CAPITOLUL III. INSTITUTIA MILITARA SI PARTIDELE POLITICE. IMPLICATII ASUPRA COERENTEI STRATEGIEI DE SECURITATE NATIONALA 3.1.

Partidele politice componente fundamentale ale sistemului politic democratic Sistemele politice, ca ansambluri coerente de organizare a relatiilor politice, au drept elemente componente principale partidele politice. Existenta acestora, a partidismului ca fenomen politic, reprezinta conditia esentiala a vietii democratice si implicit, criteriul major de definire a sistemului. In doctrina sunt cunoscute mai multe tipuri de sistem politic pluralist, al partidului unic si al partidului dominant. Fiecare se fondeaza pe ceea ce reprezinta institutional conceptul de partid. Deci, partidul in sine nu presupune in mod necesar si democratie. O relatie directa, de tip biunivoc, se creeaza intre democratie si partidism in momentul in care, odata maturizate institutiile de tip partid, ele desfasoara o activitate sistematica pentru instituirea unui climat democratic autentic in viata politica si in societate. La r ndul sau, fenomenul politic al partidismului se intemeiaza pe conceptul de partid, in acceptia sa de organizatie politica structurata, articulata si ierarhizata, care actioneaza programatic, constient si organizat pentru cucerirea si mentinerea puterii politice in vederea exercitarii conducerii societatii. Trasaturile care disting partidul de alte institutii politice sunt: - caracterul constient mult mai pronuntat partidul se constituie prin asocierea liber consimtita a cetatenilor care adera la o conceptie, ideologie, un program. Intr-un partid sunt reuniti oameni care au acelasi crez politic, animati de dorinta de a-i da viata si cu capacitatea de a actiona; - caracter organizat partidul se structureaza in forme organizatorice pe verticala si orizontala, la nivel local si central, instituind o disciplina specifica pentru toti membrii sai; - caracter istoric partidele au aparut odata cu organizarea politica a societatii, c nd s-au cristalizat primele structuri cu caracter statal; - caracter de grupare sociala derivat din conditiile istorice in care au aparut partidele moderne, intr-o societate mai polarizata, cu linii de partajare intre partide pornind de la identificarea bazei lor sociale, a caror interese si vederi le reprezinta in plan politic. In prezent, majoritatea partidelor se adreseaza tuturor cetatenilor desi, in mod tacit, ele se sprijina, totusi, pe anumite categorii sociale. Existenta partidelor in viata societatii s-a dovedit a fi, inca de la aparitia lor, un factor necesar, o categorie de baza a miscarii istorice a acesteia in procesul devenirii. Rolul lor este realmente complex, fiind evidentiat in functiile prin care se manifesta in organizarea si conducerea societatii: - potentarea procesului de constientizare privind interesele fundamentale ale unor grupuri tot mai largi de cetateni si atragerea acestora spre o activitate politica constienta; - organizarea cetatenilor pe temeiul unor principii si reguli care asigura desfasurarea unei actiuni constiente, dirijate spre un anumit scop politic; - formarea si pregatirea cadrelor in scopul asigurarii personalului calificat pentru aparatul de stat in vederea guvernarii atunci c nd partidul ajunge sa preia puterea politica de stat; - asigurarea guvernarii, in perioada exercitarii puterii politice in stat, prin elaborarea unor programe, norme si orientari de dezvoltare, in concordanta cu interesele statului, pentru realizarea progresului social. In forma lor moderna, partidele au aparut in conditiile generalizarii economiei de piata. Concurenta pe plan economic trebuia garantata de competitivitatea in plan politic a partidelor care, dupa inlaturarea absolutismului, au trecut la forme democratice de conducere a societatii. Este perioada in care partidele si-au definit o identitate inconfundabila prin statute si programe, printr-o activitate permanenta, la care s-a permis accesul tuturor categoriilor sociale. Astfel, partidismul, in forma lui evoluata, este str ns legat de epocile moderna si contemporana, in care el devine un fenomen general, caracteristic structurilor si sistemelor politice ale societatilor dezvoltate si ale unora in curs de dezvoltare. Formele concrete si durata proceselor de constituire a partidelor si sistemelor partidiste isi au particularitatile lor, izvor te din conditiile specifice procesului de instaurare a puterii de stat si a democratiei, de inchegare a natiunilor moderne.

Aparute din necesitatea de a inlatura absolutismul, partidele nu si-au epuizat rolul ci, dimpotriva, prin maturizare au devenit un factor de organizare a societatii pe baze moderne, impun nd progresiv un sistem de conducere democratica a statului. Cum am mai mentionat, evolutia partidismului si-a pus amprenta asupra sistemelor politice definindu-le: sistemul partidului unic, sistemul partidului dominant si sistemul pluralist. Sistemul partidului unic sau unipartidismul adica existenta unui singur partid in viata politica a unei tari s-a int lnit in imprejurari foarte diferite si determinat de cauze la fel de diverse. La origine, unipartidismul a fost generat de necesitatea coalizarii fortelor sociale impotriva unui adversar extrem de puternic absolutismul feudal, ulterior fiind posibila scindarea unui asemenea partid in functie de optiuni ideologice. Lupta pentru faurirea statelor nationale moderne a avut ca particularitate, de asemenea, unificarea tuturor fortelor sociale interesate sub un singur stindard partidul cu caracter national. In perioada contemporana, acest lucru a fost frecvent int lnit in circumstantele luptelor anticoloniale, in Africa si Asia in special, c nd miscarile de eliberare nationala au fost organizate at t pe baze politice, c t si militare, majoritatea transform ndu-se in partide politice de guvernam nt dupa c stigarea independentei. Practica istorica a demonstrat ca unipartitismul, chiar c nd este impus de o necesitate cu caracter obiectiv, care-l recomanda ca o solutie viabila, nu trebuie permanetizat deoarece conduce inevitabil la dictatura. De altfel, unipartitismul si-a gasit consacrarea istorica in regimurile de dictatura fascista si comunista. Instaurate prin forta sau chiar pe cai democratice, in conditii de criza grava a societatii, aceste regimuri au adoptat sistemul partidului unic, singurul care permitea o conducere dictatoriala. Astfel, si-au deschis calea pentru a impune cu forta o noua ordine sociala (sau reintoarcerea la o ordine veche). Din punct de vedere social, partidul unic este o anomalie, deoarece pretentia sa de a reprezenta interesele at t de diverse, uneori chiar contradictorii, ale categoriilor sociale si grupurilor socioprofesionale care compun societatea este, asa cum s-a dovedit, aberanta. Ca urmare, pentru a-si impune aceasta imagine, partidul unic recurge la represiune si violenta, elemente care-i asigura monopolul vietii politice. Desi dictaturile bazate pe sistemul unipartid, de tip fascist si comunist, au trasaturi comune, in special alergiala opozitie si partide politice care li s-ar putea opune, partidul unic pe care se bazeaza fiecare din aceste regimuri difera substantial at t ca ideologie, c t si ca baza sociala. Sistemul partidului dominant este rezultatul structurii unui partid foarte puternic, capabil de a monopoliza preferintele majoritatii electoratului pentru o perioada indelungata, distant ndu-se net de celelalte partide, fapt ce ii permite sa detina puterea timp de decenii. Practic, un asemenea sistem ocupa un loc intermediar intre partidul unic si pluralism in sensul ca functioneaza in tara mai multe partide care se confrunta in procesul electoral, dar numai unul singur intruneste preferintele majoritatii alegatorilor, care-si investesc sperantele in el o lunga perioada de timp. Este cazul tipic al Partidului Liberal-Democrat din Japonia care a dominat scena politica de la sf rsitul celui de-al doilea razboi mondial p na in 1993 ca partid de guvernam nt. Partial, o pozitie similara a avut si Partidul Democrat Crestin din Italia in sensul ca toate guvernele postbelice s-au articulat in jurul coalitiei in care acesta a reprezentat pilonul central. Concentrarea in programele acestor partide a intereselor mai multor grupuri socio-profesionale a condus la crearea de factiuni care reflectau tocmai diversitatea compozitiei lor. Ca regula, factiunile au propulsat fiecare unul sau mai multi lideri politici care, valorific nd potentialul politic si logistic al grupului sustinator si, bineinteles, calitatile personale, s-au impus ca sefi de partid si de guvern. In acest mod, pluralismul din partid compensa, intr-o oarecare masura, carentele pluralismului din societate. Sistemul pluripartidist se constituie in situatiile in care scena politica este ocupata de cel putin doua partide (de regula, mai multe) cu potential politic echilibrat, fapt de natura a nu face posibila superioritatea cov rsitoare si pe termen lung a unuia din ele. Se poate constata, in cadrul acestui sistem, existenta a doua mari variante de functionare. Prima, bazata pe existenta a doua mari partide, de forta relativ egala, care se rotesc la putere se numeste bipartidism. Consacrat in Anglia, prin constituirea celor doua mari curente, ca exponent al unor forte sociale diferite Whig si Torry din care s-au format cele doua mari partide conservator si liberal ce au

asigurat, prin alternarea la guvernare, un model de viata politica democratica, fenomenul bipartidismului a devenit clasic in S.U.A. Aici, partidele democrat si republican, de peste un secol detin monopolul vietii politice americane, cadrul constitutional permit nd nu numai alternarea lor la putere ci si coabitarea intre un Legislativ dominat de un partid cu Executivul condus de reprezentantul partidului advers. Silviu Brucan, cit nd analisti americani, atribuie aceasta performanta succesului economic si social al capitalismului american, lipsei unei traditii feudal-aristrocratice care sa genereze o forta politica conservatoare si mai ales formarii celei mai largi si numeroase clase mijlocii din istoria capitalismului. Succesul capitalist si predominanta cov rsitoare a clasei mijlocii nu au permis aici formarea unor partide socialiste sau comuniste cu un suport electoral semnificativ in tara, desi incercari in aceasta directie au existat in mai multe perioade de criza economica ale istoriei americane. Si in cadrul acestor partide se constata prezenta factionalismului, in forme specifice. Diversitatea de interese a grupurilor ce compun clasa mijlocie si, in mod deosebit, tensiunile generate de diferentierile culturale si etnico-sociale au condus la formarea de aripi de st nga sau dreapta in s nul ambelor partide. Acestea, prin pozitia lor, conving reprezentantii grupurilor aflate in conflict ca punctul lor de vedere si, in anumite limite, interesele lor sunt reprezentate in Congres si in Administratie. Americanii au inteles cel mai bine ca un guvern puternic trebuie sa beneficieze de o opozitie la fel de puternica, conditie sine qua non a stabilitatii si mentinerii unui climat democratic in viata sociala. Trebuie sa mai mentionam si faptul ca ideea de disciplina de partid are alte conotatii in sistemul britanic, de exemplu, si cel american, in care alesii natiunii au latitudinea de a discerne intre interesele de partid si interesele locale, ale comunitatii pe care o reprezinta, astfel inc t, cu prilejul unor votari, linia care separa majoritatea de opozitie nu coincide cu cea care separa pe democrati de republicani. Multipartidismul, in forma sa cea mai bine conturata, se int lneste in tarile occidentale, in care categoriile si grupurile socio-profesionale au posibilitatea sa opteze pentru curentul ideologic care le reflecta cel mai bine interesele liberalismul, social-democratia sau crestin-democratia. Alaturi de aceasta au aparut si s-au dezvoltat si alte curente precum ecologistii si cele de tip extremist. Ca fenomen social, multipartidismul reflecta procesul de diferentiere ce are loc in tarile dezvoltate sub efectul evolutiei stiintifico-tehnice at t in s nul clasei muncitoare c t si in cel al burgheziei. Fragmentarea acestor clase, altadata omogene, are corespondenta in repartitia optiunilor electorale, fiind tot mai rare cazurile in care un singur partid reuseste sa obtina o majoritate parlamentara care sa permita formarea unui guvern monocolor. In consecinta, a devenit frecvent fenomenul coalitiilor guvernamentale in viata politica a multor tari democratice. Ca fenomen politic, multipartidismul a determinat delimitarea spectrului politic in trei mari grupari: dreapta, centru si st nga. Aceasta formula isi are originea in modul cum s-a realizat asezarea deputatilor in prima Adunare Constituanta dupa Revolutia Franceza, c nd la st nga Presedintelui s-au asezat revolutionari radicali, iar la dreapta cei moderati. De aici, notiunea de dreapta s-a aplicat partidelor cu tendinte conservatoare, iar st nga celor care preconizeaza schimbarea sociala, delimitarea care se potrivea spectrului politic al societatii polarizate din secolul al XIX-lea. Ulterior, odata cu formarea unei largi clase mijlocii in tarile dezvoltate, partidele de centru au dob ndit o pondere politica mai mare. In societatea postcomunista, at t dreapta c t si st nga se pronunta pentru o democratie de tip occidental. Ceea ce deosebeste partidele dreptei de cele ale st ngii este tendinta primelor de revenire la relatiile de tip capitalist traditionale, in timp ce secundele se declara pentru o economie sociala de piata cu un rol activ al statului in economie si o puternica latura de protectie sociala. Interese electorale si lipsa unei clase mijlocii numeroase (aceasta este in curs de formare) au determinat aceste partide sa se defineasca, unele de centru-dreapta (pentru a avea aderenta in mediile mai defavorizate) iar celelalte de centru-st nga (pentru a li se recunoaste optiunile reformiste si calitatea de partener de dialog politic in Occident). Si dreapta si st nga, at t in Occident c t si in lumea postcomunista, au aripi extreme in viata politica, nocive pentru evolutia ascendenta a vietii democratice. In general, recunoasterea pozitiei unui partid in cadrul spectrului politic se facea dupa numele pe care-l adopta, de regula, in concordanta cu doctrina care-l definea. Este cazul partidelor traditionale conservator, liberal, social-democrat.

Interesele electorale si necesitatea de a se delimita de partide fata de care nu manifesta deosebiri esentiale sub aspect ideologic a condus unele partide la adoptarea unor denumiri democrat, republican s.a. care nu permit clasarea lor fara a se fi studiat, in prealabil, programele lor ideologice. Programul ideologic ram ne un factor indispensabil pentru orice partid antrenat in promovarea unor interese politice, ca un scop bine definit. Ideologia de partid reprezinta principalul catalizator al actiunilor sociale de masa intreprinse de acesta, factorul care motiveaza un grup social sa lupte pentru cucerirea si mentinerea puterii. Dintre ideologiile politice contemporane, prin impactul si rasp ndirea lor au o reala semnificatie urmatoarele: Liberalismul a aparut ca o doctrina economica a principiului laissez faire, laissez passersi s-a transformat intr-o ideologie politica atotcuprinzatoare care apara si promoveaza libertatea ca principiu fundamental al existentei sociale si preconizeaza guvernul minimal adica reducerea la minimum a rolului statului in economie. Ideologii liberalismului priveau omul ca fiind eliberat de orice constr ngere materiala sau morala. In Anglia, Adam Smith, Bentham, Ricardo, Malthus si John Stuart Mill, iar in Franta Jean-Baptiste Say si Bastial au elaborat doctrina clasica a liberalismului economic care considera legile pietei si ale liberului schimb ca motor al vietii economice si regulator al productiei si consumului, opun ndu-se interventiei statului in economie. Liberalismul politic, elaborat de Toqueville, Constant, Guizot si Collard s-a preocupat indeosebi de libertatea suprema a individului si de punerea lui la adapost de orice putere publica, cu rezervele cuvenite la adresa revendicarii egalitarea poporului. Dezvoltarea liberala a individului este formula cheie a liberalismului. Neo-liberalismul: in epoca contemporana, liberalismul a evoluat in mod sensibil, adapt ndu-se schimbarilor care au intervenit in insusi structura si practica sistemului capitalist in special dupa marea criza economica din 1929-1932. Renunt nd la formulele liberalismului clasic devenite anacronice, neoliberalismul preconizeaza economia concertata resping nd dirijismul economic al guvernului, dar accept nd o conlucrare intre sectorul privat al industriei si stat, ca garant al interesului comun. De asemenea, neo-liberalismul a acceptat acel pachet de masuri de protectie sociala adoptat in perioada postbelica in Occident, denumit Welfare State. Critica cea mai virulenta a liberalismului s-a realizat de pe pozitii neo-conservatoare, ilustrative in acest sens fiind campaniile electorale duse de republicani in S.U.A. Neo-conservatorismul, a carui filiatie din conservatorism este evidenta, a devenit un curent important dupa cel de-al doilea razboi mondial. Predecesorul sau, conservatorismul, a aparut ca reactie impotriva liberalismului, a principiilor si ideilor revolutiei franceze (Ed. Burke - Reflectii asupra revolutiei francezedin 1970), manifest nd impotriva schimbarilor, a innoirilor, pentru apararea ordinii sociale si a institutiilor traditionale. Consider nd ordinea existenta in societate ca deriv nd dintr-un plan divin, dintr-o vointa providentiala, exponentii conservatorismului afirmau ca schimbarea institutiilor de catre oameni s-ar realiza impotriva legilor de esenta divina. Reperele esentiale ale ideologiei conservatoare sunt cuprinse in urmatoarele postulate: ordinea traditionalista este ierarhica, forma de guvernam nt naturala este monarhica, institutiile si istoria naturala sunt produsul unei dezvoltari indelungate, istoria nesuport nd brutalizari, oamenii sunt inegali ca pozitie sociala, de aici decurg nd necesitatea delimitarii si ierarhizarii claselor sociale, proprietatea privata are rol primordial in apararea ordinii sociale si realizarea libertatii personale. Dupa un declin pronuntat, ideile conservatoare isi regasesc un nou suflu in neoconservatorism, curent caruia i-au dat o noua vigoare reprezentantii aripii de dreapta a partidului republican american. Ca o relatie la uriasul val contestatar declansat de razboiul din Vietnam si problemele sociale si rasiale ale Americii anilor 60, ideologii neo-conservatori au depl ns declinul autoritatii intr-un moment in care societatea este corupta in cultura si valorile ei, iar institutiile sunt deranjate . Consider nd cauza principala a declinului moral si alienarii sociale ca fiind dimensionarea la proportii gigantice a aparatului politic al statului modern, devenit o birocratie puternic marcata de setea de putere si coruptie, neoconservatorismul s-a lansat intr-o campanie de restaurare a relatiei, supusa anterior pervertirii, dintre stat si institutii neopolitice traditionale familia, comunitatile locale, biserica si clasele sociale.

Av nd ca principal reper axiologic traditia, pusa chiar mai presus ca legea, din perspectiva recursului nostalgic la localism si pluralism, valori familiale si cultul muncii, la vigoare si fervoare ideologica in activitatea partidelor, neo-conservatorii au promovat ca ideal politic regimul autoritar. Desigur, acest concept era deplin compatibil cu sistemul democratiei americane, sub egida sa urm nd sa fie revitalizate valorile definitorii pentru ideologia si programul sau politic nationalismul etnic, religia fundamentalista, comuna, rudenia si localismul, inclusiv rolul inca enigmatic al corporatiilor transnationale . Confruntarea finala cu sistemul comunist a constituit elementul conjunctural major, care a favorizat accesul neo-conservatorilor la putere in S.U.A. Desi in aceasta perioada efortul de guvernare a fost deplasat in planul relatiilor internationale cu un pragmatism si o eficienta tipic americana, din actiunea politica interna au putut fi decelate principii care definesc conceptia neo-conservatoare asupra organizarii societatii (familia, scoala, economia, religia s.a.), descentralizarea si renasterea institutiilor locale, instituirea ierarhiei si stratificarea inegalitatii. Dinamismul societatii americane, in care progresul tehnic determina schimbari intr-un ritm si de o profunzime cu totul particulare, nu permite suprematia de lunga durata a ideologiilor bazate structural pe valori constante si elemente de continuitate. Asa ca, dupa o perioada de glorie a conservatorismului, atunci c nd parea mai puternic, declinul a venit rapid, electoratul opt nd pentru o alternativa net diferita. Social-democratia a aparut initial si s-a dezvoltat ca o miscare politica a clasei muncitoare, av nd ca suport ideologic g ndirea lui Marx si Engels. Dupa o lunga perioada in care a avut ca obiectiv cucerirea puterii prin alegeri si transformarea societatii capitaliste intr-una de tip socialist, in care mijloacele de productie sa fie socializate si ca principiu de actiune lupta de clasa, social democratia a evoluat treptat spre integrarea politica in sistemul de organizare sociala democratic, ale carui reguli de functionare le-a acceptat. Pastr ndu-se permanent in limitele jocului democratic, miscarea social-democrata a realizat o ampla cotitura ideologica dupa cel de-al doilea razboi mondial. Primii care au renuntat la lupta de clasa si la marxism au fost social-democratii germani si laburistii englezi, fenomen generalizat la nivelul Internationalei Socialiste incep nd cu anul 1951. Ca urmare, accentul a fost pus pe lupta parlamentara in cadrul institutional existent, socialismul ne mai fiind privit ca un sistem bazat pe proprietatea sociala asupra mijloacelor de productie, ci ca un ansamblu de principii morale care pot fi infaptuite in interiorul or nduirii capitaliste. Succesele electorale care le-au adus la putere au permis partidelor social-democrate sa initieze si sa generalizeze un ansamblu de masuri sociale de mare efect (ajutor de somaj, ingrijirea sanatatii etc.), cu un efect relaxant asupra raporturilor dintre clase si grupuri socio-profesionale. In conceptia socialdemocrata, statul este prezentat ca arbitru situat deasupra claselor, aparator al intereselor tuturor membrilor societatii. Este de remarcat orientarea miscarii social-democrate spre problemele lumii a treia, fapt ce a contribuit la o larga rasp ndire a social-democratiei in lume. Crestin-democratia s-a afirmat ca o miscare in jurul careia graviteaza importante curente de centru-dreapta si dreapta care impartasesc idealuri derivate din profunde crezuri moral religioase. De fapt, tocmai continutul religios si moral al programelor politice, altfel riguros pragmatice, confera culoare ideologica distincta crestin-democratiei. Aparuta pe locul disponibilizat prin declinul conservatorismului, in partea dreapta a spectrului politic, crestin-democratia care in frecvente cazuri a absorbit nucleele conservatoare a conferit o alura noua si o deschidere programatica a centrului dreapta fata de problematica sf rsitului acestui mileniu. Desi isi imparte baza sociala cu liberalii av nd aderenti cu preponderenta in partea superioara, bogata, a clasei mijlocii crestin democratia are ca principal adversar st nga comunista. Fiind caracterizati, in general, ca intransigenti, crestin-democratii au participat la coalitii guvernamentale cu st nga socialdemocrata sau chiar socialista. Action nd ca o miscare in care se manifesta unitatea, crestin-democratia europeana este in curs de diversificare, in special in ceea ce priveste latura sa crestina. Daca p na in ultimii ani militantii ei apartineau bisericilor catolica si reformata, din 1990 se afirma si ramura ortodoxa, in special in Rom nia. Opinia specialistilor in domeniu este ca apartenenta la biserici diferite nu afecteaza unitatea intruc t latura aceasta tine mai mult de principii morale dec t de practica religioasa.

Nationalismul este ideologia care preamareste (in unele cazuri, extrem, p na la exaltare) natiunea sau nationalitatea in plan politic, economic, moral si cultural pe deasupra intereselor de clasa sau de grup social. La originea acestei ideologii se afla nivelurile diferite de dezvoltare ale statelor si natiunilor in sistemul international, discrepantele si decalajele intre state in materie de marime, putere, bogatie si nivel de dezvoltare. Totodata, nu putem omite cel de-al doilea filon din care a luat nastere nationalismul, respectiv existenta imperiilor constituite pe baze de forta, in cadrul carora erau oprimate natiuni, precum si a statelor multinationale, in care o natiune are o pozitie dominanta, iar celelalte sunt intr-o situatie de inferioritate. In primul caz, al inegalitatii internationale, ideologia se manifesta pe orizontala. La marile puteri, la tarile bogate, in general, se manifesta tentatia de a valorifica superioritatea lor, iar c nd acestea capata forma unei politici de dominatie si exploatare, natiunile mici si sarace sunt indreptatite sa reactioneze. Este recunoscut faptul ca nationalismul marilor puteri a avut un caracter expansionist, motiv nd ideologic cuceririle coloniale si, ulterior, politica sferelor de influenta. In al doilea caz, in care puterea politica era exercitata de o singura natiune in detrimentul sau cu ignorarea celorlalte, avem de a face cu ceea ce este generic denumit nationalism vertical. Indiferent de sorginte, nationalismului este identificarea emotionala a membrilor natiunii unul cu altul si, in acelasi timp, cu statul lor. Astfel, se genereaza o stare de spirit in care individual, cetateanul, in virtutea nationalitatii sale datoreaza loialitatea suprema statului ca simbol al identitatii sale. In politica, toate partidele care militeaza pentru promovarea intereselor nationale au un mare caracter national, unele afirm ndu-se chiar ca nationaliste. Tendinta actuala, asiduu cultivata in mass-media, este de condamnare a nationalismului folosindu-se frecvent si etichetari care nu au, la o analiza atenta, un suport logic. Ideologia nationalista, atunci c nd a fost elementul in care si-a gasit expresie nazuinta si lupta unei natiuni pentru afirmare independenta in cadrul unui stat propriu, a reprezentat un izvor de forta, o forma fireasca de a da continut actiunii politice. In schimb, in conditiile atingerii obiectivelor politice, preocuparea de a c stiga capital politic prin supralicitarea nationalismului, prin deformarea exigentelor nationale si falsificarea fondului lor poate aduce deservicii intelegerii esentei pozitive a acestei ideologii. Si aceasta intr-o lume in care competitia in sfera extrem de diversa a relatiilor internationale pune in evidenta, in pofida dezmintirilor, caracterul national al tuturor natiunilor. Fara indoiala, paleta ideologiilor si a celorlalte elemente care definesc rolul partidelor intr-un sistem politic este mult mai larga si mai complexa. Ne-am rezumat la evidentierea, intr-o forma de maxima generalitate, a unor aspecte care sa ne permita intelegerea modalitatilor de implicare a partidelor in domeniul apararii nationale, dar nu inainte de a evidentia succint etapele evolutiei partitismului in societatea rom neasca.