mic, punile atomice prin faptul c sunt numeroase modific
proprietile fizice ale substanelor n care apar, ca de ex.: punctul de fierbere, punctul de
topire, cldura de vaporizare, densitatea. Aceste substane pot fi considerate ca avnd o
structur similar polimerilor realizat prin fore secundare i nu prin covalene ca la polimeri.
Reacii chimice
In procesle industriale ca i n procesele din natur se ntlnesc foarte multe
transformri care schimb compoziia substanelor. Procesle care transform substanele n
alte substane sunt reaciile chimice.
Substanele care reacioneaz se numesc reactani, iar substanele rezultate din reacie se
numesc produse de reacie. Dei numrul reaciilor chimice este foarte mare, se pot clasifica
n patru tipuri:
- reacii de combinare este reacia prin care din dou substane diferite se obine o
singur substan nou Ex. S + Fe FeS
- reacii de descompunere este reacia prin care dintr-o singur substan rezult
dou sau mai multe substane (Ex. Oxidul de Hg prin inclyire se descompune n
Hg i O
2
- reacii de substituie sunt reacii prin care un element ia locul unui alt element
dintr-un compus
Ex. CuSO
4
+ Fe FeSO
4
+ Cu
- reacii de dublu schimb (dubl descompunere) - sunt reacii n care dou substane
reacioneaz ntre ele formnd dou substane noi
Ex. AgNO
3
+ NaCl AgCl + NaNO
3
Alte criterii de clasificare sunt:
- dup numrul moleculelor care particip la reacie: monomoleculare, bimoleculare,
trimoleculare;
- dup efectul termic al reaciei: exoterme, endoterme;
- dup starea sistemelor care reacioneaz: omogene, eterogene;
12
- dup mecanismul reaciilor: transfer de electroni, ionice, radicalice, catalitice, n lan,
simultane, succesive;
- sup natura proceselor care au loc: hidrogenare, diazotare, halogenare, adiie,
neutralizare, precipitare, complexare, hidroliz etc.
Ex.
Reaciile de neutralizare sunt reaciile dintre acizi i baze
NaOH + HCl NaCl + H
2
O
Reacii de hidroliz reacia unei substane cu apa
NaCH
3
COO + H
2
O CH
3
COOH + NaOH
Reacii de precipitare reaciile n urma creia apare un precipitat
BaCl
2
+ H
2
SO
4
BaSO
4
+ + 2 HCl
STRUCTURA ATOMULUI
La sfirsitul sec. XIX si inceputul sec. XX au aparut dovezi experimentale care
combateau indivizibilitatea atomului si demonstrau complexitatea structurii sale (electroliza,
studiul descarcarilor electrice in gaze rarefiate, studiul spectrelor luminoase, descoperirea
radioactivitatii naturale, descoperirea razelor X, efectul fotoelectric, etc.).
Un progres deosebit il reprezinta aparitia fizicii cuantice care studiaza unitatile
minuscule de radiatie electromagnetica (cuantele sau undele de lumina) ca forte non-fizice
ale caror deplasare creaza lumea noastra fizica.
Atomul ste cea mai mica parte dintr-o substanta simpla si care mai pastreaza
individualitatea si proprietatile acesteia. Desi semnificatia initiala de indivizibil este depasita
acum, denumirea a ramas. Atomul s-a dovedit a fi divizibil si alcatuit din particule
subatomice fundamentale electroni, protoni si neutroni iar la rindul lor acestia pot alcatui alte
particule subatomice (quarcuri, leptoni, bosoni- vezi structura atomului).
Nucleul atomic. Izotopi
Structura nucleului
In mod simplificat si clasic se considera ca atomul este alcatuit dintr-un nucleu central,
format din nucleoni (neutroni si protoni) si un invelis electronic tridimesional format din
13
electroni. Numarul electronilor, sarcini electrice negative, din jurul nucleului este egal cu
numarul sarcinilor pozitive (protonii) ale nucleului, incit atomul este electroneutru.
Numarul de sarcini pozitive din nucleu poarta numele de numar atomic si se noteaza
cu Z. Numarul total al nucleonilor (protoni si neutroni) dintr-un nucleu se numeste numar de
masa si se noteaza cu A.
A= Z+ N in care N este numarul de neutroni.
Exceptind atomul de hidrogen care are un singur proton ceilalti atomi au mai multi
protoni si neutroni uniti prin forte speciale de atractie numite nucleare.
( Formarea nucleelor din protoni si neutroni este un proces care degaja o cantitate
considerabila de energie si este insotit de o variatie de masa numit defect de masa care
reprezinta diferenta intre masa teoretica a nucleului (obtinuta ca suma maselor nucleonilor ) si
masa reala a nucleului. Defectul de masa caracterizeaza energia totala degajata la formarea
nucleului din nucleoni si respectiv energia absorbita la desfacerea nucleului in nucleoni.)
Izotopi
Izotopii sunt specii de atomi ai aceluiasi element (cu acelasi Z ) dar cu A diferit
datorita numarului diferit de neutroni. Invelisul electronic este identic astfel incit si
proprietatile lor chimice sunt extrem de asemanatoare sau chiar aceleasi. Deoarece elementele
chimice sunt amestecuri de izotopi, masele lor atomice sunt numere fractionare. Uneori
izotopii au nume diferite ca de ex. la hidrogen unde cei 3 izotopi se denumesc hidrogen sau
protiu (Z=1, A=1), deuteriu (Z=1. A=2) si tritiu (Z=1, A=3).
Izotopii stabili si radioactivi se folosesc in cercetarea stiintifica sub forma de atomi
marcati sau trasori si au utilizari in chimie, biologie, medicina, metalurgie, agricultura si alte
domenii.
Clasificarea elementelor chimice
Necesitatea clasificarii elementelor chimice a aparut paralel cu descoperirea in natura
a unui numar mai mare de specii atomice.
In 1829 s-au constituit asa numitele triade, formate din elemente cu proprietati fizico-
chimice asemanatoare, determinate de anumite schimbari care apar in valoarea maselor
atomice (Li, Na, K ; Ca, Sr, Ba; Cl, Br, I).
In 1862 s-a realizat asezarea in spirala sau elicoidala a elementelor cunoscute in
ordinea crescatoare a maselor atomice.
14
In 1863 s-au aranjat elementele dupa masele lor atomice, rezultind siruri orizontale de
cite 7 elemente; deoarece proprietatile elementelor sunt asemanatoare la fiecare al 8-lea
reprezentant aceasta regularitate s-a denumit legea octavelor.
Clasificarea periodica a elementelor a lui Mendeleev
Aranjand elementele in ordinea crescatoare a masei atomice Mendeleev a observat ca
la anumite intervale apar elemente cu proprietati asemanatoare. Asezind aceste elemente
unele sub altele obtine sistemul periodic, format din siruri orizontale numite perioade si siruri
verticale numite grupe. Astfel Mendeleev descopera legea periodicitatii conform careia:
proprietatile elementelor sunt functie periodica de masa lor atomica. Astazi se considera ca
proprietatile elementelor variaza functie de numarul lor atomic. Asezarea elementelor in
sistemul perodic se bazeaza pe urmatoarele principii, elaborate de Mendeleev si confirmate de
practica:
1. elementele asezate dupa cresterea maselor atomice prezinta o periodicitate a
proprietatilor lor;
2. marimea masei atomice defineste caracterul elementului;
3. se poate determina masa atomica a unui element daca se cunosc omologii sai.
In forma actuala tabelul periodic contine 7 perioade:
-perioada 1-a formata din 2 elemente H, He
-perioadele 2 si 3 sunt scurte si contin cite 8 elemente fiecare ( de la Li la Ne si de la Na la
Ar)
-perioadele 4 si 5 contin cite 18 elemente (de la K la Kr si de Rb la Xe)
-perioada a 6-a contine 32 elemente ( de la Cs la Rn)
-perioada a 7 a a crescut in ultima vreme de la 3 la 26 elemente, prin descoperirea elementelor
de la Z=104 la Z= 113 .
Elementele chimice se pot clasifica in grupuri sau blocuri dupa tipul de orbital (s, p,
d sau f) in care intra electronul distinctiv ( pe care un element il are in plus fata de elementul
precedent).
Elementele din grupele principale IA si IIA au electronul distinctiv intr-un orbital de
tip s al ultimului strat (ns) formind grupul (blocul) elementelor de tip s.
Elementele din grupele principale IIIA- VIIIA au electronul distinctiv intr-un orbital p
al ultimului strat (np), formind grupul sau blocul elementelor de tip p.
15
Elementele din grupele secundare IB-VIIIB la care electronul distinctiv se gaseste intr-
un orbital d al penultimului strat, (n-1) d, formeaza grupul elementelor de tip d (elemente
tranzitionale d).
Un loc aparte revine elementelor la care electronul distinctiv ocupa un orbital de tip f
al antepenultimului strat, (n-2) f :
-elemente la care se completeaza orbitalii 4f alcatuiesc familia lantanidelor;
-elementele la care se completeaza orbitalii 5f alcatuiesc familia actinidelor.
Lantanidele si actinidele sunt elemente tranzitionale de tip f . Elementele tranzitionale
de tip d si f fac trecerea de la elementele de tip s la cele de tip p.
Structura invelisului electronic al elementelor
Totalitatea electronilor care graviteaza in jururl nucleului unui atom formeaza invelisul
electronic al atomului. Invelisul de electroni este format din staruri electronice , iar un strat
poate avea mai multe substraturi. Straturile electronice sunt sunt notate cu numerele1, 2, 3,
...7 sau cu literele K, L, M, N, O, P, Q.
In miscarea lor rapida in jurur nucleului, electronii nu urmeaza niste traiectorii precise,
insa ei se pot gasi cu mare probabilitate in anumite regiuni ale spatiului din jurul nucleului,
formand nori de electricitate negativa (nori electronici) numiti orbitali. Se cunosc mai multe
tipuri de orbitali: s, p, d, f.
Distributia electronilor in straturi, substraturi si orbitali, care formeaza invelisul
electronic al unui atom, se numeste configuratie electronica. Orbitalii, substraturile si
straturile se ocupa cu electroni dupa urmatoarele reguli:
1. principiul minimului de energie: in atomii multielectronici, electronii se plaseaza pe
substraturi in ordinea cresterii energiei
(1s<2s<2p<3s<3p<4s<3d<4p<5s<4d<5p<6s<4f<5d<6p<7s<5f<6d).
Intrepatrunderea nivelurilor energetice la acesti atomi se explica prin faptul ca electronii din
orbitalii mai apropiati de nucleu sunt mai puternic atasati decit cei din din orbitalii mai
indepartati.
2. principiul excluziunii al lui Pauli: 2 electroni ai aceluiasi atom nu pot avea cele 4
numere cuantice identice sau altfel spus un orbital poate fi ocupat cu maximum 2 electroni de
spin opus.
16
3. regula lui Hund: completarea orbitalilor cu electroni in cadrul aceluiasi substrat se
face astfel ca numarul electronilor necuplati sa fie maxim, deci intr-un substrat intai se ocupa
cu cite un electron cu spin paralel fiecare orbital, dupa care se cupleaza ceilalti electroni.
Tabelul 1 prezinta configuratiile elecronice ale primelor 20 elemente din tabelul periodic al
elementelor a lui Mendeleev.
Tabelul1 Configuratiile electronice ale primelor 20 elemente din tabelul periodic al
elementelor
Nr.ato
mic
Elementul Configuratia electronica
pe straturi
Configuratia electronica pe
substraturi
1. Hidrogen (H) 1 1s
1
2. Heliu (He) 2 1s
2
3. Litiu (Li) 2.1 1s
2
.2s
1
4. Beriliu (Be) 2.2 1s
2
.2s
2
5. Bor (B) 2.3 1s
2
.2s
2
.2p
1
6. Carbon (C) 2.4 1s
2
.2s
2
.2p
2
7. Azot (N) 2.5 1s
2
.2s
2
.2p
3
8. Oxigen (O) 2.6 1s
2
.2s
2
.2p
4
9. Fluor (F) 2.7 1s
2
.2s
2
.2p
5
10. Neon (Ne) 2.8 1s
2
.2s
2
.2p
6
11. Sodiu (Na) 2.8.1 1s
2
.2s
2
.2p
6
.3s
1
12. Magneziu (Mg) 2.8.2 1s
2
.2s
2
.2p
6
.3s
2
13. Aluminiu (Al) 2.8.3 1s
2
.2s
2
.2p
6
.3s
2
.3p
1
14. Siliciu (Si) 2.8.4 1s
2
.2s
2
. 2p
6
.3s
2
.3p
2
15. Fosfor (P) 2.8.5 1s
2
.2s
2
2p
6
.3s
2
.3p
3
16. Sulf (S) 2.8.6 1s
2
.2s
2
. 2p
6
.3s
2
.3p
4
17. Clor (Cl) 2.8.7 1s
2
.2s
2
.2p
6
.3s
2
.3p
5
18. Argon (Ar) 2.8.8 1s
2
.2s
2
.2p
6
.3s
2
.3p
6
19. Potasiu (K) 2.8.8.1 1s
2
.2s
2
. 2p
6
.3s
2
.3p
6
.4s
1
20. Calciu (Ca) 2.8.8.2 1s
2
.2s
2
. 2p
6
.3s
2
.3p
6
.4s
2
17
Dupa completarea substratului 4s se completeaza substratul 3d si apoi 4p din stratul
M. Toate elementele care-si completeaza cu electroni substraturile 4s, 3d si 4p fac parte din
perioada a 4 a si sunt 18.
Completarea substraturilor electronice din perioada 5 se face in succesiunea 5s, 4d si
5p, perioada care cuprinde de asemenea 18 elemente.
La elementele din perioada 6 se completeaza substratul 6s apoi se plaseaza un singur
electron in substratul 5d dupa care se completeaza substratul 4f cu 14 electroni (seria
lantanide de la Z=57 pina la Z= 71) si din nou urmaza completarea substratului 5d pina la 10
electroni. In aceasta perioada sunt 32 de elemente.
Completarea straturilor electronice ale elementelor din perioada a 7a se face analog
celor din perioada a 6 a: se completeaza intii substratul 7s, apoi se plaseaza un electron in
substratul 6d, urmind completarea cu 14 electroni a substratului 5f (seria actinide de la Z= 89
la Z=103), si apoi se continua din nou cu substratul 6d care ramine incomplet.
Elementele care constituie o grupa au structura electronica identica pe ultimul strat si
proprietati chimice asemanatoare. Elementele din aceeasi perioada difera cu cite un electron
instratul exterior (electron distinctiv) si deci proprietatile lor chimice vor fi diferite. Numarul
de ordine corespunde cu numarul total de electroni, nuamrul perioadei este egal cu nr. de
straturi ocupate cu electroni, iar numarul grupei coincide cu numarul de electroni de pe
ultimul strat.
Proprietatile generale ale elementelor
Corelatie intre structura si unele proprietati ale elementelor si substantelor
Stabilirea structurilor elementelor si substantelor chimice si corelarea diferentiata a
acestor structuri cu proprietatile fizice si chimice generale permit sa se faca aprecieri
previzibile referitoare la unele proprietati specifice ale diferitelor categorii de substante.
Sistematizand proprietatile chimice si fizice ale elementelor sau substantelor si raportandu-le
la structurile acestora se poate deduce existenta unor posibile corelatii intre unele structuri si
proprietati, relatii de cauza si efect.
Proprietatile fizice ale substantelor pot fi grupate in proprietati intensive, cele
independente de cantitatea de substanta cum ar fi: indicele de refractie, caldura specifica,
densitatea, constanta dielectrica etc. si proprietati extensive proportionale cu cantitatea de
substanta ca de exemplu: masa, volumul, capacitatea calorica.
18
Se disting 2 categorii de proprietati ale elementelor chimice: aperiodice si periodice.
Proprietatile aperiodice variaza continuu, marindu-se treptat de la primul element al
tabelului spre ultimul si sunt determinate de nucleele atomice, ex. masa atomica A, numarul
atomic Z, adica pozitia elementului in tabelul periodic.
Proprietatile periodice (chimice si fizice) sunt determinate de structura electronica si
se repeta pentru fiecare perioada a sistemului.
- Propietatile periodice chimice sunt: valenta, numarul de oxidare,
electronegativitatea si electropozitivitatea, caracterul acido-bazic al oxizilor;
- Proprietati periodice fizice volum atomic, densitate, raze atomice, ionice,
potential de ionizare, spectrele atomilor, punctul de topire si cel de fierbere,
duritatea, conductibilitatea termica.
Periodicitatea proprietatilor fizice
Densitatea (raportul intre masa si volum) reprezinta nr. de atomi /cmc, variaza cu
numarul atomic. In ce priveste metalele, densitatea acestora creste in grupe de sus in jos, in
perioade de la extremitati spre mijloc. Li are densitatea cea mai mica (0,53) iar osmiu cea mai
mare. Metalele usoare au densitatea sub 5 iar cele grele ) 5.
Volumul atomic (raportul intre masa atomica si densitate) este volumul ocupat de un
atom gram si este functie periodica de Z. Cele mai mari volume atomice le au metalele
alcaline iar cele mai mici elementele tranzitionale si halogenii. In cadrul unei grupe, volumul
atomic creste de sus in jos, deoarece se adauga noi straturi electronice.
Spectrele optice sunt determinate de invelisul electronic al atomilor si sunt spectre de
linii. Doarece in grupe invelisul electronic este analog spectrele optice sunt asemanatoare.
Potentialul de ionizare (energia de ionizare) reprezinta tensiunea in V aplicata unui
tub de raze catodice incit sa se indeparteze un electron dintr-un atom si este functie periodica
de numarul de ordine Z. Gazele rare au cel mai mare potential de ionizare, explicat prin
configuratie electronica stabila pe ultimul strat si deci capacitate de reactie redusa. Metalele
alcaline au cel mai mic potential de ionizare, explicat prin actiunea lor reducatoare si tendinta
de a trece in cationi monovalenti. In perioada energia de ionizare creste de la stinga la dreapta,
la fel ca electronegativitatea.
Razele atomice cresc in grupa de sus in jos corespunzator numarului de straturi
electronice si scad in perioada de la stinga la dreapta corespunzator cresterii sarcinii nucleare.
19
Razele ionice cresc in perioada de la dreapta la stinga si in grupe de sus in jos. Raza
ionului pozitiv este mai mica decit a atomului din care provine. Raza ionului negativ este mai
mare decit raza atomului din care provine.
Punctul de topire si cel de fierbere variaza periodic cu nr atomic Z dupa un grafic in
zig-zag.
Punctul de topire reprezinta temperatura minima la care o substanta trece din stare
solida in stare lichida. La unele metale p.t. variaza in limite foarte largi, astfel pentru Hg p.t.=
-38,84C iar pentru W p.t. = 3410C.
Temperatura de topire variaza invers variatiei volumului atomic la metalele din
grupele I si II principale. La metalele tranzitionale, p. T. creste in grupa cu masa atomica, iar
in perioada de la extremitati la mijloc.
Punctul de topire al metalelor este in stransa legatura cu structura cristalina si taria
legaturii metalice. Aceasta proprietate reprezinta un interes practic in procesul de turnare al
metalelor.
Punctul de fierbere reprezinta temperatura la care o substanta trece din starea lichida
in stare de vapori la presiunea de 760 mmHg si variaza in general cu temperatura de topire.
Duritatea exprima rezistenta opusa de un material in stare solida la zgarierea sau la
patrunderea in acesta a unui alt corp, masurata prin deformatia permanenta produsa. Pentru
aprecierea duritatii se poate folosi scara Mohs de la 1 la 10 sau unitati Brinell, Rockwell,
Wickers.
Cu putine exceptii, duritatea scade in grupa de sus in jos si in perioada de la dreapta la
stanga, elementul cu duritatea cea mai mica fiind Cs. Ca metale dure se remarca Re, Os, Ru
(ruteniu), Ir (iridiu), V (vanadiu), Ta (taliu), iar metale cu duritate redusa Hg, Cu, Ag, Au.
Conductibilitatea termica se refera la proprietatea unor corpuri de a transmite caldura
sub actiunea unei diferente de temperatura. Transmiterea caldurii in materiale are loc fara
deplasare de masa, prin vibratia atomilor, in cazul solidelor cu proprietati conductibile scazute
si a electronilor din benzile de conductibilitate, in cazul metalelor. Conductibilitatea termica
absoluta se determina masurand cantitatea de caldura care se propaga intr-o secunda printr-un
cm
3
de metal la incalzirea cu 1C si se exprima in cal/ cm
3
s. Dintre metale cea mai buna
conductibilitate termica ( in ordine descrescatoare) o au Au, Cu, W, Al, Mg iar metalele cu
cea mai scazuta conductibilate sunt: Mn, Bi, Sb.
20
Periodicitatea proprietatilor chimice
Valenta este un numar intreg care caracterizeaza capacitatea de combinare a unui
atom cu alti atomi.
Atomi ajung la configuratia stabila de dublet sau octet caracteristica gazului inert care
incheie fiecare perioada, prin transferul electronilor de pe ultimul strat, numiti si electroni de
valenta in timpul proceselor chimice
Atomii pot ajunge la configuratii stabile in 2 feluri:
1. Prin cedare de electroni si transformare in ioni pozitivi (Na-e
-
Na
+
, valenta
este 1 si starea de oxidare este 1+; Ca-2 e
-
Ca
2+
, valenta este 2 si starea de oxidare este 2+)
sau prin primire de electroni si transformare in ioni negativi (Cl + e
-
Cl
-
, valenta este 1 si
starea de oxidare este 1-;
O +2 e
-
O
2-
, valenta este 2 iar stare de oxidare este 2-)
2. Prin punere in comun de electroni de 2 atomi, covalenta fiind numarul de de
electroni pe care un atom ii pune in comun cu alt atom (pentru O
2
covalenta este 2 iar pentru
N
2
covalenta este 3).
Definitia mai generala a valentei pentru a include atit electrovalenta (pozitiva si
negativa) cit si covalenta se face prin notiunea de numar sau stare de oxidare care este o
masura a numarului de electroni pe care un atom ii poate ceda, primi sau pune in comun
pentru a se lega de alti atomi identici sau diferiti.
Hidrogenul este monovalent, poate avea electrovalenta 1- sau 1+ , covalenta 1 iar
N.O. +1 sau -1.
Oxigenul este bivalent iar N.O. este -2.
Valentele celorlalte elemente se pot exprima prin numerele lor de oxidare
calculate in raport cu hidrogenul sau cu oxigenul.
De ex. S are N.O. -2 in raport cu hidrogenul si N.O. +4 si +6 in raport cu oxigenul.
Clorul are N.O. -1 in raport cu hidrogenul si +1, +3, +5, +7 in raport cu oxigenul.
Elementele din grupele principale IA, IIA, III A au electrovalenta pozitiva si N.O.
pozitiv, egal cu numarul grupei.
Elementele din grupele principale VA-VIIA au electrovalenta negativa si N.O.
negativ egal cu diferenta dintre 8 si nr. grupei.
Electropozitivitatea si electronegativitatea
Elementele care isi realizeaza configuratia stabila prin primire de electroni se numesc
electronegative iar cele care cedeaza electroni se numesc electropozitive.
21
Energia eliberata de un atom, aflat in stare gazoasa, la captarea unui electron, se
numeste afinitate pentru electron. Cu cit tendinta de a forma ioni negativi este mai mare cu
atit energia eliberata este mai mare. Variatia afinitatii pentru electroni creste in perioada de la
stinga la dreapta si in grupa de jos in sus (idem electronegativitate).
Un atom are tendinta de a forma un ion pozitiv daca se caracterizeaza prin energie de
ionizare mica si prin afinitate mica pentru electroni. Dimpotriva are tendinta de a forma un
ion negativ daca se caracterizeaza prin energie de ionizare mare si afinitate mare pentru
electroni. Capacitatea unui atom de a atrage electroni se numeste electronegativitate: ea
creste in tabelul periodic de la stinga la dreapta in perioada si de jos in sus in grupa,
elementele cele mai electronegative fiind situate in grupa a VII-a (F fiind cel mai
electronegativ). In sens invers variaza electropozitivitatea.
Caracterul acido-bazic al oxizilor
Elementele electronegative (nemetale sau metaloizi) formeaza oxizi cu caracter acid
(genereaza cu apa acizi) iar cele electropozitive (metale) formeaza oxizi cu caracter bazic
(genereaza cu apa baze). Trecerea de la metale( partea stinga a tabelului) la nemetale (partea
dreapta a tabelului) se face lent prin intermediul semimetalelor (B, Si, Ge, As, Sb, etc), scade
caracterul metalic si creste cel nemetalic.
Proprietati caracteristice ale metalelor
Proprietatile metalice tipice se manifesta numai in stare solida si lichida, acestea
dispar complet la trecerea metalelor in stare de vapori. Vaporii metalelor sunt monoatomici
cu exceptia vaporilor metalelor alcaline care contin in proportie mica molecule diatomice (Li
2
,
Na
2
). Acestea disoceaza usor la temperatura ridicata, energia de legatura fiind mica. Vaporii
metalelor nu au proprietati metalice, nu conduc curentul electric si se amesteca cu alte gaze in
orice proportie.
Proprietati optice
1. Culoarea
Cand se gasesc in stare compacta, sub forma de blocuri, bare, placi, granule, fire, metalele
din grupele principale ale sistemului periodic au o culoare alb argintie, numai cesiul este alb
auriu, beriliu cenusiu deschis, germaniul alb-cenusiu.
Metalele tranzitionale sunt in majoritate albe-cenusii.
Cuprul este rosu - aramiu si aurul galben auriu.
22
In stare fin divizata metalele au culoarea cenusiu inchis sau negru, dar Cu si Au isi
pastreaza culoarea si sub forma de pulberi. Culoarea alb argintie a metalelor este determinata
de faptul ca ele absorb toate radiatiile din domeniul vizibil. Cuprul absoarbe insa mai puternic
lumina verde iar aurul lumina albastra, fapt ce determina culorile respective.
In tehnica metalele sunt clasificate in metale negre sau feroase, prin care se intelege fierul
(impreuna cu fontele si otelurile), si metale colorate, adica neferoase.
2. Opacitatea metalelor
Metalele in stare solida cat si in topitura sunt opace nepermitand trecerea luminii nici
chiar in foite foarte subtiri.
Opacitatea se datoreste electronilor de valenta din benzile de energie care absorb toata
energia radiatiilor luminoase.
3. Luciul metalelor
In stare compacta, neoxidata, metalele reflecta aproape toate radiatiile din domeniul vizibil
si majoritatea celorlalte radiatii electromagnetice cu alte lungimi de unda, prezentand luciu
metalic. Reflectarea se datoreste electronilor liberi din metal si nu celor localizati la atomi. Mg
si Al sunt singurele metale care si sub forma de pulbere au luciu metalic.
Proprietati fizico- mecanice
1. Plasticitatea
Plasticitatea reprezinta proprietatea metalelor de a se deforma permanent la prelucrarea
mecanica sub actiunea unei forte exterioare, fara a se fisura sau sfarima. In ordinea scaderii
plasticitatii se remarca urmatoarele metale:
Au, Ag, Pt, Mg, Al, Pb, Sn, Sb, Ta (Tantal), Hg, Cu
Metalele foarte dure si casante cum sunt Ti, Cr, Mn, Ge, Zr, Nb (Niobiu), Ru (Ruteniu), Os,
Ir nu se pot prelucra sub presiune.
Se considera ca deformarile plastice produse de metale in stare compacta cauzeaza o
translatie in reteaua cristalina de-a lungul unor planuri reticulare. Plasticitatea influenteaza
maleabilitatea si ductibilitatea.
2. Maleabilitatea
Este proprietatea metalelor si aliajelor de a se putea transforma in foi, fara fisurare, prin
laminare la o temperatura inferioara temperaturii de topire. Maleabilitatea depinde de structura
cristalina a metalelor, manifestandu-se cel mai intens la metalele care cristalizeaza in retele
cubice cu fete centrate. Ea depinde de asemenea de temperatura, si anume creste pana la o
anumita temperatura, dupa care scade si metalele devin casante. Cresterea maleabilitatii cu
23
temperatura se datoreste slabirii coeziunii dintre cristale, iar scaderea ei este cauzata de
formarea unor pelicule de oxid intre cristale.
Sunt maleabile Au, Ag, Al, Pt, Cu, Ni, din care se pot obtine foi foarte subtiri
( chiar si de ordinul ).
3. Ductilitate
Ductilitatea este proprietatea metalelor de a fi trase in fire prin procesul de trefilare. Prin
trefilare pot fi prelucrate Au, Ag, Pt, Ni, Ta, Mo, Zr, Nb, Co, Fe, Cu etc.
Nu se pot trage in fire Be, In, Pb, Tl (taliu), Ti.
Prin maleabilizare si ductilizare metalele isi schimba considerabil forma sub influenta
unor solicitari mecanice dar fara a pierde caracteristicile specifice metalelor (Rezistenta, luciu,
opacitate, conductibilitate). Aceasta dovedeste ca in timpul deformarilor mecanice, atomii care
constituie reteaua cristalina a metalului isi schimba locul in raport unii cu altii, dar ramin legati
prin norul de electroni comuni ai benzilor de valenta. Deformarile se datoreaza alunecarilor
anumitor planuri de atomi fata de planurile similare paralele. Astfel caracterul cristalografic al
retelei nu se schimba si fortele de coeziune se mentin. O asemenea comportare nu este posibila
decat intr-o retea de tipul celei metalice, ceea ce face din metale un material unic in felul sau,
indispensabil in constructia de masini si in multe alte utilizari practice.
Proprietati electrice ale substantelor
Cand substantele se gasesc sub influenta unui camp electric exterior in acestea se
manifesta unele modificari specifice ale proprietatilor, uneori insotite de fenomene de transport
de sarcini. Unele substante sunt bune conducatoare de electricitate, denumite conductori
electrici, altele sunt rele conducatoare de electricitate, avand proprietati dielectrice.
Conductorii electrici pot fi grupati in:
- conductori de ordinul I (electronici) Aceste materiale prezint o conductibilitate
de natur electronic, rezistivitatea lor crete odat cu creterea temperaturii, iar
sub aciunea curentului electric ele nu sufer modificri de structur. Materialele
conductoare de ordinul I sunt metale n stare solid i lichid. Dac lum n
considerare valoarea conductivitii lor, materialele conductoare de ordinul I se pot
mpri n:
-- materiale de mare conductivitate, cum sunt: Ag, Cu, Al, Fe, Zn, PB, Sn
etc
24
-- materiale de mare rezistivitate, care sunt formate de obicei din aliaje i
se utilizeaz pentru rezistene electrice, elemente de nclzire electric,
instrumente de msur etc.
- conductori de ordinul II (electroliti). Aceste materiale prezint o conductibilitatea
de natur ionic, rezistivitatea lor scade odat cu creterea temperaturii, iar sub
aciunea curentului electric ele sufer transformri chimice. Din categoria
materialelor conductoare de ordinul II fac parte srurile n stare solid sau lichid,
soluiile bazice sau acide, soluiile de sruri (deci toi electroliii).
Substantele a caror conductibilitate electrica este cuprinsa intre cea a conductorilor
electrici si a dielectricilor sunt denumite semiconductori.
Modelul benzilor de energie explica conductibilitatea electrica diferentiata la metale,
semiconductori si izolatori.
La metale banda de valenta si cea de conductie sunt adiacente.
La semiconductori si izolatori banda de valenta care este complet ocupata se gaseste la
o anumita distanta fata de banda de conductie, care in stare fundamentala nu este ocupata cu
electroni. Intervalul dintre cele doua benzi nu poate fi ocupat din motive mecanic- cuantice si
constituie zona interzisa. Ca urmare la metale trecerea electronilor din banda de valenta in
banda de conductie se produce fara consum de energie, iar la semiconductori si izolatori aceasta
trecere se face cu consum de energie. Aceasta energie va fi cu atat mai mare cu cat zona
interzisa va fi mai mare, iar proprietatile elementului respectiv vor fi mai indepartate de cele
metalice.
Metalele au zona interzisa egala cu zero, semiconductorii au zona
25
interzisa < 5eV iar izolatorii in conditii normale au zona interzisa mai > 5eV . De ex. din
valorile zonelor interzise ale elementelor din grupa a IV-a se observa urmatoarele: carbonul
(diamantul) este izolator, Si, Ge, Sn cenusiu semicontuctori, iar Pb este metal
electroconductibil.
Elementul C(diamant) Si Ge Sn cenusiu Pb
eV 5,3 1,12 0,73 0,08 0
Sn are doua modificatii cristaline:
Sn cenusiu o - Sn
Sn alb | - Sn
Materiale electrotehnice si electronice
Sunt metalele si aliajele lor cu anumite caracteristici specifice. Sunt conductoare de
ordinul I, au conductivitate electronica, isi maresc rezistivitatea cu cresterea temperaturii si nu
sufera modificari chimice cand sunt strabatute de curent electric.
Aliajele metalice sunt substante obtinute din contopirea intima a doua sau mai multe
elemente chimice, dintre care cel putin unul, aflat in proportia cea mai mare in aliaj si numit
component de baza este un metal. Aliajele se obtin prin topirea elementelor componente
Metale si aliaje pentru conductoare electrice
Cuprul
In industria electrotehnica se utilizeaza exclusiv Cu rafinat pe cale electrolitica avand
o puritate de 99,6 99,9%. Ca material conductor, Cu prezinta mare conductivitate electrica
si termica ocupand locul al 2-lea (dupa Ag). Se dizolva in H
2
SO
4
si HNO
3
, este atacat de S,
Cl, H
2
.
Caracteristicile mecanice ale Cu depind in mare masura de tratamentul termic. Dupa
tragere la rece se obtine cuprul tare (dur) care are rezistenta mecanica mare si o alungire mica
la intindere. Din Cu tare supus recoacerii la T 450 - 500
0
C dupa racire se obtin un Cu moale (
rezistenta mecanica mica si alungire la intindere mare). Cu este foarte ductil si maleabil, se
lipeste si se sudeaza cu usurinta, are rezistenta satisfacatoare la coroziune.
26
Aplicatiile Cu in electrotehnica sunt multiple:conductoare pentru benzi si table, bare,
piese de contact, lamele de colector la masini electrice, de transport al energiei electrice,
circuite imprimate etc.
Prin alierea Cu cu alte metale se obtin materiale cu caracteristici mecanice bune, cu
rezistenta mai mare la T ridicate, care au insa conductivitate electrica mai mica ( alama,
bronzul).
Aluminiul
Al este cel mai usor dintre metalele utilizate in tehnica. Rezistenta la coroziune in
atmosfera uscata este satisfacatoare, datorita peliculei de Al
2
O
3
care este aderenta si
neporoasa. In atmosfera umeda Al este distrus in contact cu metalele tehnice obisnuite. Al nu
rezista la vibratii mecanice si are rezistenta mica la oboseala.
Principalele utilizari: fabricarea mantalelor de protectie a cablurilor electrice in locul
Pb, realizarea infasurarilor rotoarelor in scurtcircuit ale motoarelor asincrone, realizarea
conductoarelor si cablurilor de transport si distributia energiei electrice
( conductoarele pentru liniile electrice aeriene se realizeaza din Al cu inima de otel, sarmele
de otel zincat care formeaza miezul conductorului, suporta sarcina mecanica principala iar
conductoarele de Al, care se infasoara in jurul miezului de otel au rolul de a conduce curentul
electric, avand rezistivitatea mai mica decat otelul).
Otelurile
Au caracteristici mecanice superioare. Ele pot fi turnate sau sudate. Tenacitatea si
rezistenta lor sunt influentate de continutul de carbon. In functie de compozitia chimica se
deosebesc:
- oteluri nealiate (care contin Fe, C si elemente insotitoare in proportii obisnuite);
- oteluri aliate (care contin pe langa C si elemente insotitoare si anumite elemente de
aliere ca de ex. Cr, W, Va si Ti.
Otelurile aliate sunt denumite dupa elementul principal de aliere si prin urmatoarele utilizari
in electronica si electrotehnica:
- otelul manganos se foloseste la rotoarele masinilor electrice;
- otel Crom nichel- mangan se foloseste la bandajarea rotoarelor;
- otelul silicios in functie de procentul de Si se foloseste la realizarea tablei
silicioase pentru tole, a carcaselor scuturilor si polilor masinilor electrice;
- Otelul wolfram se utilizeaza pentru realizarea magnetilor permanenti, scule
aschietoare, matrite;
- Otelul cobalt se foloseste la realizarea magnetilor permanenti.
27
Materiale si aliaje cu inalta conductibilitate pentru contacte
Contactul electric reprezinta atat locul de trecere a curentului electric de la o piesa
conductoare de curent electric cat si aceste piese. Materialele pentru piesele de contact trebuie
sa asigure buna functionare a acestora atat la trecerea indelungata a curentului electric, cat si
in cazul arcului electric care se formeaza la deschiderea contactelor care intrerup curentul
electric. Un contact necorespunzator se incalzeste din ce in ce mai mult, cauzeaza distrugerea
pieselor izolante inconjuratoare, avand ca urmare aparitia unor defecte grave cum sunt:
scurtcircuitele, incendiile.
Aceste materiale trebuie sa fie bune conducatoare, sa se oxideze cat mai putin, sa aiba
temperatura de topire cat mai ridicata.
Cu are conductibilitate electrica si termica foarte bune, rezistenta buna la arc (dar nu la
curenti de scurtcircuit) cost relativ redus, dar se oxideaza in aer, mai ales la temperaturi
ridicate, formand un strat rau conducator si rezistent din punct de vedere mecanic. De aceea
folosirea sa este limitata la contactoarele de curent continuu, asigurandu-se autocuratirea prin
constructie si la aparatele cu contacte in ulei.
Argintul
Are cea mai mare conductivitate electrica si termica, cea mai mica rezistenta de contact
care se formeaza la suprafata si care se indeparteaza foarte usor, dar in atmosfera de sulf
formeaza un strat de sulfit rau conducator, rezistenta sa mecanica si la arcul electric este
redusa, de aceea nu poate fi utilizat pentru anumite contacte de rupere, este foarte scump si
mai ales deficitar.
Ag fiind foarte moale, pentru marirea duritatii lui el se aliaza cu alte metale, componenta
de baza a aliajului fiind Ag. Aliajul de Ag cu 3% Cu (argint dur) are duritate foarte mare si
conductivitate termica si electrica apropiate de cele ale Ag pur. Acest material precum si
aliajele Ag Cd, Ag Pt, Ag paladiu (Pd) sunt utilizate ca materiale pentru conductele
electrice. Ag si aliajele sale sunt utilizate pentru armaturi de condensatoare, conductoare
pentru curenti de inalta frecventa, fuzibile pentru siguranta, fire pentru suspensiile aparatelor
de masura etc. Ag este un component in aliajele de metale pretioase folosite pentru realizarea
reostatelor de precizie si etalon. Aliajul Ag Cu Zn se foloseste ca aliaj de lipit pentru
lipituri care lucreaza la temperaturi ridicate.
28
Aurul (Au)
Este cel mai bun si maleabil dintre metale, el nu se oxideaza la nici o temperatura. Au
fiind foarte moale se aliaza cu alte metale ( Pt, Ag, Ni, Co, Cu). Au este un element ideal
pentru acoperiri protejand materialul de oxidari.
Aliaje ca Au Ag Cu, Au Ni, Au Co, Au Ag Pt, Au Pt sunt folosite la contactele
electrice ale instrumentelor de precizie etc.
Platina (Pt)
Platina este cel mai stabil metal din punct de vedere chimic. Este foarte maleabil si
ductil, putandu-se lamina in foi si trefila in fire foarte subtiri. Platina este cel mai scump
dintre metale si pe langa acest dezavantaj are duritate mica. Se utilizeaza la realizarea
contactelor electrice, fiind in acest caz aliata cu Ir, Ru, W, Ni. Contactele Pt Iridiu sunt
indicate pentru instrumentele de precizie cu frecventa mare de intrerupere. Tot din Pt se
executa electrozi pentru termocupluri, rezistente pentru cuptoare electrice, etc.
Metale si aliaje cu inalta rezistivitate electrica
Materialele conductoare cu inalta rezistivitate electrica trebuie sa satisfaca urmatoarele
conditii:
- sa aiba rezistivitate cat mai mare, pentru a se obtine rezistoare cu rezistenta
electrica cat mai mare intr-un volum cat mai mic;
- sa suporte temperaturi de functionare, fara ca la racire sa devina fragile sau sa-si
modifice proprietatile initiale;
- coeficientul de temperatura al rezistivitatii sa fie cat mai mic ( rezistivitatea sa se
modifice cat mai putin cu temperatura);
- forta electromotoare mica in contact cu Cu.
Cu aceste materiale se realizeaza:
- rezistoare de precizie si rezistoare etalon;
- rezistoare de pornire si reglare;
- rezistoare pentru incalzire electrica.
Manganina
Este un aliaj de Cu Mn Ni cu temperatura maxima de lucru de 200 - 300C, dar cu
mici modificari ale proprietatilor sale de la 60C, de aceea nu se recomanda utilizarea pentru
rezistoarele etalon, peste aceasta temperatura manganina se prelucreaza usor, putand fi trasa
in benzi si fire subtiri.
29
Constantanul
Este cel mai utilizat aliaj pentru realizarea rezistoarelor. El contine Cu si Ni.
Constantanul are un coeficient de temperatura extrem de mic si de obicei negativ. Neajunsul
sau esential, care impiedica folosirea sa pentru realizarea rezistoarelor de precizie si etalon il
constituie valoarea mare a fortei termoelectromotoare in contact cu cuprul. Acest neajuns nu
impiedica folosirea constantanului pentru confectionarea rezistentelor aditionale pentru
voltmetre si pentru alte produse similare din tehnica masuratorilor electrice.
Constantanul se foloseste pe scara larga la confectionarea termocuplurilor si reostatelor.
Aliaje pe baza de Ni
Nicromul
Nicromul contine crom si nichel. Aceste aliaje au temperatura maxima de utilizare
1000
0
C si o mare rezistenta la oxidare. Prin adaugare de molibden creste stabilitatea termica
si rezistenta la temperaturi ridicate.
Feronicromul
Feronicromul contine Ni Cr Fe si cateva procente de Mn si Mo. La temperatura
de 600 - 900
0
C aceste aliaje devin fragile. Sunt mai ieftine decat aliajele nicrom, dar sunt mai
putin rezistente la oxidare din cauza continutului de fier din aliaj. Aceste aliaje sunt utilizate
la realizarea dispozitivelor de incalzire.
SISTEME DISPERSE
Sistemele disperse reprezinta amestecuri de 2 sau mai multe substante, caracterizate
prin omogenitate sau microheterogenitate, in care cel putin una din componente se gaseste
dispersata la nivel molecular si care joaca rol de dispersant. O a doua componenta numita
substanta dispersata se poate gasi in sistem dispersata la maximum posibil (deci la nivel
molecular, atomic sau ionic) sau poate avea particule aglomerate pina la anumite nivele, incit
in unele cazuri acestea pot fi observate cu ochiul liber sau la un microscop optic obisnuit.
Dupa dimensiunile particulelor dispersate, sistemele disperse se clasifica in:
a. Solutii adevarate sau cristaloide, in care particulele componentei dispersabile se gasesc
dispersate la maximum posibil, respectiv la nivelul particulelor chimice (molecule, atomi,
ioni), incit apare o singura faza, lichida si omogena. Dimensiunile particulelor dispersate sunt
de ordinul 10
-7
-10
-8
cm.
30
b. Dispersii grosiere sau suspensii in care particulele dispersate sunt suficient de mari pentru
a fi observate cu ochiul liber sau la microscop; acestea nu trec prin hirtia de filtru obisnuita.
Diametrul unei astfel de particule este mai mare de 10
-5
cm.
c. Sistemele coloidale se situeaza intre solutiile cristaloide si suspensii
Particulele dispersate intr-un sistem coloidal nu se observa la microscop, dar sunt observabile
la ultramicroscop si la microscopul electronic; trec prin hirtia de filtru obisnuita dar nu trec
prin ultrafiltre. Diametrul unei particule coloide este de ordinul 210
-5
- 210
-7
cm.
SOLUTII CRISTALINE
Solutiile sunt amestecuri omogene formate din 2 sau mai multe substante care se
gasesc dispersate la nivelul particulelor chimice. Aceste particule nu sint observabile cu
ajutorul microscoapelor, trec usor prin hirtiile de filtru, deci nu se pot separa prin filtrare sau
centrifugare. In alcatuirea unei solutii exista o componenta care dizolva, numita dizolvant,
solvent sau mediu de dispersie, care se gaseste in exces fata de componenta care se dizolva,
numita corp solubil, solut, solvat, substanta dizolvata sau dispersata. Dupa starea lor de
agregare, solutiile adevarate se clasifica in:
- solutii gazoase (amestecuri de gaze care indiferent de structura lor chimica se pot
amesteca in orice proportie);
- solutii lichide ( pot fi solutii de gaz in lichid, lichid in lichid si de solid in lichid) si
- solutii solide ( se intilnesc mai frecvent in cazul aliajelor).
Procesul prin care substantele solubile trec in solutii se numeste solvatare si se
realizeaza prin stabilirea unor interactiuni intre moleculele de solvent si particulele solubile
(forte van der Waals, interactiuni ion-dipol, dipol-dipol, punti de hidrogen).
SOLUTII COLOIDALE
Solutiile coloidale reprezinta sisteme disperse, aparent omogene, care in realitate sunt
sisteme microheterogene, in care particulele dispersate se caracterizeaza prin dimensiuni
superioare particulelor chimice obisnuite. La un sistem coloidal se distinge un mediu de
dispersie numit in acest caz dispergent, corespunzator solventului in cazul unei solutii
adevarate, si faza dispersa, care corespunde substantei solvite dintr-o solutie obisnuita.
Dispersiile coloide se mai numesc si soli, iar faza dispersa, izolata intr-un sol, se numeste gel.
31
Clasificarea sistemelor coloidale se realizeaza dupa mai multe criterii:
a. dupa forma particulei coloide se disting coloizi cu particule sferice si cu particule alungite
b. dupa natura particulei coloide se disting coloizi micelari si coloizi macromoleculari
Coloizii micelari (coloizi de asociatie) se formeaza prin unirea unui numar mai mare
de molecule obisnuite, atomi sau ioni, unire realizata prin forte van der Waals, forte
electrostatice sau prin punti de hidrogen. Ansamblul acestor asociatii poarta numele de miceli
si apar in mediul in care substanta respectiva nu este solubila. Unii hidroxizi ca Al(OH)
3
,
Fe(OH)
3
, Cr(OH)
3
, detergenti, sapunuri de sodiu si potasiu, formeaza coloizi micelari in
mediu apos.
Coloizii macromoleculari sunt solutii moleculare adevarate, in care faza dispersa este
formata din substante macromoleculare. Dimensiunile macromoleculelor sunt comparabile cu
ale particulelor coloidale, proprietatile lor sunt asemanatoare cu cele ale solutiilor coloidale.
Solutii coloidale macromoleculare formeaza cauciucul dizolvat in benzen sau alti compusi
macromoleculari ca polietilena, polistirenul, policlorura de vinil, etc. Se cunosc substante
macromoleculare care formeaza solutii coloide in apa (amidonul, proteinele solubile-albus de
ou, gelatina, etc.).
c. dupa interactiunea dintre moleculele dispergentului si cele ale fazei dispersate se disting
coloizi liofili si liofobi, iar cind dispergentul este apa, coloizii pot fi hidrofili si hidrofobi.
In cazul coloizilor liofili, intre moleculele dispergentului si faza dispersa apar
interactiuni prin forte van der Waals sau de natura electrostatica (ex. coloizi macromoleculari
si de asociatie amidon in apa, sapun in apa, gelatina in apa, unii hidroxizi metalici in apa,
etc.). In cazul coloizilor liofobi nu apare nici o interactiune intre particula coloida si
moleculele de dispergent, adica particula coloida nu se solvateaza, ca in cazul coloizilor
liofili(ex.suspensii de substante insolubile in apa-AgI, S, aur, grafit coloidal, etc.).
d. dupa fluiditatea lor, sistemele coloidale pot fi liber disperse sau continuu disperse.
Sistemele liber disperse manifesta o mobilitate ridicata a particulelor coloide si o
fluiditate notabila a solutiei (ex. hidrosolurile, organosolurile- solul de AgI in apa, etc.).
Sistemele coloide continuu disperse contin particule dispersate unite intre ele instructuri
tridimensionale care manifesta anumita rezistenta la alunecare si deci sistemul are o fluiditate
mai redusa (ex. solutii de gelatina, de cleiuri, de albumine, etc.).
e. dupa starea de agregare a componentelor, sistemele coloide se clasifica in soluri
(suspensii), emulsii, spume si aerosoli.
32
Solurile sunt sisteme coloide la care dispergentul este lichid iar dispersatul solid (ex.
aur coloidal, proteine in apa, suspensii de pigemnti sau coloranti organici in apa, etc).
Emulsiile sunt sisteme coloide la care atat dispergentul cat si dispersatul sunt lichide
partial miscibile sau nemiscibile. Ex. grasimi lichide in apa, laptele, smintina, maioneza, etc.
In industrie, se intilnesc frecvent emulsii in sectorul alimentar, la prepararea a unor lacuri si
vopsele, in procesele de flotatie pentru imbogatirea minereurilor,etc.
Substantele care au proprietatea de a favoriza emulsionarea, stabilizind emulsiile, se
numesc emulgatori (substante emulsionante): ex. sapunuri, detergenti sintetici, proteine, guma
arabica, unii derivati sulfonici, caolin, unele saruri anorganice, etc.
Se cunosc 2 tipuri de emulsii: tipul ulei in apa (U-A) (numite si emulsii directe) si
tipul apa in ulei (A-U) (numite si emulsii indirecte).
Tipul unei emulsii depinde de natura emulgatorului si in f. mica masura de proportia
fazelor componente: faza lichida care interactioneaza mai bine cu emulgatorul devine
dispergent. Astfel folosind sapunul de sodiu sau detergenti sintetici ca emulgatori se obtin
emulsii de tip U-A, deoarece acestia interactioneaza mai bine cu apa decit cu uleiul. Emulsiile
de tip A-U se obtin folosind un emulgator a carui molecula interactioneaza mai puternic cu
uleiul, de ex. sapunul de calciu sau magneziu.
Emulsiile stabile pot fi sparte, avind loc un proces de dezemulsionare. Acesta se
poate face: chimic (tratarea cu acid a unei emulsii stabilizate cu sapun), prin centrifugare
(separarea untului din lapte), pe cale electrica (spargerea emulsiilor petrol- apa folosind un
cimp electric de inalta tensiune).
Spumele sunt sisteme coloidale in care dispergentul este lichid iar dispersatul este gaz.
Deoarece bulele de gaz dispersat au volum relativ are, prin sederea indelungata spumele isi
micsoreaza volumul datorita pierderii unei parti din aerul inglobat. Ex. aer-solutie de sapun,
aer-solutii apoase de proteine, obtinute prin agitare. Exista si spume solide ca de ex. polistiren
expandat, bureti, piatra ponce, etc. In cazul acestora bulele de aer pot avea dimensiuni mult
superioare celor ale particulelor coloidale; totusi termenul de spume poate fi acceptat pentru
aceste sisteme solid-gaz.
Aerosolii (aerosuspensiile) sunt sisteme coloide alcatuite dintr-un dispergent gazos (de
ex. aer) si faza dispersata solida. Ex. fum, prafuri f. fine, etc. In cazul fazei dispersate lichide
sistemul poarta numele de aeroemulsie. Ex. ceata, nori, etc.
33
Sisteme disperse folosite ca lichide active de racire si ungere
In timpul procesului de aschiere rezulta cantitati mari de caldura care actioneaza
defavorabil si asupra semifabricatului supus prelucrarii. Pentru diminuarea acestor actiuni se
folosesc lichide active de racire si ungere. Rolul acestora este complex. Astfel ele produc
racirea, ungerea, protejarea suprafetei prelucrate a piesei si a sculei contra coroziunii, precum
si o micsorare a efortului de aschiere datorita reducerii curgerii plastice a metalului in zona
stratului superficial in care a avut loc absorbtia substantelor tensioactive, acestea patrunzind
ca o pana in microfisurile foarte fine care se formeaza in zona de aschiere sub presiunea
sculei. Lichidele de racire si ungere cunoscute si sub denumirea de lichide de taiere (lichide
de aschiere) trebuie sa aiba in general urmatoarele caracteristici:
- caldura specifica cat mai mare;
- conductivitate termica si capacitate de ungere buna;
- sa nu atace stratul de vopsea al masinii unelte, sa nu contina substante daunatoare
sanatatii sau miros neplacut;
- sa se conserve in timp si sa nu fie inflamabil.
Ele sunt sisteme disperse omogene (solutii de electroliti) sau eterogene (solutii coloidale).
Principalele grupe de lichide de racire si ungere:
Denumirea grupei Compozitia Efectul principal
Solutii apoase ale unor
electroliti
Apa + electroliti +inhibitori
coroziune
Racire
Solutii apoase tensioactive
( substanta capilar activa
poate fi un sapun hidrofil
pe baza de Na sau K)
Apa + substante tensioactive
+inhibitori coroziune
Racire, ungere si
aschiere
Emulsie de uleiuri in apa
( preparate din amestecuri
ceemulsioneaza in mod
automat)
Apa +uleiuri +inhibitori
coroziune
Racire, ungere si
aschiere
Emulsii active Apa + uleiuri minerale
emulsionabile + substante
tensioactive
Racire, ungere si
aschiere
34
Solutiile de electroliti, de ex. Na
2
CO
3
, Na
3
PO
4
, K
2
Cr
2
O
7
, Na
2
SiO
3
, sunt si inhibitori de
coroziune, reprezentand in lichidul de taiere adausuri de protectie sau de pasivare, care
formeaza o pelicula de oxid pe suprafata metalului.
Substantele tensioactive, de ex. Sapunurile de K sau Na, acidul oleic confera lichidului
de taiere proprietati de ungere asemanator cu ale uleiurilor sau a emulsiilor.
Sisteme disperse folosite ca lichide pentru transmiterea hidraulica a puterii
In ultimul timp transmiterea hidraulica a puterii prin medii hidraulice s-a extins in cele
mai variate domenii de aplicatie din industria siderurgica, a constructiilor de masini,
transporturilor, constructiilor aviatice.
In general, un fluid hidraulic trebuie sa indeplineasca urmatoarele cerinte:
- proprietati lubrifiante superioare;
- punct de congelare scazut;
- stabilitate fizica si chimica in timpul folosirii;
- proprietati anticorozive;
- sa nu deterioreze prin inmuiere, umflare, fisurare sau modificarea proprietatilor de
elasticitate a garniturilor de etansare din cauciuc;
- sa permita separarea rapida a apei si aerului sau gazelor, contaminantii principali
care patrund inevitabil in masa fluidului hidraulic.
In practica industriala se utilizeaza urmatoarele categorii de fluide:
- uleiuri hidraulice pe baza de uleiuri minerale;
- emulsii de tipul apa - ulei;
- solutii apa glicol;
- esteri fosforici sau clorofosforici.
Lichidele hidraulice pentru circuite de franare si ambreiaje au drept component de
baza ueli de ricin, glicerina, uleiuri minerale si cinetice, glicoli.
Sunt solutii de ulei de ricin in alcool etilic sau in alcool butilic, alcoolul avand rolul de
micsorare a viscozitatii si de coborare a punctului de congelare a amestecului.
Amestecurile utilizate mai frecvent sunt:
- ulei de ricin 53%, alcool etilic 47% in volume,
- ulei de ricin 40%, alcool butilic 60% in greutate.
In ambele cazuri se adauga mici cantitati de aditivi antioxidanti si anticorozivi.
35
COROZIUNEA METALELOR I PROTECIA ANTICOROSIV
1. Privire generala asupra coroziunii metalelor
Pagubele provocate economiei naionale de ctre coroziune ating proporii uriae.
Conform datelor existente, aproape o treime din producia mondial de metal este scoas din
uz datorit coroziunii. ntruct numai circa dou treimi din metalul corodat se recupereaz
prin topire, nseamn c circa 10% din producia mondial se pierde definitiv ca urmare a
aciunii de distrugere a coroziunii.
Prin coroziune se nelege distrugerea materialelor datorit reaciilor chimice sau
electrochimice cu mediul nconjurtor. Atacul chimic direct este posibil la toate materiile
prime folosite n industrie, n timp ce atacul electrochimic nu apare dect la metale, deoarece
numai ele posed electroni liberi. Materialele sintetice nu posed aceast structur ele fiind de
obicei supuse degradrii numai prin atac chimic. Cel mai ntlnit exemplu de coroziune este
ruginirea fierului, o reacie chimica complex n care fierul se combin i cu oxigen i cu ap
pentru a forma oxid de fier. Oxidul este un solid care menine aceeai form general a
metalului din care a fost format, dar mai poros i mai voluminos, fiind slab i fragil.
Procesul de coroziune este influenat de o serie de factori interni i externi.
Factorii interni sunt cei legai de metal ca de exemplu: Structura metalului, starea
suprafeei, prezena la suprafa a peliculelor de protecie, modul de prelucrare etc.
Factorii externi sunt cei legai de electrolit, ca de ex. natura chimic a dizolvantului,
felul ionilor i concentraia lor din soluia de electrolit.
A. Dup mecanismul de desfurare se pot distinge dou tipuri de coroziune :
- coroziunea chimic care se refer la procesele de distrugere a metalelor i aliajelor care
se produc n gaze uscate, precum i n lichide fr conductibilitate electric i n
majoritatea substanelor organice;
- coroziunea electrochimic se refer la procesele de degradare a metalelor i aliajelor n
soluii de electrolii, n prezena umiditii, fiind nsoite de trecerea curentului electric
prin metal.
B. Dup aspectul distrugerii, coroziunea poate fi clasificat n:
36
- coroziune continu - cnd ntreaga suprafa metalic a fost cuprins de aciunea
mediului agresiv i
- coroziunea local - cnd distrugerea se produce numai pe anumite poriuni ale suprafeei
metalului sau aliajului.
n practic, fenomenele de coroziune sunt n mod frecvent extrem de complexe i apar sub
diferite forme, motiv pentru care o clasificare riguroas a tuturor acestor fenomene este
greu de efectuat.
Coroziunea local poate fi de mai multe feluri:
- Coroziunea punctiform, care se localizeaz pe suprafee mici (puncte de coroziune);
- Coroziunea sub suprafa, care ncepe la suprafa dar se extinde de preferin sub
suprafaa metalului provocnd umflarea i desprinderea metalului (pungi de coroziune);
- Pete de coroziune, care se repartizeaz pe suprafee relativ mari, dar adncimea lor este
mic;
- Coroziunea intercristalin, care se caracterizeaz prin distrugerea selectiv a metalului la
limita dintre cristale;
- Coroziunea transcristalin, care reprezint un caz tipic de coroziune local la care
distrugerea corosiv este determinat de direcia tensiunilor mecanice de ntindere.
Caracteristic la acest fel de coroziune este faptul c fisurile se propag nu numai la limita
cristalelor ci ele chiar le traverseaz.
2. Coroziunea chimic
Coroziunea chimic se produce din cauza afinitii dintre metal i unele gaze (O
2
,
SO
2
, H
2
S, HCl gazos, CO, CO
2
, H
2
) sau lichide ru conductoare de electricitate (alcooli,
benzine, benzoli etc.) provocnd modificri ale metalului manifestate prin:
- dizolvarea prilor componente i pierderi de material;
- splarea componenilor;
- dezagregarea materialului de ctre cristalele srurilor care se formeaz n porii si;
- mrirea sau reducerea particulelor, deci i a ntregii mase a metalului.
Intensitatea procesului de coroziune chimic este condiionat de: natura materialului
corosiv, concentraia, temperatura i presiunea mediului corosiv i durata de contact.
37
Produsele care rezult sub aciunea acestor medii rmn, n general, la locul
interaciunii metalului cu mediul coroziv, sub form de pelicule de grosimi i compoziii
diferite.
n funcie de proprietile lor fizico-chimice peliculele de coroziune exercit o
influen important asupra desfurrii ulterioare a procesului de coroziune, a cineticii
acestuia, putndu-l frna ntr-o msur mai mare sau mai mic.
Sub aciunea oxigenului din aer sau a altor medii care conin oxigen, metalele se
acoper cu pelicule de oxizi a cror grosime depinde de temperatura i timpul de nclzire.
n funie de durata i de temperatura de nclzire a metalului, peliculele formate au
diferite grosimi i proprieti de protecie prezentate n tabelul urmtor :
Felul peliculei Grosimea peliculei
[ ]
Proprietile peliculei
Pelicule subiri Sub 400 Nu protejeaz din cauza rezistenei reduse pe
care o opune difuziunii agentului corosiv
Pelicule medii 400-5000 Prezint proprieti de protecie a suprafeei
metalice
Pelicule groase Peste 5000 Protecie ineficient deoarece se fisureaz sub
aciunea tensiunilor interne
O apreciere rapid a proprietilor protectoare a peliculei de oxid rezultate n urma
coroziunii este posibil cunoscnd valoarea raportului dintre voluzmul oxidului format i
volumul metalului distrus :
V
ox
=M
ox
/
ox
; V
m
=An/
m
; V
ox
/V
m
=M
ox
/
ox
*
m
/An ,
n care: M
ox
-este masa molecular a oxidului;

ox
-greutatea specific a oxidului;
A-masa atomic a metalului;

m
-greutatea specific a metalului;
n-coeficientul stoechiometric al metalului;
38
Dac acest raport este subunitar, adic V
ox
/V
m
<1, stratul de oxid este discontinuu i
permeabil, ca urmare, nu prezint proprietile protectoare. Astfel se comport metalele
alcaline i alcalino-pmntoase.
Pentru alte metale, ca: Ni, Cr, Cu, Sn, Zn,, raportul V
ox
/V
m
>1; La suprafaa
acestora se formeaz pelicule care frneaz considerabil desfurarea n continuare a
procesului de oxidare, adic posed proprieti protectoare.
Condiia V
ox
/V
m
>1 nu asigur ntotdeauna o protecie anticoroziv, deoarece n
timpul formrii peliculelor, apar tensiuni care vor provoca fisurarea acestor pelicule.
n cazul Fe-ului oxidarea n atmosfer a acestuia cu formarea oxizilor de Fe (rugina)
are loc n trepte.
3. Coroziunea electrochimic
Spre deosebire de coroziunea chimic, metalele n contact cu soluiile bune
conductoare de electricitate (electrolii) se corodeaz electrochimic. Soluia i metalul sunt
strbtute, n acest caz, de un curent electric, generat de procesele electrochimice care se
desfoar la limita celor dou faze.
Coroziunea electrochimica se poate produce fie prin electroliti sau in atmosfera cu o
pelicula lichida, fie in solutie.
Pentru aparitia acestui tip decoroziune este necesar sa existe un anod, un catod, un
electrolit si un conductor, deci un element galvanic. Prin inlaturarea uneia dintre aceste
conditii coroziunea chiica nu se produce. Dupa um in practica industriala materialele metalice
folosite in mod curent sunt eterogene, se pot considera ca fiind alcatuite din electrozi metalici
scurtcircuitati prin insusi corpul respectiv. Prin introducerea metalului in apa sau in mediul cu
proprietati electrolitice, pe suprafata metalului apar elemente galvanice, in care impuritatile
din metal funtioneaza ca microcatozi cu descarcare de hidrogen pe suprafata lor, in timp ce
metalul care functioneza ca and, se dizolva.
In problemele practice de coroziune, important este cunoaterea vitezelor reale cu
care procesul se desfoar. Dac procesul de coroziune este posibil, dar are o vitez de
desfurare foarte mic, se poate considera c materialul este rezistent la coroziune. Viteza de
coroziune se exprim prin masa de metal distrus pe unitatea de suprafa n unitatea de timp
(g/m
2
h) sau adncimea la care au ajuns degradrile n unitatea de timp (mm/an).
39
4. Metode de protecie anticorosiv a materialelor metalice
Protecia mpotriva coroziunii reprezint totalitatea msurilor care se iau pentru a feri
materialele tehnice de aciunea agresiv a mediilor corosive.
Metodele i mijloacele de protecie anticorosiv sunt foarte variate i numeroase; n
principial ele se pot grupa n urmtoarele categorii:
- metode de prevenire a coroziunii;
- utilizarea metalelor i aliajelor rezistente la coroziune;
- metode de acionare asupra mediului corosiv;
- metode de acoperire a suprafeelor metalice.
4.1. Metode de prevenire a coroziunii
Metodele de prevenire a coroziunii constau n:
- alegerea corect a materialelor utilizate n construcia de aparate i utilaje industriale,
din punct de vedere al rezistenei la coroziune;
- evitarea punerii n contact a unui metal cu un alt metal mai electronegativ dect el, de
exemplu aluminiu alturi de aliajele cuprului sau oelurilor aliate, bronz n contact cu
oelul etc.
- la fel se va evita punerea n contact a metalelor ecruisate ( modificarea proprietilor unui
metal sau unui aliaj n urma unui proces de deformare plastic la o temperatur inferioar
celei la care ncepe recristalizarea ) cu metalele recoapte sau turnate, deoarece din cauza
diferenei de potenial electrochimic dintre ele, n prezena unui electrolit corespunztor,
primele se corodeaz;
- prelucrarea mai ngrijit a suprafeei metalului, deoarece adnciturile, zgrieturile
favorizeaz i accelereaz coroziunea.
4.2. Metode de acoperire a suprafeelor metalice cu nveliuri anticorosive
Protecia prin nveliuri anticorosive se realizeaz prin acoperirea metalului cu un strat
subire de material autoprotector. Stratul autoprotector trebuie s ndeplineasc urmtoarele
condiii:
- s fie compact i aderent;
- s fie suficient de elastic i plastic;
- grosimea lui s fie ct mai uniform.
40
Stratul protector poate fi metalic sau nemetalic; cele metalice depuse pe suprafaa
metalului protejat se pot realiza: pe cale galvanic, pe cale termic i prin placare.
Straturile protectoare nemetalice pot fi organice sau anorganice, realizate prin
utilizarea lacurilor, vopselelor, emailurilor, foliilor de mas plastic, bitum etc.
Metalizarea
Principiul metodei const n topirea metalelor aflate sub form de srm sau pulbere i
antrenarea particulelor topite printr-un curent de aer sau gaz comprimat. Stratul metalic se
formeaz prin sudarea particulelor pe suprafaa metalului suport. Pentru creterea rezistenei
materialelor la coroziune atmosferic cele mai utilizate metale sunt: Al, Pb, Zn, Cu i oel
inoxidabil. Al este utilizat pentru atmosfere impurificate cu gaze sulfuroase. Pentru o protecie
de lung durat i eficient n condiii severe se recomand pe lng aplicarea prin metalizare
o vopsire de finisare adecvat scopului urmrit.
4.3. Metode de acionare asupra mediului corosiv
Printre metodele de acionare asupra mediului corosiv amintim:
- modificarea pH-ului mediului de coroziune (exemplu neutralizarea apelor reziduale cu
substane chimice)
- ndeprtarea gazelor (O
2
, CO
2
) care mresc viteza de coroziune a mediilor corosive, mai
ales a apei;
- utilizarea inhibitorilor sau a pasivatorilor, ce sunt substane organice sau anorganice, care
introduse n cantiti minime n mediul corosiv, micoreaz sau anuleaz complet viteza
de coroziune a acesteia;
- protecia catodic const n aplicarea unor metode galvanice de protecie a metalelor,
folosind anozi metalici auxiliari, care se corodeaz n locul metalului protejat.
CHIMIA LUBRIFIANTILOR
Lubrifiantii sunt substante care se interpun intre suprafetele de contact aflate in
miscare relative a organelor de masini in scopul micsorarii frecarii, astfel incat uzura acestora
sa fie minima si sa nu aiba loc o crestere prea mare a temperaturii. In afara ungerii, lubrifiantii
mai au si alte roluri, cum ar fi:
- inlaturarea caldurii rezultata prin combustie si prin frecare
41
- protectie impotriva coroziunii
- asigurarea etanseitatii pistoanelor in cilindri
- evitarea patrunderii de particule straine de material in lagare, capabile sa produca
grave efecte de uzura prin abraziune.
Regimuri de frecare
Se defineste prin frecare procesul complex de natura moleculara, mecanica si
energetica ce are loc intre doua suprafete de contact aflate in miscare relativa. Principalele
regimuri de frecare (ungere) sunt: fluida, uscata, limita, mixta, si elastohidrodinamica.
Categorii de lubrifianti
Lubrifianti solizi
Substantele folosite ca lubrifianti solizi trebuie sa aiba aderenta buna la material,
capacitatea de a forma un film continuu si durabil, elasticitate si stabilitate termica,
conductibilitate electrica, insertie chimica si lipsa de corozivitate, coeficient de frecare mic,
granulatie fixa si uniforma, lipsa impuritati.
Se impart in urmatoarele grupe:
- substante cu structura cristalina si lamelara (grafitul);
- metale moi (plumb, staniu, zinc, cupru)
- substante organice de conversie (oxizi ai diferitelor metale, sulfuri, cloruri);
- substante nemetalice (sticla, carburi, bromuri, materiale grafito- ceramice)
Lubrifianti gazosi
Acestia asigura un regim de ungere mixt, intermediar intre regimul uscat si cel fluid.
Aerul este utilizat cel mai des ca lubrifiant gazos. Propritatile fizice ale gazelor,
compresibilitatea, expansibilitatea, valori diferite ale vascozitatii comparativ cu lichidele,
determina deosebiri intre ungerea cu lichide si cea cu gaze.
Lubrifianti lichizi
In tehnica sunt utilizati in mare masura lubrifianti lichizi, respectiv uleiuri minerale si
uleiuri sintetice. Uleiurile lubrifiante contin unul sau mai multe tipuri de ulei de baza, acestea
pot fi parafinice, naftenice sau aromatice. Uleiurile aditivate contin pe langa uleiul de baza
substante aditivante si activante mono- si multifunctionale. Proprietaile functionale ale
42
uleiurilor minerale determina comportarea lor in procesul de frecare. Ele pot fi impartite in
doua grupe:
- proprietati de ungere (lubrifiante)
- proprietati fizico chimice caracteristice functionarii.
Prima categorie asigura reducerea sau preintampinarea formelor de uzura si reducerea
pierderilor prin frecare; a doua categorie conditioneaza protectia anticoroziva, cantitatea de
depuneri, mentinerea peliculei de lubrifiant la temperaturi ridicate de lucru etc.
Caracteristicile fizice de curgere sunt determinate de: vascozitate, variatia vascozitatii
cu temperatura si presiunea, comportarea la temperaturi joase. Vascozitatea caracterizeaza
frecarea interna a lubrifiantului, rezistenta la curgere si reprezinta unul din criteriile de baza in
alegerea lubrifiantului.
La lichidele in miscare frecarea poate sa apara in urmatoarele situatii:
- deplasarea lichidului are loc pe langa un perete solid (tub) cand profilul curgerii
este conform figurii 1.
Stratul de lichid care se deplaseaza in vecinatatea peretelui franat prin forte moleculare va
curge cu viteze mai mici decat restul straturilor.
- Stratul de lichid se deplaseaza unele fata de altele cu viteze diferite pe un plan
orizontal, curgerea are loc conform reprezentarii din figura 2.
Straturile din apropierea planului datorita fortei de coeziune se vor deplasa cu o viteza
mai mica decat cele plasate la o distanta mai mare, astfel incat viteza de deplasare creste cu
cresterea distantei fata de planul orizontal, straturile cu viteze mai mari cauta sa antreneze pe
cele cu viteze reduse care la randul lor franeaza pe primele.
Apare astfel o forta de frecare notata cu F
43
F = q A dv/dx
In care q- coeficinet de vascozitate dinamica;
A suprafata de contact;
dv/dx gradientul vitezei de curgere, raportata la 1 cm distanta intre straturi.
q = F / A dv/dx [ Pa s]
In industria lubrifiantilor se lucreaza cu alta unitate a vascozitati si anume vascozitatea
cinematica
= q/ [ St ] Stokes
1 Stokes = 1 cm
2
/ s = 10
-4
m
2
/ s
Ca unitate de masura comerciala uzuala pentru vascozitate se foloseste gradul Engler
(
0
E), care arata raportul dintre timpul de curgere a 200 cm
3
ulei si timpul de curgere a 200
cm
3
apa distilata, la 20
0
C, prin orificiul vascozimetrului Engler.
Pentru exprimarea numerica a modului de comportare la uleiurilor cu temperatura, se
cunosc un numar mare de sisteme empirice dintre care cel mai utilizat este indicele de
vascozitate DEAN DAVIS. Acesta se stabileste prin compararea uleiului dat cu doua uleiuri
de referinta, si anume un ulei ce prezinta o variatia foarte mica a vascozitatii cu temperatura si
al doilea cu variatie foarte mare a vascozitatii cu temperatura.
Caracteristicile de ungere ale uleiurilor sunt conditionate de proprietatile lor
tensioactive si de rezistenta la presiuni ridicate. Proprietatile tensioactive se manifesta in
fenomenele de emulsionare, spumare, adsorbtie si ungere. Ele sunt influentate de prezenta in
ulei a unor substante cu grupari polare: carboxil, hidroxid sau atomi de S, clor.
Emulsionarea uleiurilor in prezenta apei este determinata de concentratia gruparilor
polare la interfata ulei apa. Prezenta unor substante tensioactive in apa stabilizeaza emulsia
formata.
Spumarea uleiului este cauzata de prezenta gazelor. Spumarea uleiului determina
formarea dopurilor de vapori in pompe si in circuitele de ungere, pierderi de lubrifiant si
favorizeaza degradarea oxidativa a uleiului.
Fenomenul de adsorbtie consta in concentrarea substantelor polare din ulei pe
suprafata metalica, ceea ce confera uleiului capacitatea de a forma o pelicula aderenta si
rezistenta.
44
Factorii care conditioneaza aderarea rezistenta a lubrifiantului sunt: starea energetica a
suprafetelor ulei metal, natura si conditiile de stare ale suprafetelor in miscare relativa.
Aditivi pentru uleiuri minerale
Prin adaugarea aditivilor se asigura uleiului proprietatile necesare pentru exploatare
cum ar fi: detergenta, onctuozitatea (aderenta), proprietati antiuzura, anticorozive.
Conditiile de baza pe care trebuie sa le indeplineasca o substanta pentru a fi utilizata
ca aditiv sunt:
- sa fie solubila in uleiul de baza;
- sa fie insolubila in apa;
- sa aiba o tensiune de vapori redusa pentru a nu se volatiliza;
- sa fie stabila din punct de vedere chimic la actiunea agentilor fizici si chimici;
- sa nu corodeze otelul sau aliajele moi la temperatura de functionare;
- sa nu distruga materialul de etansare;
- sa aiba proprietati bune atat la viteze si sarcini mici cat si la sarcini mari.
Aditivii pot fi grupati dupa urmatoarele criterii:
a) Proprietatile lor fizice si reologice: aditivi pentru imbunatatirea indicelui de
vascozitate, aditivi pentru coborarea temperaturii de congelare;
b) Proprietatile tribo chimice (tribo frecare): aditivi detergenti, aditivi pentru
reducerea frecarii si uzurii, aditivi de onctuozitate, aditivi antirugina, antispumanti;
c) Proprietatile chimice: aditivi pentru imbunatatirea rezistentei la oxidare si la
coroziune.
Cei mai utilizati aditivi pentru imbunatatirea indicelui de vascozitate sunt produsii
macromoleculari cu molecule filiforme si mase moleculare diferiteobtinuti prin polmerizare.
Din aceasta grupa fac parte: poliizobutilenele, polimetacrilatii, polistirenii etc.
Aditivi depresanti ai punctului de congelare
Incetarea curgerii unui ulei mineral se datoreaza fie cristalizarii hidrocarburilor
parafinice cu masa moleculara mare, fie cresterii vascozitatii odata cu scaderea temperaturii.
Aditivii depresanti sunt compusi din clase diverse: saruri metalice ai unor acizi grasi
(sapunuri), esteri organici (polimetacrilati), compusi clorurati, polialcooli.
45
Aditivi detergent - dispersanti
Reprezinta o grupa de aditivi foarte utilizata in special pentru uleiurile de motor,
deoarece impiedica ingrosarea acestora prin depunerea de particule solubile ce se acumuleaza
in perioada de utilizare a uleiului.
Se impart in doua clase:
- compusi organo metalici numiti aditivi cu cenusa in cazul carora predomina
capacitatea neutralizanta;
- compusi organici si aditivi fara cenusa, cu caracter dispersant predominant.
Eficacitatea acestor aditivi depinde de natura uleiului de baza si a combustibilului folosit, de
natura aditivului, de solubilitatea si concentratia aditivului in ulei, de conditiile de lucru si de
caracteristicile constructive ale motorului.
Aditivi pentru reducerea frecarii si uzurii
Asigura formarea unui film de lubrifiant mai puternic adsorbit datorita reactiei
aditivului cu suprafata metalului. Eficacitatea lor este conditionata de rezistenta redusa la
frecare a stratului de protectie ce se formeaza pe suprafata si de capacitatea acestuia de a
separa suprafetele, impiedicand stabilirea punctelor de adeziune.
Compusii chimici cei mai utilizati in acest scop sunt: uleiuri si grasimi de origine
vegetala si animala, acizi grasi si esteri ai acestuia, compusi organici complecsi ce contin
atomi de fosfor, clor , sulf.
Aditivi antispumanti
Acestia reduc tendinta de spumare a uleiului si micsoreaza stabilitatea spumei. Efectul
se realizeaza prin adaugarea in uleiul de baza a alcoolilor superiori (pana la 20 atomi de C) a
unor fosfati organici sau a unor compusi siliconici.
Aditivi antioxidanti cu actiune anticoroziva
Datorita temperaturii ridicate a pieselor cu care uleiul vine in contact, a stratului de
aer si prezentei in ulei a unor particule metalice fin divizate ce prezinta efecte catalitice (Fe,
Cu , Pb) are loc un proces intens de oxidare a uleiului, cu formare de rasini solubile, produsi
alifatici insolubili si compusi care determina coroziunea metalelor. Ca inhibitori de oxidare si
coroziune se folosesc alchilfenoli, amine aromatice secundare sau mixte.
46
Aditivi polifunctionali
Sunt substante de tipul ditiofosfatilor, polimetacrilatilor care introduse in ulei
amelioreaza mai multe proprietati simultan, unul din efecte fiind dominant.
Uleiuri sintetice
Acestea sunt produse de sinteza in care existenta unor legaturi diferite de tipul C-C si
C-H ii confera lubrifiantului proprietati ca stabilitate, variatie redusa a vascozitatii cu
temperatura, rezistenta fata de efectele de degradare determinate de solicitarile mecanice de
frecare.
Bibliografie
1. C.D. Nenitescu, Chimie generala, EDP Bucuresti, 1972.
2. E.Beral, M. Zapan, Chimie anorganica, Editura Tehnica, Bucuresti, 1977.
3. C. Ioan, Gh. Burlacu, M. Bezdadea, Chimie generala, p. I-a si a II-a, Rotaprint, Iasi,
1978.
4. S. Ifrim, Chimie generala, EDP, Bucuresti, 2003.
5. I.M. Popa, N. Aelenei, GH, Ionescu, Chimia fizica a fenomenelor interfazice si a
sistemelor polidisperse, Editura Cronica, Iasi, 1996.

S-ar putea să vă placă și