Sunteți pe pagina 1din 57

P a r t e a

DESPRE

a

V I I I - a

SUCCESIUNI

476

1. INTRODUCERE

Dobândirea pentru cauză de moarte în devoluţie Probleme fundamentale

(moştenirea)

desemnează nu numai universalitatea bunurilor al căror titular a fost defunctul, dar şi dreptul celor rămaşi de a succede la patrimoniul defunctului. De aceea jurisconsultul Iulian a definit hereditas ca fiind: successio in universum ius quod defunctus

habuerit (dobândirea întregului drept pe care l-a avut defunctul) 1 . Persoana decedată, al cărei patrimoniu se transmite prin moştenire, se desemnează cu o expresie eliptică consacrată de dreptul modern: de cuius (acela despre a

cărui

Ea provine din perifraza de cuius successione agitur

(acela despre a cărui moştenire este vorba) şi a fost preluată în

forma ei prescurtată de cuius de către dreptul modern pentru a- l desemna pe defunct, pe decedat 2 .

În

concepţia

lui

ius

civile,

hereditas

).

Gaius, D.50, 16, 24 Nihil est aliud hereditas quam succesio in universum ius quod defunctus habuit. Moştenirea nu este altceva decât ansamblul drepturilor defunctului.

Definiţia lui Gaius exprimă problema de fond că dreptul de moştenire trebuie să fie soluţionat. Moartea unui om lasă un loc gol; în momentul în care subiectul drepturilor şi

1 v. Dig. 50.17.62. 2 v. Biondo Biondi, Diritto ereditario romano. Parte generale, Milano, 1954, p.24.

477

obligaţiilor dispare, se pune problema de a şti cine îi va succede pentru a ocupa locul vacant? Este acesta un moştenitor ales de pater familias, tatăl de familie, care dispune suveran de familia şi de bunurile sale şi care poate desemna încă din timpul vieţii un succesor care să-l moştenească? Este familia defunctului cea care va ocupa locul gol în baza legăturii de rudenie care o leagă de el? Acesta este antagonismul pe care dreptul succesiunilor trebuie să-l depăşească, căutând un echilibru între cele două pretenţii şi conciliind cele două sfere de interese. Această diferenţiere ţine de factori istorici şi sociali ca şi ideologici şi chiar religioşi, mai ales că ea relevă în primul rând structura socială şi locul care i se atribuie individului. În fapt, regimul succesiunilor se desfăşoară în fond ca o proiecţie a raporturilor care, pe de o parte, leagă individul de familie şi, pe de altă parte, îl supune pe acesta unei voinţe particulare. Legăturile familiale au predominat în dreptul succesiunilor atât timp cât familia a constituit un ţesut social dens concentrat în jurul lui pater familias. Devoluţia succesorală reflecta deci organizarea familiei şi în conţinutul normei de bază.

Paulus, D.28, 2.1.1. In suis heredibus evidentius apparet continuationem dominii eo rem perducere, ut nulla videatur hereditas fuisse quasi olim hi domini essent, qui etiam vivo patre quodammodo domini existimantur, unde etiam filius familias appellatur sicut pater familias, sola nota hac adiecta, per quam distinguitur genitor ab eo qui genitus sit. Itaque post mortem patris non hereditatem percipere videntur, sed magis liberam bonorum administrationem consequuntur. hac ex causa licet non sint heredes instituti, domini sunt: nec obstat, quod licet eos exheredare, quod et occidere licebat. Apare evident că în ceea ce priveşte moştenitorii înşişi, continuarea proprietăţii conduce la

478

un aşa rezultat că pare a nu fi existat nici o succesiune; că altădată, erau proprietari aceia care încă din timpul vieţii tatălui lor erau consideraţi în anumite privinţe ca proprietari. De unde denumirea de „fii de familie”, tot aşa cum se zice „tată de familie”, cu această singură indicaţie ajutătoare pentru a distinge pe cel care zămisleşte de cel care este zămislit. De aceea, după moartea tatălui lor, ei nu se înfăţişau pentru a primi succesiunea, ci mai degrabă pentru obţinerea liberei administrări a bunurilor. Aceasta datorită faptului că pentru bunurile pentru care nu au fost instituiţi moştenitori ei sunt proprietari: şi nu se putea obiecta că tatăl îi putea dezmoşteni, mai ales că altă dată putea dispune de viaţa lor.

În raport cu moştenitorii, membri ai familiei, proprietatea se continua de drept de la defunct la moştenitori. Această continuare are ca efect că pare a fi o moştenire deoarece copiii sunt consideraţi ca având deja anterior proprietatea acestor bunuri. Ei sunt consideraţi a fi astfel, în anumite privinţe proprietari, încă din timpul vieţii tatălui lor. De aceea fiii sunt numiţi „fii de familie” şi tatăl „tată de familie” şi se deosebesc doar că descind unul din altul. Acesta este motivul pentru care moştenitorii nu primesc moştenirea, ci libera dispoziţie şi administrare a bunurilor familiale. Dar, foarte devreme, puterea lui pater familias depăşeşte cadrul familiei, legăturile familiale se dezleagă şi lasă loc individualismului, dând lui pater familias puterea de a desemna prin actul solemn al testamentului propriul său succesor. Moştenitorul poate fi ales liber din afara sau din cadrul familiei. Moştenirea prin testament devine regulă, şi întocmirea testamentului este considerată ca o datorie civică, care trebuie îndeplinită din timp. Succesiunea are loc cu titlu universal, în sensul că moştenitorul intră printr-un singur act în întreaga situaţie

479

juridică a defunctului, cu un astfel de efect încât îi continuă întreaga personalitate juridică 3 . Successio in universum ius – succesiunea în totalitatea drepturilor – de care vorbea Gaius, este mai mult decât o expresie abilă şi metaforică, deoarece ea exprimă cu precizie modul special de devoluţie pe care îl conţine succesiunea. Trecerea constă indirect în dobândirea bunurilor singulare

lăsate de către proprietarul lor, dar îi dă succesorului dreptul de a se pune în locul defunctului – de unde expresia succedere

în măsura în care le

moşteneşte. După concepţia romană, dreptul de succesiune priveşte întregul sau, dacă existau mai mulţi moştenitori, o cotă-parte a patrimoniului defunctului care este cunoscută ca o unitate (universitas).

in locum – pentru a relua bunurile

Africanus, D. 50, 16, 208 Bonorum appellatio, sicut hereditaris, universitatem quandam ac ius successionis et non singulas res demonstrat. Expresia „bunurile”, ca şi expresia „moştenirea”, indică o unitate patrimonială sau dreptul de succesiune în general şi nu lucruri particulare.

Moştenirea se compune din drepturi transmisibile prin succesiune, în particular, proprietatea bunurilor, servituţile şi de asemenea creanţele. Sunt excluse de la succesiune drepturile legate de persoană, care se sting la moartea acesteia:

de exemplu, uzufructul, anumite acţiuni de ordin penal şi contractual (mandatul, de exemplu), ca şi anumite drepturi legate de familie, cum este dreptul de ocrotire. Datoriile contractate de către defunct nu reprezintă deloc părţi din patrimoniu în sensul strict şi nu pot figura în activele moştenirii. Dar în cazul succesiunii, considerată ca o

3 v. Dig. 50.17.59 şi P. Voci, Diritto ereditario romano, 1963, pp.51-74.

480

accedere în locul defunctului – succedere in locum – se regăsesc logic în patrimoniu ca sarcini pasive de care moştenirea nu se

poate debarasa. Moştenitorul care primeşte activele se obligă, de asemenea, şi asupra pasivelor, cu riscul de a le vedea pe acestea din urmă că le depăşesc pe primele şi moştenirea devine lezionară – damnosa dacă nu renunţă la tot. Aşadar moştenitorul dobândeşte calitatea de proprietar, de creditor, debitor exact cum le avusese defunctul, răspunzând personal de întreg pasivul moştenirii. Se exceptează de la succesiunea universală aşa numitele iura

aceste

drepturi au fost inseparabil legate de persoana decedatului, motiv pentru care moştenitorul nu dobândea nici uzufructul, nici uzul, nici habitatio, nici calitatea de mandatar sau mandant şi nici calitatea de asociat. Nu se moşteneau nici acţiunile numite vindictam spirantes (reclamanţii în viaţă) acordate unei persoane pentru a obţine satisfacţie în urma unei atingeri personale ca în cazul lui actio calumniae (acţiune pentru

vătămări

corporale) 4 . Potrivit regulii in poenam heres non succedit – în pedeapsă moştenitorii nu succed 5 – nu se moşteneau datoriile persecutorii, adică datoriile cu caracter penal; totuşi moştenitorul răspundea faţă de asemenea acţiuni penale din punctul de vedere rei – dacă patrimoniul s-a mărit prin rezultatele delictului comis. Romanii explicau caracterul universal al transmisiunii succesorale prin ideea continuării personalităţii defunctului de către succesori, aşa cum se desprinde din textele jurisconsulţilor Cassius şi Iulian 6 . La baza acestor teorii stătea şi un interes pragmatic presant, anume acela de a crea o

personalissima

(drepturi

strict

personale),

deoarece

calomnie)

şi

actio

inuriarum

(acţiune

pentru

4 v. Dig. 3.6.4 şi 5.

5 v. Dig. 39.1.22.

6 v. Dig. 50.17.92 şi Dig. 41.1.33.2.

481

justificare pentru obligarea succesorului la plata datoriilor lui de cuius chiar şi în cazul în care acestea depăşeau activul succesoral, deci din propria avere a succesorului, pentru a ocroti pe această cale interesele creditorilor 7 . La umbra principiului succesiunii in universum ius (în totalitatea drepturilor) s-a dezvoltat şi instituţia achiziţiilor mortis causa (pentru cauză de moarte), cu titlu particular, sub forma legatelor şi fideicomiselor prin care beneficiarul dobândea lucruri sau valori izolate din moştenire fără a fi ţinut să răspundă de datoriile ereditare. Succesiunea se deschide prin moartea lui de cuius, dar spre deosebire de ceea ce se petrece în dreptul modern, la romani nu trecea automat asupra moştenitorilor, ci numai li se oferea: hereditas defertur (moştenirea acordată, oferită), de unde şi denumirea de delatio hereditatis, (moştenitor denunţat sau chemat la moştenire). Prin simpla delatio moştenitorul nu câştiga moştenirea, el trebuia să-şi manifeste şi voinţa de a dobândi pentru ca să aibă loc aquisito hereditatis (dobândirea moştenirii), actul de dobândire purtând denumirea de aditio hereditatis (adunarea moştenirii) 8 . Rezultă din cele arătate că în dreptul roman putea să existe un interval de timp între delatio hereditatis şi aditio hereditatis, în care interval de timp succesiunea, neavând un stăpân actual, se numea hereditas iacens (moştenire aruncată) şi fiind deci un res nullius (lucru fără valoare), putea fi ocupată de oricine, fără ca acela să fie considerat că ar fi comis un furt. Delaţiunea sau chemarea la moştenire avea loc printr-un act de ultimă voinţă a lui de cuius, numit testament sau, în lipsa acestuia, pe baza normelor juridice privitoare la moştenire. În primul caz, moştenirea se numea testamentară, iar în al doilea caz se numea ab intestato (fără testament), iar

7 v. V. Hanga, op.cit., p.121.

8 v. I.C. Cătuneanu, op.cit., p.495.

482

moştenitorii în primul caz se numeau testamentari, iar în al doilea caz moştenitori legitimi, deoarece erau chemaţi la moştenire numai în virtutea prescripţiunilor legale care dădeau expresie unei prezumţii de afecţiune a defunctului. Încă din Legea celor XII Table şi pe tot timpul existenţei dreptului roman, s-a dat o preferinţă evidentă succesiunii testamentare faţă de succesiunea ab intestato. Ihering explică libertatea de a testa admisă de romani mult înaintea altor popoare şi preferinţa pentru moştenirea testamentară ca un mijloc de a tempera, în materie de succesiuni, consecinţele agnaţiunii, pentru că numai prin testament putea tatăl să-şi manifeste sentimentele faţă de copilul emancipat sau faţă de copiii de soră care erau excluşi de la moştenirea ab intestato de către cei mai îndepărtaţi gentili (agnaţi) 9 . Din această preferinţă a romanilor pentru moştenirea testamentară rezultă două reguli de interpretare care au fost consacrate de practica dreptului roman:

– ori de câte ori se putea păstra un testament printr-o

interpretare binevoitoare a voinţei defunctului, se dădea o astfel de interpretare favor testamenti – în favoarea testamentului;

– atunci când de cuius şi-a făcut testamentul numai cu

privire la o porţiune din succesiunea lui, asupra moştenirii netestate nu se deschidea succesiunea ab intestato, ci se interpreta testamentul ca şi cum testatorul ar fi dispus asupra întregului patrimoniu conform regulii: nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest (nimeni nu poate să se îndepărteze, să plece testând o parte şi netestând o altă parte) 10 ; totuşi la succesiunea militarilor s-a făcut o excepţie

9 v. R. von Ihering, op.cit., vol.I, p.207. 10 v. Dig. 50.17.1.

483

în acest sens 11 . Din această regulă rezultă că numai concurenţa mai multor moştenitori putea restrânge dreptul

fiecăruia dintre ei, iar pe cale de consecinţă, dacă dispărea unul dintre ei, dreptul moştenitorului care rămânea în fiinţă se întindea şi asupra porţiunii rămase libere potrivit principiului acrescenţei. Indiferent de modul dobândirii ei, în materie succesorală funcţiona principiul – semel heres semper heres (odată moştenitor, totdeauna moştenitor) – care semnifica faptul că de vreme ce a fost dobândită calitatea de moştenitor, aceeaşi calitate nu se putea transfera altei persoane, rezultând că numai heres continua figura lui de cuius faţă de terţi fie în calitate de creditor, fie în calitate de debitor. Mai târziu, s-a

admis o

fideicomise

abatere de la această regulă în materie de

12 .

2. SUCCESIUNEA LEGALĂ (AB INTESTATO, FĂRĂ TESTAMENT)

2.1. ORIGINI

Succesiunea primitivă, fără testament, ab intestato, este predeterminată de structura familială. Dacă şeful de familie moare, vechea familie se dizolvă. În situaţia şi locul acesteia apar atâtea noi trunchiuri câţi fii şi fiice de familie există, de sine stătătoare, care devin independente, sui iuris, formând fiecare o nouă familie. Moştenirea se împarte după

ramurile familiei agnatice (stirpes). Fiecare copil, chiar şi cel

la

căsătorit,

momentul decesului acestuia, primeşte o parte egală. În cazul

dacă

se

afla

sub

puterea

lui

pater

familias,

11 v. I.C. Cătuneanu, op.cit., p.496.

12 v. I.C. Cătuneanu, op.cit., p.496.

484

în care unul dintre aceştia decedează prematur, descendenţii săi îi vor lua locul la succesiune. Cu toate acestea, noii deţinători ai puterii pot continua viaţa familială, rămânând împreună şi formând o comunitate de moştenitori fără partajul bunurilor moştenite. Gaius vorbea de o instituţie de origine îndepărtată denumită certo non cito care avea semnificaţia proprietăţii în indiviziune (Gaius, Institutiones, III, 154 A). Această comunitate nu se limita doar la patrimoniu, ci îngloba, de asemenea, toate raporturile familiale extrapatrimoniale. Totul se petrecea ca şi cum vechea familie ar fi existat încă, cu diferenţa că ea regrupa mai mulţi membri independenţi într-o comunitate cu scopul de a evita fragmentarea bunurilor familiei şi de a garanta o mai bună existenţă a membrilor săi. Totuşi, acest consortium nu era adesea decât o soluţie provizorie şi intermediară a unei moşteniri nesupuse partajului. Nimic nu împiedica moştenitorii de a apela la disoluţia comunităţii lor şi la împărţirea bunurilor de care voiau să dispună după voinţa lor.

2.2. SUCCESIUNEA FĂRĂ TESTAMENT (AB INTESTATO) DUPĂ LEGEA CELOR XII TABLE

O reglementare legală se cerea cu necesitate, mai ales când defunctul rămânea fără descendenţi şi nu depăşea acest impas prin adoptarea unui copil (extraneus), care ar fi putut ocupa locul vacant al unui moştenitor natural. În acest caz, familia se stingea şi bunurile rămase îşi pierdeau titularul. Cui revenea deci patrimoniul defunctului? Cine îndeplinea obligaţiile de sacra familiaria, obligaţiile culturilor funerare cărora familia le era obligată? Nerespectarea acestor obligaţii era nenorocirea celui mort care nu-şi găsea liniştea în lumea de dincolo şi revenea ca spirit făcător de rău (larva), provocând catastrofe familiei supravieţuitoare şi comunităţii.

485

În cazul în care nu existau rude în linie colaterală, acestea nu puteau continua familia din moment ce ei nu făceau

parte din grupul de sui (al lor), iar extranei (cei din afară), care

veneau

din

afară,

nu

puteau

accede

la

moştenire

decât

printr-un

anumit

act:

adiţionarea

la

moştenire

aditio

hereditatis. Prima reglementare a accesului moştenitorilor străini la moştenire este opera Legii celor XII Table. Ea stabileşte o

ordine la succesiune care-şi avea în mod cert fundamentul în cutumele ancestrale, deoarece ele recurg la familia agnatică şi

la ginţi ale căror structuri erau bine consolidate mult înaintea

Legii celor XII Table.

LEX XII TABULARUM, V 4 et 5 Si intestatus moritur, cui suus heres nec escit, adgnatus proximus familiam habeto. Si adgnatus nec escit, gentiles familiam habento. Dacă cel care nu are moştenitori moare fără a fi făcut testament, agnatul cel mai apropiat îi va lua bunurile. Dacă nu există agnat, membrii ginţii vor primi bunurile. Acest text arhaic merită o atenţie deosebită din diferite motive. Mai întâi, este surprinzător că moştenirea nu este denumită hereditas, ci familia, ceea ce subliniază aspectul patrimonial al acestei reluări de bunuri. De altfel, legea nu conferea moştenitorilor legitimi nimic, titlul de moştenitor deschizând adevarata succesiune, ci le atribuia simplul

patrimoniu: familiam habeto. Nici agnatus proximus, nici gentiles nu sunt declaraţi heredes, moştenitori; ei nu fac decât

să dobândească bunurile lăsate prin ocupaţiune, la care chiar

legea îi invita. Scopul reglementării Legii celor XII Table nu

este să schimbe această formă de succesiune, ci să stabilească

o ordine fixă între pretendenţii la patrimoniul (familia)

defunctului. Este la început rândul agnatului cel mai apropiat (agnatus proximus), apoi al membrilor ginţii, chemaţi împreună. Privilegiul acordat de lege se limitează deci la ruda

486

cea mai apropiată, în general fratele decedatului, şi într-o manieră punctuală, deoarece legea nu prevede deloc o vocaţie succesivă, de la agnatul cel mai apropiat la cel mai departat. Dacă agnatus proximus refuza să primească bunurile vacante, agnaţii următori nu puteau să-i ia locul.

Gaius, Institutiones, III, 11 Non tamen omnibus simul agnatis dat lex XII tabularum hereditatem, sed his qui tum cum certum est aliquem intestatum decessisse proximo gradu sunt. Totodată, Legea celor XII Table deferă succesiunea nu simultan tuturor agnaţilor, ci doar acelora care, atunci când de cuius a murit intestat, erau de gradul cel mai apropiat. Aşadar reglementarea Legii celor XII Table nu doreşte câtuşi de puţin să instituie o adevărată ordine de succesiune a celor ce sunt străini defunctului.

2.3. UZUCAPIUNEA MOŞTENIRII, USUCAPIO PRO HEREDE

Ordinea legală a succesiunii rudimentare a dat naştere unei instituţii foarte ciudate, care se intercala între moştenirea celor „ai săi” ai defunctului şi moştenitorilor exteriori numiţi prin lege sau testament. Acolo unde moştenirea nu era luată de către moştenitorii sui sau cei impuşi, succesiunea se deschidea uzucapiunii pentru cei ce veneau să acapareze patrimoniul defunctului, atribuindu-şi titlul de pro herede. Dacă alţi moştenitori din afară, legali sau testamentari, nu îi revendicau proprietatea, acesta dobândea proprietatea după un termen de un an.

Particularitatea acestei uzucapiuni constă în dobândirea unei posesii care nu cunoştea încă exigenţa bunei credinţe a uzucapantului. De altfel, nici nu ar fi fost loc pentru ea. În fapt, acolo unde posesiunea nu putea viola dreptul

487

persoanei, problema bunei sau relei credinţe nu se putea pune. Or, singura persoană care ar fi putut fi lezată era defunctul însuşi care, în mod natural, era scos din cauză. Moştenitorii exteriori fiind de asemenea excluşi pentru a nu-şi fi declarat voinţa de a accede la moştenire şi pentru a nu fi luat posesiunea. Moştenirea era fără titular – hereditas iacens – astfel că nimic nu împiedica un terţ de a se pune în postura unui heres şi de a-şi apropria moştenirea prin uzucapiune. Se pare că, la origine, acest terţ dobândea patrimoniul în întregime şi trebuia, de asemenea, să se însărcineze cu sacra defunctului (ritualuri funerare etc.) ca şi cu obligaţiile care grevau moştenirea şi care îi impuneau să satisfacă creditorii. Era posibil ca această manieră de a prelua moştenirea în lipsa titularului, să aibă consecinţe benefice, aşa cum gândea Gaius.

Gaius, Institutiones, II, 54 Quare autem omnio tam improba possessio et usucapio concessa sit, illa ratio est, quod uoluerunt ueteres maturius hereditates adiri, ut essent qui sacra facerent, quorum illis temporibus summa observatio fuit, ut et creditores haberent a quo suum consequerentur. Dar de ce, în general vorbind, o posesiune şi o uzucapiune deşi necinstită ar putea fi concedată? Motivul ar fi că anticii au vrut ca succesiunile să fie acceptate foarte repede, astfel încât cultul domestic, la care în acel timp se ţinea atât de mult, să aibă un titular şi, de asemenea, creditorii celui de dinainte să-şi recupereze creanţele. Dacă, la început, această instituţie a îndeplinit o funcţie utilă, garantând mai ales continuitatea raporturilor juridice şi religioase, ea şi-a pierdut sensurile originare de când s-a deschis uzucapiunii, nu doar ca patrimoniu integral

(universitas), ci şi ca bunuri particulare care îl compuneau: res

hereditariae.

introducerea vânzării patrimoniului defunctului (bineînţeles

prin

Această

decădere

a

fost

favorizată

488

fără titular) la cererea creditorilor care puteau fi astfel satisfăcuţi. Mai mult, obligaţia de sacra nu mai era legată de moştenitori sau de uzucapantul pro herede, ci de cel ce câştiga marea majoritate a bunurilor moştenirii înseşi şi acesta nu era decât un legatar. În aceste noi condiţii, uzucapiunea pro herede are o reputaţie proastă şi este cotată ca improba şi lucrativa ca reprobabilă pentru că este pur lucrativă. Era, de fapt, inadmisibil ca cineva să acapareze un bun aparţinând moştenirii, ştiind că nu există moştenitor căci, cel mai adesea, el îl sustrăgea de la viitorul moştenitor care nu putuse să intre în posesia sa în termenul scurt de un an. Sub împăratul Hadrian, un senatusconsultum pune capăt inechităţii acestei instituţii. În faţa unui moştenitor care îşi valorifica dreptul său de moştenire prin hereditatis petitio, uzucapiunea pro herede nu putea fi acceptată. Uzucapantul nu putea să-şi valorifice nici un titlu, dar era tratat ca un pur posesor pro possessore titlul pro herede fiind rezervat din acest moment adevăratului moştenitor sau celui ce cu bună credinţă crede că este. Această soluţie reuneşte reglementarea interdicţiei quorum bonorum, unde această distincţie era făcută cum arata Gaius:

Gaius, Institutiones, IV,144

herede autem possidere uidetur tam is qui heres

est quam is qui putat se heredem esse; pro possessore is possidet qui sine causa aliquam rem hereditariam uel totam

A poseda cu

titlu de moştenitor se înţelege atât moştenitorul însuşi, cât şi cel ce se crede moştenitor; a poseda cu titlu de posesor, a celui care posedă fără cauză un bun ereditar – chiar o întreaga

Pro

hereditatem sciens ad se non pertinere

succesiune – ştiind că aceasta nu îi revine lui 13 .

13 Gaudemet Jean, Droit privé roman, op.cit., p. 371-379.

489

2.4. ORDINEA SUCCESORALĂ PRETORIANĂ, BONORUM POSSESSIO AB INTESTATO

Ordinea succesorală civilă nu suporta nici un amendament. Ea a fost fondată prin cele XII Table a căror autoritate nu a fost niciodată contestată, chiar dacă ele se

bazau pe concepţii care, în timpurile evoluate ale Republicii şi ale Principatului, erau mult depăşite. Aceasta a fost posibilă datorită intervenţiei pretorului care, prin diferite mijloace procedurale, corecta greşelile şi umplea lacunele datorate ordinii legale rigide. În rubrica: si tabulae testamenti nullae

extrabunt

bonorum possessio ab intestato – punerea în posesie a celor care se bucurau de o poziţie foarte puternică acordată protecţiei posesorii. Această poziţie conferea dobânditorului moştenirii inatacabilitate faţă de orice terţ şi echivala, de fapt, cu o veritabilă succesiune a bunurilor defunctului. Dacă se afla în faţă cu un concurent care-şi valorifica un drept legal faţă de succesiune, el era net favorizat prin poziţia sa de posesor întrucât nu avea nevoie să probeze dreptul său de moştenire. Sarcina probei revenea reclamantului neposesor, care era obligat să valorifice un drept superior faţă de succesiune. Dacă ceda în acţiune, poziţia sa de posesor se vădea ca posesie sine re, întrucât era obligat la restituirea succesiunii celui care se prevala de un drept legal. Totuşi, dacă nici un moştenitor civil nu se anunţa în termenul prevăzut, bonorum possessor dobândea definitiv succesiunea prin prescripţie. În anumite cazuri, punerea în posesie constituia un veritabil drept de succesiune, căci pretorul proteja posesorul nu numai împotriva tuturor terţilor, ci chiar împotriva moştenitorilor civili, dacă aprecia cererea lor echivalentă cu un

înscria

(dacă

nu

exista

nici

un

testament)

se

abuz de drept. Pretorul o bloca atunci printr-o exceptio doli acordată beneficiarului posesor. Astfel, unchiul care intenta o

490

acţiune

proximus nu avea nici o şansă de a obţine moştenirea. Punerea

existat nici un

moştenitor legal. Vocaţia ereditară prevăzută de pretor, urma după o

agnatus

împotriva

fiului

emancipat

ca

şi

când

în

nu

calitate

ar

fi

de

în posesie era

cum re

anumită clasificare prestabilită, în ordine succesivă, legată de termene, în general, fixate la o sută de zile.

1. unde liberi (copiii defunctului):

– emancipaţii cât şi copiii adoptivi pentru cei care nu erau

adoptaţi într-o altă familie. Femeia nu putea avea liberi aparţinând acestei clase. Bărbat şi femeie moşteneau în mod egal;

2. unde legitimi În această clasă se face apel la moştenitorii legali: copiii

defunctului, exceptând copiii emancipaţi şi agnaţii apropiaţi. Totuşi, pretorul nu îi chema succesiv, ci tot în acelaşi termen;

3. unde cognati Acest grup cuprinde rude de sânge în linie paternă şi

maternă până la gradul şase (nepoţii fraţilor şi surorilor, sobrini). Posesia lor este sine re;

4. unde vir et uxor

În ultimul rând, pretorul cheamă soţul supravieţuitor dintr-o căsătorie liberă. Această proastă poziţie a soţiei supravieţuitoare este compensată prin cutuma de a asigura întreţinerea sa prin alte mijloace, în primul rând prin dotă. Această ordine a suferit modificări ulterioare care au evoluat în sensul unei ameliorări a raporturilor succesorale între mamă şi copil. După senatusconsultum Tertullianum, emis sub domnia împăratului Hadrian, sec.II d.Hr., mama urma după agnaţi şi moştenea în acelaşi timp cu surorile tatălui, în cazul în care ele erau singurele moştenitoare. După senatusconsultm Orfitianum (178 d.Hr.), copiii îşi moşteneau

mama înaintea agnaţilor.

atât

Acest

cerc

include

copiii

defunctului

491

2.5. SUCCESIUNEA COGNATICĂ ÎN DREPTUL LUI IUSTINIAN

Dezvoltarea ulterioară a succesiunii a fost dominată de

o politică legislativă ale cărei măsuri, în ciuda lipsei lor de

coerenţă, tindeau să niveleze diferenţele între ordinea civilă şi ordinea creată de pretor în favoarea principiului cognatic. Iustinian va fixa definitiv devoluţia după acest principiu în novella 118 (543) completată prin novella 127 (548). Conform acestui nou sistem, care rupe brusc ordinea dreptului succesoral civil, moştenitorii erau grupaţi după patru clase chemate succesiv, ceilalţi fiind excluşi de la succesiune.

1. Prima cuprindea descendenţii, incluzând şi copiii

adoptaţi, legitimi sau emancipaţi. Descendenţii anteriori decedaţi erau reprezentaţi prin proprii lor descendenţi. La egalitate de grad, descendenţii împărţeau moştenirea pe capete. 2. A doua clasă reunea ascendenţii, fraţii şi surorile

germane care moşteneau toţi în părţi egale. Nepoţii luau locul părinţilor lor predecedaţi, prin reprezentare. 3. A treia clasă conţinea alţi fraţi şi surori şi descendenţii acestora care se prezentau prin reprezentare.

4. A patra clasă era rezervată rudelor colaterale mai

îndepărtate, fără ca o limită să fi fost menţionată. Cei mai apropiaţi îi precedau pe cei mai îndepărtaţi şi îi excludeau. Soţul supravieţuitor nu figura în această ordine şi nu era

chemat decât în lipsa moştenitorilor. Femeia nu primea decât dota sa sau nu figura decât printre legatari. Soluţia era totuşi atenuată în favoarea văduvei rămasă fără resurse. Novellele 53

şi 117 prevedeau că vidua inops primea „sfertul soţului sărac”

care nu putea depăşi un sfert din succesiune. Acest sfert se diminua dacă existau mai mult de trei copii cu o cotă pentru fiecare cap. Dacă ea moştenea alături de copiii din prima

căsătorie, această cotă îi era atribuită doar în uzufruct.

492

Dacă nici un moştenitor nu se prezenta, succesiunea era considerată ca vacantă.

3. SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ

3.1. FORMELE TESTAMENTULUI

A. Precursorii testamentului Istoria succesiunii testamentare coboară în timpuri străvechi, când găsim urmele unei instituţii care prevesteşte testamentul fără a fi însă testament. Acest veritabil act precursor nu se deschide voinţei individuale, dar stă mărturie spiritului de familie. Impunând lui pater familias datorii, cu toate că el nu conferea drepturi, umple o lacună pe care ordinea familială arhaică avea să o lase deschisă. În cazul când pater familias deceda fără fii şi fără moştenitori, acest act îi acorda posibilitatea de a crea un succesor ales din afara familiei printr-o adrogaţie pentru cauză de moarte. Această adrogaţie se desfăşura în faţa adunării poporului, comitia

pontifex

maximus, de unde denumirea sa de testament calatis comitiis, testament în faţa adunării convocate. Desemnatul, asemenea unui fiu de sânge al tatălui, succedea capului familiei din momentul morţii lui pater familias. Instituţia relevă înainte de toate dreptul familiei şi nu reprezenta nimic altceva decât o adrogaţie dotată cu o funcţie testamentară 14 . Aşa cum era, ea era dictată de necesitatea perpetuării familiei în sânul comunităţii cetăţii, a supravieţuirii numelui şi a continuării cultului familiei, ca şi a conservării patrimoniului, şi este uşor de înţeles că în această străveche epocă o problemă de o asemenea gravitate afecta familia şi cetatea şi de aici exigenţa de a recurge la adunarea poporului care îşi dădea acordul.

curiata,

convocată

în

acest

sens

anual

de

către

14 Gaudemet Jean, op.cit., p.357.

493

B. Testamentul per aes et libram – prin aramă şi

balanţă

Testamentul calatis comitiis, poate rezervat familiilor de patricieni privilegiaţi, era deja pe cale de dispariţie înaintea apariţiei legii celor XII Table. El a fost înlăturat cu cât poziţia lui pater familias se afirma ca putere absolută asupra patrimoniului şi familiei. Acesta era dominus care se bucura singur de acest drept; el dispunea liber de viaţa sa şi încerca, de asemenea, să se impună şi asupra morţii, desemnându-şi un succesor după propria-i alegere. Aşa cum atestă legea celor XII Table, aspectul patrimonial prima din acest moment. Proba acestei schimbări capitale ne este dată prin actul testamentului, creat chiar de juriştii-pontifi cu ajutorul unei subtile adaptări a instituţiei mancipatio, creată special în vederea acestui transfer al bunurilor. Succesiunea prin testament trebuia să depăşească două dificultăţi fundamentale:

– să elibereze patrimoniul de legăturile care-l uneau cu

familia astfel încât din momentul morţii, acesta să nu mai recadă în mâinile membrilor familiei;

– să transfere patrimoniul unui moştenitor ales liber de

către testator, act îndeplinit în timpul vieţii testatorului, dar

care nu producea efecte decât după moartea sa.

Pentru îndeplinirea exigenţelor actului de mancipatio per aes et libram, introducerea unei a treia persoane, familiae

viitorul

moştenitor, acest om de încredere nu îndeplinea decât funcţia

de a figura ca parte în mancipatio testamentară şi de a executa voinţa testatorului după moartea sa.

exact

nevoilor de transfer a patrimoniului pentru cauză de moarte.

emptor,

era

necesară.

Interpus

între

testator

şi

Testamentul

per

aes

et

libram

răspundea

Gaius, Institutiones, II, 104 „Procedura este următoarea: cel care face testament, ca în toate mancipaţiunile, în prezenţa a cinci cetăţeni romani

494

puberi şi a unui purtător de balanţă, după ce s-au completat tablele testamentului, se face mancipaţiunea patrimoniului către un terţ, pentru a respecta formalitatea; în aceste condiţii, cumpărătorul patrimoniului pronunţa aceste cuvinte: luând în mâinile mele şi în grija mea patrimoniul tău familial, pentru ca tu să poţi face testamentul tău conform regulilor publice, că acesta mi-a fost achitat prin acest lingou de bronz şi cântărit cu această balanţă de bronz. Apoi el atinge balanţa cu lingoul de bronz şi dă lingoul în loc de preţ. Atunci testatorul, luând tablele testamentului, se exprimă astfel: «Dau, leg, testez aşa cum este scris în aceste table şi pe această ceară. Voi, Quiriti, fiţi de acord cu mărturisirea mea». Aceasta este ceea ce se numeşte nuncupaţiune. A nuncupa, în fapt, este a anunţa public şi efectiv ceea ce testatorul a scris detaliat în tablele testamentului, fiind ţinut să enunţe şi să confirme printr-o formulă generală.” Mancipaţiunea asigura trecerea bunurilor succesorale:

testatorul şi familiae emptor fac un act de dispoziţie care se derulează normal între cele două părţi prezente. Acest act produce multe efecte în raporturile dintre testator şi moştenitorii legali, pe de o parte, şi familiae emptor şi moştenitorii instituiţi, pe de altă parte.

3.1.1. Efectele testamentului a) Efecte în raporturile dintre testator şi moştenitorii

legali

declară:

Acest lucru (în patrimoniul familial) îmi este atribuit printr- un lingou de bronz şi prin acest act de cântărire”. Din momentul morţii testatorului, patrimoniul nu se va mai afla în mâinile moştenitorilor legali; testatorul deja a dispus şi familiae emptor este cel ce l-a primit. Astfel, acest act de

Dobânditorul

fiduciar

(emptor

familiae)

vânzare

fictivă

taie

orice

pretenţie

a

membrilor

familiei.

 

495

Bunurile sunt ireversibil înstrăinate faţă de moştenitorii legali şi toate speranţele lor sunt spulberate.

b) Efecte în raporturile dintre testator şi familiae emptor

Formula mancipaţiunii diferenţiază minuţios drepturile testatorului şi ale lui familiae emptor. Este evident că testatorul doreşte să-şi protejeze până la moartea sa libera dispoziţie asupra patrimoniului. Din acest motiv, dobânditorul fiduciar declară că bunurile trebuie să rămână (mai întâi) în mandatela, adică în mâinile testatorului, şi trebuie să treacă în custodela lui familiae emptor numai în momentul succesiunii; indicativul prezent al formulei exprimă de asemenea şi viitorul. Puterea de executor testamentar este restrânsă la custodela lui familiae emptor, adică la paza dobânditorului, deoarece testatorul poate dispune liber de succesiunea sa conform formelor prevăzute prin testament. Astfel, patrimoniul nu rămâne în mâinile dobânditorului, el netrecând în mâinile sale decât pentru a fi distribuit moştenitorilor numiţi în testament.

c) Efecte între testator şi moştenitorii instituiţi

Acesta este actul de nuncupatio care reglementează raporturile dintre testator şi moştenitorii instituiţi să primească bunurile succesorale conform dispoziţiilor testatorului. Actul de nuncupatio conţine deci ultima dispoziţie a testatorului prin care el reglează detaliile moştenirii. Aceasta se face prin actul nomen capere – afirmaţie solemnă şi publică care face apel la martorii prezenţi. Pentru ca ultimele dispoziţii să rămână secrete, ele trebuie să fie scrise pe tăbliţele testamentare legate cu sfoară şi sigilate astfel încât martorii să nu ia cunoştinţă direct de testament, ci de autenticitatea acestor tăbliţe. Acestea sunt tăbliţele la care se referă cuvintele testatorului prin care el afirmă că tăbliţele de ceară conţin dispoziţiile sale. Martorii sunt în număr de şapte: familiae emptor, cel care cântăreşte libribens şi cinci martori testes care participă împreună la „ascunderea” testamentului. d) Posesia conform tăbliţelor testamentare: testamentul pretorian, bonorum possessio secundum tabulas

496

Cu toate că forma testamentului aes et libram a persistat de-a lungul epocii clasice, ea a fost substituită printr-un procedeu simplificat izvorât din practica pretorului. Acesta, fără a schimba structura testamentului – care era în afara competenţelor sale – se limita la un control formal al tăbliţelor testamentare legate cu sfoară şi sigilate de cei şapte martori. Problema de a şti dacă mancipatio avea loc în realitate, nu îl preocupa. Era suficient ca moştenitorii instituiţi să prezinte pretorului tăbliţele testamentare în forma corectă şi legală pentru a se atribui succesiunea. Această succesiune, numită bonorum possessio, nu acorda moştenitorului decât un titlu provizoriu, din moment ce el nu se sprijinea decât pe prezumţia după care testamentul urma să fie executat sub forma mancipatio. Totuşi, această practică pretoriană nu era aptă să clarifice un conflict între moştenitorul civil (legitim sau testamentar) şi succesorul recunoscut de către pretor. Cum acesta nu se bucura decât de bonorum possessio sine re, el risca în fapt necesitatea de a proba în faţa adversarului său nulitatea testamentului (în cazul când, de exemplu, mancipatio nu a avut loc) şi a casa bonorum possessio acordată de pretor. Situaţia se schimbă definitiv în favoarea moştenitorului conform dreptului pretorian printr-un rescript al împăratului Antonin cel Pios (sec.II d.Hr.) care pune capăt cerinţei realizării mancipatio prin testament. S-a decis ca o exceptio doli va fi acordată posesorilor şi moştenitorilor instituiţi împotriva acţiunii moştenitorilor legali.

3.2. REGIMUL SUCCESIUNII TESTAMENTARE

Succesiunea testamentară este supusă unui regim riguros care răspunde câtorva norme fundamentale şi deci nerespectarea lor duce la nulitatea absolută a testamentului. Aceste norme privesc înainte de toate redactarea formală a tăbliţelor, dar ating indirect conţinutul dispoziţiilor testamentare.

497

A. Instituirea moştenitorului

Gaius, Institutiones, II, 229 Ante heredis institutionem inutiliter legatur, scilicet quia testamenta uim ex institutione heredis accipiunt, et ob id velut caput et fundamentum intellegitur testamenti heredis institutio. Înaintea instituirii moştenitorului, este inutil să se insereze legate deoarece testamentul îşi găseşte esenţa în instituirea moştenitorului. Din acest motiv, acesta este considerat ca principiu şi bază a întregului testament.

a) Instituirea moştenitorului trebuie să figureze la

începutul caput testamentului, precedând orice alte dispoziţii testamentare. Orice altă dispoziţie scrisă înaintea instituirii moştenitorului este considerată ca şi cum n-ar fi scrisă: pro non scripto habetur.

b) Instituirea moştenitorului constituie de asemenea

fundamentul, fundamentum testamentului. Aceasta este ceea ce conferă testamentului validitate. Aceasta trebuie să fie

redactată ca un discurs imperativ sau direct: Titius heres esto – Titius să fie moştenitor – Titius heredem esse iubeo – Dispun ca Titius să fie moştenitor. Exprimarea voinţei într-o manieră nonformală ca <<eu vreau ca Titius să fie moştenitor>>, <<eu institui moştenitor >> sau <<eu îl vreau ca moştenitor>> nu este suficientă.

c) Această instituire trebuie să fie totală, excluzând

toţi moştenitorii legali ab intestato. Mai mult, ea trebuie să fie universală, adică să privească ansamblul succesiunii considerată ca o universitas. Din această cauză este exclusă instituirea moştenitorilor cu titlu particular, ex certa re. Totuşi violarea acestei norme nu antrenează ca şi consecinţă nulitatea testamentului, dar nu se iau în considerare certa res, şi cel instituit devine moştenitor al unei părţi ca în situaţia în care ar fi instituiţi mai mulţi moştenitori.

498

B. Înlocuirea moştenitorilor În cazul în care primul moştenitor desemnat nu poate sau nu doreşte să accepte succesiunea, testatorul avea posibilitatea de a-l substitui şi a institui un heres secundus care lua locul primului. Este vorba de o substituţie vulgară.

Gaius, Institutiones, II, 174 Interdum duos pluresue gradus heredum facimus, hoc modo: L.Titius heres esto cernitoque in diebus centum proximis quibus scies poterisque. Quodni ita creveris, exheres esto. Tum Maevius heres esto cernitoque in diebus centum et reliqua; et deinceps in quantum uelimus substituere possumus. Ajungem să stabilim două grade de moştenitori sau mai mult în maniera următoare: ca L.Titius să fie moştenitorul meu şi ca el să accepte formal într-un termen de o sută de zile din momentul în care el ştie şi poate să accepte. Dacă nu o face, va fi exheredat, Maevius va fi moştenitor şi el va accepta formal într-un termen de o sută de zile. Dacă tatăl familiei a instituit pe primul loc un impuber membru al familiei sale (suus), lui îi va fi la fel de uşor să prevadă un înlocuitor pentru eventualitatea când pupilul ar muri înainte de a ajunge la pubertate. Este vorba de o substituţie pupilară, substitutio pupillaris.

Gaius, Institutiones, II, 179 Titius, filius meus mihi heres esto, si filius meus heres non erit sue heres erit et hic prius moriatur quam in suam tutelam venerit, tunc Seius heres esto. Ca fiul meu Titius să fie moştenitorul meu. Dacă nu va fi moştenitorul meu, sau nu a fost, dacă el va muri înainte de a ajunge la vârsta pubertăţii (înainte de a mai avea nevoie de un tutore), atunci Seius va fi moştenitorul meu.

499

3.3. EXHEREDAREA (EXHEREDATIO) – DISPOZIŢII FORMALE REFERITOARE LA REZERVA EREDITARĂ

Moştenitorii legali cei mai apropiaţi de testator, sui heredes nu pot fi trecuţi sub tăcere când testamentul prevede o succesiune în afara familiei. Testatorul este obligat să îi exheredeze expres. Pentru un fiu de familie exista cerinţa dezmoştenirii exprese, prin nominalizare, nominatim Titius filius meus exheres esto – Fiul meu Titius să fie exheredat. O exheredare globală este admisă în cazul fiicei sau nepoţilor:

ceteri omnes exheredes sunto – ceilalţi să fie dezmoşteniţi. În lipsa unei dezmoşteniri a unui fiu de familie corect realizate, testamentul este nul şi dezmoştenitul îşi va primi partea conform succesiunii legale. În ceea ce priveşte exheredarea celorlalţi, neîndeplinirea formei nu are ca efect caducitatea testamentului, moştenitorii rezervatori participă la succesiune alături de moştenitorii instituiţi. Această reglementare civilă a fost de asemenea temperată de practica pretoriană care acorda bonorum possessio contra tabulas. Pretorul cerea o exheredare expresă nu doar pentru fii de familie, ci pentru toţi copiii şi nepoţii de sex masculin deoarece ei puteau fi consideraţi ca moştenitori potenţiali. Când testatorul îşi trecea sub tăcere fiii, testamentul era lovit de nulitate absolută şi pretorul instituia bonorum possessio tuturor membrilor legali ai clasei unde liberi. Dacă testatorul omite alţi membri ai familiei: fiicele sale, nepoţii sau soţia in manu, sau copiii emancipaţi, testamentul nu este decât parţial nul. Instituirile sunt caduce, dar substituţiile şi legatele sunt menţinute 15 . Sub împaratul Iustinian, în sfârşit, exheredarea a fost simplificată până când exheredarea expresă a fost cerută

15 Gaudemet Jean, op.cit., p.377.

500

indiferent pentru toţi sui heres şi copiii în viaţă sau postumi care aparţineau grupului sui.

3.4. DREPTUL MATERIAL SUCCESORAL REZERVATAR, QUERELA INOFFICIOSI TESTAMENTI

Până la sfârşitul Republicii marile schimbări sociale dezleagă vechile legături de familie şi slăbesc puterea patriarhală, se încearcă nevoia de a proteja material rudele cele mai apropiate de erorile drepturilor familiale în materie de succesiuni. Dispoziţiile testamentare care spoliază fără motiv legitim familia de bunurile sale nu pot fi admise. Astfel, când testamentul nu corespunde nici exigenţelor morale, nici milei familiale, era considerat ca inofficiosus, inoperabil, contrar bunelor moravuri şi lăsat celor ce urmează ca şi cum ar fi vorba de actul unui nebun. Totuşi, o veritabilă procedură bazată pe criterii mai nuanţate şi mai bine definite juridic nu a fost stabilită decât în cursul sec. al II-lea prin faimoasa instituţie querela inofficiosi testamenti. Aceasta oferea posibilitatea celui exclus de a se plânge de dispoziţiile testamentare injuste care violau interesul familial, înfăţişând speţa în faţa tribunalului centumviri – lor, tribunal permanent care intervenea în cauzele importante, în particular în domeniul succesiunilor. Bucurându-se de această protecţie, rudele în linie descendentă şi ascendentă la fel ca şi, după aprecierea tribunalului, colateralii: fraţi şi surori, acestea din urmă doar în cazul când testatorul le-a exclus în favoarea unei persoane nedemne. Plângerea era îndreptată împotriva moştenitorului testamentar care a dobândit succesiunea. Reclamantul trebuia să demonstreze că el era privat de dreptul său într-o manieră arbitrară şi nefondată, ceea ce dădea tribunalului posibilitatea de a aprecia liber situaţia individuală şi de a accepta sau

501

respinge plângerea. O excludere nu era acceptată decât dacă dezmoştenitul şi-a încălcat grav îndatoririle faţă de defunct sau dacă comportamentul său era contrar bunelor moravuri. Un testator care nu şi-a instituit ca moştenitori pe cei apropiaţi şi care nu se putea prevala de aceste criterii negative, era considerat ca atins de nebunie, conform expresiei color insaniae (ad litteram: culoarea neraţiunii). Din această argumentaţie de factură retorică au fost desprinse în final câteva norme fixe care formulau motivele ce permiteau excluderea moştenitorilor. Iustinian a stabilit această listă în novella 115 c.3 în manieră exhaustivă. Reluând cauzele grave care autorizează dezmoştenirea moştenitorului rezervatar, dreptul modern a urmat aceeaşi procedură. Rezerva minimă pe care testatorul trebuia să o lase moştenitorilor apropiaţi pentru a evita querela se ridică la un sfert din partea de moştenire ce urma să o primească în cazul succesiunii legale. Această valoare corespundea celei prevăzute de lex Falcidia (40 î.Hr.) în materie de legate şi care lăsa liberei dispoziţii a testatorului trei pătrimi din bunuri, pentru legate, dar rezerva un sfert quarta Felicia moştenitorilor. Era indiferent a se şti dacă moştenitorul rezervatar primea acest sfert la fel ca moştenitorul legatar sau ca donatarul. În situaţia când querela inofficiosi testamenti era admisă, testamentul era anulat, dar querulans nu puteau valorifica această nulitate decât împotriva moştenitorului instituit învins. În principiu, acesta putea cere partea pe care ar fi obţinut-o printr-o succesiune legală. Instituirile particulare de moştenitori care nu erau subiectul querela continuau să subziste alături de succesiunea legală. Se încerca, de asemenea, să se menţină dispoziţiile privitoare la dezrobiri, dispoziţii tutelare şi legate.

3.5. PRINCIPIUL UNITĂŢII SUCCESIUNII, ACRESCĂMÂNTUL PĂRŢILOR SUCCESORALE

502

succesiunea

testamentară nu pot fi concurente: nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest (nimeni nu poate testa pentru o parte a patrimoniului şi să abandoneze restul devoluţiei legale) 16 . Dacă anumite părţi ies din reglementarea prevăzută prin testament din cauza repudierii succesiunii sau pentru că testatorul nu a dispus decât de o parte a patrimoniului său, părţile devenite libere constituie un acrescământ la succesiunea moştenitorilor instituiţi. Ele nu revin moştenitorilor legali care sunt definitiv excluşi din succesiune. Norma avea ca scop păstrarea unităţii succesiunii şi favorizarea succesiunii testamentare. Calea testamentară servea înainte de toate pentru a conserva patrimoniul familial într-o singură mână şi pentru a evita parcelarea pământurilor şi a bunurilor pe cale legală. Norma era bazată pe o consecinţă a însăşi structurii testamentului. În fapt, din momentul stabilirii testamentului prin mancipatio, patrimoniul în întregime era transferat printr-un act solemn din mâinile testatorului în mâinile lui familiae emptor, terţului fiduciar. Astfel, patrimoniul familial, degajat de toate legăturile cu familia, se găsea în integralitatea sa în mâinile dobânditorului care executa dispoziţiile libere ale testatorului.

Succesiunea

legală

(ab

intestato)

şi

3.6. REVOCABILITATEA TESTAMENTULUI

Este probabil că la început testamentul bazat pe mancipatio nu putea fi revocat. Ţinând cont de unilateralitatea actului pentru cauză de moarte şi de instabilitatea voinţei umane, care până în ultimul moment nu reuşeşte să se fixeze, s-a procedat bine acordându-se testatorului posibilitatea de a reveni asupra deciziei sale testamentare. Cu toate acestea, o

16 Pomponius, D. 50,17,7.

503

revocare formală nu era admisă decât când un nou testament anula implicit pe cel anterior. În fapt, era de neînchipuit ca două acte de mancipaţiune diferite să se suprapună şi să se adiţioneze, contrazicând evident propria lor natură absolută şi totală care servea ca bază a testamentului.

Gaius, Institutiones, II, 144 Posteriore quoque testamento quod iure factum est superius rumpitur. Nec interest an extiterit aliquis ex eo heres an non extiterit; hoc enim solum spectatur an existere potuerit Un testament este de asemenea rupt de către un testament posterior legal făcut. Nu interesează alţi moştenitori ca şi când nu există; puţin importă dacă, în virtutea unui testament posterior…

4. LEGATELE, FIDEICOMISELE ŞI CODICILELE

4.1. DIFERITELE FORME DE LEGATE

Legatele se integrează într-un testament la fel ca şi dispoziţiile cu titlu particular, cel mai adesea în favoarea terţilor care nu sunt chemaţi la succesiune. Legatele sunt în sarcina moştenitorului care primeşte patrimoniul cu titlu universal, astfel că ele nu sunt valabile decât dacă testamentul este el însuşi valabil şi dacă moştenitorul instituit acceptă moştenirea. Scopul iniţial al acestei vechi instituţii care coboară din Legea celor XII Table era înainte de toate de a ajuta soţia supravieţuitoare şi de a avea grijă de copiii emancipaţi. Dar timpurile s-au schimbat, legatele au dobândit o importanţă mult mai largă, având motive foarte diferite: gratificări, merite, milă, generozitate, redenumire în scopul de a răspunde unei

504

largi game de datorii sociale de la care un bun roman nu putea să facă rabat; iată motivul pentru care dreptul legatelor, elaborat cu atâta grijă, ocupă un loc important în Digestele lui

Iustinian, încât în şapte din cele cincizeci de cărţi, cărţile de la

XXX la XXXVI, sunt dedicate în întregime dreptului

legatelor 17 . Cum legatele fac parte din testamentul însuşi, formând dispoziţii particulare, ele nu pot fi impuse moştenitorului legal şi, existând acest raport intim cu testamentul, se cere legatarului, beneficiarul legatelor, ca să îndeplinească condiţiile testamenti factio passiva, legitimarea testamentară pasivă.

Mai mult, titlul de testament precede întotdeauna pe cel de legat. Înseamnă că moştenitorul căruia testatorul i-a destinat de asemenea un legat nu-l poate separa de partea sa succesorală. Legatele nu grevează doar asupra părţii comoştenitorilor, ci în egală măsură asupra propriei părţi, şi moştenitorul va vedea că

legatul său se diminuează proporţional.

Florentinus, D.30,116,1

Heredi a semet ipso legatum dari non potest, a coherede potest, itaque si fundus legatus sit ei qui ex parte dimidia heres institutus est et duobus extraneis, ad heredem cui legatus est sexta pars fundi pertinet, quia a se vindicare non potest. Nu se poate obliga un moştenitor al unui legat faţă de sine însuşi; dar se poate obliga comoştenitorul său faţă de el. Aceasta deoarece, dacă un moştenitor a fost instituit pentru o jumătate şi un fond i-a fost lăsat moştenire în concurs cu doi alţi legatari, el nu va dobândi decât o şesime din fond deoarece nu poate revendica partea din legat de la sine însuşi.

17 Cizek Eugen, op.cit., p.560 şi urm.

505

A. Legatele de dispoziţie, legatum per vindicationem

Pentru legatele per vindicationem, testatorul poate să facă să treacă obiectul legatului, care constă într-un bun al cărui proprietar este, direct legatarului şi să-i confere

proprietatea. Astfel, moştenitorul intermediar este îndepărtat

şi beneficiarul poate revendica bunul moştenit de la orice terţ

posesor fără drept. Forma acestor legate era foarte strictă. Trebuia introdus prin formula: Titio fundum Cornelianum do lego: îi dau, îi fac legat lui Titius fondul Cornelian. Acest legat era aplicabil tuturor felurilor de bunuri, corporale sau incorporale (servituţi, uzufruct).

B. Legatele per damnationem: legatele care obligă moştenitorul Prin legatele per damnationem testatorul îşi obliga moştenitorul să execute o prestaţie în favoarea legatarului. Moştenitorul devenea debitorul legatarului care putea cere prestaţia printr-o acţiune personală, in personam: acţiune ex

testamento. Formula strictă şi rigidă subliniază acest caracter

obligaţional:

damnas esto: ca moştenitorul meu să fie obligat a da fondul meu cornelian lui Titius. Câmpul de aplicare al acestui tip de legat era foarte vast, înglobând tot domeniul lui a da şi a face (dare, facere). În afara bunurilor ca atare bunuri corporale, bunuri determinate de gen, sau chiar bunuri viitoare – se putea obliga moştenitorul de a procura legatarului un obiect din afara patrimoniului moştenirii, impunându-i să-l cumpere sau să-l dea legatarului (legatum nominis) sau la remiterea unei datorii pentru care

dare

heres

meus

Titio

fundum

Cornelianum

moştenitorul trebuia să-l elibereze pe debitor sau, în sfârşit, să-

l oblige pe moştenitor să accepte legatarul ca partener de

moştenire şi să-i cedeze o parte a patrimoniului moştenit fără

ca legatarul să obţină poziţia de moştenitor.

C. Legatum sinendi modo şi legatum per praeceptionem

506

Alături de cele două forme principale de legat, se cunosc de asemenea două forme secundare. Prima, legatum sinendi modo, seamănă în toate punctele cu legatele per damnationem, cu diferenţa că, în acest caz, moştenitorul nu trebuie să execute, ci doar să tolereze ca legatarul să ia în propriile mâini bunurile legate. Cea de-a doua, legatul per praeceptionem, seamănă mai ales cu legatul per vindicationem şi constă într-un legat prin anticipaţie: el autorizează legatarul, la fel şi moştenitorul, să ia obiectul legat fără a trebui să-l includă în partajul între comoştenitori. Tot la fel aceste două tipuri de legate cunosc forme stricte, totuşi un senatusconsultum Neronianum, edictat sub Împăratul Nero (sec.I d.Hr.) aboleşte rigoarea formei legatelor. Dacă un legat nu era redactat după formele prescrise, în loc să fie declarat nul, el era încadrat în categoria legatelor după care ar fi fost valabil. Prin acest subterfugiu, se realizează cel mai adesea o conversie într-un legat per damnationem.

4.2. DOBÂNDIREA LEGATELOR

Dobândirea legatelor era legată de deschiderea succesiunii testamentare şi, în consecinţă, de acceptarea moştenirii de către moştenitor. Totuşi, legatarul se afla deja pus în beneficiul unei expectative asupra legatului de la decesul testatorului. Această expectativă crea o poziţie de drept intermediar începând din dies cedens, ziua cedării, momentul decesului testatorului, până la dies veniens, ziua care soseşte, momentul care, în general, coincidea cu ziua când moştenitorii testamentari acceptau moştenirea. Este momentul când această expectativă se transformă într-un adevărat drept şi când legatul devine exigibil. Pentru a impune voinţa sa moştenitorului sau posesorului bunului, legatarul dispunea fie de actio ex testamento, fie de revendicare.

507

Rămâne de definit, însă, momentul exact al dobândirii legatului, asupra căruia juriştii Proculiens şi juriştii Sabiniens nu se înţeleg. Primii, în fapt, cer legatarului o manifestare de acceptare – până în momentul în care legatul rămânea un lucru fără stăpân – în timp ce Sabiniens considerau că dobândirea se face imediat de către legatar. Acesta din urmă era liber până la urmă să refuze legatul şi era considerat că nu l-a dobândit niciodată. Iustinian adoptă o soluţie de mijloc, descriind momentul intermediar între decesul testatorului şi acceptarea legatului de către legatar prin expresia in suspenso esse, a fi în suspans: acceptarea sau refuzul legatarului având atunci efectul unei retroacţiuni în momentul deschiderii moştenirii.

4.3. INVALIDITATEA LEGATELOR

Cum legatele fac parte integrantă din testament, în mod necesar un testament nul antrenează nulitatea deplină a legatelor. Totuşi, dacă moştenitorul instituit este în acelaşi timp moştenitorul legal şi care respinge succesiunea în scopul de-a o obţine liberă de legate, pe cale legală, pretorul deschide în acord cu legatarul acţiunea corespunzătoare legatului său. Mai mult, dispoziţiile imperative, formale şi materiale privind moştenitorul rezervatar permit menţinerea parţială a acelor legate în ciuda caducităţii testamentului. Nulitatea de plin drept lovea legatele dacă conţinutul lor era imoral sau ilicit sau dacă forma cerută nu era respectată. Pentru a determina momentul exact când nulitatea trebuia să fie examinată, jurisconsulţii se referă la o normă foarte veche, numită norma catoniană după autorul său (sec.II î.Hr.) probabil M. Porcius Cato Licinianus, care edicta:

Celsus, D.34,7,1 pr.

508

Catoniana regula sic definit, quod, si testamenti facti tempore decessisset testator, inutile foret, id legatum quandocumque decesserit, non valere. Legatul care nu va fi valabil dacă testatorul moare imediat după (redactarea) testamentului său, rămâne inutil (nul) oricare ar fi momentul în care moare testatorul.

Astfel, se excludea posibilitatea de a remedia un legat nul după redactarea testamentului, doar pentru legatul pur şi simplu din moment ce legatele sub condiţie făceau excepţie. Bineînţeles, motivele de nulitate se pot produce, de asemenea, după redactarea testamentului, de exemplu prin moartea legatarului sau dispariţia obiectului legat înainte de dies cedens. Dar, înainte de toate, testatorul nu putea fi oprit să-şi revoce legatul. Această revocare trebuia să figureze în testament sau într-o anexă şi să fie exprimată printr-o declaraţie formală: non do, non lego: nu dau, nu las moştenire. Obişnuinţa socială a emiterii legatelor într-o mare cantitate, de

a se gândi la toţi şi la fiecare, posibilitatea de a câştiga astfel consideraţie şi putere, cum a făcut Augustus, dobândind legate pentru numeroşi veterani ai lui Caesar pentru a le câştiga favoarea, a condus la anumite restricţii legale.

1. Lex Furia testamentaria (sec. II î.Hr.) interzicea oricui să

accepte un legat corespunzător unei valori mai mare de o mie de aşi. Singura excepţie o făceau rudele de sânge până la gradul şase. 2. După lex Voconia (169 î.Hr.) valoarea legatului pe care îl

primea un cetăţean aparţinând primei clase de census nu trebuia să depăşească cota ansamblului moştenitorilor.

3. Lex Falcidia (40 î.Hr.) prevedea că un sfert din moştenire,

faimoasa quarta Falcidia, trebuia să-i revină moştenitorului. Dacă nu se întâmpla aşa, legatele erau reduse proporţional.

4.4. FIDEICOMISELE SI CODICILELE

509

A. Fideicommissum Reglementarea strictă şi riguroasă a legatelor, elaborată de către o jurisprudenţă adesea meticuloasă, provoacă naşterea unei instituţii mai puţin formaliste şi lipsită de solemnitatea testamentului, fideicomisul. Aşa cum indică chiar termenul, acesta este un act care se adresează direct fidelităţii şi milei celui căruia i se încredinţează ultima voinţă. Această solicitare neformală care nu avea, la început, decât o valoare morală se putea adresa cuiva care a primit o parte din patrimoniul defunctului fie moştenitorului testamentar sau legal, fie legatarului sau chiar fiscului care primea succesiunile fără moştenitori. Absenţa oricărui formalism permitea de asemenea de a face să beneficieze ca fideicomisar orice persoană, chiar şi cele incapabile de a primi pentru cauză de moarte. Aşadar, buna funcţionare a acestei instituţii rămâne bazată pe loialitatea şi discreţia persoanelor însărcinate să execute ultimele dorinţe ale defunctului. Sub domnia lui Augustus fideicomisele au fost recunoscute oficial şi s-au prevăzut sancţiuni. Fideicomisarul putea să-şi urmărească dreptul său printr-o cale extraordinară (extra ordinaria cognitio) organizată de însuşi împăratul, încredinţată mai târziu consulului şi în final unui anumit pretor, praetor fideicommissarius. Acesta este de asemenea momentul când juriştii încearcă să impună acestei instituţii câteva reguli rudimentare raportând-o la dreptul legatelor. 1. Condiţiile privind persoana care constituie un fideicomis erau aceleaşi ca pentru a constitui un legat: trebuia să fie titular al unui testamenti factio activa şi să aibă capacitatea de a face un testament. Ca persoane obligate de un fideicomis figurau fără restricţii moştenitorii testamentari, legatarii şi chiar toate persoanele care au primit un avantaj din succesiune. Fideicomisarul, beneficiar al fideicomisului, putea foarte bine să nu deţină testamenti factio passiva, capacitatea

510

de a primi cu titlu de testament. În principiu, nimeni nu era exclus. Dar, pe parcursul timpului, se vor aplica şi în acest domeniu, prescripţiile restrictive ale diferitelor legi privind legatele.

2. Fideicomisele puteau fi constituite şi revocate fără o

formă prescrisă. Cuvintele ca rogo, peto, fidei tuae committo:

îţi cer, te rog, îţi încredinţez – erau cele mai uzuale. Dar erau admise şi alte expresii, atât cele care exprimau voinţa clară de a conferi un drept beneficiarului: astfel, un fideicomis stipulat prin contentus sis illa re, să fie mulţumit de

acest bun, era valabil; pe când cuvinte mai puţin precise ca relinquo, eu las, sau commendo, eu recomand, erau considerate ca insuficiente. Toate limbile străine erau admise şi se putea chiar mulţumi cu simple semne. Declaraţia putea fi adresată fie celui ce era însărcinat cu fideicomisul, fie beneficiarului.

3. Conţinutul obligaţiei create prin fideicomis putea fi

chiar mai mare decât cea a legatului per damnationem, putea îngloba donaţii de bunuri, distribuirea de părţi succesorale şi

să meargă până la atribuirea moştenirii în întregime 18 .

B. Codicilele, codicilli Codicilele constituiau dispoziţii de ultimă voinţă, fără instituirea moştenirii, scrise pe o bucată de hârtie. Creată o dată cu fideicomisul, îi seamănă prin lipsa oricărui formalism, prin care testatorul roagă un moştenitor instituit sau fideicomisar să execute ceea ce îi cere un particular prin intermediul acestui document anexat. Este acelaşi moment în care codicilul şi fideicomisul devin instituţii juridice valide. Nu are importanţă ce dorinţă putea fi deci încredinţată unui codicil, cu excepţia instituirii moştenirii şi exheredării. Aceste dorinţe sunt tratate ca şi completări ale testamentului. Juriştii au dezvoltat două forme de codicile:

18 Gaudemet Jean, op.cit., p.379.

511

(codicilli

testamento confirmati) care, pentru a fi valabile, trebuiau să fie

anunţate în testament, sau dacă ele deja existau, să fie confirmate prin acesta. Ele fac deci parte integrantă din testament;

b) codicilele neconfirmate prin testament. Ele se

plasează alături de testament sau alături de succesiunea legală. Ele erau tratate ca şi fideicomisele. Codicilele puteau fi alăturate unui testament ca o

clauză prin care testatorul exprima voinţa ca testamentul său să fie tratat cel puţin ca un codicil, dacă nu ar fi îndeplinit condiţiile unui testament. Un asemenea caz particular ne este prezentat de juristul Scaevola:

a) codicilele

confirmate

prin

testament

Scaevola, D.31,88,17 Lucius Titius hoc meus testamentum scripsi sine ullo iuris perito, rationem animi mei potius secutus quam nimiam et miseram diligentiam: et si minus aliquid legitime minusve perite fecero, pro iure legitimo haberi debet hominis sani voluntas: deinde heredes instituit, quaesitum est intestati eius bonorum possessione petita, an portiones adscriptae ex causa fideicommissi peti possunt, respondi secundum ea quae proponerentur posse („Eu, Lucius Titius, am scris acest testament fără ajutorul unui jurisconsult şi am urmărit mai ales bunul meu simţ decât diligenţa exagerată şi meschină: şi dacă m-am abătut de la prescripţii şi este mai puţin abil – căci nu era necesar –, aş dori ca el să fie juridic valabil conform voinţei unui om sănătos”. Apoi el a instituit un moştenitor. Se pune problema – după solicitarea de a accede la moştenire prin succesiunea pretoriană – dacă el putea solicita părţi din moştenire în aceeaşi măsură ca un fideicomis. Eu răspund că, după cele petrecute, poate să ceară).

Dacă nici un moştenitor nu se prezenta, succesiunea era considerată ca vacantă.

512

ANEXA EXCURSUS

Testamentul lui Antonius Silvanus Exemplul cel mai important şi cel mai complet de testament roman care ne-a parvenit a fost găsit în 1939 într-o piaţă de antichităţi din Cairo. El permite a se examina practic toate elementele constitutive ale acestui act de la care nici un roman nu putea deroga. Testamentul lui Antonius Silvanus este scris pe cinci Tăbliţe de lemn acoperite cu ceară şi fixate unele de altele printr-un cordon care trecea prin găuri şi lega astfel tăbliţele. Textul, redactat în latină, se află pe tăbliţele interioare. Pe suprafaţa ultimei tăbliţe se află numele martorilor 19 . Testatorul este Antonius Silvanus care se declară soldat într-un corp auxiliar de cavaleri, unde serveşte ca un fel de planton şi gardă a prefectului. Testamentul datează din anul 142 d.Hr. din timpul împăratului Antoninus cel Pios.

Antonius Silvanus eques alae I Thracum Mauretanae, stator praefecti, turma Valeri, testamentum fecit. Omnium bonorum meorum castrensium et domesticum M. Antonius Satrianus filius meus ex asse mihi heres esto: ceteri ali omnes exheredes sunto: cernitoque hereditatem meam in diebus C proximis: ni ita creuerit exheres esto. Tunc secundo gradu (…) Antonius R.(…).(…).(…) lis frater meus mihi heres esto, cernitoque hereditatem meam in diebus LX proximis: cui do lego, si mihi heres non erit, denarios argenteos septingentos quinquaginta. Procuratorem bonorum meorum castrensium ad bona mea colligenda et restituenda Antoniae Thermuthae matri heredis mei supra scripti facio Hieracem Behecis duplicarium alae eiusdem, turma Aebuti, ut et ipsa seruet donec filius meus et

19 vezi J. Macquerom, Le testament dAntonius Silvanus, citat de J. Gaudemet, op.cit., p.374.

513

heres suae tutelae fuerit et tunc ab ea recipiat: cui do lego denarios argentos quinquaginta. Do lego Antoniae Thermuthae matri heredis mei supra scripti denarios argentos quingentos. Do lego praefecto meo denarios argenteos quinquaginta. Cronionem seruom meum post mortem meam, si omnia recte tractauerit et tradiderit heredi meo supra scripto uel procuratori, tunc liberum uolo esse vicesimamque pro eo ex bonis meis dari uolo. Hoc testamento dolus malus habesto. Familiam pecuniamque testamenti faciendi causa emit Nemonius duplicarius turmae Mari, libripende M. Iulio Tiberino sesquiplicario turmae Valeri, antestatus est Turbinium signiferum turmae Proculi. Testamentum factum Alexandreae ad Aegiptum in castris Augustis? Hibernis legionis II Traianae Fortis et alae Mauretanae.

VI.kal. Apriles Rufino et Quadrato cos.

Antonius Silvanus, cavaler din prima aripă a Thraces de Mauritania, gardă a prefectului, din grupul lui Valerius, a făcut testamentul său.

Ca Marcus Antonius Satrianus, fiul meu, să fie moştenitorul meu pentru totalitatea bunurilor mele dobândite sub arme sau de origine domestică; ca toate celelalte persoane să fie dezmoştenite; ca el să facă adiţionarea moştenirii mele prin cretio în o sută de zile care vor urma morţii mele; dacă el nu va face această adiţionare în aceste condiţii să fie dezmoştenit. Apoi, în al doilea rând… Antonius R… fratele meu să fie moştenitorul meu şi ca el să facă adiţionarea moştenirii mele prin cretio în şaizeci de zile. Acestuia îi las moştenire prin legat, dacă nu este moştenitorul meu, 750 dinari de argint. Institui ca mandatar al bunurilor mele dobândite sub arme, pe Hierax, fiul lui Behex, duplicarius în aceeaşi aripă, din grupul lui Aebutius pentru ca el să strângă toate bunurile mele şi

514

să le restituie Antoniei Thermutha, mama moştenitorului meu scris mai sus, ca ea să le aibă în grijă până când fiul şi moştenitorul meu va ieşi de sub tutelă şi le va primi de la ea. Lui Hierax, îi dau prin legat 50 de dinari de argint. Îi dau şi îi fac legat Antoniei Thermutha, mama moştenitorului meu mai sus scris, 500 de dinari de argint. Îi dau şi îi fac legat prefectului meu, 50 de dinari de argint. Eu vreau ca sclavul meu Cronion, după moartea mea să fie liber, dacă el a administrat bine şi a remis toate bunurile moştenitorului meu scris mai sus, sau mandatarului meu, şi eu vreau ca impozitul de a douăzecea parte datorat pentru acela să fie plătit cu banii mei. Ca orice dol să fie îndepărtat de acest testament. Nemonius, duplicarius din grupul lui Marius, a dobândit bunurile familiare şi personale pentru realizarea testamentului, purtătorul de balanţă a fost Marcus Iulius Tiberinus, sesquiplicarius din grupul lui Valerius, antestatus Turbinius, purtător de steag din grupul lui Proculus. Testament făcut la Alexandria, în Egipt, în tabăra de iarnă a lui Augustus din legiunea a doua Traiana, curajoasă şi aripa din Mauritania, în a şasea zi înaintea calendelor lui Aprilie, sub consulatul lui Rufin şi al lui Quadratus. După intitularea testatorului, textul debutează prin instituirea moştenitorului în forma prescrisă. Cu toate că moştenitorul este instituit pentru ansamblul patrimoniului ex asse, testatorul distinge două mase diferite de bunuri: bunurile de origine domestică – bona domestica – şi bunurile dobândite sub arme bona castrensia. Această distincţie se explică prin privilegiul militarilor de a putea institui separat un moştenitor pentru fiecare din mase deoarece ei nu erau supuşi regulei unirii moştenirii. Testatorul nu face uz de acest privilegiu, dar dorind să instituie ca unic moştenitor pe fiul său pentru ansamblul bunurilor, el vrea să evite orice ambiguitate în desemnarea moştenitorului celor două părţi ale patrimoniului său. Instituirea moştenitorului este realizată prin exheredarea inter ceteros care este inserată doar de formă. Un

515

soldat în serviciu activ nu-şi putea forma o familie legitimă şi în consecinţă el nu avea copii sau fiice de exheredat. Testatorul mai prevede o substituţie vulgară şi numeşte ca moştenitor de rangul al doilea pe fratele său (sau verişor) Antonius R… care ar putea accede la moştenire dacă primul moştenitor nu realizează cretio într-un termen de o sută de zile. Al doilea moştenitor este el însuşi constrâns de un termen de 60 de zile. Această formă de cretio este descrisă de Gaius (Institutiones II, 173) ca o cretio continua şi este calificată ca fiind severă, dura, şi apoi termenul curge independent de faptul că moştenitorul a cunoscut vocaţia sa sau a fost în măsură să

accepte. Într-o clauză următoare, Antonius Silvanus îl însărcinează pe camaradul său Hierax, soldat în aceeaşi unitate, să adune bona castrensia după moartea sa şi să le remită lui Antonia Thermuta, mama moştenitorului, care le va conserva până la vârsta pubertăţii copilului moştenitor. Rolul lui Hierax se limitează la acela al unui mandatar numit pentru o sarcină precisă care nu trebuie să fie confundat cu cel al unui executor testamentar, figură necunoscută dreptului roman. Antonius Silvanus vorbeşte de această femeie doar ca mamă a copilului moştenitor, probabil deoarece ea nu a fost soţia sa legitimă uxor, deoarece soldaţii nu puteau încheia o căsătorie în timpul serviciului militar şi copilul reieşit din acest concubinaj nu era decât un copil natural. Legatele pe care Silvanus le constituie într-o formă precisă de legate per vindicatio se adresează lui heres secundus Antonius şi în cazul când acela nu acceptă moştenirea, femeii sale, Antonia; el nu-şi uită nici tovarăşul de arme Hierax, nici pe

şeful său, prefectul pe lângă care el a servit ca şi stator. Sclavul

Cronion

îndeplinească datoriile pe care testatorul i le-a impus prin

-şi

este

în

final

eliberat

sub

condiţia

ca

el

testament. Textul testamentului per aes et libram se termină printr-o formulă abreviată şi uzuală: clauza dolului:

516

H(oc) T(estamento) D(olus) M(alus) A(besto) Prin care testatorul doreşte ca toate maşinaţiile de dol să fie îndepărtate. Acestei clauze i se subordonează menţiunea că mancipaţiunea indicată prin formule şi abrevieri plină de grave erori, care demonstrează că toată această parte nu este decât o formalitate de neînţeles chiar de către scribul însuşi. Lista martorilor este în mare completă, la început figurând primul martor, numit antestatus, şi Antonius Silvanus aprobă testamentul său cu propria mână pentru o recunoaştere olografă. Fără îndoială, chiar acest testament simplu confirmă caracterul foarte tehnic al acestui act solemn ale cărui elemente esenţiale sunt înlănţuite într-o formă riguroasă şi strictă. Pentru redactare, era necesar să se recurgă la un jurisconsult sau un scrib expert. În acest sens, jurisconsultul Scaevola citează un testament semnificativ care atestă în acelaşi timp nevoia de sprijin juridic şi aversiunea faţă de subtilităţile de limbaj ale juriştilor.

Scaevola, D.31,88,17 Lucius Titius testamentum scripsi sine ullo iuris perito, rationem mei potius secutus quam nimiam et miseram diligentiam; et si minus alquid legitime minusve perite fecero, pro legitimo haberi…. „Eu, Lucius Titius, am scris acest testament fără ajutorul unui jurist şi am urmat doar bunul meu simţ decât diligenţa exagerată şi meschină; dacă m-am abătut puţin de la prescripţii şi este mai puţin obişnuit (decât ar fi trebuit), aş dori ca el să fie juridic valabil după voinţa unui om sănătos.” Actul testamentului conţine ultima voinţă a defunctului care recurge la mila celui căruia i se adresează. Ingerinţa unui jurist poate fi o ieşire din această sferă de discreţie: dolus malus abesto et iurisconsultus (CIL IV 12133), ca să înlăture orice dol şi orice juristconsult”, se citeşte pe o inscripţie revelatoare. Se ajunge astfel la stilul formal deghizat

517

şi deformat a ceea ce a dorit testatorul să exprime ca ultimă voinţă şi decizie. În această optică, se înţelege că alături de testamentul rigid s-a dezvoltat fideicomisul care a fost, în final, recunoscut juridic. În fapt, o dispoziţie pentru cauză de moarte este în primul rând un act de acelaşi fel cum indică termenul de fideicomis. Aceasta este voinţa celui care se exprimă, care trebuie să fie înţeleasă, chiar dacă ea este scrisă într-o simplă scrisoare pe o bucată de hârtie în formă de codicil ca aceea a unui fiu de familie necunoscut mort în 175 d.Hr., la Sirmium, în Panonia îndepărtată. Această scrisoare a fost regăsită în Sicilia, gravată pe o piatră – piatră care făcea parte din statuia mortuară pe care tatăl a făcut-o conform voinţei fiului său.

Haue mihi, domine pater: uale mihi, domine pater! Cum ad te haec dictarem, infelicis simum te aestimaui, ut eras cum me hoc mitteres. Peto ut monumentum mihi facias dignum iuuentuti meae. A te peto Eutychianum alumnum meum manumittas uindictaque liberes, item aprilem seruum meum, qui solus ex ministerio meo superauit. Scripsi XV Kal.april(es) Sirmi, L Calpurnio Pisone P. Saluio Iuliano Cos. „Fiţi salutat, tată, să aveţi parte de bine, tată! În momentul când dictez aceste cuvinte vă apreciez foarte mult cu toate că din păcate m-aţi trimis aici. Vă rog să-mi ridicaţi o statuie demnă de tinereţea mea şi vă cer să-l eliberaţi pe Eutyche, tovarăşul meu, ca şi pe Aprilis, sclavul meu, singurul supravieţuitor dintre cei ce au fost în serviciul meu. Scrisă la 15 a calendelor lui aprilie la Sirmium, L. Calpurnius Piso şi Salvius Iulianus fiind consul”.

5. DOBÂNDIREA SUCCESIUNII DE CĂTRE MOŞTENITORI

5.1. REGLEMENTĂRILE DOBÂNDIRII MOŞTENIRII

518

A. Dobândirea după ius civile a) Moştenitorii heredes sui şi necessarii Legăturile familiale reapar în maniera în care moştenitorii – nu are importanţă dacă ei moştenesc pe cale legală sau testamentară – acced la moştenire. Grupul familial cel mai restrâns, compus din sui şi sclavii eliberaţi chiar prin testament, care au înconjurat defunctul în timpul vieţii sale, dobândesc moştenirea direct: ipso iure. Nu li se cere avizul şi nu sunt ţinuţi să dobândească moştenirea printr-un act de acceptare. Succesiunea le revine prin legătura directă cu defunctul. Acesta este motivul datorită căruia sunt numiţi, de asemenea, moştenitorii necesari: heredes necesarii. În fapt, sui continuă o anumită formă de coproprietate familială şi sclavii instituiţi şi eliberaţi prin testament nu pot refuza moştenirea căci, refuzând-o, s-ar opune voinţei stăpânului lor. Pretorul a temperat această constrângere acordând sui heredes beneficiul de a se abţine de la moştenire, beneficium abstinendi şi de a se sustrage de la succesiune astfel că ei sunt consideraţi că nu au fost niciodată moştenitori. Astfel, ei puteau scăpa de revendicările unor creditori ai unor succesiuni cu condiţia de a se abţine de la orice act prin care se putea conchide într-o manieră concludentă că ei au acceptat succesiunea, se immiscere hereditati. Altfel, beneficiul lor era pierdut. Şansa eliberatului, obligat să accepte moştenirea chiar dacă era puternic înglodată în datorii, era mai puţin de invidiat. El nu avea alternativă şi va fi forţat să plătească datoriile în locul stăpânului care, astfel, evita insolvabilitatea postumă, venditio bonorum şi infamia care i-ar întina memoria. Totuşi, pretorul venit în ajutorul lui acorda separaţia bunurilor pentru a apăra obligaţia de a plăti datoria din activul moştenirii. b) Moştenitorii exteriori (sau voluntari) – extranei Toţi ceilalţi moştenitori sunt consideraţi ca extranei, având posibilitatea de a primi succesiunea fără a fi ţinuţi de a o strânge. Aceasta deoarece ei se numeau moştenitori voluntari,

519

heredes voluntarii. Pentru a accede la moştenire, li se cerea acestora un act de adiţie: aditio hereditatis. Aceasta se putea realiza în două moduri:

prin cretio, declaraţie expresă şi formală în faţa

martorilor că el este gata să accepte moştenirea: Quod P.Titius

adeo

testamento

suo

heredem

instituit,

eam

hereditatem

cernoque 20 : „auzind că P.Titius m-a instituit moştenitor în

testamentul său, accept această moştenire şi mă decid astfel”;

printr-un act de adeziune nonformal: pro herede

gestio prin care moştenitorul exprima într-un mod concludent voinţa sa de dobândire. Dacă voia a refuza moştenirea, era suficient de a tăcea sau a se abţine de la orice act pozitiv, cu excepţia cazului când pretorul însuşi, la presiunile creditorilor, îi punea întrebarea să afle dacă accepta moştenirea: an heres sit.

B. Dobândirea după dreptul pretorian Dobândirea moştenirii a fost reorganizată prin practica pretorilor care aşteptau o cerere de la cei care aveau dreptul pentru a atribui posesia moştenirii. Moştenitorii aveau obligaţia de a stabili pe baze clare vocaţia succesorală, prezentând, de exemplu, tăbliţele testamentului sau aducând probe privind apartenenţa la o clasă, căreia pretorul îi acorda posesia moştenirii (de ex. clasa unde liberi). Pretorul grupa pretendenţii cu vocaţie după termenele succesive în care cei interesaţi puteau introduce cererea lor. În primul rând, el respecta moştenitorii rezervatari, liberi contra tabulas, apoi moştenitorii testamentari, secundum tabulas, apoi erau admişi moştenitorii pretorieni ab intestato care urmau după sistemul claselor prestabilite prin practică pretoriană. Termenele respective erau în general de o sută de zile. Dobânditorul obţinea posesia zisă bonitară, adică protejată prin interdicte. În fapt, pretorul neavând puterea de a crea un titlu de moştenitor civil nu putea acorda mai mult

20 Gaius, Institutiones, II, 166.

520

decât îi permitea puterea sa. El trata deci dobânditorii moştenirii ca posesori şi le dădea posibilitatea de a dobândi proprietatea civilă pe calea prescripţiei achizitive.

C. Raporturile juridice în succesiunea fără stăpân – hereditas iacens

Dobândirea moştenirii de către moştenitori exteriori pune o problemă delicată. Este ştiut că pentru a succede la bunurile defunctului trebuie să se manifeste intenţia într-o manieră expresă şi clară într-un anumit termen, succesiunea care nu este dobândită rămâne temporar fără titular. Această stare intermediară a moştenirii era desemnată prin expresia hereditas iacens (moştenire adormită), stare de trecere care crea înainte de toate pericolul ca patrimoniul să se dezagregheze. Ce se întâmpla privind dobândirea fructelor şi plata datoriilor şi acoperirea creanţelor devenite exigibile? Jurisconsulţii ezită mult timp între diferite soluţii, considerând moştenirea iacens când ca un bun fără stăpân (res

către

nullius),

moştenitorul definitiv, sau mai ales, în doctrina dominantă, ca un patrimoniu fără stăpân, dar care continuă într-un anume

mod, a fi atribuit persoanei defunctului: hereditas personae defuncti vice fungitur 21 . Această soluţie avea avantajul că orice se întâmpla era atribuit patrimoniului, care, chiar fără stăpân, forma el însuşi o unitate în umbra defunctului.

când

ca

un

bun

dobândit

retroactiv

de

21 J. Gaudemet, op.cit., p.378.

521

5.2. PLURALITATEA DE MOŞTENITORI. PRINCIPIUL ACRESCĂMÂNTULUI ŞI PRINCIPIUL COLLATIO BONORUM (RAPORTUL BUNURILOR)

Forma cea mai veche a unei pluralităţi de moştenitori era desigur reprezentată de consortium certo non cito unde fiecare membru figura ca moştenitor al întregului în concurs

cu ceilalţi. În acest sens se vorbeşte de proprietatea comună sau în indiviziune. Dacă dispărea un moştenitor, acelaşi patrimoniu aparţinea unui număr mai mic de moştenitori. Fără

a putea delimita partea individuală a comoştenitorilor, se

observa o acreştere potenţială care se realiza în momentul când comoştenitorii decideau partajul. Succesiunea ab intestato precum apărea ea în Legea celor XII Table menţinea principiul unei vocaţii universale a ansamblului succesiunii defunctului. Totuşi, dacă concurau mai mulţi moştenitori, fiecare se vedea restrâns la porţiunea

corespondentă conform normelor de coproprietate care înlocuiau vechiul sistem al indiviziunii în mâini comune. La

fel, regimul Legii celor XII Table prevedea că debitorii de bani şi creditorii se împărţeau imediat după cota-parte a moştenitorilor: nomina ipso iure divisa sunt (Lex XII Tabulorum 5,9). Dacă unul din comoştenitori nu putea accede

la moştenire sau dacă el refuza să accepte partea sa, aceasta se

alătura proporţional la cele ale celorlalţi moştenitori. Această acreştere se producea chiar fără ştirea beneficiarului, fără ca el să fi avut posibilitatea de a refuza. Dar ea nu avea loc dacă acreşterea era liberă şi se realiza după sistemul reprezentării moştenitorilor legali ai comoştenitorului în chestiune.

A. Acrescământul în succesiunea testamentară Succesiunea prin testament, care era de asemenea o succesiune universală, a reluat din acelaşi motiv principiul acrescământului pentru cât testatorul nu a prevăzut o substituţie.

522

Dacă un moştenitor instituit respinge succesiunea sau nu o poate accepta (moarte prematură, incapacitate) de partea sa profită ceilalţi moştenitori instituiţi, deci fiecare va primi proporţional – pro portione hereditatis – acrescându-şi partea. Totuşi, testatorul putea să prevadă o reglementare specială, instituind simultan mai mulţi moştenitori pentru aceeaşi parte – coniunctim astfel că nu se produce acreşterea. Dacă testatorul instituia, de exemplu, pe Titius pentru o jumătate şi pe Seius şi Maevius pentru cealaltă jumătate, această jumătate îi revenea lui Seius dacă Maevius nu accepta partea sa.

B. Raportul moştenirii (collatio bonorum) Împărţeala între comoştenitori se complica dacă unii dintre ei fuseseră emancipaţi în timpul vieţii lui pater familias, iar alţii se găseau sub puterea sa până în ultimul moment. Adesea emancipaţii primeau deja o parte din moştenirea lor imediat sau când părăseau familia. Partajul între comoştenitori trebuia făcut echitabil. Juriştii au găsit o soluţie acestei probleme, aplicând collatio bonorum, obligaţia de raport între moştenitori. Prin această reglementare, descendentul emancipat se angaja, printr-o garanţie de stipulaţie, să dea raportul după o evaluare echitabilă – arbitratu boni viri asupra propriilor bunuri din masa comună ce trebuie împărţită între comoştenitorii neemancipaţi. În acest scop, el putea reduce la o valoare partea sa ori să ataşeze bunurile sale masei succesorale comune făcând un aport efectiv al propriilor sale bunuri. Dacă voia să se sustragă de la această obligaţie, pretorul îi refuza orice ajutor şi orice acţiune ereditară. Aceeaşi problemă se punea şi legat de fiica care a primit o parte a patrimoniului sub formă de dotă. Fiica de familie trebuia să se angajeze formal să raporteze dota sa în măsura în care ea era chemată la bonorum possessio unde liberi.

5.3. PROTECŢIA DREPTULUI DE SUCCESIUNE

523

A. Acţiunea în petiţie ereditară (hereditas petitio)

Mijlocul principal pentru apărarea dreptului de moştenire era acţiunea în petiţie de ereditate care, faţă de o acţiune reală, seamănă cu revendicarea. Ca şi aceasta, ea recurgea la constatarea titlului real, aici titlul de moştenire. Restituirea moştenirii îngloba nu doar bunurile reale, ci şi creanţele şi alte drepturi cum ar fi restituirea fructelor, a impenselor şi a daunelor-interese pentru deteriorarea bunurilor conform reglementării deja cunoscute pentru revendicare. Acţiunea era dată moştenitorului civil care trebuia să probeze dreptul său. Orice posesor care deţinea o parte succesorală a sa sau ansamblul moştenirii ca succesor – pro herede – era legitimat ca pârât. Simplul fapt de a fi lipsit de orice titlu de a poseda pentru sine obiectul contestat (pro possessore) era suficient. Totuşi, dacă pârâtul pretindea a fi dobândit obiectul reclamat printr-un act de vânzare sau drept de gaj, în afară de orice succesiune, reclamantul nu putea să folosească petiţia de ereditate dar trebuia să intenteze o revendicare, fiindcă

nu mai era o problemă de drept succesoral. Senatusconsultum Iuventianum (emis sub domnia împăratului Hadrian, juristul Celsus fiind consul) prevedea că posesorul de bună credinţă care vindea bunurile moştenite înainte de litispendenţă nu trebuia să restituie decât ceea ce îl îmbogăţea într-adevăr 22 . Se rezolva astfel şi situaţia celui ce cu rea credinţă vindea bunurile moştenirii. Un asemenea posesor era plasat fictiv în situaţia că el poseda încă bunul în momentul litispendenţei.

B. Protecţia moştenitorilor pretorieni interdictum

quorum bonorum

22 Chevallier Raymond, Poignant Rémy, op.cit., p.38.

524

Pretorul venea de asemenea în ajutorul celui căruia îi acorda posesia protejată şi care până la uzucapiune nu avea decât proprietarea bonitară. Acest interdict are o funcţie recuperatorie şi este dirijat împotriva oricui posedă moştenirea sau bunuri din moştenire valorificând titlul pro herede, sau care posedă la modul simplu pentru că vrea să posede pro possessore.

D.43,2,1, pr. Quorum bonorum ex edicto meo illi possessio data est, quod de his bonis pro herede aut pro possessore possideresue si nihil usucaptum esset quodque dolo malo fecisti, ut desineres possidere id illi restituas. Posesia acestor bunuri i-a fost conferită prin edictul pe care l-am emis până când tu încetezi a poseda şi că tu îi restitui lui bunurile pe care le posezi pro herede sau pro possessore, sau ceea ce tu posedai dacă nu s-a produs uzucapiunea astfel că deţii fraudulos.

Textul edictului ne atrage atenţia că pretorul îl loveşte şi pe cel care în mod fraudulos se debarasează de obiect – qui dolo desiit possidere – şi pe cel ce este considerat că posedă încă. În schimb, acest interdict nu era aplicabil contra posesorilor care deţineau un obiect printr-un alt titlu de achiziţie cum ar fi o vânzare sau o donaţie. Împotriva lor era necesar să se recurgă la o revendicare pe care pretorul o acorda în aceste cazuri lui bonorum possessor.

5.4. RĂSPUNDEREA PENTRU DATORIILE SUCCESIUNII

Prin succesiune moştenitorul nu primea doar bunurile defunctului, ci prelua, de asemenea, datoriile acestuia în măsura în care ele erau transmisibile. Aceste sarcini succesorale se repartizau în general în două grupe, pe de o parte datoriile pe care defunctul nu le achitase în timpul vieţii

525

sale, şi pe de altă parte legatele pe care moştenitorul trebuia să le execute conform voinţei defunctului. Era mai puţin important faptul că pasivul depăşea câteodată activul moştenirii şi că moştenirea devenea damnosa. Dobândirea succesiunii se efectua de plin drept, masa bunurilor defunctului şi cele ale moştenitorului constituiau un singur patrimoniu. În principiu, moştenitorul era ţinut să plătească datoriile defunctului prin acest patrimoniu unic care reunea propriile active şi pasive cu cele ale defunctului, responsabilitatea sa întinzându-se până la valoarea activului moştenirii. Această situaţie, nu prea avantajoasă, punea creditorii moştenitorului şi pe cei ai defunctului pe aceeaşi linie. Bineînţeles, creditorii defunctului nu vedeau cu ochi buni dispariţia bunurilor defunctului în mâinile creditorilor moştenitorului dacă acesta era supraîndatorat. Pe de altă parte, creditorii moştenitorului nu puteau tolera ca acesta să satisfacă creditorii defunctului în detrimentul lor. Pretorul rezolva această problemă acordând creditorilor masei succesorale separaţia de patrimonii (separatio bonorum). Aceasta avea ca şi consecinţă că bunurile defunctului erau vândute în profitul creditorilor ereditari astfel că succesiunea era rezervată creditorilor acesteia, astfel că erau excluşi creditorii moştenitorului. Separaţia bunurilor putea fi acordată, de asemenea, în favoarea moştenitorului. Desigur, moştenitorul aparţinea în mod necesar grupului sui fiind protejat împotriva creditorilor unei moşteniri supraîndatorate folosind beneficiul de a se abţine (beneficium abstinendi). Acesta este mai ales vechiul sclav al testatorului eliberat prin testament care profită de acest ajutor al pretorului, mai ales că el nu se putea bucura de beneficiul de a se abţine de la moştenire. Astfel, el scăpa de trista soartă de a primi libertatea pentru a fi chemat să plătească datoriile vechiului său stăpân. Acesta este împăratul Iustinian care a instituit în sfârşit un mijloc general care permitea moştenitorilor să evalueze

526

riscurile ce le-ar putea întâlni 23 . Prin beneficiul de inventar în favoarea moştenitorului exterior care a acceptat fără să ceară un termen de gândire succesiunea cu datorii, el dădea posibilitatea acestuia de a adresa un inventar în formă corectă şi legală a totalităţii bunurilor succesiunii cu care trebuiau să se mulţumească creditorii succesiunii. Moştenitorul satisfăcea cererile lor în ordinea în care îi erau prezentate.

Gaius, Institutiones

(op.cit.)

99. Să ne ocupăm mai întâi de succesiuni; acestea sunt de două feluri: unele care ne revin prin testament, altele fără testament (ab intestat).

101. La început au existat două feluri de testamente:

în adevăr romanii îşi făceau testamentele fie cu ocazia convocării comiţiilor (calatis comitis) care, de două ori pe an, erau destinate întocmirii testamentelor, fie in procinctu, adică

atunci când îşi încingeau arma, gata pentru bătălie; procinctus înseamnă, în adevăr, oastea înarmată şi pornită spre câmpul de luptă. Prin urmare, pe unul îl făceau în timp de pace şi tihnă, pe altul când aveau de purtat un război. 102. S-a adăugat apoi al treilea fel de testament care se întocmeşte prin aramă şi balanţă (per aes et libram). Acela care nu-şi făcuse testamentul nici cu prilejul convocării comiţiilor şi nici în faţa armatei, dacă se întâmpla să fie cumva ameninţat de o moarte neaşteptată, încredinţa unui prieten, prin mancipaţiune, familia sa, adică patrimoniul său, şi arăta ce şi cui doreşte să-I fie dat după moartea sa.

113. Precum se vede, femeile se bucură de un regim

mai privilegiat decât bărbaţii, căci pe când băiatul mai mic de 14 ani nu poate face testament, chiar dacă ar vrea să-l facă cu încuviinţarea tutorelui, fata nubilă poate în adevăr, căci de

23 Cizek Eugen, op.cit., p.652.

527

vreme ce are 12 ani împliniţi, ea are dreptul să-şi facă testamentul.

135. După dreptul civil, nu e nevoie să instituim moştenitori pe descendenţii emancipaţi şi nici să-i dezmoştenim, deoarece ei nu mai sunt sui heredes; în schimb, pretorul decide

ca toţi, atât cei de sex feminin, cât şi de sex masculin, dacă nu

sunt instituiţi moştenitori, să fie dezmoşteniţi, şi anume: cei de

sex masculin, nominal, iar cei de sex feminin, fie nominal, fie în bloc. Dacă însă nu au fost nici instituiţi moştenitori, nici dezmoşteniţi, aşa cum am spus mai înainte, pretorul le promite bonorum possessio, împotriva testamentului. 152. Moştenitorii sunt numiţi sau necessarii, sau sui et necessarii sau extranei.

153. Necessarius heres este sclavul care, o dată cu

eliberarea, a fost instituit moştenitor; se numeşte astfel pentru că, fie că vrea, fie că nu vrea, el oricum, îndată după decesul testatorului, devine simultan liber şi moştenitor.

156. Sui heredes et necesarii sunt, precum: fiul sau

fiica, nepotul sau nepoata de fiu şi, până la urmă, şi ceilalţi descendenţi, cu condiţia numai ca aceştia să se fi aflat sub potestas a lui de cuius la data morţii lui. Dar pentru ca nepotul sau nepoata să fie sui heredes nu este de ajuns ca ei

se fi aflat sub potestas a bunicului în momentul morţii sale,

ci

mai trebuie ca şi tatăl, la rându-i, să fi încercat a fi suus

heres, pe când propriul său tată mai trăia încă, şi aceasta fie

printr-o moarte prematură, fie pentru că a ieşit, indiferent cum, de sub potestas; numai atunci, într-adevăr, nepotul sau nepoata vin să succeadă în locul tatălui lor. 161. Ceilalţi, care nu sunt supuşi puterii testatorului, se numesc extranei heredes. Până şi copiii noştri, care nu mai sunt sub puterea nostră, când sunt instituiţi de noi ca moştenitori sunt socotiţi extranei. Pentru acelaşi motiv, intră în aceeaşi categorie şi cei pe care i-a instituit mama ca moştenitori, întrucât femeile nu pot avea pe copii sub puterea lor; în aceeaşi categorie mai sunt socotiţi sclavii care, odată

528

cu libertatea, sunt instituiţi moştenitori, iar după aceea manumişi de către stăpânul lor.

192. Există patru feluri de legate: în adevăr, putem

lăsa legate fie per vindicationem (prin revendicare), fie per

damnationem (prin obligare), fie sinendi modo (sub forma îngăduinţei), fie per praeceptionem (cu precădere).

felul

următor: „Lui Titius, eu îi dau şi îi las în legat, să zicem, pe sclavul Stichus”; dar şi dacă din cele două cuvinte „dau” şi „las” a fost folosit numai unul, încă s-a procedat corect la legatul prin revendicare; şi tot astfel, când s-a găsit mai cu

cale, chiar şi atunci când legatul a fost formulat aşa: „să ia”, „să-şi însuşească” sau „să culeagă”, încă a fost făcut corect un legat prin revendicare.

201. Per damnationem lăsăm legate în următorul

mod: „Moştenitorul meu să fie obligat a da pe sclavul meu Astichus”; dar şi dacă ar fi fost scris „să dea”, încă este un legat prin damnatio.

193. Per

vindicationem

lăsăm

un

legat

în

209. Sinendi modo lăsăm legate în felul următor:

„Moştenitorul meu să fie îndatorat a îngădui lui L. Titius să ia pe sclavul Stichus şi acela să-l păstreze pentru sine”. 216. Per praeceptionem lăsăm legate în modul următor:

„Lucius Titius să ia cu precădere pe sclavul Stichus”.

249. Cuvintele utile mai uzuale, la întocmirea corectă

a fideicomiselor, par să fie acestea: „Eu cer, rog, voiesc,

încredinţez bunei tale credinţe”; fiecare din cuvintele acestea, luate separat, sunt deopotrivă valabile, ca şi cum toate ar fi fost rostite laolaltă.

1. În virtutea Legii celor XII table, succesiunile celor

fără testament (ab intestat) trec în primul rând la sui heredes.

2. Sunt socotiţi sui heredes descendenţii care au stat

sub potestas a defunctului, adică: fiul sau fiica, nepotul sau nepoata după fiu, strănepotul sau strănepoata, coborâtor sau coborâtoare din nepotul de fiu. Nu interesează dacă copiii sunt naturali sau adoptivi. Tot astfel, sunt socotiţi printre sui

529

heredes nepotul sau nepoata şi strănepotul sau strănepoata, dacă persoana de grad precedent încetase de a mai fi sub

potestas a tatălui, fie că aceasta a avut loc prin deces, fie din alte motive, de pildă prin emancipare. În adevăr, dacă cineva moare în timpul când fiul său se află sub potestas a aceluia, nepotul, descendent din acesta, nu poate deveni suus heres. Acelaşi lucru înţelegem că se cuvine spus şi când e vorba de ceilalţi descendenţi ai copiilor.

3. Soţia, care a fost sub manus, este şi ea sua heres,

deoarece este în situaţia fiicei. La fel cum şi nora, care se află

sub manus a fiului, căci şi aceasta este în rând cu nepoata.

Dar aceasta va fi sua heres numai dacă fiul, sub a cărui manus se află, nu s-ar fi găsit el însuşi, la data morţii tatălui, sub potestas a aceluia. Acelaşi lucru vom spune şi despre aceea care, prin căsătorie, se află sub manus a nepotului, deoarece stă în rând cu strănepoata.

5. Regula este aceeaşi când e vorba de cei cărora,

după moartea tatălui, li se înlesneşte dovada filiaţiei, în condiţiile legii Aelia Sentia sau a senatusconsultului. Căci şi

aceştia, dacă dovada ar fi fost făcută cât timp trăia tatăl, s-ar fi găsit sub potestas a lui.

9. Dacă însă nu există nici unul din sui heredes, atunci

moştenirea trece, tot în virtutea Legii celor XII Table, la agnaţi. 10. Agnaţi se numesc cei ce sunt legaţi prin rudenia legitimă. Rudenia legitimă este aceea care se stabileşte prin persoane de sex bărbătesc. Deci, fraţii născuţi din acelaşi tată sunt agnaţi între ei şi se numesc chiar fraţi consanguini, şi chestiunea dacă au avut sau nu aceeaşi mamă nu se mai pune. Tot aşa, unchiul după tată este agnat cu fiul fratelui şi invers, acela cu el. (…) 11. Legea celor XII Table nu atribuie succesiunea tuturor agnaţilor de-a valma, ci numai celor care, atunci când este sigur că cineva a murit fără testament, se află în gradul cel mai apropiat.

530

29.

Evident că, dacă nu există nici un suus heres şi

nici un agnat, atunci sunt chemate la succesiune femeile

agnate, care trec dincolo de gradul rudelor consanguine, până la gradul al treilea.

77. Dar să ne ocupăm şi de acel fel de succesiune care

ne revine prin cumpărarea unui patrimoniu în lichidare (emptio bonorum).

78. Bunurile, atât ale celor vii, cât şi ale celor morţi,

sunt puse în vânzare astfel: ale celor vii, când aceştia, de pildă, se ascund, cu o intenţie frauduloasă şi, nefiind de faţă, nu se

apără; la fel ale celor care, în virtutea legii Iulia, le abandonează; şi tot astfel ale celor condamnaţi pentru neachitarea unei datorii, după termenele ce le sunt acordate, parte prin Legea celor XII Table, parte prin edictul pretorului. Bunurile celor morţi sunt puse în vânzare atunci când, de pildă, există certitudinea că lor nu le-au urmat nici moştenitori, nici bonorum possessores şi nici un alt succesor de drept.

87. S-a discutat dacă suus heres şi necessarius heres, precum şi alţii care sunt în rând cu cei necesari, cedând in iure fac sau nu act valabil. Maeştri noştri socot că ei nu realizează nimic; autorii şcolii adverse socot că, după acceptarea moştenirii, ei realizează acelaşi lucru ca ceilalţi; în adevăr, nu se face distincţie între acela care devine moştenitor făcând cretio sau girând ca moştenitor şi altul care este constrâns să primească succesiunea, prin lege.

531