P. 1
Realismul si Neorealismul in Relatiile Internationale

Realismul si Neorealismul in Relatiile Internationale

5.0

|Views: 2,300|Likes:
Published by Rucsandra Dragan
Proiect sustinut din titlul Lucrarii.
Proiect sustinut din titlul Lucrarii.

More info:

Categories:Types, Research
Published by: Rucsandra Dragan on May 20, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/23/2014

pdf

text

original

REALISMUL SI NEOREALISMUL IN RELATIILE INTERNATIONALE INTRODUCERE TEORII ALE RELATIILOR INTERNATIONALE Teoriile ce opereaza in domeniul Relatiilor Internationale sunt

variate si, desi nu pleaca intotdeauna de la premise contradictorii sau necesar incompatibile, ofera perspective diferite asupra interactiunilor ce au loc la nivel international, asupra importantei relative a diverselor elemente sau asupra factorilor ce influenteaza evolutia sistemului international.

CAPITOLUL I REALISMUL CLASIC Teoria realista este una din cele mai influente si mai importante teorii ale Relatiilor Internationale. Aceasta, impreuna cu teoria liberala, si-au pus de-a lungul timpului amprenta, si continua sa o faca, asupra modului de abordare a relatiilor internationale. Realismul clasic, considerat a avea precursori in antichitatea greaca, a detinut pozitia dominanta in studiul Relatiilor Internationale incepand cu sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial si pana in anii ”80. Teoria realista porneste de la cateva asumptii de baza, care au contribuit la dezvoltarea teoretica a disciplinei Realtiilor Internationale in perioada cuprinsa intre anii 1945-1980. Unele dintre acestea ar fi: 1. statele sunt principalii actori ai sistemului international, 2. politica internationala este prin esenta conflictuala, o continua lupta pentru putere intr-o societate anarhica in care statele natiune se bazeaza pe propriile capabilitati pentru supravietuire, 3. in sistemul international statele detin o suveranitate legala diferentiindu-se in functie de capabilitati in state mari (puternice) si mici (slabe), 4. statele sunt actori unitari iar politica interna poate fi separata de politica externa, 5. statele sunt actori rationali care se comporta si iau decizii astfel incat sa-si maximizeze castigurile si sa-si minimizeze pierderile in uramarirea intereslor lor nationale, 6. puterea este conceptul prinicpal pentru a explica si a prezice comportamentul statelor. 1 Dupa 1945 realismul a devenit principala orientare a Relatiilor Internationale. El a preluat unele din invataturile diplomatice ale secolului al XIX-lea. Politica externa este diferentiata de politica interna, prin insasi natura lor, si de aceea politca externa trebuie sa se
1

James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending Theories of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New York: Longman, 1997), pagina 58, trad. n.

Pagina 1 din 32

bucure de independenta fata de politica interna . „In momentul in care practica diplomatica sa transformat in teorie, aceste preocupari traditionale au inceput sa aiba nevoie de o justificare explicita. Justificarile au fost insa si prilejul unei binevenite delimitari de alte stiinte. Realismul a devenit definitiv legat de conceptia acestei discipline stiintifice in sine si a comunitatii ei academice.”2 Realismul a contribuit la stabilirea „independentei legitime a disciplinei Relatiilor Internationale”3 fata de alte stiinte sociale dar si de stiintele politice (care la randul lor sunt o ramura a stiintelor sociale) fata de care Relatiile Internationale erau o subdisciplina. O importanta contributie in acest sens a adus-o Hans Morgenthau care a incercat sa separe sfera politica, ce se refera la relatiile interstatale, si sa o puna sub semnul independentei. In acelasi timp un principiu important al teoriei realiste, in genere, este separarea politicii interne de cea externa, prin care se delimiteaza oarecum sfera Relatiilor Internationale de cea a politicii interne sau mai bine spus de stiinta politica. Aceasta diferentiere avea la baza deosebirea dintre sistemul international, care fiind anarhic este caracterizat de starea naturala, si dintre statul national, caracterizat de o stare de drept, daca e sa ne gandim la conceptia rousseau-iana potrivit careia oamenii au incheiat un „contract social” prin care au creat si au legitimat o autoritate centrala fata de care sa se supuna. Un alt motiv pentru care politica interna si cea externa trebuie sa se diferntieze este acela ca daca pe plan intern exista o singura autoritate legitima, pe plan international exista mai multe state suverane egale, sau altfel spus mai multi centri de putere. In coroborarea delimitarii poiticii externe de cea interna mai poate fi mentionat faptul ca relatiile internationale se adreseaza unei altfel de societati, si are altfel de institutii cum ar fi diplomatia, balanta puterii, dreptul international, razboiul, etc. Prin promovarea acestor idei teoria realista a contribuit la conturarea disciplinei Relatiilor Internationale ca un domeniu distinct al stiintelor sociale. Stefano Guzzini4 priveste realismul ca pe o incercare de a transforma regulile practicii diplomatice din secolul XIX in legi stiintifice ale unei stiinte sociale care s-a dezvoltat cu precadere in Statele Unite. Autorul mentionat afirma ca „daca avem in vedere comunitatea de cercetare din disciplina Relatiilor Internationale de dupa 1945, evolutia realismului prezinta doua aspecte esentiale: istoria interna a rafinarilor si a respingerilor conceptuale, ancorata in mediul academic si politic al comunitatii academice respective si raspunzand provocarilor sale.”5

4 5

Stefano, Guzzini. Realism si relatiile internationale. (Iasi: Institutul European, 2000), Stefano, Guzzini, opera citata, pagina 41.

Pagina 2 din 32

Rolul pe care realismul l-a avut pentru Relatiile Internationale a fost unul de o importanta deosebita daca ne gandim ca „relatiile internationale s-au bazat pe asumptiile realiste pentru a se putea distinge de alte stiinte.”6 1.2. CONTEXTUL ISTORIC DE APARITIE A REALISMULUI CLASIC Din momentul nasterii sale in cetatea greaca, si pana la principalele teorii, orientari si doctrine de astazi, gandirea politica a fost influentata de contextul istoric in care a fost formulata. Dupa 1945, la sfarsitul celui de-al Doilea razboi Mondial, realismul a fost principala scoala de gandire a Relatiilor Internationale, care prin criticile pe care le-a starnit a dus la aparita unor noi orientari. Totusi, cu toate contributiile importante, dintre care am amintit cateva, pe care realismul le-a avut in dezvoltarea Relatiilor Internationale ca si disciplina, la originile sale a stat o alta toerie care s-a nascut si ea ca o reactie impotriva practicilor diplomatice ale secolului XIX: idealismul. Primul Razboi Mondial a dus la desfiintarea concertului european, a sistemului multipolar si a balantei de putere condusa de statele puternice. Toate atrocitatile si consecintele acestui razboi au dus la regandirea diplomatiei, a razboiului si a cauzelor sale. O noua viziune asupra lumii politice internationale, asupra naturii umane, a razboiului si asupra diplomatiei s-a facut auzita. Cine putea fi promotorul acestei noi viziuni daca nu Statele Unite, singura natiune care iesise din Primul Razboi Mondial mai puternica si mai influenta. Batrana Europa a iesit din razboi devastata si fara forta lasand locul de mare putere unei natiuni mai tinere: Statele Unite ale Americii. Si tocmai presedintele SUA, Woodrow Wilson, a fost principalul exponent al noii viziuni sau teorii: teoria idealista a carei esenta se afla in cele 14 puncte pe care presedintele Wilson le-a enuntat in discursul sau. Relatiile Internationale au aparut ca si disciplina din aceasta preocupare normativa de intelegere a raboiului si a pacii. Idelaistii au gasit cauza razboaielor in faptul ca exista tari nedemocratice si ca nu exista o comunitate a natiunilor care sa fie guvernata de drept si care sa asigure securitatea colectiva a natiunilor. Teoria realista a aparut ca o reactie la idelaism. Esecul Societatii Natiunilor, tensionarea relatiior internationale de la sfarsitul anilor 30 (atacul Abissiniei de catre Italia, incalcarile flagrante ale tratatului de la Versailes de catre Germania si actiunile sale, la care se adauga aparitia fascismului si a nazismului) culminand cu cel de-al Doilea Razboi Mondial, au fost unele din evenimetele ce au contribuit la intarirea criticilor la adresa idealismului din
6

Stefano, Guzzini, opera citata, pagina 41.

Pagina 3 din 32

partea realistilor. Pentru realisti idealismul era clar o viziune eronata a relatiilor internationale. Aceasta opozitie fata de idealism a fost prima forma de conturare a realismului. Se poate deduce prin urmare ca logica realista deriva din opozitia constanta fata de idealism. Dezbaterea dintre idealism si realism a fost prima dezbatere din Relatiile Internationale. Chiar daca, din aceste motive, unii autori considera ca realismul consta pur si simplu din afirmatii negative, Guzzini contra-argumenteaza: „acesta prima dezbatere este parte integranta a gandirii realiste si ca atare este relevanta pentru multe dintre dezvoltarile ulterioare ale disciplinei. Pentru cineva care uramreste sa elucideze pozitia realista din interior, a-si incepe discursul despre evolutia realismului cu o discutie asupra crizei idealismului nu e doar o conventie, ci un imperativ logic.”7 Principalii fondatori ai noii teorii sunt E. H. Carr (The Twenty Years Crisis – 1939) si Hans Morgenthau (autor al Politics among Nations) ei reprezentand varianta clasica a realismului. Politics among Nations a devenit textul paradigmatic al noii teorii. Meritul sau cel mai important este acela de a aduce in discutie cunoasterea practica a diplomatiei europene din seculul XIX si de a o transforma intr-o teorie explicativa a relatiilor internationale. Una din cele mai mari dispute din Relatiile Internationale este cea dintre realism si idealism. Aceasta are ca punct central controversa asupra modului in care comportametul politic si anarhia sistemului international pot fi transformate intr-o ordine mondiala bazata pe cooperare si interdependenta. E. H. Carr este cel care descrie primul aceasta disputa in contextul diplomatiei dintre cele doua razboaie mondiale. Idealistii condamna politica balantei de putere, inarmarile nationale, folosirea fortei pe plan international, diplomatia secreta de dinaintea Primului Razboi Mondial. Ei militeaza in schimb pentru domnia dreptului, respectarea obligatiilor, o concordanta a intereselor pentru pace si armonie ca si conditie esentiala pentru mentinerea pacii, sublinierea rationalitatii fiintelor umane si increderea in rolul important pe care opinia publica mondiala il are in mentinerea pacii. Idelaismul preia din Iluminismul secolului al XVIII – lea ideea ca oamenii sunt perfectibili sau macar sunt capabili sa se schimbe mult in bine. Acestei idei realistii i se opun cu desavarsire. In acelasi timp idealistii sustin ca insusi sistemul international poate fi schimbat prin crearea unei noi insitutii, precum Liga Natiunilor, iar prin stabilirea unor reguli si a unor norme de conduita chiar si comportamentul politic poate fi schimbat in bine. Ideea centrala a teoriei idealiste a fost interesul comun al statelor natiune pentru pace, pornind de la interesul individului de a trai intr-o lume pasnica. Interesul individului este
7

Stefano, Guzzini, opera citata, pagina 47.

Pagina 4 din 32

acelasi cu cel al intregii comunitati, iar daca statele nu au fost pasnice este pentru ca cei aflati la putere nu au tinut cont de dorinta de pace a poporului. De aceea este necesar sa se creeze un sistem international care sa se bazeze pe guverne reprezentative, in acelasi timp democratice, care sa asigure pacea intregii lumi. Acesta era unul din motivele pentru care idealistii au pledat pentru autodeterminarea popoarelor; daca oamenii vor fi liberi sa isi aleaga forma de guvernamant ei isi vor alege guverne reprezentative. Pentru presedintele american aceste guverne reprezentative erau guverne democratice care prin multiplicare la scara globala vor contribui la asigurarea si mentinerea pacii in lume. In opozitie cu teoria idealista, teoria realista sublinia primatul puterii si a intereului in relatiile internationale, nicidecum a idelaurilor. Realistii vin sa spuna ce sunt realatiile internationale si nu cum ar trebui sa fie. Realismul tine cont de lectiile pe care le-a dat istoria, si de aceea ramane conservativ, prudent si empiric, sceptic in ceea ce priveste principiile idealiste. Pentru realism puterea este conceptul de baza in Relatiile Internationale, tot asa cum energia este conceptul de baza pentru fizica. Daca idealistii credeau in schimbarea ordinii mondiale ce va permite dezarmarea, realistii pun accent pe securitate, mai bine spus pe securitatea nationala si nu pe securitatea colectiva cum sustineau idealsitii. De aceea puterea militara a statului natiune este foarte importanta pentru realisti. Securitatea nationala este scopul cel mai important si mai imediat al unui stat. In realizarea acestui obiectiv statul trebuie sa se bazeze pe propriile forte si capacitati, spre deosebire de idealisti care pledau pentru securitatea colectiva a statelor, fiecare contribuind la securitatea celorlalte. Pentru realistii opinia publica mondiala si Liga Natiunilor sunt doar niste utopii, ele nefiind in stare sa opreasca atacurile asupra Etiopiei si a Manchuriei si nci sa impiedice alte conflicte care au urmat ulterior. Daca idealistii vad pacea ca pe o stare fireasca a relatiilor internationale, realistii vad razboiul ca pe o consecinta fireasca a relatiilor dintre state. Pentru E. H. Carr idealismul a folosit doar sa justifice interesele popoarelor vorbitoare de limba engleza si a popoarelor care doreau mentinerea status quo-ului de dupa Primul Razboi Mondial. Ideea unui interes general pentru pace era promovata doar de Marea Britanie, de SUA si de alte state care au iesit multumite din razboi.

1.3. ORIGINILE INTELECTUALE ALE REALISMULUI CLASIC

Pagina 5 din 32

Realismul a aparut in primul rand ca o reactie la idealism. Primele elemente realiste le intalnim la Tucidide in lucrarea sa Razboiul peloponesiac (400 i.Cr.), el fiind considerat de catre multi autori din domeniul Relatiilor Internationale, primul precursor al teoriei realiste. „Ceea ce a facut razboiul inevitabil a fost cresterea puterii Atenei si teama pe care acest lucru l-a starnit in Sparta.”8 Importanta pe care o acorda puterii precum si inclinatia statelor de a forma aliante in functie de interese, il aseaza pe Tucidide intre realisti. 12 O alta propozitie din lucrarea lui Tucidide este relevanta si seamana foarte mult cu ceea ce afirmau realistii secolului XX: „cei puternici fac tot ceea ce puterea lor le permite sa faca, iar cei slabi accepta ce trebuie sa accepte.”9 Niccolo Machiavelli (1469-1557) in opera sa de referinta Principele, analizand relatiile dintre statele italiene in secolul XVI, merge pe linia de gandire si de analizare a relatiilor interstatale realiste. Cateva din ideile care il alatura pe Machiavelli realistilor sunt accentul pe care il pune si el pe putere, sublinierea importantei ca liderul politic sa adopte standarde morale diferite de cele ale supusilor pentru a putea asigura supravietuirea statului, afirmarea faptului ca politica este caracterizata de interese divergente, si nu in ultimul rand viziunea pesimista asupra naturii umane. Thomas Hobbes (1588-1679) in Leviathanul, a privit puterea ca un factor determinat al comportamentului uman: „omul are o vointa perpetua si neobosita pentru putere peste putere care se sfarseste odata cu moartea.” 10 Hobbes era de parere ca acordurile incheiate fara sabie nu au nici o valoare, si ca fara un suveran puternic violenta si haosul isi vor face repede aparitia. Georg Hegel (1770-1831) a subliniat mai mult decat oricare alt autor pozitia statului. Chiar daca realistii nu sunt deloc hegelieni, ideea lui Hegel potrivit carora cea mai inalta datorie a statului este propria lui prezervare, este una realista. Hegel afirma ca statul are standarde morale diferite si superioare celor ale indivizilor. Fara a stipula superioritatea standardelor morale ale statului, teoria realista sustine ca statul uneori poate avea un comportament ce nu poate fi acceptat intr-o societate civilizata. Idei realiste se regasesc si la Max Weber (1864-1920), care in scrierile sale s-a ocupat nu numai de natura politicii si a statului ci si de putere, acesta fiind un concept de baza in
8

Tucidide, apud James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending Theories of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New York: Longman, 1997), pagina 63, trad. n.
12 9

Tucidide, apud James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending Theories of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New York: Longman, 1997), pagina 63, trad. n . 10 Hobbes, Thomas, apud James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending Theories of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New York: Longman, 1997), pagina 63, trad. n.

Pagina 6 din 32

scrierile sale. Pentru Weber, la fel ca pentru realisti, principala trasatura a politicii este lupta pentru putere. Puterea este un element important al politicii mai ales la nivel international, caci „orice structura politica prefera sa aiba mai degraba vecini slabi dacat vecini puternici.” 11 Orice comunitate politica care aspira la putere, este o potentiala amenintare pentru vecinii sai, iar aceasta comunitate politica tocmai pentru ca este mare si puternica este amenintata. Se regaseste aici o foarte importanta idee a teroriei realiste, cunoscuta in special ca si dilema securitatii. Etica convingerilor si etica consecintelor ale lui Weber, contin multe formulari regasite in teoria realista in special la Morgenthau. Pentru Weber principiile morale abstracte nu pot fi aplicate universal unor actiuni politice determinate. Conducatorul politic actioneaza intr-o societate anarhica in care nu exista institutii politice autoritare, sisteme legale si reglui de comportament acceptate de toti. Actionand in baza interesului national, liderul politic, va avea cu siguranta un comportament total diferit de cel al unui individ dintr-o societate civilizata. Regasim aici conceptia realsita potrivit careia in timp ce sistemul international este anarhic, statul national este guvernat de lege si ordine. Conducatorul statului are datoria de a apara statul in fata amenintarilor externe si sa-i asigure cel putin supravietuirea intr-o lume anarhica. Puterea pe care statul o detine este cel mai bun garant al securitatii. Protejarea statului de inamici ii permite liderului politic sa actioneze si in anumite moduri care ar fi condamnabile daca ar fi interprinse de indivizii din sanul societatii. Realismul pune siguranta statului mai presus de orice si de aceea permite conducatorului sa adopte orice fel de politica si actiune in scopul apararii statului. Din acest motiv el separa politica de etica.

1.4. RELATIILE INTERNATIONALE IN VIZIUNEA REALISTA Daca e sa analizam sistemul international din punctul de vedere al teoriei realiste trebuie sa avem in vedere trei asumptii de baza ale acesteia: 1. in primul rand realismul considera statele ca principali actori ai politicii internationale; 2. in al doilea rand statele, ca si actori principali ai sistemului, actioneaza intr-un mediu anarhic, caracterizat de lipsa unei autoritati centrale. Principiul anarhiei sistemului international conditioneaza orientarile externe si actiunile statelor; in alte cuvinte acest principiu este motorul tuturor actiunilor si relatiilor ce se petrec la nivel international intre state. 3. In al treilea rand sistemul
11

Max, Weber apud James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending Theories of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New York: Longman, 1997), pagina 64, trad. .n

Pagina 7 din 32

international penalizeaza statele daca nu isi uramresc interesele, sau daca isi stabilesc obiective peste posibilitatile si capacitatile lor. Pornind de la aceste asumptii realistii au dezvoltat doua idei fundamentale in ceea ce priveste cooperarea dintre state la nivel international. In primul rand realistii sustin ca statele sunt preocupate inainte de orice de securitatea lor si de putere. Avand in vedere aceasta prima asumptie, se poate trage concluzia ca in realtiile internationale statele sunt predispuse conflictelor si competitiei, si de aceea ele nu reusesc sa coopereze, chiar si atunci cand au interese comune. In al doilea rand realsitii sustin ca „insitiutiile internationale pot atenua efectele inhibitoare ale anarhieie asupra disponibilitatii statelor de a coopera, doar marginal.” Sistemul international este lipsit de prezenta unei autoritati centrale. Din aceasta cauza toate statele sunt egale. Nici unul nu are dreptul de a se impune, la fel cum nici un stat nu trebuie sa se supuna altuia. In aceste conditii securitatea, bunastarea si prestigiul statelor sunt rezultatul propriilor lor eforturi, fiecare stat fiind responsabil pentru soarta sa, si trebuie sa se comporte si sa actioneze pe baza principiului „ajuta-te singur”. Prin urmare anarhia sistemului international este conditia politico-structurala care se rasfrange asupra disponibilitatii statelor de a coopera. Realismul are o viziune pesimista asupra posibilitatii statelor de a coopera si asupra rolului insititutiilor internationale in acest proces. Principalul impediment in calea cooperarii intre state este pentru realisti teama de a nu fi inselati de partenerii lor. La aceasta teama de a nu fi inselati, se adauga si teama ca celelalte state ar putea incerca sa-i distruga si sa-si puna stapanirea asupra lor, precum si ingrijorarea ca posibilii parteneri ar putea castiga mai mult in urma cooperarii decat ei. Doua din aceste temeri par a fi bariere insurmontabile in calea cooperarii pentru realisti: teama de a nu fi inselati si teama ca partenerul/ii cooperarii pot castiga mai mult. Aceste idei ale realistilor in privinta cooperarii isi au originea in convingera lor ca statele, intr-un sistem international caracterizat de anarhie, trebuie sa se preocupe de supravietuirea si independenta lor. Pentru realisti prietenul si partenerul de astazi poate fi dusmanul de maine intr-un razboi, si astfel se justifica teama lor ca partenerul ar putea castiga mai mult in urma cooperarii. Castigurile superioare dobandite in urma cooperarii ar putea fi folosite impotriva sa in cazul unui eventual razboi cu statul respectiv, ceea ce i-ar putea aduce acestuia din urma victoria. Statele trebuie sa fie ingrijorate de castigurile celorlalte state in urma cooperarii, chiar si atunci cand vor ramane in bune relatii pe viitor, pentru ca intre ele, ar putea interveni neintelegeri in unele privinte, si atunci ar fi adusa in discutie puterea relativa a statelor, ceea ce evident va da castig de cauza statului ce detine o putere mai mare.
Pagina 8 din 32

Joseph Grieco este de parere ca pentru realisti absenta unei autoritati centrale in sistemul international, nu inseamna doar lipsa unei institutii care sa asigure respectarea promisiunilor. Mai mult decat atat acest lucru inseamna lipsa unei institutii care sa impiedice statele sa recurga la forta sau sa ameninte cu folosirea fortei, si sa isi impuna dominatia asupra altora. Principalul interes al statelor este asigurarea supravietuirii si a independentei. De aceea orice diminuare a capabilitatilor lor conteaza. Joseph Grieco defineste capabilitatile ca xfiind „resurse ecomonice, militare si politice a caror folosinta permite statelor, daca doresc acest lucru, sa determine o schimbare in comportamentul altor state, sau sa se opuna unor schimbari nedorite ale comportamentului pe care altii le urmaresc.”37 Cantitatea si calitatea capabilitatilor, reprezinta dupa parearea lui Grieco, baza pentru securitatea si independenta statelor, intr-un sistem in care statele pot conta doar pe ele insele. Avand in vedere toate aceaste lucruri, realistii considera ca scopul cel mai important al statelor in orice relatie cu alt/e stat/e, nu este sa obtina cel mai mare castig posibil, ci sa-i impiedice pe ceilalti sa-si sporeasca capabilitatile relative. Aceasta idee se regaseste si la E. H. Carr: „Cele mai importante razboaie sunt purtate pentru a-ti face propria tara mai puternica, sau si mai adesea, sunt purtate pentru a impiedica o alta tara sa devina mai puternica din punct de vedere militar, si de aceea epigrama <<cauza principala a razboiului este insusi razboiul>>, se justifica pe deplin.” Grieco numeste atitudinea statelor vis-a-vis de cooperare in teoria realista, „pozitional defensiva”. Problema castigurilor relative, ca un impediment in fata cooperarii intre state, reflecta existenta unui sentiment de nesiguranta si incertitudine in relatiile internationale. Statele nu pot fi sigure niciodata de intentiile altor state, si de aceea trebuie sa analizeze cu grija modul in care cooperarea poate afecta capabilitatile relative proprii, precum si cele ale altor actori ai sistemului international. Dupa cum reiese si din analizarea posibilitatii de cooperare intre state din persepctiva realista, pentru realisti, ceea ce caracterizeaza cel mai bine sistemul international este anarhia. Aceasta viziune este opusa celei pe care o aveau idealistii despre sistemul international, ei considerand ca pot compara sistemul international cu societatea nationala. In viziunea idealismului, statele pot forma la nivel international o „Societate a Natiunilor” care sa fie caracterizata de lege, ordine si institutii, intocmai ca si la nivel national. Cel mai important lucru, pentru o astfel de societate, era pentru idealisti, comunitatea intereselor statelor; interesul tututror era acelasi cu al fiecaruia in parte.

Pagina 9 din 32

Teoria realista se opune insa cu desavarsire acestei viziuni. In primul rand ea vede sistemul international anarhic, similar cu starea de natura pe care a imaginat-o Hobbes. In starea de natura toti indivizii sunt egali si nu trebuie sa se supuna nimanui, nici unei autoritati. Neavand nici o frana in calea actiunilor lor, fiecare trebuie sa fie mereu in garda si sa isi asigure supravieturiea. Pentru omul din satrea de natura oricare dintre semenii sai poate reprezenta o amenintare in calea existentei si a libertatii sale. Situatia oamenilor in starea de natura este analoaga cu cea a statelor din sistemul international. Fiecare stat reprezinta o posibila amenintare. Avand acest sentiment de nesiguranta, despre care am vorbit si mai sus, statele trebuie sa isi asigure supravietuirea prin propriile mijloace (principiul realist „selfhelp”), intr-un mediu lipsit de orice lege si autoritate. Intr-un astfel de mediu realistii nu vad cum statele ar putea avea interese comune. Acesta este unul dintre principiile idealiste caruia realistii i se opun cel mai darz. Fiecare stat este preocupat de supravietuirea sa, de sporirea puterii sale in detrimentul altora tot in scopul asigurarii securitatii. Si cum fiecare stat urmareste acest lucru, este evident faptul ca ele nu numai ca nu au interese comune dar au chiar interese divergente. Din aceasta cauza politica internationala devine, dupa cum spunea Morgenthau, o contiuna „lupta pentru putere”. In coroborarea acestei idei, si anume ca statele duc o perpetua lupta pentru putere, vin si afirmatiile lui E. H. Carr, in opinia caruia „exercitarea puterii, intotdeauna pare sa sporeasca apetitul pentru mai multa putere,” a lui Neibuhr, care spune ca „nu exista nici o posibilitate de a delimita clar dorinta de a trai de dorinta de putere,” a lui Machiavelli, care considera ca „oamenilor nu li se pare niciodata ca ceea ce poseda le ofera siguranta, decat daca poseda ceva mai mult decat altii,” si a lui Hobbes care sustine ca „omul nu-si poate asigura puterea si mijloacele de a trai bine, fara sa acumuleze mai mult.” Multe razboaie incepute din motive de securitate s-au transformat repede in razboaie de agresiune si de urmarire a sporirii puterii. SUA au intervenit in Cuba impotriva Spaniei, pentru a pune capat ositilitatilor dintre guvernul spaniol si poporul cubanez, si pentru a implementa aici un guvern stabil. „Insa la sfarsitul razboiului tentatia de a anexa Philippine in scopul sporirii puterii de catre SUA, s-a dovedit irezistibila.” 13 Un alt exemplu ar putea fi luat din Primul Razboi Mondial, inceput ca un razboi de aparare, insa Puterile Aliate pe parcursul razboiului si-au declarat scopul de a cuceri tot mai multe teritorii inamice. Aceste afirmatii vin sa contrazica ideile teoriei idealiste potrivit careia, in virtutea securitatii colective, razboiul poate avea un scop absolut dezinteresat, acela de a tine piept agresiunii. Realistii,
13

Edwart, Hallett, Carr. The Twenty Years Crisis 1919-1939. (New York: Harper & Row Publisher, 1946), pagina 112, trad. n.

Pagina 10 din 32

sustinuti de istorie, vin sa arate ca razboaiele se duc de cele mai multe ori din interesele egoiste ale statelor. Razboiul este pentru realisti o consecinta fireasca a relatiilor dintre state, caci pana la urma el este inevitabil in conditiile in care fiecare stat isi urmareste interesul egoist. Scopul ultim prin care statele isi asigura securitatea, bazandu-se pe principiul „self-help”, sunt armele. Daca fiecare stat se inarmeaza impotriva unuia sau a mai multor state se ajunge la ceea ce a fost denumit „dilema securitatii”. Eforturile unui stat de a-si asigura securitatea sunt percepute de alte state ca o amenitare la propira lor securitate. Acest lucru le determina sa ia masuri sporite in a-si asigura propria securitate, lucru ce la randul sau, este privit de celelalte state ca o amenitare. Intr-un sistem in care principiul „self-help” are o importanta fundamentala, increderea intre state este foarte scazuta. Nici un stat nu poate fi sigur ca eforturile de inarmare in scopul propriei securitati a altui stat, nu vor fi utilizate si in scop ofensiv, poate chiar impotriva lui. De aceea el va reactiona, inarmandu-se la randul sau in scopul asigurarii securitatii sale. Aceasta neincredere ce caracterizeaza relatiile dintre state in sistemul anarhic al relatiilor internationale, conduce in cele din urma la o cursa a inarmarilor. Asadar, daca un actor vrea sa-si asigure securitatea acumuland putere, el va determina exacerbarea sentimetului de insecuritate al celorlalti actori, care vor raspunde, in acelasi fel: acumuland putere. „Competitia puterii apare datorita faptului ca nimeni nu se poate simti in securitate intr-o lume a elementelor concurente, securitatea si acumularea de putere fiind angrenate intr-un cerc vicios.” „Sistemul auto-apararii da nastere unei spirale a competitiei, care isi propune sa asigure fiecarui actor individual un grad cat mai mare de securitate, dar produce in asamblu insecuritate: aceasta este celebra dilema a securitatii.” 14 Guzzini este de parere ca nu tendinta innascuta a fiintei umane de a domina, ci tendinta statului de a supravietui, este elementul de baza al relatiilor internationale. Esenta realismului este conturata in „Cele sase principii ale realismului politic” ale lui Morgenthau, din Politics among Nations: „Realismul politic considera ca politica, precum si scoietatea in general, este guvernata de legi obiective, care isi au radacinile in natura umana. Pentru a imbunatati societatea este necesara mai intai intelegerea legilor dupa care ea traieste. […] Realismul, crezand in obiectivitatea legilor politicii, trebuie de asemenea sa creada in posibilitatea de a dezvolta o teorie rationala care sa reflecte, oricat de imperfect si de ingust, aceste legi obiective.”15
14 15

Stefano, Guzzini. opera citata, pagina 80 Hans J., Morgenthau. Politics among Nations. The Struggle for Power and Peace. Sixth Edition. (New York: McGraw- Hill, Inc., 1985), pagina 4, trad. n.

Pagina 11 din 32

„Principalul indiciu care ajuta realismul politic sa-si gaseasca calea in peisajul politicii internationale, este conceptul de <<interes>> definit in termeni de putere. Acest concept reprezinta legatura intre ratiunea care incearca sa inteleaga politica internationala si faptele ce trebuie intelese.”47Acest principiu, pe care l-am discutat deja, poate fi considerat cel mai important dintre toate, caci cuprinde in el miezul teoriei realiste. El distinge sfera politica de celelalte sfere (economica, etica, religioasa) si indica care este preocuparea politicii: acumularea puterii. Istoria vine sa sprijine prin exemple acest principiu, si ne arata, dupa cum afirma Morgenthau, ca liderii politici au gandit si au actionat intotdeauna pe plan politic, in termeni de interes defint ca si putere. Conceptul de „interes” definit ca si putere, ne ajuta sa intelegem politca din punct de vedere teoretic, aratandu-ne ca ea este rationala, actorii urmarind intotdeauna sa castige (putere) cat mai mult si sa-si minimizeze pierderile si riscurile. Realistii considera a fi o buna politica aceea care este rationala, prudenta si isi atinge scopurile. „Realismul sustine ca interesul definit in termeni de putere, conceptul lui cheie, este o categorie obiectiva universal valabila, iar intelesul lui nu este fixat pentru totdeauna. Ideea de interes este intr-adevar esenta politicii, dar nu este afectata de circumstante temporale si spatiale.”16 Aceasta idee este valabila si in ceea ce priveste conceptul de „putere”. Semnificatia lui si felul in care este folosit, sunt determinate de mediul politic si cultural. Puterea inseamna intotdeauna controlul unui om de catre alt om, si de aceea ea cuprinde toate relatiile sociale care servesc acestui scop, incepand cu violenta fizica si pana la diferite instrumente psihologice de care cineva se foloseste pentru a controla mintea altcuiva. „Realsimul politic este constient de semnificatia morala a actiunii politice. El este de asemenea constient de tensiunea insurmontabila dintre cerintele morale si cerintele pentru succesul actiunii politice. […] Realismul sustine ca principiile morale universale nu se pot aplica actiunilor statelor in formularea lor universala abstracta, ci trebuie filtrate prin circumstantele concrete de timp si spatiu. Individul poate sa spuna: <<Fiat justitia, pereat mundus!>>, dar statul nu are nici un drept sa spuna acest lucru in numele celor care sunt sub ocrotirea sa.”17 Moralitatea politica presupune prudenta, si aceasta este virtutea suprema a politicii. Etica in general judeca actiunile in functie de supunerea fata de legile morale; etica politica judeca actiunile in functie de consecintele lor politice. „Realismul politic refuza sa identifice aspirattile morale ale unei anumite natiuni cu legile morale ce guverneaza universul.”18 Morgenthau este de parere ca toate natiunile tind sa
16 17

Hans J., Morgenthau, opera citata, pagina 10, trad. n. Hans J., Morgenthau, opera citata, pagina 12, trad. n 18 Hans J., Morgenthau, opera citata, pagina 13, trad. n.

Pagina 12 din 32

acorde aspiratiilor si actiunilor lor particulare un caracter universal valabil, ceea ce este fals, caci la urma urmei ele nu fac altceva decat sa-si urmareasca propriile interese. „Realistul politic mentine autonomia sferei politice, la fel cum economistul, juristul si moralistul mentin autonomia sferelor lor. El gandeste in termeni de interes definit ca si putere, precum economistul gandeste in termeni de interes definit in termeni de bunastare; juristul in temeni de conformitate a actiunilor cu legile; moralistul in termeni de conformitate a actiunilor cu principiile morale.”19 Statuarea autonomiei sferei politice de celelalte sfere nu inseaman ca realismul nu recunoaste importanta lor. Insa considera separarea lor necesara pentru a le putea intelege mai bine, si pentru asta e necesar sa gandesti in termenii specifici fiecarei sfere. Politica internationala, la fel ca si politica interna, este o lupta pentru putere. Orice tip de politica, internationala sau interna, urmareste trei scopuri: fie sa-si mentina puterea, fie sasi sporeasca puterea, fie sa-si demonstreze puterea. Acestor trei scopuri ale politicii internationale le corespunde trei tipuri de politica: „o natiune care a carei politica externa este orientata inspre mentinerea puterii si nu inspre schimbarea distributiei puterii, promoveaza o politca de status quo. O natiune a carei politica externa este orientata inspre dobandirea de putere, printr-o schimbare a realtiilor de putere existente, - a carei politica externa in alte cuvinte, urmareste o schimbare favorabila in distributia puterii – duce o politica imperilaista. O natiune a carei politica externa urmareste sa-si etaleze puterea, fie in scopul de a o mentine sau de a o spori, duce o politica de prestigiu.”20 Politica status quo-ului urmareste mentinerea distributiei puterii la un anumit moment din istorie. Ea indeplineste aceleasi functii pe care le indeplineste o politica conservatoare pe plan intern. Cu toate ca scopul principal al politicii de status quo este acela de a mentine distributia puterii la un moment dat, o natiune care adopta o astfel de politica nu urmareste neaparat sa impiedice orice schimbare pe plan international, ci numai pe acelea care ar produce dezechilibre majore in distributia puterii. Politica imperialista are drept scop o schimbare majora in distributia puterii. Ea poate sa isi propuna o hegemonie locala, o hegemonie continentala sau o hegemonie mondiala. Statele pot adopta politici imperialiste in urma unor victorii, infrangeri sau datorita faptului ca observa slabiciunea altor state si vor sa profite de acest lucru. Daca liderii politici ai unei natiuni considera ca circumstantele sunt de asa natura incat victoria va fi de partea lor, nu vor ezita sa sfideze status quo-ul, in favoarea schimbarii distributiei puterii, in favoarea lor
19 20

Hans J., Morgenthau, opera citata, pagina 13, trad. n. Hans J., Morgenthau, opera citata, pagina 53, trad. n.

Pagina 13 din 32

desigur. La fel, un stat infrant poate sa sfideze status quo-ul urmarind o schimbare permanenta in distributia puterii. Existenta unor state slabe poate reprezenta o tentatie irezistibila pentru statele puterncie, determinandu-le sa adopte o politica imperialista. Morgenthau atentioneaza totusi ca nu orice politica care urmareste cresterea puterii este o politica imperialista. Imperialismul este „o politica care isi propune rasturnarea status quo-ului, cu o rasturnare a relatiilor de putere dintre doua sau mai multe natiuni. O politica care urmareste doar o imbunatatire, lasand intacta esenta relatiilor de putere, este o politica de status quo.” Nu este o politica imperialista nici aceea care urmareste mentinerea unui imperiu deja creat. Pentru a-si indeplini obiectivele imperialiste statele pot apela la forta militara sau la mijloace economice sau culturale. Cucerirea militara este forma cea mai veche si mai evidenta de imperialism. Imperialismul economic este mai putin eficient decat cel militar, dar este si el utilizat, in special cand mijloacele militare nu sunt suficiente. In fine, o ultima forma de imperialism este imperialismul cultural. El este considerat forma „cea mai subtila si mai eficienta”21 a politicilor imperialiste, deoarece el nu urmareste cucerirea de teritorii „ci cucerirea si controlarea mintii oamenilor ca un instrument de a schimba relatiile de putere dintre natiuni.”22 Statele pot urmari o politica de prestigiu, o a treia manifestare a luptei pentru putere. „Prestigiul, in opozitie cu menitnerea si acumularea de putere, este un scop in sine. Cel mai adesea, politica de prestigiu este unul din instrumentele prin care politicile status quo-ului si cele imperialiste incearca sa-si atinga scopurile.”56 Politica de prestigiu este o politica prin care statele incearca sa demonstreze puterea pe care o au, puterea pe care ele considera ca o au, sau puterea pe care vor sa para in fata altor natiuni ca o au. Morgenthau sugereaza doua tehnici ale acestei politici: diplomatia si utilizarea fortei. O politica de prestigiu este incununata de succes atunci cand statul a capatat o reputatie a puterii sale, incat nici nu mai e nevoie sa o foloseasca. 1.5. CONCLUZII Teoria realista a avut un rol major in dezvoltarea disciplinei Relatiilor Internationale. Inainte de toate, dupa cum am mai afirmat, a contribuit la formarea disciplinei Relatiilor Internationale ca un domeniu independent, separat de celelalte stiinte sociale si de stiinta
21 22

Hans J., Morgenthau, opera citata, pagina 74. Hans J., Morgenthau, opera citata, pagina 74, trad. n.

Pagina 14 din 32

politica. Apoi a adus o noua viziune asupra lumii si asupra relatiilor dintre state. Aceasta noua viziune a fost la randul ei criticata, de catre alte scoli de gandire, care, pornind de la realism, au venit cu noi viziuni asupra lumii. Realismul a dus oarecum la dezvoltarea unor noi teorii, fiecare contribuind cu ceva in plus la la intelegerea politicii internationale. E. H. Carr si H. Morgenthau sunt principalii fondatori ai teoriei realiste. Prin operele lor ei reprezinta expresia clasica a teoriei relaiste. Politics among Nations a lui Morgenthau a fost considerata cea mai importanta articulare a realismului, devenind textul paradigmatic al discplinei Relatiilor Internationale. Meritele sale principale sun in opinia lui Guzzini 23, de a fi definit sfera politica, cea mai importanta dintre toate celelalte sfere, ca pe un domeniu aparte, independent de alte domenii sociale, si de a fi transformat diplomatia europeana din secolul al XIX-lea intr-o teorie explicativa a relatiilor internationale. Realismul vine sa explice cum este lumea, si cum sunt relatiile internationale, si nu cum ar trebui sa fie.

CAPITOLUL II NEOREALISMUL Realismul clasic a dominat studiul Relatiilor Internationale incepand cu anul 1945 si pana la incepututul anilor ’80. Neorealismul a aparut la sfarsitul anilor ’70, odata cu aparitia cartii lul Kenneth Waltz, Theory of International Politics (1979). Theory of International Politics reprezinta pentru neorealism ceea ce reprezinta Politics among Nations, a lui Morgenthau, pentru realismul clasic. „Daca exista o carte care sa poata fi comparata cu cea a lui Morgenthau, Politics among Nations, in privinta functiei paradigmatice pe care o are in disciplina Relatiilor Internationale, aratand un model de urmat si adunand la un loc toate dezbaterile importante, atunci aceasta este cea a lui Kenneth Waltz, Theory of International Politics.”24 Dupa cum am aratat in capitolul anterior, Morgenthau a avut o contributie deosebita, „paradigmatica” daca e sa ne exprimama in termenii lui Guzzini, la dezvoltarea Relatiilor Internationale ca o disciplina autonoma, independenta. Waltz a avut acelasi rol in apararea identitatii disciplinei ale carei granite fusesera amenintate. „El a oferit reactia cea mai severa la <<plasa>> globala in continua expansiune a campurilor cercetarii din domeniul Relatiilor
23 24

Stefano, Guzzini. Realism si relatiile internationale. (Iasi: Institutul European, 2000), pagina 47 Stefano, Guzzini. Realism si relatii internationale. (Iasi: Institutul European, 2000), pagina 237.

Pagina 15 din 32

Internationale.”2 Unul din motivele principale pentru succesul de care s-a bucurat Waltz a fost confuzia realismului ca teorie, cu limitele si identitatea Relatiilor Internationale ca disciplina. Cartea lui Waltz, a fost astfel bine-venita in contextul crizei de identitate cu care disciplina Relatiilor Internationale se confrunta in anii ’60 si ’70. Waltz separa politca internationala de orice alt domeniu al stiintelor sociale, definind astfel un teren aparte pentru specialistul in domeniul international. Analogia dintre state si firme (analoiga cu microeconomia) ofera legitimitate discilpinei Relatiilor Internationale. Lucrarea lui Waltz a starnit multe discutii, in special pentru faptul ca permite unele interpretari contradictorii, acesta fiind unul din motivele nenumaratelor dezbateri pe marginea ei. Observand multitudinea articolelor la care dat nastere, Stefano Guzzini afirma ca „daca Theory of International Politics a lui Wlatz n-ar fi existat, ea ar trebui inventata.”25 2.2. CONTEXTUL ISTORIC DE APARITIE A NEOREALISMULUI Avand in vedere faptul ca Waltz a fost cel care a propus o versiune inovata a realismului clasic, si a creat textul paradigmatic al neorelaismului, prin Theory of International Politics, neorealismul mai este numit in literatura si „realism waltzian”. O alta denumire sub care poate fi gasit neorealismul este aceea de „realism structural” datorita rolului central pe care conceptul de „structura” a sistemului international il are in cadrul sau. Din 1945, cand a aparut realismul clasic, si pana in 1979, cand a fost publicata Theory of International Politics, pe scena politicii internationale s-au produs mai multe transformari, care justifica noua viziune asupra relatiilor internationale. Evenimentele care au urmat dupa 1979 vin parca sa confirme autenticitatea teoriei neorealiste. Daca in 1945 Razboiul Rece abia incepuse la sfarsitul anilor ’70 el era in plina desfasurare. Toate evenimentele majore de pe scena politica internationala aveau legatura cu cele doua superputeri. Intr-o lume in care bipolaritatea sistemului pare sa determine toate relatiile si toate conflictele importante, pare foarte normala aparitia unei teorii care sa aiba in centrul sau ideea de sistem. Intre 1963-1979, odata cu solutionarea crizei cubaneze, pe plan international are loc o destindere relativa a relatiilor dintre cele doua superputeri. Dupa 1979 relatiile dintre cei doi poli de putere se retensioneaza. Uniunea Sovietica incalca Acordurile de la Helsinki pe problemele drepturilor omului. In 1975 are loc interventia ruso-cubaneza in Angola. Aceasta este urmata de alte atacuri din partea Uniunii Sovietice asupra Etiopei, Vietnamului si
2 25

Stefano, Guzzini, opera citata, pagina 238.

Pagina 16 din 32

Afganistanului. Toate aceste fapte impreuna cu cresterea considerabila a flotei navale sovietice au ingrijorat SUA. De celalata parte Uniunea Sovietica era ingrijorata de dezvoltarea tehnologiei americane si de buna intelegere dintre SUA si China; relatiile americano-chineze doreau a avea ca finalitate o alianta trilaterala prin adaugarea Japoniei. Neincrederea intre cele doua superputeri se reinstaureaza, conducand la tensionarea realtiilor dintre ele, in urmatorii 5 ani. Politicile promovate de Ronald Reagan, care a adoptat o atitudine agresiva fata de Uniunea Sovietica numind-o „Imperiul Raului” si a adoptat Initiativa Strategica de Aparare a SUA, si de Margaret Thatcher au contribuit si mai mult la racirea relatiilor ruso-americane.26 In contextul istoric al dezvoltarii disciplinei, realismul waltzian apare pe fondul contestarii realismului clasic de catre interdependenta complexa si a eforturilor continue de a gasi teorii cat mai verificabile empiric si deci cat mai stiintifice pentru a explica relatiile internationale. Un astfel de efort face chiar Waltz in 1959 cu cartea sa Man, State and War, o lucrare la limita dintre realismul clasic si ceea ce va fi considerat neorealismul. Cartea sa din 1979 desavarseste incercarea din 1959. Cartea lui Waltz din 1979 vine ca o continuare a celei din 1959. In 1959 Waltz prezenta cele trei imagini clasice care stau la baza intelegerii razboiului. Potrivit acestor imagini razboiul isi are originea fie in natura umana, fie in tipul regimului din interiorul statului, fie in caracteristicile sistemului international. Waltz a avut o predilectie pentru a treia imagine, conisdernad-o cea mai buna pentru a explica cauzalitatea razboaielor. De aceea el revine mai pe larg asupra ei in 1979. Noua versiune pe care o propune va fi mult mai actuala si va fi in centrul discutiilor mult timp, deoarece evenimetele care s-au petrecut in perioada aparitiei cartii si in urmatorii 6 ani, prezinta relatiile internationale in termeni realisti: ca politici de aparare si dominare intre cele doua puteri. 2.3. ORIGINILE INTELECTUALE ALE NEOREALISMULUI In ceea ce priveste originile intelectuale ale teoriei neorealiste, putem spune, dupa cum ne sugereaza si numele teoriei, ca ea isi trage sevele in primul rand din intreaga traditie realista a Relatiilor Internationale. Revolutia behavioralista din stiintele sociale (anii ’50-’60) cu aspiratia ei de a fundamenta stiinta socialului, si implicit relatiile internationle si de a gasi repetitivitatea

26

Pierre, Milza, Serge, Berstein. Istoria secolului XX. Volumul II. (Bucuresti: All, 1998).

Pagina 17 din 32

evenimetelor, de a codifica si masura comportamente si de a ajunge la legi generale ale interactiunilor sociale a reprezentat o alta sursa de influenta pentru teoria neorealista. Influente asupra realismului waltzian au avut si teoriile cibernetice si cele microeconomice. Lucrarea Man, State and War este considerata un prolog al teoriei neorealiste. Ea este o lucrare recunoscuta drept o contributie imoprtanta in dezvoltarea Relatiilor Internationale. Pe fundamentele ei s-a construit si s-a consolidat o teorie stiintifica a politicii internationale. In Man, State and War, Waltz incearca sa explice care sunt cauzele razboiului in relatiile internationale. Dintre posibilele cauze ale razboaielor sunt puse in lumina trei cauze majore care par sa explice cel mai bine originea lor. Waltz numeste aceste nivele de analiza a cauzelor razboaielor „imagini” ale relatiilor internationale. Prima imagine este natura si comportamentul uman, cea de-a doua imagine este natura si guvernarea statului, iar cea de-a treia este natura sistemului international. Relatiile internationale pot fi interpretate in diferite moduri. Aceste moduri diferite de abordare a relatiilor internationale apar din concentrarea asupra unei anumite cauze a razboiului, asupra unei anumite imagini. Prima imagine a relatiilor internationale individualizeaza cauzele razboiului in natura umana. „Conform primei imagini a relatiilor internationale, cauzele majore ale razboiului se gasesc in natura si comportamentul omului. Razboaiele pronesc din egoism, din directionarea gresita a unor impulsuri agresive, din stupiditate. Celelalte cauze sunt secundare si trebuie interpretate in lumina acestor factori. Daca acestea sunt cauzele fundamentale ale razboiului, atunci razboiul trebuie eliminat prin innobilarea si iluminarea oamenilor sau prin asigurarea readaptarii lor psiho-sociale.”27 Urmatorul pasaj este elocvent pentru intelegerea a ceea ce inseamna prima imagine: „ceea ce este rau in oameni sau comportamentul lor necorespunzator duce la razboi; ceea ce este bun in om ar aduce pacea, dar s-ar putea universaliza: aceasta idee sintetizeaza prima imagine. Pentru pesimisti pacea este un obiectiv si totodata un vis utopic, in timp ce altii au luat in serios ideea ca este posibila o transformare a individului de natura sa aduca o pace durabila in lume. Daca oamenii ar fi buni nu ar mai exista nici probleme soicale nici politice.”28 Cei care gasesc sursa razboiului in natura umana si in comportamentul sau, si spera ca pana la urma razboiul va fi inlaturat, asteapta o schimbare de fond a personalitatii umane. Stiintele comportamentului pot schimba omul, iar omul, la randul sau poate schimba lumea. Cei care privesc lucrurile din aceasta perspectiva sunt numiti „optimisti”. Acesti
27 28

Kenneth, Waltz. Omul, statul si razboiul. (Iasi: Institutul European, 2001), pagina 24. Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 46.

Pagina 18 din 32

„optimisti” la care se refera Waltz nu sunt altii decat reprezentantii idealismului, criticati sever de realisti. „Pesimistii” insa „au daramat cu abilitate castelele de nisip ale optimistilor,”29 afirmand ca au „inteles gresit politica pentru ca au evaluat gresit natura umana.”30 Asadar, daca ne alegem prima imagine in scopul de a explica relatiile internationale, ne indreptam atentia inspre acei indivizi care conteaza. Spre exemplu putem explica cel de-al Doilea Razboi Mondial analizand profilul psiholgic al liderilor, deciziile lor si modul in care ele au interactionat. Astfel ne vom indrepta atentia inspre liderii politici ai vremii si-i vom analiza in special pe Hitler, Stalin, Mussolini, si Roosevelt, vom analiza deciziile si actiunile lor si feed-back-ul acestora. Waltz considera ca prima imagine nu este cea mai buna in explicarea relatiilor internationale. Ea nu ofera sursa cea mai importanta de explicatii, ci aduce doar unele detalii de fond. A doua imagine a relatiilor internationale incearca sa explice razboiul analizand tipul de regim politc de la nivel national. Aceasta imagine vede originile razboiului in defectele interne ale statelor. „Recursul la defectele interne pentru a explica acele actiuni externe ale statului care duc la razboi poate imbraca multe forme. O astfel de explicatie poate fi legata de un tip de guvernamant despre care se crede, indeobste ca este rau. De exemplu, de multe ori se considera ca privatiunile impuse poporului de catre tiran produc niste tensiuni ce isi pot gasi expresia in atacurile impotriva strainilor. Explicatia mai poate viza si defectele unei guvernari care nu este rea, in sine. S-a obervat, astfel, ca restrictiile impuse guvernului, in vederea respectarii drepturilor cetatenesti consituie impedimente in elaborarea si implementarea politicii externe. Aceste restrictii, de altfel laudabile in intentia lor originara, pot avea efectul nedorit de a ingreuna sau a face imposibile actiunile pe care trebuie sa le interprinda guvernul respectiv pentru mentinerea pacii in lume.”31 Optimistii celei de-a doua imagini vad cauzele rzboiului in defectele interne ale statelor, dar ei cred ca este posibila eliminarea sa. Acestia generalizeaza ideea statelor „bune”, ca o conditie pentru inlaturarea razboiului. Pentru ei „statele rele” sunt vinovate de razboi. In opinia optimistilor liberali „o lume plina de democratii ar fi o lume a pacii perfecte, insa guvernele autocratice sunt razboinice.”32 Waltz critica in principiu orice teorie care se bazeaza pe generalizarea unui anumit tip de stat pentru a aduce pacea in lume. El afirma ca
29 30

Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 47. Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 47 31 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 88. 32 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 126.

Pagina 19 din 32

din moment ce state diferite au tendinta de a actiona similar daca se afla pe pozitii aproximativ egale, trebuie sa existe cauze structurale pentru comportamentul statelor. Judecand izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial din perspectiva celei de-a doua imagini trebuie sa analizam evenimetele politice si economice de pe plan intern in cazul marilor puteri: Marea Criza economica, protectionismul, politicile keynesiene, fascismul si nazismul. Toate aceste evolutii explica izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial daca e sa analizam lucrurile prin a doua imagine. Waltz amendeaza si a doua imagine din aceleasi motive pentru care o contesta si pe prima: faptul ca nu explica relatiile internationale, si cauzele fenomenelor importante ce au loc pe plan international. „Dificultatea, endemica in cazul celei de-a doua imagini a relatiilor internationale, este de aceeasi natura ca si cea intalnita in cazul primei imagini. Asa se face ca teoria conform careia oamenii fac societatile in care traiesc, inclusiv societatea internationala, a fost considerata nu numai greista, dar si incompleta. Trebuie adaugat ca tocmai societatea in care traiesc ii transforma pe oameni. La fel stau lucrurile si in relatiile internationale. Actiunile statelor, sau mai precis, ale oamenilor care actioneaza pentru aceste state alcatuiesc substanta relatiilor internationale. Dar cadrul politic international are mult de-a face cu modul in care se comporta statele.”33 A treia imagine propusa de Waltz este cea la nivel de sistem. Aceasta explica relatiile internationale prin cauze si ratiuni specifice interactiunilor dintre state. Orice tentativa de a explica relatiile internationale, sau orice teorie buna a relatiilor internationale trebuie sa ia in considerare spatiul abstract al sistemului international in ansamblul sau, si nu sa-si indrepte atentia inspre particularitati ce tin de natura umana sau de cea a statului. „Cand exista atatea state suverane, cand nu exista nici un sistem juridic care sa se poata aplica in relatiile dintre acestea, cand fiecare stat isi judeca necazurile si ambitiile in functie de ceea ce-i dicteaza propria ratiune sau dorinta - conflictele trebuie sa apara, si uneori se ajunge la razboi. Pentru a iesi bine dintr-un astfel de conflict, statul trebuie sa se bazeze pe propriile sale mijloace, de eficienta carora trebuie sa se preocupe in mod constant.”34 Situatia stetelor pe plan international se aseamana cu cea a oamenilor din starea de natura, nici pe plan international si nici in starea de natura nu exista o autoritate careia statele sau oamenii sa i se supuna. Sistemul international este anarhic, iar aceasta caracteristica de baza determina evenimentele internationale. Conditia anarhica a sistemului international determina comportamentul actorilor, care la randul lor determina caracteristicile
33 34

Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 128. Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 163.

Pagina 20 din 32

sistemului international, indiferent de natura umana sau de natura regimurilor din interiorul statelor. Daca politica internationala este caracterizata de anarhie, politica interna este caracterizata de ierarhie. Aceasta dihotomie este centrala pentru Waltz, si ofera importanta majora celei de-a treia imagini. Tinand cont de aceasta dihotomie Waltz explica de ce este complet gresit sa se explice relatiile internationale prin analogie cu procesul politic intern. Wlatz considera ca o teorie a politicii internationale trebuie sa fie sistemica. Aceasta este si principala critica pe care o face teoriilor ce se bazeaza exclusiv pe prima si a doua imagine. Aceste idei vor fi reluate in Theory of International Politics, in care Waltz isi propune de altfel sa ofere o teorie sistemica a Relatiilor Internationale. Waltz considera ca exista doua tipuri de teorii: teorii reductioniste si teoriii sitemice.13 Teoriile politicii internationale care isi pornesc analiza de la nivel individual sau statal sunt reductioniste, in timp ce teoriile care se focalizeaza asupra sistemului international sunt sistemice. Waltz apreciaza ca politica internationala nu poate fi studiata in mod reductionist; doar o teorie sistemica permite intelegerea politicii internationale. Pentru ca o astfel de teorie sa fie buna ea trebuie sa arate cum poate fi privita politica internationala ca un domeniu distinct, separat de economie, sociologie sau alte domenii internationale. „Pentru a delimita sistemul politicii internationale de alte sisteme internationale, si pentru a deosebi nivelurile sistemice de nivelurile unitatilor, este necesar sa se arate cum sunt generate structurile politice si cum afecteaza ele unitatile sistemului, dar si cum sunt afectate ele la randul lor de acestea.”

2.4. RELATIILE INTERNATIONALE DIN PERSPECTIVA NEOREALISTA Daca in Man, State and War, Waltz a analizat originea razboiului prin prisma celor trei imagini, care identificau sursele acestuia fie in natura umana, fie in defectele interne ale statelor, fie in caracteristicile sistemului international, in Theory of International Politics el se detaseaza de primele doua imagini, construind o teorie a relatiilor internationale bazata pe cea de-a treia imagine. Conisderand ca teoriile care explica relatiile internationale raportandu-se la natura umana sau la tipul de regim din interiorul statului sunt reductioniste, Waltz creeaza o teorie sistemica a relatiilor internationale, care pune la baza intelegerii cauzelor razboiului si a evenimetelor internationale in general, caracteristicile sistemului.
Pagina 21 din 32

Viziunea lui Waltz asupra relatiilor internationale se refera exclusiv la sistemul international. Prin urmare viziunea sa este una sistemica, si are drept scop explicarea dinamicii de ansamblu a relatiilor internationale privite ca un domeniu social distinct si independent de celelalte, si care presupune deci un studiu stiintific diferit. Se pot observa aici unele influente realiste, realismul fiind prima teorie care a privit Relatiile Internationale ca un domeniu de studiu distinct. Cu scopul declarat de a analiza sistemul international si de a arata cum fizeaza el relatiile internationale, Waltz isi incepe demersul cu definirea conceptului de „sistem”. Orice sistem este definit de o structura si de unitati aflate in interactiune. La randul sau, structura este definita de un principiu ordonator, de functiile unitatilor componente si de capabilitatile diferite de care acestea dispun. Caracteristicile generale ale sistemului amintite, se aplica si sistemului international. Unitatile aflate in interactiune sunt in cazul sau statele, iar principiul ordonator este anarhia. Anarhia deosebeste in mod paradigmatic sistemul international de sistemul politic intern al statelor, care este ierarhic. In ceea ce priveste cea de-a doua trasatura a structurii, functiile unitatilor, in cazul sistemului international caracterizat de anarhie, fiecare stat trebuie sa-si indeplineasca functiile sale bazandu-se si contand pentru aceasta doar pe propriile capabilitati. Principiul anarhiei care guverneaza sistemul international face ca statele sa aiba aceleasi functii, dintre care cea mai importanta este aceea de a-si asigura supravietuirea. Indeplinierea acelorasi functii de catre unitatile componente este o alta trasatura ce particularizeaza sistemul international de sistemul politic intern, in cadrul caruia fiecare unitate indeplineste o functie determinata. Cea de-a treia caracteristica a structurii sistemului international, si cea mai importanta de altfel, este distributia capabilitatilor intre unitati. De aceea sistemele urmeaza sa fie diferentiate dupa numarul centrilor de putere care conduc competitia internationala. Definind structura internationala ca anarhica, Waltz dezvolta o teorie clasica a balantei de putere. Ideea centrala a acestei teorii este faptul ca toate statele urmaresc pe plan international acelasi lucru: asigurarea supravietuirii. Aceasta lupta a statelor pentru supravietuire intr-un sistem anarhic, va conduce la o dilema a securitatii, care va face statele sa conteze doar pe ele insele ( principiul „self-help”). Date fiind aceste conditii structura va influenta comportamentul statelor astfel incat ele vor tinde sa formeze o balanta de putere, aceasta fiind cea mai buna modalitate de asigurare a supravietuirii. Balanta de putere ajuta nu numai la supravietuirea statelor dar si la conservarea sistemului prin echilibrarea sa. In toate cele analizate mai sus se regasesc puternice influente realiste; pana aici ce aduce nou
Pagina 22 din 32

neorealismul este conceptul de „sistem” si importanta pe care o acorda acestuia. Sistemul international este cel care determina relatiile internationale si comportamentul statelor. Pentru a explica si teoretiza mai bine sistemul international, Waltz se foloseste de o comparaitie si de o analogie. Mai intai, Waltz compara sistemul international cu sistemul politic intern. Principalele deosebiri pe care le gaseste, si pe care le-am discutat deja, sunt in primul rand faptul ca sistemul politic intern este prin excelenta ordonat si organizat, si are ca principiu ordonartor ierarhia, pe cand sistemul internartional este anarhic. In al doilea rand faptul ca unitatile sistemului politic intern indeplinesc sarcini diferite (parlamentul adopta legi, guvernul se ocupa de implemetarea lor iar justitia de respectarea lor), in timp ce in sistemul international statele au aceleasi functii. Daca pe plan intern unitatile colaboreaza si se ajuta reciproc, pe plan extern statele trebuie sa se bazeze doar pe ele insele (principiul selfhelp). Principala diferenta dintre state, care da de altfel si dinamica relatiilor internationale sunt capabilitatile de care dispun statele. Analogia pe care spuneam ca o foloseste Waltz in teorteizarea sistemului international este cea cu microeconomia. Pentru a releva mai clar rolul constrangator pe care structura si capabilitatile statelor le au pentru comportamentul lor si pentru relatiile ce se stabilesc intre ele, Waltz recurge la analogia intre state si firme. In viziunea lui Waltz analogia este permisa, pentru ca cele doua domenii sunt similare din punct de vedere structural, iar apoi ea este utila avand in vedere ca luam ceva dintr-un domeniu in care teoria este bine dezvoltata si adaugam acest lucru altui domeniu mai putin dezvoltat teoretic.35 Waltz porneste acest demers prin definirea pietei. El isi propune sa defineasca pietele raspunzand la doua intrebari: „Cum se formeaza? si cum functioneaza?” 36 Intr-o economie de piata descentralizata, piata se formeaza spontan si neintentionat. La originile sale se afla egoismul unitatilor ce-i dau nastere. Ea se formeaza in urma activitatilor unor unitati separate, cum ar fi spre exemplu firmele si persoanele individuale, care nu actioneaza in scopul crearii unei ordini, ci in scopul urmaririi unor interese personale prin mijloacele pe care le au la dispozitie. „Unitatile individuale actioneaza pentru ele insele. Din coalitia lor ia nastere o strucutra care le afecteaza si le constrange pe toate. Odata formata, piata devine o forta prin ea insasi, o forta pe care unitatile constitutive actionand singular sau intr-un numar mic nu ar putea-o controla. In schimb, in functie de variatia conditiilor pietei, creatorii ei, devin creaturile pietei careia propriile lor activitati i-au dat nastere.” 37 Fiecare unitate isi urmareste propriul interes si bine. Rezultatul unui astfel de comportament adoptat de toate unitatile,
35 36

Kenneth, Waltz. Theory of International Politics. (New-York: McGraw-Hill, Inc., 1979), pagina 89, trad. n. Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 89. 37 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 90, trad. n.

Pagina 23 din 32

depaseste motivele si scoprile lor individuale. „Fiecare ar dori sa munceasca mai putin si sa produca bunuri la preturi inalte. Dar toate acestea luate impreuna, fac ca toate sa munceasca mai mult si sa produca bunuri la preturi mai joase. Fiecare firma urmareste sa-si maximizeze profitul; rezultatul produs de faptul ca mai multe firme urmaresc acest lucru, duce la o scadere a profitului.”38 Piata este o cauza structurala intre actorii economici si rezultatul pe care ei il produc. Piata conditioneaza si determina comportamentul, interactiunile si calculele actorilor. Ea determina agentii economici sa actioneze intr-un anumit mod. Teoria microeconomica explica cum functioneaza economia, si la cel fel de rezultate trebuie sa ne asteptam daca actionam intr-un anumit mod. „Sistemele politice internationale, ca si pietele, sunt formate in urma actiunilor unitatilor care incearca sa-si urmareasca interesele. Structurile internationale sunt definte in termenii unitatilor politice ale unei anumite perioade, fie ca este vorba de orase-state, imperii sau natiuni. Structura este determinata de coexistenta statelor. Nici un stat nu doreste sa ia parte la formarea unei structuri de care sa fie constrans. Sistemele politice internationale, ca si pietele, sunt individualiste la origine, generate spontan si neintentionat. In amandoua sistemele, structurile sunt formate prin coactiunile unitatilor lor. Faptul ca aceste unitati traiesc, devin mai prospere sau mor, depinde de eforturile lor. Amandoua sistemele sunt formate si mentinute pe baza principiul self-help care se aplica unitatilor.”39 Faptul ca cele doua sisteme se aseamana, nu inseamna ce ele sunt identice. „Sistemul international se aseamana din punct de vedere structural cu economia de piata pana acolo unde principiul self-help poate opera in economie.”40 In economie guvernul stabileste anumite limite pentru principiul self-help-ului, in timp ce in sistemul international nu exista astfel de limite. Economia de piata si sistemul international functioneaza diferit per ansamblu. In urma interactiunilor dintre unitatile lor, cele doua sisteme dezvolta structuri care ii recompenseaza sau ii pedepsesc pe cei care au adoptat un anumit tip de comportament. Pornind de la aceeasi analogie cu microeconomia, Waltz defineste statele ca fiind unitatile sistemului international, singurii actori care conteaza: „la fel cum economistii definesc pietele prin firme, la fel definesc si eu structurile politice internationale prin state. […] Atat timp cat statele mari sunt marii actiori, structura politicii internationale trebuie

38 39

Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 90, trad. n. Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 91, trad. n. 40 Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 91, trad. n.

Pagina 24 din 32

definita in termeni de <<stat>>”41 Din nou se poate observa faptul ca ideile lui Waltz merg pe directia realismului clasic, el considernad statele principalii actori ai sistemului international. Statele sunt cele care creeaza scena pe care tot ele impreuna cu alti actori non-statali, isi vor desfasura actiunile. Statele sunt unitatile sistemului international; interactiunile lor determina conturarea structurii acestuia. Ele vor ramane mult timp singurii actori de pe scena internationala care conteaza, deoarece durata lor de viata este foarte lunga iar rata mortalitatii extrem de scazuta. „A numi statele <<unitati>> inseamna a sune ca fiecare stat este ca celalalt, adica o unitate politica autonoma. Este un alt fel de a spune ca statele sunt suverane.”42 Chiar daca toate statele sunt suverane acest lucru nu inseamna ca ele sunt si egale. Ele sunt egale dar numai in ceea ce priveste functiile pe care le indeplinesc. Ele au posibilitati diferite de a-si urmari interesele in functie de capabilitatile de care dispun. Unele state sunt mai bogate, altele sunt mai sarace; unele sunt mai mari, altele sunt mai mici; unele sunt mai puternice, altele sunt mai slabe. Prin urmare statele sunt foarte diferite, chiar daca in princpiu sunt foarte asemenatoare. Sunt asemanatoare prin faptul ca indeplinesc aceleasi functii si prin faptul ca au aceleasi interese, supravietuirea la minim, si dominatia universala la maxim. Tinand cont de toate aceste lucruri analogia dintre state si firme vine sa puna intr-o lumina si mai clara pozitia statelor in sistemul international. Orice firma care vrea sa supravietuiasca si sa aiba profit, trebuie sa aiba o productie eficienta si vanzari mari. Aparita pe piata a unei alte firme, sau cresterea capabilitatilor unei firme existente este ingrijoratoare, si determina celelalte firme sa actioneze intr-un anumit mod. Intotdeauna firmele mari au tendinta de a le inghiti pe cele mici, de a le anihila. La fel stau lucrurile si cu statele in sistemul international. Orice stat mai puternic reprezinta o amenintare pentru celelalte, orice crestere a capabilitatilor unui stat devine ingrijoratoare pentru celelate intr-un sistem in care razboiul este oricand posibil. De aceea statele trebuie sa fie mereu in garda si sa incerce sa devina mai puternice. John Mearsheimer in Tragedia politcii de forta ofera o teorie neorealista avand la baza aceleasi idei cu Waltz. Chiar daca el isi propune sa ofere „o teorie realista a politicii internationale care sa conteste optimismul prevalent in privinta relatiilor internationale dintre marile puteri”43, el ofera o adevarata teorie neorealista sau realist strucutrala pentru ca de la inceput el afirma ca „sistemul international modeleaza puternic comportamentul statelor”44.
41 42

Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 94, trad. n. Kenneth, Waltz, opera citata, pagina 95, trad. n. 43 John J., Mearsheimer. Tragedia politicii de forta. (Bucuresti: Antet, 2003), pagina 9. 44 John J., Mearsheimer. Tragedia politicii de forta. (Bucuresti: Antet, 2003), pagina 13.

Pagina 25 din 32

La fel ca si Waltz, Mearsheimer acorda putina atentie in teoria sa indivizilor sau considerentelor de politica interna. El se deosebeste insa de Waltz prin faptul ca isi numeste teoria „realism ofensiv”, in timp ce teoriei lui Waltz ii da numele de „realism defensiv.”45 Prin „realismul ofensiv” Mearsheimer doreste sa se apropie mai mult de realismul clasic prin faptul ca descrie marile puteri ca pe niste entitati care cauta in permanenta puterea. Se deosebeste insa de acesta prin faptul ca realismul ofensiv considera ca sistemul international forteaza marile puteri sa-si sporeasca puterea realtiva, deoarece aceasta este singura modalitate de a-si asigura securitatea. „Cu alte cuvinte, supravietuirea impune un comportament agresiv. Marile puteri se comporta agresiv nu pentru ca o doresc sau pentru ca au o tendinta interioara spre dominare, ci deoarece trebuie sa caute mai multa putere daca vor sa-si maximizeze sansele de supravietuire.” 46 Tot aceste idei il diferentiaza si de realismul defensiv al lui Waltz care „nu insista asupra ideii ca sistemul international ar oferi marilor puteri motive solide pentru a actiona ofensiv in scopul dobandirii puterii, ci, dimpotriva, sustine punctul de vedere opus, conform caruia anarhia incurajeaza statele sa se comporte defensiv si sa mentina balanta de putere, in loc sa o dezechilibreze.”47 Mearsheimer explica motivele pentru care marile puteri lupta pentru putere prin cinci ipoteze referitoare la sistemul international. „Prima ipoteza este ca sistemul international e anarhic, ceea ce nu inseamna ca este haotic sau sfasiat de dezordine.”48 A doua ipoteza este „ca marile puteri poseda intrinsec o anumita capacitate ofensiva, care le confera mijloacele de a se vatama si, posibil, de a se distruge reciproc. Statele sunt potential periculoase unele pentru celelalte, cu toate ca unele state au o putere militara mai mare decat a altora si, de aceea, sunt mai primejdioase. Puterea militara a unui stat se identifica indeobste cu armamentul pe care il are la dispozitie, desi, chiar daca nu ar exista arme, indivizii din statele respective si-ar putea folosi pumnii si picioarele pentru a ataca populatia altui stat. La urma urmerlor, pentru fiecare gat exista doua maini care sa-l stranguleze.”49 A treia ipoteza „este ca statele nu pot fi nicodata sigure in privinta intentiilor altor state. Mai precis, nici un stat nu poate fi sigur ca un alt stat nu-si va folosi capacitatea militara ofensiva pentru a-l ataca. Aceasta nu inseamna ca statele au, in mod necesar, intentii ostile. Este posibil ca toate statele din sistem sa fie benigne, dar este imposibil sa fim siguri de
45 46

John J., Mearsheimer. Tragedia politicii de forta. (Bucuresti: Antet, 2003), pagina 18. John J., Mearsheimer, opera citata, pagina 20. 47 John J., Mearsheimer, opera citata, pagina 19. 48 John J., Mearsheimer, opera citata, pagina 27. 49 John J., Mearsheimer, opera citata, pagina 27.

Pagina 26 din 32

aceasta judecata, deoarece e cu neputinta sa se ghiceasca intentiile cu o certitudine de suta la suta. Exista numeroase cauze posibile pentru agresiune, si nici un stat nu poate fi sigur ca un altul nu este motivat de vreouna dintre ele. Mai mult, intentiile se pot schimba rapid, astfel ca intentiile unui stat pot fi benigne intr-o zi si ostile in dimineata urmatoare.”43 A patra ipoteza „este ca supravietuirea constituie telul principal al marilor puteri. Mai precis, statele cauta sa-si mentina integritatea teritoriala si autonomia ordinii politicii interne. Supravietuirea domina celelalte motive pentru ca, o data ce un stat e cucerit, e improbabil sasi mai poata urmari alte scopuri.” In fine cea de-a cincea ipoteza este ca „marile puteri sunt actori rationali. Ele sunt constiente de mediul lor exterior si gandesc strategic in privinta modului in care sa supravietuiasca in acest mediu. In particular, ele analizeaza preferintele altor state si modul in care e probabil ca propria lor comportare sa afecteze comportarea acestor state, precum si felul in care e probabil ca actiunile acestor state sa afecteze propria lor strategie de supravietuire.” Relatiile internationale dintre state sunt dominate de sentimetele de neincredere si suspiciune ale statelor. Ele se bazeaza pe principiul self-help, caci nu prea e loc pentru incredere intr-un sistem anarhic in care nu exista nici o autoritate careia sa i te adresezi in cazul in care ai fost atacat. In afara de interesul egoist al unor terte parti, nu exista o alta modalitate de pedepsire a agresorului. Orice stat este privit ca un posibil agresor. Aceasta idee are in centrul ei convingerea ca intr-o lume in care marile puteri detin capabilitatile de a se ataca, statele care sunt preocupate de securitatea si supravietuirea lor nu trebuie sa acorde prea multa incredere altor state. Cum toate statele urmaresc propria lor supravietuire, statele nu se pot baza pe altele pentru securitate. Din aceste motive aliantele sunt „doar casatorii de convenienta temporare: partenerul de alianta de azi poate fi dusmanul de maine, iar dusmanul de azi poate fi partenerul de maine.” Statele actioneaza intotdeauna in conformitate cu propriul lor interes; niciodata nu-si vor subordona interesul intereselor altor state. „Motivul e simplu: este eficient sa fii egoist intr-o lume in care fiecare e pentru sine.”50 Cea mai buna modalitate prin care statele isi pot asigura securitatea este sa devina statul cel mai puternic din sistem. Cu cat esti mai puternic cu atat e mai putin probabil ca un alt stat te va ataca sau te va ameninta. Din acest motiv statele vad distribuirea puterii ca fiind decisiva, si incearca sa-si maximizeze puterea pe care o detin la nivel mondial. Ele se

50

John J., Mearsheimer, opera citata, pagina 27.

Pagina 27 din 32

folosesc de mijloace economice, militare, diplomatice pentru a inclina balanta de putere in favoare lor. Relatiile internationale sunt un joc cu suma nula, deoarece castigul unui stat reprezinta o pierdere pentru altul. „Ideea este sa castige competitia si sa domine celelate state din sistem. Asadar, afirmatia ca statele isi maximizeaza puterea relativa este echivalenta cu aceea ca statele sunt dispuse sa gandeasca ofensiv in privinta altor state, chiar daca motivul lor ultim este pur si simplu supravietuirea. Pe scurt, marile puteri au intentii negative.” Urmarirea puterii inceteaza atunci cand statul ajunge hegemonul mondial. Pentru Mearsheimer statele acorda o atentie egala defensivei si ofensivei. Nu poti sa stii nicodata cata putere este suficienta pentru a-ti asigura securitatea. De aceea urmaresti puterea neincetat pana la dobandirea totala a acesteia. Dar masurile pe care un stat le ia pentru a-si spori securitatea, duc la diminuarea securitatii altor state. Se ajunge astfel la dilema securitatii. Prin urmare este destul de dificil ca un stat sa incerce sa-si sporeasca securitatea fara a determina o reactie din partea celorlalte state care se simt amenintate. Conisiderand puterea foarte importanta in asigurarea securitatii, Mearsheimer explica si ce se intelege prin putere. In primul rand el observa ca exista doua tipuri de putere: puterea latenta si puterea militara. „Puterea latenta se refera la ingredientele socio-economice care contribuie la alcatuirea puterii militare; se bazeaza in special pe bogatia statului si pe dimensiunea populatiei. Marile puteri au nevoie de bani, tehnologie si personal pentru a cladi forte militare si a purta razboaie, iar puterea latenta a unui stat se refera la potentialul pe care il poate concretiza atunci cand intra in competitie cu statele rivale.” Pe plan international insa, puterea unui stat depinde in special de fortele sale militare. Spre deosebire de Morgenthau, Mearsheimer ofera o definitie materiala a puterii, sustinand ca puterea se bazeaza pe capabilitatile materiale detinute de state. Ideea centrala a neorealismului este ca relatiile internationale sunt determinate de structura sistemului international. Aceasta, si nu trasaturile particulare ale marilor puteri, determina statele sa actioneze intr-un anumit mod pe plan international. Daca realismul clasic considera ca actiunile statelor sunt determinate de vointa lor intrinseca de putere, neorealismul considera ca la baza comportamentului statelor pe plan international se afla dorinta lor de supravietuire. In alte cuvinte statele actioneaza pe plan international astfel incat sa pastreze structura sistemului international existenta.

2.5. CONCLUZII
Pagina 28 din 32

Neorealismul este o teorie generala care isi propune sa explice relatiile internationale per ansamblu. Generalitatea, capacitatea de abstractizare si sintetizare, fac din realismul waltzian o teorie eleganta, care poate fi aplicata oricarei perioade istorice (putem vorbi de sistem international din 1648 dupa incheierea pacii de la Westphalia). Faptul ca este o teorie general aplicabila a facut-o si mai atragatoare in literatura de specialitate. Neorealismul ofera o teorie foarte nuantata a sistemului international. Aceasta vine sa explice persuasiv specificitatea sistemului international cu toate caracteristicile si implicatiile sale. Consecintele teoretice si practice ce rezulta din modului de abordare al sistemului international sunt extrem de importante. Unul din meritele cel mai importante ale teoriei neorealiste este acela de a fi continuat teoria realista. Am identificat multiple puncte comune ale neorealismului cu realismul clasic al lui Morgenthau. Punctul in care neorealismul se distanteaza de realism este metodologia sa si conceptia despre sine. Din punct de vedere metodologic teoria lui Waltz adopta unul din cele doua modele clasice ale teoriei echilibrului din stiintele sociale. Ea nu se bazeaza pe echilibrul homeostatic al teoriei cibernetice, ci pe echilibrul pietei din teoria economia neoclasica, care este individualista si este caracterizata de un mediu concurential, dar care respecta anumite reguli. Analogia pe care o face Waltz intre firme si state pe plan international, leaga inextricabil nivelul economic de cel al politicii internationale. Daca piata este rezultatul comportamentului individual utilitarist, sistemul international este rezultatul comportamentului egoist al statelor. „Contribuita definitorie a neorealismului este folosirea sistematica a economiei ca model explicativ pentru disciplina Realtiilor Internationale. Aceasta inseamna ca Waltz s-a folosit atat de teoria pietei, cat si de modelul actorului rational, uzual in abordarea bazata pe teoria jocurilor si in cea mai mare parte a literaturii consacrate regimurilor.”51 Neorealismul continua o lunga si veritabila traditie intelectuala. El redefineste si readuce in actualitate realismul clasic, integrandu-l in realitatea contemporana prin folosirea analizei comparative. Teoria neorealista a dezvoltat si a largit teoria realismului clasic prin definirea si legarea comportamentului actorilor politicii internationale de structura sistemului international.

Pagina 29 din 32

CONCLUZII FINALE Realismul pledeaza pentru separarea politicii de morala. Pentru realisti o politica este morala daca isi atinge obiectivele si/sau asigura securitatea statului. Interesul national merge dincolo de orice alte conisderente. O buna politica internationala va urmari intotdeauna interesul national. De aceea realismul atrage atentia asupra necesitatii deosebirii dintre scopul politicii internationale declarat de lideri si cel urmarit. Toeria realista explica comportamentul si actiunile marilor puteri in sistemul international. Ea ofera o explicatie pertinenta a razboiului din Irak. Din perspectiva realista SUA au atacat Irakul pentru ca aveau interese strategice in zona. Bogatiile petrolifere ale acestuia le-ar fi sporit puterea relativa si le-ar fi permis sa-si consolideze pozitia de hegemon mondial. Neorealismul sustine ca statele, in special marile puteri, sunt interesate de mentinerea structurii sistemului international. Actionand in Irak, SUA pe de o parte si-ar fi consolidat statutul de superputere mondiala, iar pe de alta parte ar fi asigurat stabilitatea sistemului. Irakul era conisderat o tara ce detinea arme de distrugere in masa, ceea ce reprezenta o amenintare la adresa securitatii Americii si a intregii lumi, cu atat mai mult cu cat se considera ca Irakul ar putea sprijini organizatiile teroriste. Cu alte cuvinte, Irakul era o
Pagina 30 din 32

amenintare pentru securitatea si stabilitatea sistemului international. Prin acest razboi SUA atentionau si Iranul, Corea de Nord si Siria, alte tari considerate ca sprijinitoare ale teroristilor. Teoria realista si neorealista explica in mare masura comportamentul statelor pe scena politicii mondiale. Ele au oferit explicatii despre modul in care actionau marile puteri in sistemul international in trecut, dar raman valabile si in prezent. Pe de o parte realismul si noerealismul ne ajuta sa intelegem trecutul daca privim inspre evenimetele ce s-au petrecut cu mai mult timp in urma, iar pe de alta parte ne ajuta sa intelegem evenimetele prezente si sa anticipam viitorul.

BIBLIOGRAFIE: 1. Edwart, Hallett, Carr. The Twenty Years Crisis 1919-1939. (New York: Harper & Row Publisher, 1946). 2. Hans J., Morgenthau. Politics among Nations. The Struggle for Power and Peace. Sixth Edition. (New York: McGraw- Hill, Inc., 1985). 3. Hobbes, Thomas, apud James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending Theories of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New York: Longman, 1997). 4. Max, Weber apud James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending Theories of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New York: Longman, 1997. 5. James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending Theories of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New York: Longman, 1997). 6. Hans J., Morgenthau. Politics among Nations. The Struggle for Power and Peace. Sixth Edition. (New York: McGraw- Hill, Inc., 1985).
Pagina 31 din 32

7. Tucidide, apud James E., Dougherty & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending Theories of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. (New York: Longman, 1997). 8. Stefano, Guzzini. Realism si relatiile internationale. (Iasi: Institutul European, 2000). 9. Pierre, Milza, Serge, Berstein. Istoria secolului XX. Volumul II. (Bucuresti: All, 1998). 10. Kenneth, Waltz. Omul, statul si razboiul. (Iasi: Institutul European, 2001). 11. Kenneth, Waltz. Theory of International Politics. (New-York: McGraw-Hill, Inc., 1979). 12. John J., Mearsheimer. Tragedia politicii de forta. (Bucuresti: Antet, 2003).

Pagina 32 din 32

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->