Sunteți pe pagina 1din 3

Monastirea Argesului - analiza

Baladele populare nu sunt evocari de fapte eroice invesmantate intr-o aura legendara, ci ele dezvaluie o conceptie specific romaneasca despre viata terestra si cea cosmica, despre rostul si destinul uman, despre arta. Intelepciunea ciobanului si cea a mesterului constructor depasesc limitele unei intelegeri de rand a lucrurilor si merg catre esente, spre ceea ce imobillizeaza, da sens si finalitate actiunilor omenesti, intemeind viata pe ideea jertfei de sine, care purifica si edifica totdeauna. Cele doua personaje mitice din cele mai cunoscute si raspandite balade romanesti oficiaza rituri sacrificiale. Precum Miorita, balada cu subiect legendar Manastirea Argesului sugereaza raporturile dintre existenta si arta, libertate si necesitate, dintre viata si moarte. Vechimea baladei este de cateva secole, referindu-se la intemeitorul Tarii Romanesti, potrivit traditiei descalecase in acest teritoriu venind din Tara Fagarasului, la mijlocul secolului al XIV-leapersonajul legendar se identifica dupa apelativul "Negru-Voda"; numele arhitectului nu este reprodus in conformitate cu realitatea istorica, insa traditia i-a atribuit lui Manole construirea marelui edificiu bisericesc Curtea de Arges. Personalitatea lui Negru-Voda este complexa si poate fi interpretata intr-o maniera dihotomica. El se deplaseaza, insotit de o suita formata din arhitectul Manole si "noua mesteri mari, calfe si zidari", sa gaseasca "pe un mal frumos" al Argesului un amplasament potrivit telurilor sale constructive. Voda il gaseste cu ajutorul unui "ciobanas", care-l avertizeaza ca este un teritoriu nefast, pe care nici iarba nu creste. Cei noua mesteri formeaza un personaj colectiv, care actioneaza in chip solidar. Nu sunt adevarati creatori, ci numai executanti priceputi ai planului exceptional imaginat de Manole. Precum in cazul lui Negru-voda, personalitatea lor se dezvaluie cititorilor intr-un mod ambiguu; nu se stie daca intr-adevar hazardul i-a ocolit, socotindu-i niste victime nesemnificative sau dimpotriva, si-au tradat juramantul si pe conducatorul lor, avrtizandu-si sotiile si surorile sa nu se apropie de manastire un timp.

Cert este ca din lipsa de caracter sau din egoismul instinctului de conservare tipic omenesc ei "se inveselesc" la vederea Anei, intelegand ca jertfa nu le va apartine. Necinstea sau numai lasitatea o vor plati cu moartea, esuand in incercarea de a imita zborul pasarilor cu aripi confectionate din "sindrili usoare", "despicandu-si" trupurile la baza constructiei. Protagonistul baladei legendare este conceput de rapsod ca un erou dilematic, obligat sa consimta la un sacrificiu tot atat de mare ca si forta inzestrarii lui spirituale. Manole are un vis profetic care ii dezvaluie solutia ritualica a posibilitatii de a savarsi in piatra idealul sau arhitectural. El comunica revelatia sa onirica discipolilor si jura cu totii sa o zideasca pe cea dintai "sotioara roi sorioara"care va ajunge la manastire in dimineata urmatoare. Cinstit si om de onoare Mesterul isi respecta cuvantul dat, nevertizandu-si sotia, pe care insusi soarta lui de creator o va alege drept victima. In zorii zilei, cu sufletul chinuit de presimtiri, el se trezeste si se suie pe schele, cercetand drumul care serpuia catre edificiu. Zarind-o pe Ana, care venea sa ii aduca cele necesare, el nu alearga in calea ei, ci implora fortele naturii sa se dezlantuie. Partea a 3-a a baladei are un vadit caracter liric, caci stihiile induiosate de glasul disperat al barbatului devin solidare cu iubirea lui si declanseaza succesiv, o "ploaie de spume" apoi un "vifor" puternic, care umfla apele, facandu-le sa se reverse in puhoaie, rup crengile brezilor si a paltinilor, rasturnand hiperbolic, chiar si muntii. Dar uraganul care a modificat formele naturale nu pot s-o impiedice pe credincioasa femeie sasi atinga tinta propusa. Constructorul, deznadajduit este silit sa duca jertfa la indeplinire, cu mainile lui sa provoace supliciul Anei. Poetul popular noteaza gradat suferinta eroului care zideste, o data cu Ana, propria lui dragoste: "glumea", "ofta", "tacea", "zidea", "turba". Parasit Negru-Voda pe schelele de pe acoperisul bisericii, Manole va incerca, asemenea legendarului Icar, sa se salveze imitand performanta pasarilor in zbor, insa va esua, ca si lucratorii sai. Din pricina remuscarilor si a constiintei ca este vinovat, lui Manole i se pare ca aude mereu gemetele victimei, pe care zidurile manastirii le prelungeau intr-un ecou sfasietor. Parca zidurile insufletite transmiteau din piatra in piatra lamentatiile alcatuind bocetul celei ucise, fiindca a iubit pana la capat. Manole ameteste, privirea i se incetoseaza si amintirile insuportabile il fac sa cada langa turle. Legenda spune ca in locul unde s-a prabusit a tasnit spontan un izvor, a carui apa "lina" a dat nastere fantanii lui Manole. In sens uman, jertfa l-a doborat pe creator, dar a ramas opera care ii va asigura eternitatea.

Personajul luminos si exemplar al baladei ramane Ana, care, desi tanara, frumoasa "ca floarea campului", iubind un barbat dotat cu un har exceptional si pregatindu-se sa nasca rodul dragostei lor, va primi cu impacare semnul destinului. Ea este perechea lui Manole in dragoste, egala lui in privinta fortei morale, dar superioara barbatului prin devotamentul sublim si prin dublu sacrificiu la care a consimtit (al ei si al copilului pe care il purta in trup). Pentru artist, mai presus de iubire, de familie, de perpetuarea numelui prin urmasi, se afla idealul propus si munca istovitoare prin care o va duce la capat.