Sunteți pe pagina 1din 41

Editare foto

Asist. univ. drd. George Prundaru

2012

Cuprins

Introducere

Imaginea digitală

Interfața Adobe Photoshop

Corecții tonale

Brightness/Contrast

Levels

Curves

Corecții de culoare

Decuparea

Pregătirea pentru tipar

Diminuarea zgomotului de imagine

Sharpening

Introducere

Dezvoltarea tehnologică a simplificat munca de editor foto până la punctul în care, împinși de la spate și de probleme financiare, factorii decizionali din redacții (directori, redactori-șefi sau orice alt nume ar purta ei) au hotărât că activitatea editorului foto poate fi redistribuită altor membri. Astfel, majoritatea atribuțiilor au fost preluate direct de fotograf și de tehnoredactor. Dar, odată cu ieftinirea relativă a camerelor foto, simplificarea operării lor și răspândirea tot mai largă, și fișa postului de fotograf a început să se intersecteze tot mai tare cu cea de reporter, în ideea că „și reporterul poate trage două-trei cadre, dacă tot e la locul evenimentului”.

S-a ajuns acum la situația în care, în cadrul multor redacții, atribuțiile care mai demult erau împărțite între un reporter, un fotograf/fotoreporter, un editor foto și un tehnoredactor să fie toate îndeplinite de o singură persoană. Se ajunge la o eficientizare a muncii și la câștiguri financiare mai mari (sau pierderi mai mici), dar, din păcate, această comasare duce și la o deprofesionalizare a lor. Fiecare din aceste funcții necesită cunoștințe și abilități specifice. Sunt rare cazurile în care o persoană să poată susține că stăpânește toate aceste capacități la sau aproape de un nivel profesional real. Din păcate profesarea și profesionalizarea nu merg întotdeauna mână în mână. Cursul acesta vine în întâmpinarea realităților de pe piața muncii, încercând să ofere cunoștințele și abilitățile de prelucrare a imaginilor necesare unei persoane care lucrează într-o redacție, fie că este reporter, fotograf, editor foto sau tehnoredactor.

Considerente tehnice

Există nenumărate aplicații software care pot fi folosite pentru a edita imagini digitale. Toate operează în mare conform acelorași principii dar diferă prin modalitatea concretă de implementare a lor și prin varietatea și numărul funcțiilor oferite. Însușirea acestor principii permite o tranziție destul de ușoară de la un program la altul. Etalonul pentru editare foto în industria media în acest moment însă este programul Adobe Photoshop. Majoritatea sarcinilor, dacă nu chiar toate, pot fi duse la bun sfârșit și folosind aplicații alternative. Un concurent pe piață este, de exemplu, aplicația PaintShopPro, de la Corel. Se pot folosi, de asemenea și alternative gratuite, cum este The GIMP, care este disponibil și pentur sisteme de operare bazate pe UNIX. Pentru o relevanță maximă, acest curs va prezenta principiile editării imaginilor digitale în modalitatea în care sunt implementate în Photoshop (mai exact în cea mai recentă versiune existentă la redactarea cursului, versiunea CS5). O versiune de încercare a programului, care are funcționalitate completă tip de 30 de zile, poate fi descărcată gratuit de pe site-ul www.adobe.com.

Un alt program relevant pentru munca unui editor foto este Adobe Photoshop Lightroom. Acest program are la bază aceleași funcții ca versiunea normală de Photoshop, dar interfața și implementarea concretă a unor funcții este gândită special pentru fotografi și editori foto, și este de asemenea optimizat pentru lucrul simultan cu multe imagini. Pentru o viziune completă, spre sfârșitul acestui curs va fi prezentat pe scurt și modul de lucru în Lightroom. Versiunea de încercare a acestui program poate fi descărcată de pe același site.

Este recomandat ca în timp ce citiți acest curs să fiți în fața calculatorului și să încercați să aplicați operațiunile descrise. Mai mult, aveți libertatea și sunteți încurajați să explorați și alte elemente ale programelor de editare foto folosite. Având în vedere că este o activitate de învățate nu sunteți supuși la restricții de timp, nu trebuie să livrați un rezultat la sfârșit, și, în stadiile inițiale cel puțin, calitatea este mai puțin relevantă și importantă decât familiarizarea cu principiile și modul de lucru în aplicațiile de editare foto. Odată confortabili cu acestea, vă veți putea concentra pe calitatea rezultatelor și pe detalii. O altă recomandare este să testați operațiunile și pe alte imagini, preferabil imagini personale, unde implicarea este mai mare și scopul final este mai aproape de dumneavoastră.

În Photoshop, experimentarea este facilitată de comanda Step Backward din meniul Edit care anulează ultimele operațiuni efectuate, câte una, de fiecare dată când o aplicați. Deci nu există greșeli asupra cărora să nu se poată reveni.

Imaginea digitală

Într-un workflow redacțional analogic pașii care trebuiau îndepliniți erau considerabil mai mulți și, s-ar putea spune, mai tehnici. După captarea efectivă a imaginilor, fotograful trebuia să se întoarcă la redacție, iar filmul era trimis la laborator pentru a fi developat. Neexistând posibilitatea de a vizualiza fotografiile pe loc, fotograful nu putea fi sigur de munca lui până după acest pas, când se vedea rezultatul efectiv clișeele de pe film. În acest moment intervine redactorul foto, care, împreună cu fotograful, și eventual cu reporterul, aleg cadrele care sunt destul de bune pentru a intra în pagină. Fotografia sau fotografiile finale se aleg și având în vedere indicațiile tehnoredactorului în legătură cu spațiul tipografic care le poate fi alocat și poziția lor. Editorul foto trebuie apoi să mărească/dimensioneze fotografiile respective, să facă corecțiile tonale și de culoare necesare și alte retușuri (dacă este cazul) și să recapteze fotografia printr-un raster, trimițând-o tehnoredactorului gata pentru transferul pe placa de tipar. Toate aceste operațiuni erau, în fapt, niște procese chimice și optice, care necesitau o cantitate destul de mare de resurse (atât materiale și tehnice cât și timp și cunoștințe). Munca și resursele implicate făceau ca fotografiile dintr-o publicație să fie privite cu mai multă reverență și să fie considerate mai importante în redacție, lucru care se resimte până la nivelul cititorului.

Într-un flux redacțional digital viteza este mai mare, costurile mai mici și resursele mai puțin specializate. Din acest motiv în unele redacții se poate observa aproape o trivializare a întregului proces. Dar, având în vedere puterea impactului vizual asupra consumatorului, atitudinea aceasta este cu siguranță una greșită.

Există două tipuri principale de fișiere grafice digitale, care impun moduri de lucru și unelte diferite: fișiere vectoriale și fișiere scalare (sau raster). Fotografiile digitale sunt imagini scalare. Acest lucru înseamnă că fiecare imagine este compusă dintr-un număr de puncte de dimensiune egală, fiecare având o anumită culoare. Aceste puncte, unitatea de bază a imaginii, se numesc pixeli. Termenul este o abreviere a sintagmei picture element (element al imaginii). Alăturarea pixelilor creează iluzia tonurilor continue de culoare când imaginea este privită de la o distanță care să nu permită identificare punctelor individuale de culoare.

Imaginile vectoriale sunt construite în mod diferit. Într-un fișier vectorial fiecare punct, linie sau formă sunt descrise prin funcții matematice. Când graficianul trasează o linie pe ecran, programul creează o funcție care determină punctele de început și de sfârșit ale liniei și relația

dintre ele. Ce se întâmplă, de fapt, în culisele aplicației, este similar cu desenarea graficului unei funcții.

O imagine raster are un număr de pixeli limitat, determinat de sursa de captare a imaginii. De exemplu, o imagine captată cu un aparat foto cu o rezoluție de 5 megapixeli va putea avea un număr maxim de 5 milioane de pixeli. Un cadru dintr-un film de înaltă definiție va avea aproximativ două milioane de pixeli. O coală de hârtie scanată va avea de asemenea o dimensiune în pixeli dependentă de scanerul folosit și de setările aplicate. Faptul că numărul de pixeli este limitat este o caracteristică definitorie a imaginilor raster. Din cauza acestui lucru, aceste imagini nu pot fi mărite mai mult decât dimensiunea originală fără pierderea calității vizuale. Practic, o mărire a imaginii duce la o mărire a dimensiunii pixelilor, ceea ce poate distruge iluzia tonurilor continue, dacă punctele individuale devin vizibile. O mărire fără pierderea calității ar însemna adăugarea de pixeli, dar lipsește informația necesară pentru a face asta. Practic, o aplicație de genul Photoshop nu știe ce culoare ar trebui să aibă pixelii care ar urma să fie adăugați și nu poate obține această informație.

Prin comparație, o imagine vectorială poate fi mărită la orice dimensiune pentru că în fișier există toată informația necesară pentru a descrie elementele grafice (acele funcții matematice). Când este mărită o imagine vectorială, grafica este pur și simplu redesenată la altă scară folosind aceleași informații. Astfel, o imagine vectorială va fi întotdeauna redată la calitatea maximă pe care o poate afișa dispozitivul de redare (fie el monitor de calculator, ecran de telefon, imprimantă sau presă de tipar).

ecran de telefon, imprimantă sau presă de tipar). Fig. 1 Detaliu al unei imagini mărit de

Fig. 1 Detaliu al unei imagini mărit de 20 de ori. Sus - varianta vectorială, jos - varianta raster.

Un alt avantaj al fișierelor vectoriale poate fi considerat modul de lucru orientat pe obiecte. Fiecare element din imagine este independent de celelalte și are atribute proprii (cu ar fi culoare, contur, transparență și, bineînțeles, poziție și dimensiune). Aceste atribute pot fi schimbate individual pentru fiecare obiect în parte. În cazul unei imagini raster, programul diferențiază doar între pixeli individuali. Grupările de pixeli care pentru creierul uman reprezintă imaginea unui obiect nu au o logică inerentă pentru aplicațiile de editare foto. Din acest motiv, pentru a face editări locale, pe suprafețe mai mici decât întreaga imagine, sau chiar pe obiecte individuale, aplicația necesită ca utilizatorul să identifice pixelii care trebuie prelucrați. Acest lucru se face prin selectare, una din operațiunile cele mai laborioase și complexe din munca unui editor foto.

Din păcate, în acest moment, redarea imaginilor fotografice în fișiere vectoriale este imposibilă. În ciuda avantajelor descrise mai sus, vectorii pot prezenta imagini mult mai puțin complexe decât fișierele raster tocmai din cauză că obiectele trebuie să poată fi descrise prin intermediul funcțiilor matematice. O traducere a unei realități complexe și detaliate în funcții matematice este nerealizabilă.

Pentru a înțelege mai bine procesele editării fotografiilor digitale, este importantă o scurtă descriere a modului în care sunt construite fișierele raster luând ca punct de pornire chiar capturarea lor. Fotografia analogică folosește o peliculă de film tratată cu substanțe chimice fotosensibile, de obicei bazate pe săruri de argint, care își schimbă proprietățile când sunt atinse de lumină, în funcție de intensitatea ei. Astfel, lumina care intră în aparatul foto lasă o impresie pe film care reflectă intensitatea luminii din fața aparatului. Acest lucru este cel mai evident la fotografia alb-negru, care este, în fapt, o hartă a intensității luminii la un moment dat într-un anume loc. Filmele color au mai multe straturi de emulsie chimică suprapuse, fiecare sensibil la o gamă diferită de lungimi de undă din spectrul luminii. Adică fiecare strat capturează intensitatea luminii de o anumită culoare. Aceste capturi combinate recreează spectrul complet al luminii.

În fotografia digitală procesul este destul de similar, doar că filmul este înlocuit de un senzor electronic. Acest senzor are un număr foarte mare de puncte fotosensibile numite fotosiți (chiar și zeci de milioane pe o suprafață egală cu a unui clișeu de film de 35 mm). Fotosiții sunt corespondenții aproximativi ai pixelilor din fișierul digital final. Fiecare fotosit captează intensitatea luminii de pe o suprafață foarte mică a imaginii și emite un semnal electronic care e transformat apoi în informație digitală, deci pixeli mai luminoși sau mai puțin luminoși. La final se combină informația de la toți fotosiții și rezultă o imagine finală în tonuri de gri (fiind capturată doar intensitatea luminii, similar cu cazul filmului alb-negru).

intensitate a luminii, similar cu cazul filmului alb-negru). Fig. 2 Senzor de lumină electronic . Pentru

Fig. 2 Senzor de lumină electronic.

Pentru a capta o imagine color, însă fiecare fotosit folosește un filtru colorat, care îl face să capteze intensitatea luminii de o anumită culoare, unii verde, unii roșie și unii albastră. Astfel, rezultă trei hărți ale intensității luminii, care, redate folosind din nou filtre de culoare (sau algoritmi care simulează filtrele) și combinate redau imaginea completă color.

Fig. 3 Model de așezare a fotosiților pe un senzor în funcție de culoarea captată.

Fig. 3 Model de așezare a fotosiților pe un senzor în funcție de culoarea captată.

Editarea imaginilor digitale este, în fapt, manipularea informației aplicând niște algoritmi matematici asupra unor valori matematice. Bineînțeles, matematica este efectuată de calculator, dar înțelegerea de bază facilitează lucrul cu aplicațiile de editare foto, mai ales că în unele cazuri se folosesc chiar valori numerice pentru a aplica anumite editări. Faptul că luminozitatea unei culori poate lua valori de la 0 la 255 poate părea aleatoriu, de exemplu, dar există motive bine întemeiate pentru care este așa.

Cele mai simple imagini digitale raster sunt imaginile alb-negru sau, cum sunt numite în Photoshop, bitmap. În acest caz, alb-negru nu are un sens echivalent cu cel pe care îl folosim în vorbirea de zi cu zi. Când vorbim de o imagine alb-negru, in mod normal ne referim la o imagine fără culoare, dar care are mai multe tonuri de gri. Aici însă înseamnă că pixelii unei imagini pot fi fie complet albi fie complet negri, nu pot lua valori intermediare de gri.

Fig. 4 O imagine bitmap și un detaliu reprezentat la diferite nivele de mărime. În

Fig. 4 O imagine bitmap și un detaliu reprezentat la diferite nivele de mărime.

În imaginea de deasupra, se poate observa că fiecare punct din imagine este fie alb fie negru. Imaginea oferă în continuare iluzia de ton continuu, datorită densității diferite a pixelilor albi, respectiv negri. Deci, chiar dacă imaginea este făcută doar din puncte albe și negre, creierul percepe griuri mai închise sau mai deschise.

Termenul de bitmap se referă la modalitatea în care este stocată informația digital. Fiecare pixel este reprezentat de un bit (o valoare matematică binară care poate fi fie 0 fie 1). Când valoarea este 0 pixelul este negru, când este 1 pixelul este alb. Imaginea este o „hartă” a acestor biți, fiecare având și o coordonată spațială, care definește poziția lui.

Imaginile la care ne referim în vorbirea curentă ca fiind alb-negru, sunt numite în editarea foto digitală grayscale (sau imagini în tonuri de gri). Pentru că utilitatea imaginilor alb-negru în sensul restrâns prezentat mai sus este foarte mică și se lucrează foarte puțin cu ele, pentru a nu complica discursul, prin imagini alb-negru ne vom referi în restul acestui curs (în afară de această secțiune, unde diferența este relevantă) la imagini grayscale (decât în cazul în care se menționează specific altceva).

Fig. 5 O imagine grayscale și un detaliu reprezentat la diferite nivele de mărime. În

Fig. 5 O imagine grayscale și un detaliu reprezentat la diferite nivele de mărime.

În imaginile grayscale, fiecare pixel poate fi alb, negru sau o nuanță de gri intermediară în funcție de intensitatea luminii captată de senzorul foto. Aceste fișiere necesită 8 biți pentru a reda fiecare pixel. Acest lucru înseamnă că fiecare pixeli are 8 valori din care fiecare poate fi 0 sau 1. Dacă toate valorile sunt 0 pixelul e negru, dacă toate valorile sunt 1 pixelul e alb. Pentru valori intermediare pixelii apar cu diferite intensități de gri. Din faptul că fiecare pixel are nevoie de 8 biți pentru a fi redat rezultă că numărul maxim de nivele de intensitate a luminii care pot fi redate este de 256 (2 8 ). Această valoare (sau 255, dacă numărătoarea începe de la 0 nu de la 1) este foarte des întâlnită în interfețele programelor de editare foto și este un parametru care poate fi modificat pentru diverse atribute. Aceste 256 de nivele de gri sunt suficiente pentru a crea destul de convingător iluzia de ton continuu.

pentru a crea destul de convingător iluzia de ton continuu. Fig. 6 Degradé care trece prin

Fig. 6 Degradé care trece prin toate cele 256 de valori de gri. Se poate observa iluzia tonului continuu.

Fig. 7 Exemple de redare numerică a nivelelor de gri, atât binar (numerele cu care

Fig. 7 Exemple de redare numerică a nivelelor de gri, atât binar (numerele cu care operează calculatorul) cât și zecimal (numerele cu care operează utilizatorul).

Cum am menționat mai sus în descrierea procesului de captură, imaginea digitală color este obținută de fapt din trei imagini grayscale combinate redate prin filtre de culoare. Deci în cazul unei imagini color fiecare pixel are de 3 ori câte 8 biți, deci 24 de biți. De aici rezultă că numărul de valori pe care îl poate lua un pixel, si implicit numărul de culori care poate fi redat de o imagine digitală standard este de 16.777.216 (2 24 sau 256 3 ).

standard este de 16 .777.216 (2 2 4 sau 256 3 ). Fig. 8 O imagine

Fig. 8 O imagine color și un detaliu reprezentat la diferite nivele de mărime.

În imaginea de mai jos se pot vedea cele trei imagini greyscale înainte de a fi trecute prin filtrele de culoare și după. Cele trei culori care combinate la diferite intensități produc toate cele aproape 17 milioane de culori sunt culorile primare în fotografia digitală: roșu, verde și albastru. Abrevierea folosită este RGB, de la numele culorilor în limba engleză (red, green, blue). Fiecare dintre aceste trei imagini este numită canal de culoare.

Între imaginile grayscale se pot observa diferențele de intensitate în relație cu culorile din imaginea finală. Pe canalul albastru se poate vedea, de exemplu că hainele femeii din stânga și partea superioară a hainelor femeii din dreapta sunt mult mai luminoase, în special în comparație cu canalul roșu, pentru că hainele conțin mai mult albastru și puțin roșu. În schimb floarea galbenă este foarte luminoasă atât în canalul verde cât și în cel roșu pentru că aceste culori combinate dau galben (în logica digitală).

După ce sunt trecute prin filtrele colorate, imaginile individuale par mult mai întunecate decât imaginea finală. Asta e pentru că imaginea combinată adună intensitățile de lumină de la toate cele trei canale, suma fiind evident mai mare decât fiecare valoare individuală.

fiind evident mai mare decât fiecare valoare individuală. Fig. 9 Separarea culorilor pe canalele RGB. Informațiile

Fig. 9 Separarea culorilor pe canalele RGB.

Informațiile din această scurtă prezentare a modului în care funcționează fișierele grafice digitale ne vor veni la îndemână în continuare, atât la corecțiile tonale și de culoare, cât și la lucrul cu culori în general, și, chiar la selecții.

Interfața aplicației Adobe Photoshop

Scopurile principale ale editării fotografiilor în presă se integrează în două categorii. Pe de o parte, editarea foto este menită să corecteze sau să îmbunătățească calitatea fotografiilor atât din punct de vedere al parametrilor tehnici, cât și estetic. Aici intră corecții ale luminozității, ale deviațiilor culorilor, sau decuparea imaginilor și poate chiar retușări. Pe de altă parte, fotografiile se editează pentru a fi pregătite pentru mediul final de expunere (ziar, revistă, site web, arhivare etc.). Această pregătire implică printre altele alegerea formatului corect pentru fișierul digital, al dimensiunii potrivite, a spațiului de culoare, reducerea zgomotului de imagine.

În continuare vom prezenta modalitatea în care se desfășoară aceste operațiuni în Adobe Photoshop. Cum menționam mai sus, Photoshop este doar una din uneltele care pot fi folosite pentru editarea foto, dar este cea mai larg răspândită și apreciată. Pentru a putea continua, este necesară o familiarizare cu interfața programului (similară în general cu a celorlalte aplicații de gen).

este necesară o familiarizare cu interfața programului (similară în general cu a celorlalte aplicații de gen).

Interfața Photoshop-ului este modulară și complet personalizabilă, dar pentru a simplifica lucrurile vom lucra cu aranjarea ei implicită. Fereastra programului are, în partea cea mai de sus, similar cu majoritatea programelor de pe sistemele de operare Windows, o bară de meniuri. Aceste meniuri sunt liste de opțiuni și operațiuni grupate după criterii logice. Când se face click pe cuvântul titlu al unui meniu, apare o listă derulantă cu tot ceea ce conține acel titlu, putând fi selectată operațiunea dorită. Meniurile sunt preferate de multe ori de începători pentru că descriu operațiunile în cuvinte (fie ele și englezești), nu doar în imagini nu totdeauna reprezentative. Multe din operațiunile care pot fi făcute de Photoshop pot fi accesate în mai multe moduri. Funcțiile se dublează deseori, apărând, de exemplu, atât ca opțiune în meniu, cât și ca opțiune într-un panou de comenzi, sau ca scurtătură pe tastatură, sau opțiune în bara de opțiuni (sau chiar toate acestea). Acest lucru permite o modalitate de lucru mai rapidă și adaptată stilului fiecărui utilizator.

În stânga ferestrei se află bara de unelte. Fiecare buton din această bară selectează o unealtă cu funcții specifice. Unealta selectată poate fi identificată prin aspectul butonului, care pare apăsat, sau prin aspectul cursorului. În funcție de ce unealtă este selectată, cursorul mouse- ului care apare pe ecran își schimbă aspectul. Uneltele sunt grupate pe categorii, separate în bară de o liniuță orizontală. Prima categorie este cea a uneltelor de selecție, apoi sunt uneltele de desen și retușare, uneltele de desen vectorial și uneltele de navigare. În partea de jos a barei se află butoanele care controlează culorile active, cele cu care se lucrează la un anumit moment, iar ultimul buton este butonul de trecere în modul Quick Mask, util pentru rafinarea selecțiilor.

Unele butoane din bara de unelte au o săgeată în colțul din dreapta jos. Acele butoane ascund o grupare de unelte înrudite. Aceste unelte pot fi accesate ținând click-ul de la mouse apăsat pe butonul respectiv. În câteva momente se deschide o listă cu celelalte unelte care pot fi accesate prin acel buton, și se poate selecta unealta dorită. Ținând mouse-ul deasupra unui buton (fără a face click) apare o notă care indică numele uneltei de sub cursorul mouse-ului și scurtătura din tastatură a respectivei unelte în paranteză.

În partea de sus a ferestrei, sub bara de meniuri, se află bara de opțiuni. Această bară este o zonă care oferă funcții contextuale. Opțiunile regăsite aici se modifică în funcție de unealta selectată la momentul respectiv. Un grup de unelte are deseori opțiuni similare în această bară, dar opțiunile disponibile pot diferi drastic de la o unealtă la alta.

În stânga se află panourile de comenzi. Implicit, sunt deschise doar câteva panouri de comenzi. Numărul lor este mult mai mare, dar pentru a simplifica lucrul este recomandat să fie deschise doar panourile utilizate mai des. Panourile de comenzi sunt zone speciale ale interfeței care conțin opțiuni grupate pe diferite tipuri de funcții. Conținutul panourilor diferă foarte mult de la unul la celălalt, și, în funcție de rolul lor, le este atribuit și un nume. Panourile pot fi închise și deschise, redimensionate, mutate, trăgând cu mouse-ul de numele lor sau de marginile panoului.

Bara de unelte, bara de opțiuni și panourile de comenzi pot fi ascunse, în funcție de preferințele utilizatorului. Când oricare din acestea este ascunsă, ele pot fi reactivate din meniul Window. Bifând Options sau Tools activați bara de opțiuni, respectiv de unelte. Toate celelalte variante sunt panouri de comenzi care pot fi activate și dezactivate din acest meniu.

Corecții tonale

Corecțiile tonale se referă la modificarea nivelelor de luminozitate ale unei imagini. De obicei corecțiile tonale sunt necesare datorită setării incorecte a expunerii aparatului de fotografiat în momentul fotografierii.

Trebuie avut în vedere că programele de editare foto pot crește și scădea luminozitatea unei fotografii sau a unor zone ale fotografiei, și implicit pot crește și scădea contrastul, dar nu pot crea informație unde ea nu există. O zonă arsă dintr-o fotografie este de obicei complet albă. Pentru programul de editare, acea zonă este doar o zonă cu pixeli albi. Scăderea luminozității și/sau creșterea contrastului nu o să creeze diferențe între acei pixeli identici, ca să facă detaliile să reapară. Dacă, în schimb, zona nu este complet arsă, ci se pot observa încă mici diferențe în valorile pixelilor, acele diferențe pot fi exagerate, reconstruind o parte din detalii.

Pentru a exemplifica câteva din corecțiile tonale vom folosi imaginea de mai jos. Această imagine este supraexpusă, fiind prea luminoasă. Detaliile fine nu sunt destul de evidente și diferența între porumbel și cerul din fundal este prea mică, estompând din impactul subiectului. Deci, această imagine are nevoie să fie mai întunecată per total (o scădere a luminozității) și de un contrast mai mare pentru a scoate în evidență detaliile.

contrast mai mare pentru a scoate în evidență detaliile. Aceste operațiuni pot fi făcute în mai

Aceste operațiuni pot fi făcute în mai multe moduri. În funcție de imaginea specifică, unele proceduri vor fi mai eficiente decât altele. În continuare vom aborda aceeași problemă din mai multe perspective, opțiunea într-o situație reală aparținând editorului foto.

În primul rând trebuie deschis fișierul cu imaginea. Acest lucru se face fie din meniul File Open… și navigând la locația imaginii și selectând-o, fie trăgând fișierul cu imaginea (din Windows Explorer, de pe desktop etc.) în interfața Photoshop.

Multe din operațiunile de corecție a luminozității pot fi găsite în meniul Multe din operațiunile de corecție a luminozității pot fi găsite în meniul Image Adjustments. Acele operațiuni, odată aplicate fac schimbările permanente după salvarea fișierului. Aceleași operațiuni pot fi aplicate însă din panoul Adjustments, ca layere, permițând modificarea lor continuă, fără a schimba permanent conținutul imaginii.

Photoshop permite lucrul pe mai multe straturi de imagine în paralel. Aceste straturi, numite layere pot fi comparate cu o serie de folii transparente folosite la retroproiector. Adăugarea foliilor una peste alta lasă să se vadă conținutul din folia de jos prin zonele transparente ale foliei de sus. În același timp, foliile rămân independente, putând fi mișcate și modificate individual. Se poate, de asemenea schimba ordinea lor.

individual. Se poate, de asemenea schimba ordinea lor. Fig. 10 Panoul Layers în cazul unui fișier

Fig. 10 Panoul Layers în cazul unui fișier cu mai multe straturi.

O funcționalitate similară, dar ceva mai avansată, oferă Photoshop.

Principalele opțiuni de control se regăsesc in panoul Layers. În cazul folosirii layerelor, în acest panou se poate observa fiecare strat și ordinea lor. Ordinea poate fi modificată prin tragerea unui layer cu mouse-ul în poziția dorită. Layere noi se pot crea dând click pe al doilea buton din dreapta, în partea de jos a panoului (cel de lângă coșul de gunoi, care șterge layere). În fața fiecărui layer există o căsuță care arată un ochi.

Apăsând acea căsuță, ochiul dispare, si layerul este ascuns, fără a fi șters. Pentru a îl reactiva,

se apasă din nou acea căsuță. Pentru a putea lucra cu un anumit layer, acesta trebuie să fie

activ (fundal albastru în figura de mai jos). Un layer se activează printr-un singur click pe el,

acest lucru fiind indicat de schimbarea culorii.

Cea mai simplă modalitate pentru a aplica corecțiile tonale ca layere este de a folosi panoul Adjustments. Din acest panou se pot crea layere care nu au conținut grafic, ci doar aplică corecții și efecte, dând click pe una din iconițele care reprezintă aceste operațiuni. Acestea se numesc adjustment layers (straturi de ajustare/corecție). După ce dați click, în panoul Layers

va apărea un nou strat, care conține corecția respectivă, dar inițial nu va avea nici un efect

vizibil asupra imaginii. Pentru asta trebuie modificate opțiunile adjustment layerului. Când un

adjustment layer este selectat, în panoul Adjustments apar opțiunile pentru acesta. Efectul modificărilor aduse acestor opțiuni se poate observa în timp real pe imaginea prelucrată.

se poate observa în timp real pe imaginea prelucrată. Brightness/Contrast Adjustment layerul Brightness/Contrast

Brightness/Contrast

Adjustment layerul Brightness/Contrast prezintă cele mai simple opțiuni de corecție tonală, dar în același timp permite cel mai mic nivel de control și personalizare. Pot fi modificați doar doi parametri. Valoarea compensării luminozității (Brightness) poate fi aleasă dintr-o plajă de la -150 la +150. Acest lucru se face fie introducând o valoare numerică din tastatură, fie trăgând butonul triunghiular pe axa orizontală până în punctul dorit. Mutarea spre stânga, respectiv introducerea unei valori negative scade luminozitatea întregii imagini, iar mutarea spre dreapta, sau introducerea unei valori pozitive face opusul.

Opțiunea de contrast poate oscila de la -50 la +100. O valoare pozitivă crește luminozitatea culorilor deja deschise, și o scade pe cea a celor închise. În acest mod se accentuează diferența între tonuri, crescându-se contrastul. Valorile negative estompează această diferență, reducând contrastul.

În cazul imaginii noastre cu porumbelul este nevoie de o scădere a luminozității și de

În cazul imaginii noastre cu porumbelul este nevoie de o scădere a luminozității și de o creștere a contrastului. Valorile corecțiilor sunt rareori obiective, decizia finală rămânând la latitudinea subiectivă a editorului. În acest caz o valoare de -60 la luminozitate și +60 la contrast pare să ofere un rezultat bun. Aveți libertatea să experimentați cu valorile. Acestea pot fi modificate oricând. Dacă fișierul este salvat în formatul de document Photoshop (.psd) modificările pot fi făcute și după închiderea și redeschiderea fișierului. Pentru a vedea mai clar diferența dintre imaginea cu și fără corecție se poate ascunde și arata din nou layerul cu corecția dând click în căsuța cu ochiul menționată anterior.

Bifând căsuța Use Legacy rezultatul se modifică pentru că se trece la algoritmii folosiți de Brightness/Contrast în versiunile de Photoshop anterioare (de la versiunea 9 în jos). Noul algoritm este dezvoltat în așa fel încât să nu aibă un răspuns liniar. Nu crește luminozitatea și contrastul uniform, ci în funcție de valorile existente în imagine. Folosind algoritmii vechi se poate ajunge foarte ușor la o imagine aproape complet albă sau neagră, sau la culori exagerat de saturate.

Levels

Pentru a adăuga un adjustment layer nou cât timp altul este activ trebuie dat click pe săgeata cu vârful spre stânga din colțul din stânga jos al panoului Adjustments. În acest moment se poate adăuga un layer Levels (a doua iconiță de pe primul rând). Pentru a nu combina efectele Brightness/Contrast cu cele de la Levels, ascundeți layerul Brightness/Contrast. Layerul se poate și șterge dând click pe el și apoi pe

de la Levels, ascundeț i layerul Brightness/Contrast. Layerul se poate și șterge dând click pe el

butonul sub formă de coș de gunoi din colțul din dreapta jos al panoului Layers.

Interfața Levels este mai complicată decât Brightness/Contrast. Elementul care ocupă cea mai mare parte din fereastră este un grafic alb-negru denumit histogramă. Histograma este un grafic care arată distribuția nivelelor de luminozitate dintr-o imagine. Pe orizontală, de la stânga la dreapta sunt așezate nivelele de luminozitate, de la negru la alb, iar pe verticală apar bări a căror înălțime indică cantitatea în care acel nivel de luminozitate este prezent în imagine. Bările verticale ale histogramei imaginii noastre ocupă aproape exclusiv partea din dreapta a graficului. Acest lucru înseamnă că în imagine nu există nivelele de luminozitate mai mici de 50%, sau 128. Toate culorile din imagine sunt foarte luminoase (sau, cu alte cuvinte mai apropiate de alb decât de negru. În general, o imagine fotografică expusă corect va avea o histogramă cu o distribuție relativ uniformă, care să ocupe toată suprafața orizontală a graficului.

Funcția adjustment layerului Levels este de a redistribui nivelele de luminozitate în imagine în funcție de scopul dorit de utilizator. Acest lucru se face mișcând cele trei triunghiuri (negru, gri și alb) de la baza histogramei. Triunghiul negru reprezintă punctul cel mai întunecat din imagine. Mișcându-l înspre dreapta, nivele de luminozitate în mod normal mai mair devin negre. Practic, tot ce se află în stânga triunghiului negru devine negru, iar restul culorilor din imagine sunt redistribuite în asa fel încât între triunghiul alb și cel negru să existe tot timpul 256 de nivele de gri. Efectul este că imaginea se întunecă și crește contrastul.

Similar dar în oglindă funcționează și triunghiul alb. Tot ce este în dreapta triunghiului devine alb. Mișcarea lui spre stânga luminează imaginea și mărește contrastul. Triunghiul gri reprezintă nivelul de gri mediu 50%. Și mutarea acestuia într-o parte sau alta modifică luminozitatea (în stânga o crește în dreapta o scade), dar schimbă și proporția distribuției culorilor, hotărând dacă sunt mai multe culori deschise sau închise între aceleași limite de alb și negru.

Imediat sub cele trei triunghiuri există trei câmpuri unde pot fi introduse valori numerice. Acestea sunt echivalente cu poziția triunghiurior sub histogramă, și se schimbă în paralel. Pentru a muta triunghiurile se pot și introduce valori numerice între 0 și 255 în aceste câmpuri, pentru alb și negru, și între 0,01 și 9,99 pentru gri. Pentru imaginea cu porumbelul puteți încerca o valoare de aproximativ 130 pentru negru, lăsând celelalte valori neatinse (1, respectiv 255).

Corecția culorii după histogramă dă o imagine mai obiectivă asupra a ceea ce se întâmplă de fapt în imagine. Este o modalitate bună atât pentru a evalua problemele unei imagini, cât și pentru a hotărî mai ușor care ar fi valorile optime pentru o corecție bună. Teoretic, dacă bările verticale încep de la triunghiul negru și se termină la triunghiu alb, distribuția nivelelor de luminozitate în imagine este corectă. În practică, contează foarte mult imaginea pe care se lucrează, și efectul dorit de editor. Din fericire, orice greșeală poate fi reparată mutând doar triunghiurile de control, ceea ce permite editorului să încerce și să vadă pe loc modificările făcute și să revină asupra lor.

Sub histogramă și valorile triunghiurilor de de control mai există o bandă cu un degradé de la negru la alb și două triunghiuri de control similare. Acestea sunt nivelele de output. Dacă, de exemplu, triunghiului negru îi este dată valoarea de 10, ceea ce este definit ca fiind negru din histogramă, va primi de fapt valoare 10 în loc de 0. La fel, dacă albul este pus ca fiind 230, cea mai deschisă culoare din imagine va avea valoarea 230 în loc de 255. Practic, acest control reduce contrastul unei imagini când triunghiurile sunt mutate înspre interior. Negrul devine mai puțin negru, mai puțin întunecat, iar albul mai puțin luminos.

În principiu, Levels poate recrea destul de ușor efectele obținute cu Brightness/Contrast, dar oferă mult mai mult control, și feedback în legătură cu ce se întâmplă în imagine din punct de vedere al distribuției tonale(sau a nivelelor de luminozitate).

Curves

Panoul Curves, următorul adjustment layer după Levels, poate funcționa la bază ca un panou de Levels. Interfața prezintă aceeași histogramă (doar mai puțin întunecată) în fundalul unei grile și două butoane de control pentru alb și negru la baza ei. Mișcând aceste butoane, efectul obținut este același ca în cazul Levels. Curves însă oferă un control mult mai fin asupra distribuției nivelelor de luminozitate.

Urmărind indicațiile anterioare, tonurile fotografiei prelucrate se corectează în mare măsură. Scăzând luminozitatea și crescând contrastul întregii imagini, însă, apare o nouă problemă. Zonele deja închise la

luminozitatea și crescând contrastul întregii imagini, însă, apare o nouă problemă. Zonele deja închise la 21

coloare (în acest caz în special ochiul porumbelului și piciorul) devin mult mai întunecate. Aplicând Levels sau Brightness/Contrast, modificările nivelurilor se fac liniar asupra întregii imagini. Curves permite creșterea sau scăderea luminozității autonom a unor zone mai restrânse de luminozitate. Pe graficul suprapus histogramei din panoul Curves utilizatorul poate adăuga până la 14 puncte de control deasupra cărui nivel de luminozitate de pe orizontală dorește, puncte pe care le poate apoi modifica individual.

Punctele se adaugă dând click pe diagonala care traversează grila. Aceste puncte pot fi mutate apoi în sus sau în jos cu mouse-ul pentru a le crește, respectiv scădea luminozitatea. Astfel, luminozitatea părților întunecate, expuse deja corect poate fi păstrată la fel, în timp ce a părților luminoase este scăzută.

O modalitate simplă de a interacționa cu Curves este prezentă în ultima versiune de Photoshop. În partea din stânga a panoului există o serie de butoane. Cel mai de sus

a panoului există o serie de butoane. Cel mai de sus (reprezentat de o mână cu

(reprezentat de o mână cu p săgeată dublă) transformă

Curves într-o unealtă interactivă. Când este apăsat acel buton, utilizatorul poate da click pe orice punct din imagine și trăgând apoi cu mouse-ul (ținând în continuare click-ul apăsat) în sus și în jos, poate modifica pe loc acel nivel de luminozitate din imagine pe care a dat click. Pe curba grafică din panoul Levels se adaugă automat punctele necesare și sunt poziționate corect.

Fig. 11 Curbă de distribuție a tonurilor modificată cu Curves.

Pentru imaginea cu porumbelul, o soluție de a scădea luminozitatea este de a da click pe părțile întunecate care vrem să rămână la fel (piciorul și ochiul) fără a trage în sus sau în jos. Acest lucru nu le modifică valoarea, dar adaugă pe curbă puncte care rămân fixe. Apoi se poate da click pe o zonă mai deschisă și trage în jos pentru a o întuneca, observând că punctele adăugate înainte nu se modifică și culoarea rămâne la fel (curba din fig. 11 este un exemplu de cum ar putea arăta corecția pentru această imagine).

Cel de-al patrulea tip de layer de corecție tonală, Exposure, este mai puțin util într-un flux de lucru obișnuit, în schimb este util când se lucrează cu

22
22

imagini pe 32 de biți (imagini care conțin mai multă informație decât poate un monitor să afișeze). La aceste imagini, aceste setări pot aduce în spectrul vizual informații care altfel nu ar apărea. Valoarea Exposure închide sau deschide partea superioară a scării tonale (culorile mai luminoase) afectând foarte puțin umbrele. Valoarea offset reglează umbrele și tonurile medii, afectând minim părțile luminoase. Gamma correction este similar triunghiului de control gri din Levels.

medii, afectând minim părțile luminoase. Gamma correction este similar triunghiului de control gri din Levels. 23

Corecții de culoare

În fotojurnalism una din țintele urmărite este redarea imaginilor care să transmită informație relevantă pentru subiect (fie că este o imagine care însoțește un material pe prima pagină a unui ziar, sau o imagine din galeria online a unui articol, sau un cadru dintr-un fotoreportaj de sine stătător). În mod ideal această informație este pe cât se poate de completă (sau, mai degrabă, cuprinzătoare), corectă și obiectivă. Specificul mediului însă limitează din start aceste calități. De exemplu, imaginea captată de aparatul de fotografiat este întotdeauna incompletă deoarece cadrul fotografic este limitat. O fotografie nu va putea prinde tot ce se întâmplă în jur. Suprafața captată poate fi mărită folosind obiective cu distanță focală mai mică, dar în acest caz apar deseori distorsiuni spațiale în fotografie, afectând din nou obiectivitatea. Pe lângă acestea, o fotografie surprinde un singur moment, scoțând evenimentele din contextul temporal, afectând astfel și felul în care sunt percepute.

O zonă unde obiectivitatea fotografică nu este întotdeauna de dorit nici măcar în fotojurnalism este cea a culorilor din imagine. Cea mai des întâlnită problemă cromatică dintr-o poză este balansul de alb. Greșelile în balansul de alb apar deseori când camera este „prea obiectivă”. În percepția vizuală normală, fiziologia umană compensează automat pentru anumiți factori, la fel cum o poate face un aparat de fotografiat. Închide și deschide irisul pentru a controla cantitatea de lumină care intră în ochi, la fel cum aparatul foto închide sau deschide diafragma. Mușchii ochiului se contractă pentru a schimba focalizarea, de asemenea similar moduli în care lentilele se poziționează în relație cu senzorul digital sau filmul fotosensibil.

Majoritatea surselor de lumină nu emit o lumină neutră (albă), ci au o tentă de culoare. De exemplu, un bec cu incandescență va da o lumină mai gălbuie, în timp ce un neon va da deseori o lumină mai albăstruie. Dacă o încăpere are pereții roșii, lumina care se va reflecta de pe ai va fi și ea mai roșiatică. Creierul uman compensează pentru aceste deviații, astfel încât să nu apară deranjante, să nu fie observabile inconștient. Însă dacă o persoană se uită la o fotografie făcută într-un mediu cu o astfel de tentă de culoare, în lipsa reglajelor balansului de alb, problema cromatică va fi imediat observată și apare deranjantă, pentru că nu se integrează în mediul în care este vizionată imaginea. Bineînțeles, un fotograf trebuie să regleze întotdeauna corect balansul de alb, dar acest lucru nu este totdeauna posibil. Fotografiile pot fi făcute într-un mediu cu lumină constant variabilă, ceea ce ar însemna ajustarea continuă a balansului de alb. Sau tenta de culoare a luminii poate fi una prea complexă pentru aparatul de fotografiat – o încăpere care e luminată și cu lumini gălbui și cu lumini albăstrui va fi foarte

greu de neutralizat. Pot exista limitări tehnice ale aparatului, sau, de ce nu, ale fotografului. Oricare ar fi situația, dacă balansul de alb nu este reglat corect, aparatul foto va capta o imagine cu o tentă de culoare care, chiar dacă este conformă cu realitatea, apare deranjantă și incorectă. Din fericire, multe din erorile cromatice pot fi corectate în programe de editare foto. Acest lucru nu va putea înlocui însă îndemânarea fotografului.

Cel mai simplu mod de a corecta deviațiile de culoare dintr-o imagine este folosind comenzile automate din meniul Image: Auto Contrast, Auto Tone și Auto Color. Toate aceste trei comenzi încearcă să analizeze și să corecteze contrastul și cromatica imaginilor. Avantajele lor principale sunt că sunt comenzi simple, rapide, care nu necesită reglări adiționale. Dezavantajele sunt că nu funcționează întotdeauna previzibil, aplică niște algoritmi generici, care nu se potrivesc tuturor imaginilor și, nepermițând modificarea niciunui parametru, dacă rezultatul obținut nu este cel dorit, nu există nici o modalitate de a îl îmbunătăți. În plus, spre deosebire de un adjustment layer, efectul este permanent, neputându-se reveni asupra deciziei de a-l aplica mai departe în procesul de prelucrare a fotografiei. Bineînțeles, imediat după aplicare se poate folosi comanda Undo (prima din meniul Edit) pentru a anula aplicarea (lucru valabil pentru majoritatea operațiunilor din Photoshop), dar după efectuarea mai multor operațiuni, posibilitatea dispare. Deci, aceste trei comenzi sunt utile, și pot eficientiza foarte mult munca unui editor foto, mai ales într-o situație în car timpul disponibil este restrâns, dar trebuie folosite totdeauna adoptând o atitudine critică asupra lor.

Auto Contrast crește contrastul în mod identic în toate cele trei canale de culoare (RGB). Rezultă o imagine cu spectrul tonal superior mai deschis și cel inferior mai închis, dar nu modifică relația relativă dintre culori. Cu alte cuvinte, crește diferențele de luminozitate, mărind contrastul, dar nu repară erorile cromatice.

Auto Tone crește contrastul analizând fiecare canal e culoare în parte. Contrastul obținut este mai puternic, dar datorită felului în care funcționează, poate elimina tentele de culoare dintr-o imagine sau la poate adăuga unde nu există.

Auto Color caută media pixelilor luminoși și cea a celor întunecoși dintr-o imagine și folosește aceste valori pentru a aduce contrastul la un nivel cât de mare fără a întuneca culori atât de mult încât să devină complet negre (dacă nu erau deja) sau a le lumina încât să devină complet albe. Și această comandă poate rezolva problemele din balansul de alb, și cele tonale, dar poate și introduce probleme anterior inexistente.

Puteți încerca comenzile pe imaginea de mai jos, care are probleme evidente de culoare. În primul rând, imaginea este subexpusă, fiind prea întunecată. Contrastul trebuie mărit. Pe lângă asta, toată imaginea are o tentă de culoare gălbuie. Lucrul acesta se observă cel mai clar la ecranul de proiecție din spatele personajului principal, care ar trebui să fie alb, sau cel mult gri deschis, în funcție de condițiile de lumină de la fața locului. Puteți să dați comanda Undo după fiecare aplicare ca să încercați toate trei comenzile automate pe imaginea originală. În acest caz veți obține rezultate acceptabile folosind Auto Tone și Auto Color. Auto Contrast nu elimină tenta de culoare. Personajul rămâne în continuare prea întunecat, deci este nevoie de prelucrare adițională. O soluție simplă ar fi creșterea luminozității cu Brightness/Contrast. Dacă însă creștem doar luminozitatea până la nivelul dorit (o valoare de în jur de +50 pare a funcționa bine la această imagine), culorile devin prea intense, prea saturate datorită contrastului mare. O reducere a contrastului până pe la -40 rezolvă problema aici.

a contrastului până pe la - 40 rezolvă problema aici. O altă comandă care permite corectarea
a contrastului până pe la - 40 rezolvă problema aici. O altă comandă care permite corectarea

O altă comandă care permite corectarea parțială a problemelor cromatice și tonale este

Variations (care poate fi găsită în meniul Image Adjustments). Această comandă deschide

o fereastră nouă care afișează o serie

de variațiuni asupra imaginii pe care o

prelucrăm. În partea din stânga sus apare versiunea originală a imaginii (cea din momentul deschiderii ferestrei). Lângă ea apare o imagine care se va modifica pe măsură ce lucrăm în fereastra Variations, permițând o comparație între starea inițială și cea curentă. Mai jos apar șapte reprezentări ale imaginii. Cea din mijloc este starea curentă, iar cele din jur sunt variante

Mai jos apar șapte reprezentări ale imaginii. Cea din mijloc este starea curentă, iar cele din

cu mici diferențe de culoare față de cea din mijloc. Variantele sunt stări ale aceleiași imagini, la care se adaugă o tentă de culoare: More Red adaugă roșu, More Magenta – magenta, More Blue – albastru, More Cyan – cyan, More Green – verde și More Yellow – galben. Scopul nostru însă este de a elimina o tentă de culoare, nu de a o intensifica. Acest lucru este posibil pentru că culorile opuse (complementare) în cantități egale se anulează. Modul în care sunt aranjate în fereastră ne arată care sunt culorile opuse: roșu și cyan, magenta și verde, albastru și galben. Deci, dacă vrem să eliminăm o tentă gălbuie, alegem să adăugăm albastru. Odată ce am ales, imaginea din mijloc este înlocuită de cea de la More Blue, și toate imaginile din jur se schimbă pentru a reflecta noua imagine. Dacă rezultatul nu e suficient de puternic se poate da din nou click pe More Blue pentru a mai adăuga albastru. Dacă rezultatul devine albastru, mai degrabă decât neutru, se poate reveni la pasul anterior adăugând din nou galben.

Dacă nu reușiți să obțineți rezultatul dorit, este posibil ca modificările făcute să fie prea mari, și să se treacă peste punctul neutru. Intensitatea pașilor se poate modifica mutând indicatorul de pe axa Fine-Coarse din partea de sus a ferestrei. În partea stângă pașii devin din ce în ce mai mici, deci modificările mai subtile, în timp ce în partea dreaptă modificările sunt mai mari și mai radicale.

Deasupra acestei axe aveți o listă cu patru elemente, de unde puteți selecta ce zonă tonală să fie afectată de acțiunile voastre. Highlights, pixelii cei mai luminoși, sunt cei mai afectați de un balans de alb incorect. Midtones sunt tonurile medii, iar Shadows sunt tonurile întunecate, umbrele. În funcție de ce selectați în această listă opțiunile voastre se vor modifica. O corecție de culoare implică de obicei modificări în toate cele trei zone tonale. Saturation nu afectează tonurile ci doar intensitatea culorii, pe care o puteți reduce dând click pe Less Saturation, în stânga, sau o puteți crește dând click pe More Saturation, în dreapta.

În partea din dreapta a ferestrei mai există trei imagini de unde se controlează luminozitatea. Imaginea din mijloc este starea curentă, și dând click pe cea de sus crește luminozitatea, pe cea de jos scade. Și aceste imagini sunt afectate de selecția făcută în partea de sus a ferestrei, deci se poate modifica separat luminozitatea celor trei zone tonale diferite.

Odată ajuns la rezultatul dorit, apăsați pe butonul OK din partea de sus a ferestrei și modificările sunt aplicate pe imaginea originală. La fel ca în cazul corecțiilor automate, aplicarea Variations este permanentă și nu se poate reveni asupra ei pentru a face modificări, dar oferă mai mult control utilizatorului, și o interfață interactivă, ușor de utilizat.

O modalitate mai precisă de a regla balansul de alb dintr-o culoare e folosind adjustment

layerul Color Balance. Funcționalitatea este foarte similară cu cea a Variations, dar oferă posibilitatea de a lucra cu valori numerice concrete, nu doar cu niște previzualizări mici ale imaginii originale, văzând în același timp efectele modificărilor pe imaginea mare din fereastra principală Photoshop. În plus, fiind un adjustment layer, se poate reveni în orice moment al prelucrării imaginii asupra setărilor făcute, și efectele lui se pot ascunde în oricând.

făcute , și efectele lui se pot ascunde în oricând. În panoul Color Balance avem opțiunea

În panoul Color Balance avem opțiunea de a adăuga diferite cantități din cele 6 culori de bază

(roșu, verde, albastru, cyan, magenta și galben), la fel ca la Varations. Aici, însă, este mai

evident faptul că adăugând una dintre culorile RGB, automat reducem valoarea unei culori CMY și invers.

Este ușor să corectezi într-un mod exact balansul de alb dacă există o zonă în imagine care se știe că are în realitate o culoare neutră. În acest caz avem ecranul de proiecție din fundal. Culorile neutre sunt alb, negru și cele 254 de nivele de gri dintre ele. Într-o imagine color, pixelii care au culoarea neutră au aceeași valoare pentru valorile de R, G și B. Albul are valoarea R=255, G=255, B=255, negru R=0, G=0, B=0, un gri oarecare poate avea valoarea R=87, G=87, B=87. O modalitate de a verifica valoarea unui pixel este din panoul Info. Dacă

nu este deschis, acesta poate fi accesat mergând în meniul Window și selectând Info. În sfertul din stânga sus a acestui panou apare valoarea RGB a pixelului deasupra căruia aveți mouse-ul la momentul respectiv. Fiecare pixel are două valori despărțite de o bară. În mod normal vor fi

la fel, dar dacă sunt aplicate efecte sau corecții asupra imaginii, valoarea din dreapta va arăta

culoarea inițială, iar cea din stânga culoarea cu efectele și corecțiile aplicate. Dacă ne uităm la o valoare aleatorie din suprafața ecranului din fundal vom vedea că valorile de roșu și de verde sunt apropiate, în timp ce cea de albastru este mult mai mică. Acest lucru înseamnă că pentru echilibrarea imaginii mai trebuie adăugat albastru, și eventual puțin verde.

În mod ideal ar trebui să vedem valoarea unui pixel în timp ce facem modificările în panoul

Color Balance ca să-l neutralizăm. Și acest lucru este posibil cu ajutorul panoului Info și cu unealta Color Sampler pe care o găsim ținând mouse-ul apăsat pe al șaselea buton din bara de unelte (Eyedropper), ca în imaginea de mai jos. Când dăm click cu unealta Color Sampler oriunde în imagine, valoarea pixelului pe care am dat click apare fixată în panoul Info. Se pot fixa astfel până la patru valori (marcate cu numerele #1-#4). Acum putem face corecțiile în

Color Balance , văzând în același timp și cum evoluează valorile RGB. Modificați parametrii până

Color Balance, văzând în același timp și cum evoluează valorile RGB. Modificați parametrii până când obțineți valorile RGB ale unui pixel de pe suprafața ecranului de proiecție din imagine aproximativ egale. Nu uitați să faceți modificări în toate trei zonele tonale dacă e nevoie (umbre lumini și tonuri medii). Ideal ar fi ca, schimbând între cele trei zone, să descoperiți unde modificările cele mai mici au cel mai mare efect. E de preferat ca modificările făcute pentru a obține rezultatul dorit să fie cât mai mici.

Nu contează dacă cele trei valori RGB obținute la final sunt perfect egale pentru că lumina variază oricum în diverse locuri din imagine, și deci și gradul de neutralitate va varia, dar de obicei aceste diferențe sunt nesemnificative.

Datorită modului în care funcționează imaginile digitale, când creștem valorile R, G, sau B luminozitatea imaginii crește, iar când adăugăm C, M sau Y ea scade. Pentru a compensa aceste efect se poate bifa căsuța Preserve Luminosity. În acest caz, faptul că luminozitatea imaginii crește în urma modificărilor făcute de noi nu e o problemă și o putem lăsa nebifată.

După o corecție tonală în care ridicăm luminozitatea, culorile din imagine arată mult mai apropiate de culorile reale de la locul evenimentului, inclusiv comparativ cu imaginea corectată folosind comanda Auto Color.

cu imaginea corectată folosind comanda Auto Color. De la stânga la dreapta: imaginea originală, imaginea
cu imaginea corectată folosind comanda Auto Color. De la stânga la dreapta: imaginea originală, imaginea
cu imaginea corectată folosind comanda Auto Color. De la stânga la dreapta: imaginea originală, imaginea

Dincolo de corectarea balansului de alb, mai există și alte modificări care se aplică deseori în editarea foto pentru a îmbunătăți o imagine. Una dintre cele mai comune este creșterea intensității culorilor.

În afară de modul RGB, există și alte modalități de a reprezenta o culoare în mediul digital. Una din ele, care se apropie cel mai mult de modul de gândire uman este HSB, acronim de la Hue, Saturation și Brightness. Hue înseamnă nuanță și se referă efectiv la componenta cromatică a culorii, la unde se află culoarea în spectrul luminii. Este valoarea care dă numele unei culori (roșu, violet, portocaliu etc.). Saturația se referă la intensitatea culorii. Cu cât saturația este mai mare cu atât culoarea este mai vie. Cu cât se apropie de 0 culoarea se neutralizează (devine alb, negru sau gri). Brightness este valoarea luminozității, cu care deja am lucrat. Ea determină cât de închisă sau deschisă e o culoare, cât de aproape e de alb sau de negru. În funcție de aplicația folosită, puteți întâlni acronime sinonime pentru HSB: HSL, unde L vine de la Lightness, sau HSV, V venind de la Value. În principiu, toate trei se referă la același lucru.

. În principiu, toate trei se referă la același lucru. Creșterea saturației unei imagini este o

Creșterea saturației unei imagini este o modalitate folosită pentru a face o imagine să fie mai atractivă. Culorile vii atrag privirea mai ușor decât culorile fade. În plus, creșterea saturației poate compensa pentru unele pierderi care au loc la nivelul aparatului foto sau al proceselor de conversie digitale, sau pentru condiții nefavorabile de lumină la locul unui subiect. Fotografierea unui meci de fotbal pe vreme ploioasă, sau doar înnorată va rezulta în imagini mai mohorâte. Cititorul unui ziar, de exemplu, este obișnuit cu un anumit stil pentru pozele din fotbal, iar acestea vor părea nereușite sau chiar vor crede că a avut loc o eroare la tipografie. Acest lucru se poate rezolva de obicei crescând saturația în Photoshop. Asta se îndeplinește cel mai ușor folosind adjustment layerul Vibrance.

crescând saturația în Photoshop. Asta se îndeplinește cel mai ușor folosind adjustment layerul Vibrance . 30

În panoul Vibrance exită doi parametri: Vibrance și Saturation. Ambii controlează intensitatea culorii, dar algoritmul de aplicare este diferit. Saturation variază intensitatea culorii în mod liniar. Asta înseamnă că indiferent de saturația deja existentă, o valoare de 10 va adăuga 10 unități la valoarea deja existentă. Din această cauză se ajunge de multe ori la culori suprasaturate. Culorile deja saturate ajung să fie duse la extrem creând un aspect neplăcut, și nerealist. Vibrance modifică saturația astfel încât numărul de culori care ating platoul maxim sa fie cât mai mic. Practic, folosind acest parametru, intensitatea culorilor nesaturate este crescută mai mult decât cea a culorilor deja saturate. De asemenea, Vibrance este în așa fel conceput încât să afecteze cât mai puțin tonurile pielii umane (o gamă de nuanțe de rșu și portocaliu, în special).

(o gamă de nuanțe de rșu și portocaliu, în special). De la stânga la dreapta: imaginea
(o gamă de nuanțe de rșu și portocaliu, în special). De la stânga la dreapta: imaginea
(o gamă de nuanțe de rșu și portocaliu, în special). De la stânga la dreapta: imaginea
De la stânga la dreapta: imaginea originală, imaginea cu parametrul Vibrance +100, imaginea cu parametrul
De la stânga la dreapta: imaginea originală, imaginea cu parametrul Vibrance +100, imaginea cu parametrul
Saturation +100. Se pot observa culorile exagerate din imaginea din dreapta.

Coborând sliderul Saturation până la -100 se obține o imagine total desaturată, care prezintă doar valorile de luminozitate. Deci, în fapt, rămâne o imagine alb-negru. Aceasta este o modalitate simplă de a obține o imagine alb-negru, dar nu oferă control asupra zonelor tonale pentru o conversie ale cărei caracteristici să poată fi adaptate.

conversie ale cărei caracteristici să poată fi adaptate. În imaginea din stânga (Saturation -100) se poate
conversie ale cărei caracteristici să poată fi adaptate. În imaginea din stânga (Saturation -100) se poate
În imaginea din stânga (Saturation -100) se poate observa lipsa totală a culorilor, în timp
În imaginea din stânga (Saturation -100) se poate observa lipsa totală a culorilor, în timp
ce în dreapta (Vibrance -100) culorile care erau inițial foarte intense sunt încă vizibile.

Adjustment layerul de lângă Vibrance, în panoul Adjustments, este Hue/Saturation. Printre alte funcții mai puțin importante în munca unui editor foto, acest adjustment layer permite și o operațiune uneori utilă creșterea staurației unei game mai restrânse de culori. Elementele principale din acest panou sunt axele pentru Hue, Saturation și Lightness. Mutând indicatorul

pe axa Hue, toate culorile din spectru se rotesc între ele. În funcție de cât de mult se mișcă indicatorul, roșul, de exemplu, devine galben, apoi verde, cyan, albastru, magenta și revine la roșu, trecând prin toate nuanțele intermediare. Acest lucru poate fi util în modificarea culorii unui obiect, dar pentru asta este nevoie ca obiectul să fie selectat anterior. Altfel, efectul se aplică la toată imaginea, ceea ce îl face practic inutilizabil. Sliderul Saturation este identic cu cel din panoul Vibrance. Sliderul Lightness modifică luminozitatea imaginii într-un mod liniar (spre deosebire de controlul Brightness din Brightness/Contrast, care aplică efectul pe o curbă, făcându-l mult mai natural). Bifând căsuța Colorize, toate culorile din imagine sunt înlocuite cu una singură, care poate fi acum aleasă folosind controalele HSL descrise anterior.

Pentru a modifica o gamă restrânsă de culori, se poate folosi butonul din partea stângă sus a panoului care arată ca o mână cu o săgeată dublă. După ce dați click pe el, se poate da click pe orice culoare din imagine și trage înspre dreapta pentru a îi crește saturația, respectiv înspre stânga pentru a o scădea. În funcție de distribuția culorilor în imagine, există posibilitatea de a schimba saturația obiectelor individuale. În imaginea de mai jos, dacă încercăm să creștem doar saturația cerului avem succes (stânga) pentru că doar cerul conține culoarea albastră. Dacă însă încercăm să ridicăm saturația copacilor, ridicăm automat și saturația câmpului (dreapta), pentru că ambele conțin verde și galben, chiar dacă în cantități diferite.

și saturația câmpului (dreapta), pentru că ambele conțin verde și galben, chiar dacă în cantități diferite.
și saturația câmpului (dreapta), pentru că ambele conțin verde și galben, chiar dacă în cantități diferite.

Decuparea

În meseria de fotojurnalism viteza este o calitate importantă. Unele din cele mai bune fotografii de presă sunt cele care au prins un moment, sau o perspectivă, unice, datorită reacției rapide a fotografului. Viteza poate duce însă și la situații nedorite. Nevoia de a te încadra într-un timp scurt reduce posibilitatea de a face reglajele optime ale aparatului foto. Mici erori tehnice pot fi trecute cu vederea dacă imaginea surprinsă are o valoare informațională și impact mare.

Din cauza ritmului impus de evenimente, unii fotografi fac rabat de la calitatea încadrării la locul evenimentului (conștient sau nu) știind că reîncadrarea este o operațiune simplă în etapa editării. Alteori, fotograful pur și simplu greșește, din grabă, neatenție, factori externi (cum ar fi o persoană care intră pe neașteptate în cadru). Atâta timp cât imaginea dorită există în interiorul cadrului capturat, părțile care sunt în plus sunt ușor de eliminat.

Imaginea de mai jos a surprins un moment dintr-un miting comunist. Mulțimea înghesuită, în care identitățile individuale se pierd, reprezintă foarte bine spiritul perioadei. Problema este că textura imaginii este întreruptă de un copac și de spațiul gol creat în spatele lui, distrugând uniformitatea. Decupând acea zonă din imagine se poate obține o fotografie mai bună, sau chiar mai mult, în funcție de unghiul de abordare.

zonă din imagine se poate obține o fotografie mai bună, sau chiar mai mult, în funcție

Unealta folosită pentru a decupa imaginile în Photoshop este Crop, cel de-al patrulea buton din bara de unelte. Modalitatea de utilizare este foarte simplă. Pentru a alege zona pe care vrem să o păstrăm din imagine dăm click și tragem cu mouse-ul un dreptunghi. După ce dăm drumul butonului mouse-ului, zona din afara selecției apare întunecată, în timp ce deasupra selecției apare o grilă, și pe colțurile și laturile ei apar niște puncte de control. În acest moment decuparea noastră poate fi încă modificată. Dând click în interiorul selecției și trăgând cu mouse-ul putem să o mutăm, iar trăgând de punctele de control sau de laturi putem să o redimensionăm. Dacă vrem să o redimensionăm fără a altera proporțiile, o putem face ținând tasta <Shift> apăsată și trăgând de colțuri.

Grila care apare implicit este împărțită în treimi pentru a ajuta la o reîncadrare armonioasă respectând regula treimilor. Ea poate fi îndepărtată deschizând meniul derulant din bara de opțiuni din dreptul textului Crop Guide Overlay și dând click pe None. Se poate și înlocui cu o grilă formată din mai multe pătrate. Această grilă este utilă la determinarea proporțiilor elementelor din imagine, a relațiilor dintre ele, dar poate contribui și la evaluarea liniilor orientării imaginii, pentru că, pe lângă simpla decupare, unealta Crop permite și rotirea zonei decupate. Acest lucru se face ducând mouse-ul în afara selecției. Cursorul se transformă într-o săgeată dublă curbată. În acest moment, dacă dăm click și tragem, selecția se rotește în jurul centrului ei. Odată ce sunteți mulțumiți cu selecția făcută o puteți confirma apăsând tasta <Enter> sau dând click pe butonul de acceptare din capătul barei de opțiuni.

pe butonul de acceptare din capătul barei de opțiuni. Opțiunile uneltei Crop mai permit restricționarea
pe butonul de acceptare din capătul barei de opțiuni. Opțiunile uneltei Crop mai permit restricționarea

Opțiunile uneltei Crop mai permit restricționarea proporției zonei decupate. Înainte de a începe selectarea zonei, în bara de opțiuni se pot introduce valori pentru lățimea (Width) și înălțimea (Height) pe care să o aibă imaginea decupată. Dacă vreți să schimbați valoare orizontală cu cea verticală, acest lucru se poate face dând click pe butonul cu două săgeți orientate în direcții opuse aflat între cele două valori. Acum când încercați să decupați o fotografie selecția va avea în mod necesar proporțiile introduse anterior. Dacă doriți ca imaginea să-și păstreze proporțiile pe care le avea înainte de decupare, puteți da click pe butonul Front Image și valorile vor fi introduse automat. Dacă doriți să reveniți la o selecție liberă apăsați pe Clear.

Din imaginea inițială, lăsând partea superioară stângă afară, putem obține mai multe fotografii bune, în funcție de necesități. Pentru potrivirea în pagina unei publicații în orice situație, ideal este ca de la fiecare eveniment să existe cel puțin o fotografie utilizabilă pe verticală și una pe orizontală. Uneori, dacă nu există acestea pot fi obținute decupând o imagine orientată diferit. Mai jos câteva posibilități de decupare, păstrând aceleași proporții, atât pe orizontală, cât și pe verticală, care sunt mai reușite decât imaginea inițială.

care sunt mai reușite decât imaginea inițială. Pentru fotografiile care au o înclinare față de
care sunt mai reușite decât imaginea inițială. Pentru fotografiile care au o înclinare față de
care sunt mai reușite decât imaginea inițială. Pentru fotografiile care au o înclinare față de
care sunt mai reușite decât imaginea inițială. Pentru fotografiile care au o înclinare față de
care sunt mai reușite decât imaginea inițială. Pentru fotografiile care au o înclinare față de
care sunt mai reușite decât imaginea inițială. Pentru fotografiile care au o înclinare față de
care sunt mai reușite decât imaginea inițială. Pentru fotografiile care au o înclinare față de

Pentru fotografiile care au o înclinare față de verticală, dar pe care nu vrem să le decupăm mai mult decât e nevoie pentru a le îndrepta, există o soluție simplă și rapidă de a face asta folosind unealta Ruler. Aceasta se găsește în grupul de sub Crop, undeam găsit și Color Sampler, deci ținând clickul mouse-ului apăsat pe al șaselea buton din bara de unelte. Cu Ruler putem trage o linie deasupra imaginii care să ne indice unghiul cu care ar trebui rotită imaginea. Cel mai simplu este să desenăm această linie orientându-ne după o linie care știm că ar trebui să fie perfect verticală sau orizontală (cum ar fi linia orizontului). După ce această linie este trasată, butonul Straighten din bara de opțiuni devine activ. Apăsându-l are loc automat rotirea imaginii la unghiul dorit și decuparea marginilor care nu intră în cadrul dreptunghiular.

De la stânga la dreapta: imaginea originală, imaginea rotită, dar nedecupată și imaginea rotită și
De la stânga la dreapta: imaginea originală, imaginea rotită, dar nedecupată și imaginea rotită și
De la stânga la dreapta: imaginea originală, imaginea rotită, dar nedecupată și imaginea rotită și decupată.

Straighten rotește imaginea întotdeauna folosind unghiul minim necesar pentru ca linia trasată să ajungă orizontală sau verticală. Din acest motiv nu modifică o imagine orizontală într-una verticală. Uneori însă este nevoie de așa ceva, în special pentru fotografiile descărcate de pe aparate care nu au accelerometru pentru a detecta orientarea aparatului, sau pentru imaginile scanate. Aici intervin comenzile de rotire a imaginii din meniul Image Image Rotation: 180° rotește îmaginea cu susul în jos, 90° CW întoarce imaginea cu 90 de grade în sensul acelor de ceasornic, iar 90° CCW o întoarce în sensul invers acelor de ceasornic (abreviere de la clockwise și counterclockwise). Arbitrary deschide o căsuță de dialog care permite inserarea oricărui unghi și alegerea direcției de rotire. Flip Canvas oglindește întreaga imagine orizontal sau vertical.

oricărui unghi și alegerea direcției de rotire. Flip Canvas oglindește întreaga imagine orizontal sau vertical. 36

Pregătirea imaginilor pentru tipar

Pe lângă corecțiile evidente la nivel macro, există modificări care trebuie făcute pentru a produce o calitate cât mai bună fișierului final. În plus, în cazul unei publicații pe hârtie, procesul tehnologic de tipărire are o serie de cerințe speciale pentru materialele cu care operează.

Una dintre problemele cele mai deranjante, în special la examinarea cu atenție a unei fotografii este zgomotul de imagine. Zgomotul de imagine este variația aleatorie a culorii care apare într-o imagine, dar nu apare în obiectul fotografiat. El se manifestă prin puncte mai deschise sau mai închise și/sau de diferite culori, observabile în special pe suprafețe a căror culoare ar trebui să fie uniformă. Zgomotul de imagine este un efect de granulație (de obicei) nedorit produs de senzorii electronici la fotografiere sau scanare, sau de particulele fotosensibile de pe film.

Zgomotul apare în special în situațiile de fotografiere în iluminare slabă, când trebuie folosite valori mari ale sensibilității ISO și timpi de expunere mari. Cu cât mai mare este sensibilitatea, cu atât mai mult zgomot va apărea în imagine. Cantitatea zgomotului diferă însă și de algoritmii de conversie și de dimensiunea senzorului aparatului foto. O valoare de ISO 800 nu va duce la aceeași cantitate de zgomot într-o poză făcută cu un aparat compact ca într- un aparat cu senzor full frame. Dacă senzorul este mai mic, fotosiții sunt mai mici și mai denși, deci semnalele pe care le captează interferează mai mult unele cu celelalte, contribuind la apariția zgomotului.

deci semnalele pe care le captează interferează mai mult unele cu celelalte, contribuind la apariția zgomotului.
deci semnalele pe care le captează interferează mai mult unele cu celelalte, contribuind la apariția zgomotului.

Fotografia de mai sus a fost făcută în condiții de iluminare nu tocmai ideale, cu un aparat foto nu tocmai performant. Valoarea ISO de doar 400 a introdus totuși o cantitate considerabilă de zgomot în imagine. Zgomotul poate fi de două feluri: zgomot de luminozitate (luminance noise) care produce o imagine mai granulată, cu pixeli mai deschiși sau mai închiși, și zgomot de culoare, care introduce pixeli colorați aleatoriu, diferit de sursa imaginii. Ambele tipuri de zgomot sunt prezente în acest fișier. Pentru a rezolva această situație putem apela la comanda Reduce Noise din meniul Filter Noise.

Mai mult de jumătate din fereastra care apare este ocupată de un detaliu din imaginea pe care o prelucrăm, la gradul de mărire de 100% (deci 1 la 1). Gradul de mărire poate fi schimbat apăsând butoanele + sau - de sub imagine. În acest detaliu se pot vedea rezultatele modificărilor pe care le facem în dreapta ferestrei. Dând click și trăgând imaginea, putem să selectăm ce zonă să evaluăm. Dacă dăm click și ținem butonul mouse-ului apăsat putem vedea starea inițială a imaginii, foarte eficient pentru comparație. Efectele filtrului de reducere a zgomotului pot fi previzualizate și în fereastra principală Photoshop, la gradul de mărire la care era imaginea când am ales comanda din meniu. Având în vedere dimensiunile ferestrei Reduce Noise, însă, acest lucru nu este foarte practic. Previzualizarea în fundal poate fi pornită și oprită bifând căsuța Preview. Dacă nu o folosim, putem economisi resursele folosite folosite de calculator pentru o fluență mai mare a muncii.

Reduce Noise are patru parametri principali. Strenght controlează puterea filtrului, cât zgomot de luminozitate să fie eliminat din imagine. O valoare mare scoate foarte mult zgomot, dar poate, în același timp, să elimine detalii dorite din imagine. Pentru a contracara acest efect există următorul parametru, Preserve Details, care încearcă să detecteze limitele obiectelor din imagine, și detalii mici, cum ar fi părul, sau obiectele texturate și să anuleze reducerea zgomotului. O valoare de 100 păstrează cele mai multe detalii în imagine, dar permite cea mai mică reducere a zgomotului. Soluția ideală este de obicei un echilibru între aceste două valori.

Reduce Color Noise încearcă să elimine zgomotul de culoare, la fel cum Strength elimină zgomotul de luminozitate. Algoritmii de eliminare a zgomotului, și cel de luminozitate și cel de culoare, în încercarea lor de a scoate din imagine detaliile aleatorii, de obicei reduc și claritatea imaginii, făcând zonele de tranziție mai neclare. Sharpen Details, oarecum similar ci Preserve Details încearcă să augmenteze detaliile din imagine, pentru a îi îmbunătăți claritatea.

Căsuța Remove JPEG Artifact, când este bifată elimină erorile din imagine care apar la salvarea fișierului de imagine în anumite formate (printre care și JPEG) la calități mici. Dacă în imagine apar zone cu contururi pătrățoase sau halouri luminoase, această setare le poate reduce uneori. O imagine salvată la calitate slabă, însă, nu va putea fi recuperată complet decât în cazuri excepționale.

Mai jos este o comparație între imaginea originală, și aceeași imagine cu comanda Reduce Noise aplicată, cu parametrii Strength și Reduce Color Noise la maxim și Preserve Details și Sharpen Details la minim. Rezultatul este, într-adevăr, o imagine cu tonuri mai uniforme și culori mai apropiate de realitate, dar claritatea detaliilor este mult mai scăzută, și poza pare ușor defocalizată. Într-o situație normală, asemnenea valor nu vor fi folosite, dar, în schimb, există posibilitatea prelucrării imaginilor a căror focalizare nu este tocmai ideală. Greșelile mici de focalizare pot fi soluționate aplicând o comandă de sharpness asupra imaginii, care încearcă să creeze aparența unei fotografii cu detalii mai bine focalizate crescând contrastul în zonele din imagine cu variațiuni de luminozitate și culoare mai mare. Practic, algoritmii încearcă să găsească marginile obiectelor căutând diferențe, și să le accentueze, crescându-le contrastul.

și să le accentueze, crescându -le contrastul. Există mai mu lte comenzi care îmbunătățesc claritatea
și să le accentueze, crescându -le contrastul. Există mai mu lte comenzi care îmbunătățesc claritatea

Există mai multe comenzi care îmbunătățesc claritatea unei imagini, și se găsesc în meniul Filter Sharpen. Sharpen, Sharpen Edges și Sharpen More sunt comenzi foarte simple, care nu oferă nici un control. Toate trei aplică același algoritm, Sharpen More având intensitatea mai pronunțată decât Sharpen, iar Sharpen Edges încearcă să nu aplice efectul asupra suprafețelor uniforme. Smart Sharpen, însă, permite utilizatorului un nivel de control mai

mare și rezultate mai bune, adaptate fiecărei imagini în parte. Fereastra este similară cu cea a comenzii Reduce Noise, dar parametrii sunt diferiți. Amount contrlează cantitatea de contrast aplicat pentru accentuarea marginilor din imagine. Este, practic, intensitatea efectului. Radius se referă la numărul de pixeli în jurul a ceea ce Photoshop detectează ca fiind margini care să fie afectați. Cu cât e mai mare această valoare, cu atât efectul este mai evident, dar pot apărea și consecințe nedorite, cum ar fi îngroșarea unor linii, sau halouri luminoase sau întunecate în jurul obiectelor. Cu cât imaginea are o rezoluție mai mare, cu atât este necesară o valoare mai mare pentur Radius.

Din meniul derulabil Remove se poate selecta algoritmul dorit pentru accentuarea clarității. Cel mai potrivit algoritm pentru imaginile fotografice est Lens Blur, care este optimizat tocmai pentru a compensa pentru neclaritatea obiectivelor foto. Gaussian Blur elimină neclaritatea mai puțin natural, trimițând la niște modele de distribuție matematice.

Motion Blur încearcă să compenseze pentru mișcarea aparatului de fotografiat din timpul declanșării. Cănd este selectat Motion Blur devine activă setarea pentru unghi, de unde se poat alege unghiul mișcării care să fie corectată. Dacă mișcarea aparatului a fost pe orizontală, unghiul este 0°, dacă este pe verticală este 90°, dar se poate alege orice unghi intermediar.